Privire asupra iniţierii

Aproape necunoscut publicului larg din România înainte de 1989, Rene Guenon este un nume din plin “recuperat” de editorii din ultimii ani; din păcate nici o editură nu a asumat un program al traducerilor din opera lui Guenon, încît la o primă vedere traducerile par a se fi făcut haotic. Totuși cei interesați pot citi, printre altele, Simboluri ale științei sacre, Ezoterismul lui Dante, Criza lumii moderne, Simbolismul crucii, Stările multiple ale ființei, Domnia cantității și semnele vremurilor, Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Demiurgul și alte studii tradiționale, apărute la editurile Humanitas, Aion și Herald. Lipseau însă cărțile, la fel de cunoscute ca și cele amintite, despre inițiere, realizare spirituală, franc-masonerie și companionaj. În bună măsură lipsesc și acum, doar că de puțin timp a apărut la Editura Herald Scurtă privire asupra inițierii, în traducerea Roxanei Cristian și a lui Florin Mihăescu. Recenta traducere este de două ori binevenită, odată pentru că este una din lucrările importante ale lui Guenon, dar și pentru că apar multe lucrări despre inițiere care induc confuzie în rîndul celor mai puțin cunoscători în domeniu, încît lectura unui autor recunoscut și respectat, nu fără a fi contestat, este necesară. Cu atît mai mult cu cît însuși Rene Guenon, în prefața cărții recent traduse, vorbea de „contrafaceri” într-o lume tot mai îndepărtată de tradițional.

Aricolele grupate în acest volum au fost scrise inițial pentru revista “Etudes traditionnelles”, dar au fost refăcute și redispuse pentru a da unitate volumului și a contura un domeniu despre care scriu mulți fără a-l stăpîni; ceea ce remarca Guenon la vremea sa este la fel de actual și acum: nu aprecierile, fie ele și negative, ale celor “din afară” fac rău, cît părerile eronate ale celor “dinăuntru”, adică ale celor ce-și arogă pretenția ca aparțin unor ordine inițiatice! Guenon este tranșant în privința inițierii, aceasta fiind de neconceput în afara unei organizații și a unei “calificări” pe care trebuie să o dovedească inițiabilul, posibilități inerente naturii proprii a individului și care sînt materia primă asupra căreia va trebui să se efectuaze lucrarea inițiatică: “Inițierea propriu-zisă constă în mod esențial în transmisiunea unei influențe spirituale, transmisiune care ne se poate efectua decît prin intermediul unei organizații tradiționale regulare, în așa fel încît nu s-ar putea vorbi de inițiere în afara ratașării la o astfel de organizație”, iar pentru a fi regulară respectiva organizație trebuie să fie depozitara unei influențe spirituale.

Cartea lui Rene Guenon aduce extrem de utile precizări despre condițiile inițierii, despre regularitate, despre transmisiune inițiatică, despre secret, rituri, ritualuri, mistere, simboluri, inițiere sacerdotală și inițiere regală, transmutare și transformare, operativ și speculativ, inițiere efectivă și inițiere virtuală,roza-cruce și rozicrucieni, hermetism  într-o succesiune care redă inițierii un loc în lumea modernă. Întreaga argumentație aduce în prim plan noținea de interioritate, de transformare lăuntrică, în care cărturarul francez încă mai credea. Părăsise una din ultimele organizații care asumau inițierea, masoneria, pe care nu a reușit să o refondeze, dar nu și speranța că omul modern poate ieși de sub tirania cantității. Și acest volum, ca și altele traduse sau încă nu, ne dovedesc că ne aflăm în fața unei opere și a unui gînditor pe care îl îmbrățișezi total sau îl respingi. A fost probabil unul din ultimii purtători de cuvînt ai Tradiției, a redșteptat interesul pentru Principiile eterne și universale.

Iluminism, franc-masonerie şi politică

De mai mulţi ani Doamna profesor Cecile Revauger animă în cadrul Universităţii Bordeaux III un cerc de studii despre istoria masoneriei şi despre implicarea ordinului în politica veacului al XVIII-lea. În opinia universitarului francez, cercetarea domeniului, a masoneriei, trebuie să urmeze calea cercetării ştiinţifice şi să răspundă tuturor criteriilor acestei îndeletniciri: istorie, istoria ideilor, analiza civilizaţiilor şi a culturilor. Este nevoie să se treacă de la descriptiv la abordarea în manieră foarte deschisă a unor probleme cum ar fi angajamentul politic al franc-masoneriei în epoca Luminilor. Pentru aceasta este nevoie de o privire panoramică atît asupra unor personalităţi cît şi asupra unor loji, pentru a înţelege de ce Luminile sînt destinate să rămînă pentru totdeauna neterminate, după spusa lui Tzvetan Todorov. Amplul dosar despre masonerie şi politică în secolul Luminilor este găzduit de numărul 7 al revistei Lumieres - Franc-maconnerie et politique au siecle des Lumieres: Europe-Ameriques (publicată sub egida Centre Interdisciplinare Bordelais d’ Etude des Lumieres, Conseil Regional d’Aquitaine, Centre for Research into Freemasonry-Shefield)  şi este structurat pe trei secţiuni: franc-masonerie, Lumini şi revoluţii; franc-masonerie, mişcări sociale şi reforme; tezele complotului.

Secţiunea Franc-masonerie, Lumini şi revoluţii este deschisă de studiul doamnei Cecile Revauger, reputat specialist în franc-masoneria americană, despre revoluţiile americană şi franceză şi implicarea masoneriei în cele două revoluţii; concluzia autoarei este că între cele două mari evenimente ale sfîrşitului de veac XVIII sînt mari deosebiri în privinţa participării masonilor: dacă în cazul revoluţiei americane se vorbeşte de o participare activă a masonilor americani la un eveniment fondator al istoriei lor, nu la fel stau lucrurile în privinţa revoluţiei de la 1789, teza complotului masonic nu este împărtăşită de istorici, dar este de netăgăduit că masoneria veacului al XVIII-lea se înscrie din plin în contextul Luminilor, în credinţa în perfectibilitatea omului, în setea de cunoaştere şi de descoperire a lumii. Un excelent studiu despre binomul masonerie-revoluţie semnează Jose Ferrer Benimeli, cu multe notaţii despre lucrări de istorie ce au căutat să discearnă “contribuţia” masoneriei franceze în revoluţia de la 1789; alte studii din aceeaşi secţiune sînt despre Benjamin Franklin, pionier al masoneriei transatlantice ( Christian Lerat), parcursul iniţiatic al lui Armand Gaborria (Eric Saunier), Iacobiţi şi franc-masoni la Toulouse (Georges Lamoine).

A doua secţiune Franc-masonerie, mişcări sociale şi reforme debutează cu studiul lui Andrew Prescott despre masonerie şi radicalism în Yorkshire şi continuă cu un studiu despre William Hatchinson, un dramaturg franc-mason mai puţin cunoscut; Sandro Landi face cîteva incursiuni asupra unei teme controversate: implicarea masoneriei în reformele din Italia veacului al XVIII-lea . În aceeaşi secţiune de un real interes istoric sînt studiile despre franc-masoneria suedeză între reformă şi revoluţie (Andreas Onnerfors), franc-masoneria rusă a secolului al XVIII-lea (Yuri Stoyanov).

Ultima secţiune este consacrată Tezelor complotului; la cîţiva ani după revoluţia franceză, abatele Augustin  Barruel acredita teoria după care Revoluţia franceză de la 1789 a fost rezultatul unei “triple conspiraţii contra altarului, tronului şi societăţii”: cele ale filosofilor, masonilor şi Iluminaţilor; Alain Ruiz face o binevenită incursiune în lucrarea lui Barruel Memoires pour servir a l’histoire du jacobinisme. Una din mişcările intelectuale enigmatice ale sfîrşitului de secol XVIII a fost Iluminaţii, creată în 1776 de Adam Weishaupt profesor la Universitatea din Ingolstadt, mişcare asupra căreia glosează Jean Mondot. Dintr-o secţiune despre complot nu putea lipsi una din temele predilecte ale anti-masonilor: complotul iudeo-masonic; Jean Lemaire supune atenţiei o lucrare apărută în 1815: Le nouveau judaisme ou la franc-maconnerie devoilee, cu multe trimiteri la ritualul gradului de Cavaler al crucii şi trandafirului. Era un prim text antimasonic, timid de vreme ce antimasonii veacurilor XIX-XX nu îl citează! Charles Porset “revizitează” dosarul privitor la franc-masonerie şi revoluţie, arătînd că o privire de maximă obiectivitate este aproape de neconceput, dar şi că excuderea oricărui amestec masonic în revoluţie este la fel de neconceput, evident fără a îmbrăţişa teza complotului: “Conchid: dacă este adevărat că nu complotul explică Revoluţia, Revoluţia explică comploturile trecute, prezente şi care vor veni…Politica “secretului” le întăreşte. Se va găsi totdeauna unul care să scrie o istorie paralelă . Şi se ştie, după descoperirea geometriilor non-euclidiene, că paralele sfîrşesc prin a se întîlni…”. Ultimul text este semnat de Eric Saunier şi deschide perspectiva unei noi căi pentru istoria franc-masoneriei aceea a contextualizării evoluţiei ansamblului franc-masoneriei cu mişcările care privesc societatea în ansamblu.

Această nouă apariţie a revistei Lumieres redeschide discuţia asupra unui subiect care este departe de a fi epuizat. Cecile Revauger  ne cere să nu fim naivi şi să nu luăm ad litteram interdicţia din articolul VI al Constituţiilor lui Anderson (cel privitor la discuţiile despre religie) care nu era decît o precauţie de ordin oratoric!

Budism şi filosofie

Dintotdeaua exoticul exercită o anumită atracţie, căutîndu-se în alte tradiţii adevăruri fundamentale pe care nu le-am căutat mai aproape de noi. Mahatma Gandhi spunea cu decenii  în urmă că occidentalii merg să descopere budismul, iar orientalii sînt interesaţi de creştinism. Recent, un cunoscut sociolog al religiilor, Frederic Lenoir, observa cu fineţe că budismul a servit occidentalilor doar pentru a se îngrijora sau exalta de propriul destin. O problemă aparent insolvabilă este aceea a judecării budismului, dar şi a altor tradiţii orientale prin prisma conceptualizărilor proprii filosofiei occidentale. O încercare de ieşire din cercul vicios o propune Doamna profesor Francoise Bonardel în recent apărutul volum Bouddhisme et philosophie. En quete d’une sagesse commune, Paris, Editions L’Harmattan, collection Theoria, 2008, 282 p. Doamna Bonardel este cunoscută publicului românesc interest de esoterism nu numai prin cărţile apărute în franceză, ci şi prin două lucrări ce au cunoscut versiuni româneşti: Hermetismul, Editura de vest, Timişoara, 1992, şi Filosofia alchimiei, Polirom, Iaşi, 2000. Am întîlnit-o pe Doamna Bonardel cu prilejul lansării traducerii cărţii de la Polirom, iar dialogul nostru despre esoterism poate fi citit sub titlul “Viaţa spirituală se hrăneşte din jocul permanent între exoteric şi esoteric” în volumul Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism, Editura Cronica, Iaşi, 2005, p. 69-83.

De această dată interesul Doamnei Francoise Bonardel merge către un posibil dialog între budism şi filosofie, pornind de la faimoasa tetralemă nelipsită de paradox: budismul este o filosofie; budismul nu este o filosofie; budismul este şi nu este o filosofie; budismul nu este nici filosofie nici religie. Convinsă că o confruntare între budism şi diversele modalităţi ale discursului filosofic occidental poate duce la reliefarea unor incompatibilităţi, Francoise Bonardel consideră că este o adevărată provocare pe care budismul o lansează Occidentului de a căuta, plecînd de la tetralema ce constituie stîlpii, al “cincilea element” susceptibil să unifice şi să transceadă cuaternarul.

În cele zece capitole ale cărţii, universitarul francez aduce în discuţie teme ale budismului, mai cunoscute sau mai puţin cunoscute: budism şi terapeutică, problema identităţii, dramaturgia eului, conştiinţa: unitate sau pluralitate, Bodhisattva-erou al non-sinelui, înlănţuirea cauzală, Karma-destin şi predestinare, existenţă şi vacuitate după Sartre şi budismul zen, alchimie tantrică, non dualitate şi transmutaţie. În capitolele cărţii, texte mult remaniate ale unor conferinţe sau studii, Doamna Francoise Bonardel se străduieşte să înlăture convingerea că budismul ar fi o cale care să “împace” critica faptului religios cu o spiritualitate fără Dumnezeu, ateismul cu o raţionalitate cvasi-ştiinţifică. Multe neînţelegeri au plecat de la necunoaştere sau de la aproximări facile în funcţie de aspiraţii nu de cunoaşterea textelor budiste.

La capătul lecturii pe care ne-o propune Francose Bonardel este cheia înţelegerii raportului cu altul: conceptualizărilor occidentale le pot “scăpa” multe alte forme expresive, aşa cum metaforizarea simbolică specific iudeo-creştinismului nu se adaptează şi altor expresii mistico-religioase. Astfel vom înţelege alteritatea fără a ne-o integra  forţat şi fără a ne insinua acolo unde nu ne este locul. Dar această corectă poziţionare ne va deschide către “celălalt”, dincolo de similitudine, incluziune sau excludere.

Căi iniţiatice in scrierile sadoveniene

Note despre Creanga de aur

Sintagma Creanga de aur ne trimite imediat cu gîndul la pictorul englez Turner care redă în pictura cu acelaşi nume micul lac pierdut în pădurea Nemi, “oglinda Dianei”, cum îl numeau cei vechi, sau la celebra lucrare în 12 volume semnata de James George Frazer, apărută începînd cu 1890, cunoscînd mai multe ediţii ca şi varianta prescurtată, tradusă în multe limbi, rămasă pînă în ziua de astăzi o lucrare de referinţă pentru cei preocupaţi de mitologie şi religie comparată   (în treacăt fie spus, Mircea Eliade afirma că a început să înveţe limba engleză pentru a-l putea citi pe Frazer). Pentru noi, românii, Creanga de aur este însă şi una din scrierile remarcabile ale lui Mihail Sadoveanu.

Dar nu întotdeauna opera unui scriitor, fie el şi de geniu cum este cazul lui Sadoveanu, este receptată cursiv, exclusiv prin apel la axiologie şi criteriu literar; se suprapun de multe ori, de prea multe ori, iar opera sadoveniană nu a scăpat nicidecum unui astfel de proces, criterii conjuncturale care nu discută opera. Poate că şi aceasta este pecetea pe care o lasă creaţia de geniu, aceea de a stîrni controverse.

Scrisă la maturitate, Creanga de aur a fost primită cu o anume răceală, tema era destul de nefamiliară mediului literar românesc şi trimitea fără echivoc la surse cărturăreşti, pe care scriitorul ştia să le disimuleze, iar criticii nu se oboseau să le identifice. În mult citata Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent, Călinescu nu pomenea nimic despre o scriere în care alţi critici vor vedea cheia de boltă a operei, întîmplare ce amintea pilda din Psalmul 117: “Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului”. Sadoveanu a fost aşezat de critica literară încă de la început în matricea  semănătorismului, încît puţini au fost cei ce au stăruit asupra scrierilor pentru a vedea dincolo de literă. Abia Nicolae Manolescu, în deceniul al VII-lea al secolului trecut, prezenta un scriitor de sursă cărturărească, iar pe urmele sale, Alexandru Paleologu avea să adîncească lectura pentru a ajunge la teme iniţiatice, la conturarea viziunii sadoveniene despre lume şi viaţă. “Această viziune, afirmă Alexandru Paleologu, este legată de o străveche tradiţie, pe care am numit-o, într-un sens mai larg, “iniţiatică” (termen care nu-mi place), dar pe care Sadoveanu o desemnează, nu o dată, ca “pitagoreică” şi care, de fapt, deşi se reclamă de la nişte origini imemoriale, este mult mai recentă, anume cea francmasonă. Cuvîntul acesta nu putea fi folosit decît cu extremă parcimonie şi multă prudenţă. Totuşi, este cuvîntul-cheie cu privire la Sadoveanu, după cum e şi cu privire la Goethe. A face abstracţie de grila masonică în interpretarea lui Sadoveanu înseamnă, în ultimă instanţă, a rămîne la o înţelegere exterioară, propriu-zis “profană”, chiar dacă excelentă sub raportul “comentariului critic”.

Creanga de aur a lui Sadoveanu este o scriere căreia nu i-au fost epuizate posibilităţile de interpretare, evident rămînînd în zona a ceea ce poate fi demonstrat şi argumentat, şi respingînd domeniul elucubraţiilor sau al unei păguboase simbolatrii obscure şi confuze. Sub forma unui basm-povestire, cu un exemplar talent literar ne sînt relatate peregrinările magului Kesarion Breb pe tărîm egiptean pentru iniţiere şi în Bizanţ, acolo unde în epoca în care se plasează povestirea, sfîrşit de secol VIII, “împăraţii slujesc o rînduială nouă a lui Dumnezeu”. Adresîndu-se celor ce-l însoţeau în călătoria spre Obîrşii, Stamatin le vorbea elevilor săi despre religia celor vechi, despre fiinţa misterioasă a Magului: “Atunci m-am suit în muntele ascuns pe care contimporanii mei nu-l cunosc. Între vîrtejuri de zloată am ajuns pînă la lăcaşul său, într-un loc unde trei izvoare vii saltă de subt piatră zbătîndu-se ca viperele înţelepciunii lui celei fără de moarte şi murmurîndu-i numele într-o altă limbă decît cea schimbătoare a oamenilor. Ascultaţi ce-am văzut. Cenuşa veche sta încă în vatra părăsită; lătra în adîncime căţelul pămîntului; am intrat şi l-am găsit palid şi semeţ în jilţul tăiat în stîncă. Cu dreapta ţinea toiagul de fildeş. Avea muşchi în plete şi pe sîn; îi ajungea barba la pămînt şi genele la piept; deasupră-i fîlfîia, gonindu-se în roate, Cu-aripile-ostenite, un alb şi-un negru corb… Subt povara acestui semn al zilelor şi nopţilor stătea orb, însă numerele de aur continuau să clipească subt bolta frunţii lui, scriind misterios timpurile”. Magul din Creanga de aur este aidoma celui din poemul eminescian Strigoii, prozatorul amintind şi versul în care timpul este reprezentat printr-un alb şi-un negru corb.

Între îndemnul celui de-al treizeci şi doilea Decheneu adresate urmaşului său: “te  vei coborî cătră apa Nilului şi vei bate la uşa templului pe care ţi-l voi numi şi unde am bătut şi eu cînd eram ca tine. Vei spune cuvîntul şi vei face semnele pe care ţi le voi împărtăşi şi, îngenunchind în faţa preotului celui mare de-acolo, îi vei înfăţişa inelul meu. Şi astfel vei intra la învăţătura ta cea din urmă şi desăvîrşită, sălăşluind în acel templu şapte ani”  şi bucuria acestuia la revenirea la Obîrşii a  urmaşului, a celui de-al treizeci şi treilea Decheneu care va fi “cel din urmă slujitor al muntelui ascuns”, sîntem martorii unui parcurs în care abundă elemente iniţiatice, semn al credinţei sadoveniene că pentru descifrara tainelor vieţii şi lumii trebuie să mai fie o cheie, un cuvînt de trecere către un alt orizont de înţelegere. Să nu creadă cineva că romanul Creanga de aur este un compendiu de spiritualitate şi ritualistică Masonică; dar nici să se îndoiască de forţa aluzivă a trimiterilor sadoveniene cît se poate de explicite pentru ochii minţii, amintindu-ne îndemnul bătrînului Decheneu către Kesarion: “Să străpungi stînca materiei şi să te eliberezi cătră Divinitate. Nouă nu ne este îngăduit să trăim decît prin spirit, cu dragoste şi dreptate.(…) Fă totul cu bucurie a spiritului, nu a fiinţii”.

Amintim doar cîteva din aluziile transparente din povestea acestui iniţiat care a fost Kesarion Breb: purificarea prin apă, adunarea anuală la solstiţiul de vară, ceremonia tainică şi interdicţia divulgării, Delthamistic, principiul de înţegere universală a noţiunilor, înfrăţirea iniţiaţilor într-o limbă mută, la care se adaugă cele din citate şi multe altele. De unde această nostalgie a originarului, regresiunea la civilizaţia arhaică, la unitatea omului cu natura, la restaurarea arhetipului primordial? Este drept că în anii ’30 ai secolului al XX-lea a existat în un curent de gîndire care căuta fondul tracic al culturii române, în dispută intervenind printre alţii Dan Botta, Lucian Blaga şi Vasile Pârvan, dar nu insistăm asupra acestor aspecte. Pe de altă parte, Sadoveanu în repetate rînduri face trimitere la Pitagora (“Pilaştrii de la Memphis şi numerele de aur ale lui Pitagora vor domni pînă la istovirea ciclurilor”, prefaţa la Viaţa lui Ştefan cel Mare; “Pitagora este părintele nostru european”, “Pitagora atribuia numerelor o virtute misterioasă, formativă şi specifică, graţie căreia universul însuşi există aşa cum este, ordonat şi armonios. Principiul suprem este unitatea primordială”, afirma într-o conferinţă ţinută în 1934, în cerc închis, după mărturia lui Const. Mitru, deţinătorul textului. Interesul pentru Pitagora poate fi explicat prin menţionările pe care le fac Herodot şi Iamblicos, pe care le preia Platon în dialogul Charmides şi care afirmă că taumaturgul şi zeul Zamolxis ar fi fost discipol şi sclav al lui Pitagora, el însuşi peregrin prin Egipt şi Babilon, Italia şi Fenicia, înainte de a veni la Crotona unde şi-a desăvîrşit doctrina predată iniţiaţilor.

Citeste mai departe »

Studii de istorie a esoterismului

La împlinirea vîrstei de 70 de ani, prietenii şi foştii elevi au oferit esoterologului Jean-Pierre Laurant un volum omagial: Etudes d‘histoire de l’esoterisme, sous la direction de Jean-Pierre Brach et Jerome Rousse-Lacordaire, editions du Cerf, Paris, 2007, 458 p. În mica lume a esoterologilor, Jean-Pierre Laurant este una din personalităţile atipice; a făcut studii de istorie, a susţinut lucrarea de doctorat în 1990, a fost profesor de liceu, primar al micii localităţi Vezaponin, a ţinut cursuri de istoria esoterismului la Ecole pratique des hautes etudes. Întîlnirea cu opera lui Guenon avea să determine interesul său pentru esoterism. Jean-Pierre Laurant este autorul cîtorva cărţi importante despre esoterismul creştin şi despre Guenon, dintre acestea amintim: Le Sens cache selon Rene Guenon (1975), Symbolisme et Ecriture, le cardinal Pitra et la clef de Meliton de Sardes (1988), L’Esoterisme chretien en France au XIX siècle (1992), L’Esoterisme (1993), Le Regard esoterique (2001), Rene Guenon, les enjeux d’une lecture (2006), acestora adăugîndu-se un număr impresionant de studii şi articole publicate în lucrări colective sau reviste de specialitate. Volumul dedicat gîndirii sale caută să surprindă originalitatea punctelor sale de vedere, în prefaţa cărţii Emile Poulat surprinzînd admirabil esenţa căutărilor esoterice: ” Esoterismul , efortul său intelectual şi căutarea sa spirituală au apărut cînd spiritul ştiinţific născînd a început să fisureze acest univers mental şi să treacă de Dumnezeu pentru a construi propriul univers. Esoterismul nu se explică şi nu se înţelege fără această referinţă la opera secularizantă a modernităţii. Esoterismul ne invită să nu uităm niciodată că, dacă ştiinţa este una, dacă experienţa este una, lectura experienţei şi a operei sale este totdeauna plurală, ireductibilă, fără sfîrşit, cum este cea a Bibliei”.

Este bine ştiut că asupra definiţiei esoterismului planează o multitudine de viziuni, ca şi o nefericită dihotomie între esoterismul modern occidental şi…altele, deşi asupra esoterismului islamic au apărut în ultimele decenii lucrări are pot reaşeza discuţia în alţi termeni. Jean-Pierre Laurant adoptă criterilogia formei de gîndire esoterice a lui Antoine Faivre, avînd şase componente, patru esenţiale şi două accesorii, dar pe urmele lui Guenon pune accent şi pe transmitere, noţiune centrală în concepţia guenoniană a iniţierii şi a raporturilor sale cu tradiţiile religioase. Traseul lui Jean-Pierre Laurant a fost de la Guenon la esoterismul in general, şi de al esoterismul în general la esoterismul creştin, “deplasări” care au confirmat importanţa temei transmiterii, a relaţiei personale între maestru şi discipol, a iniţierii, a demarcaţiei între iniţiaţi şi profani, ceea ce l-a făcut să afirme în prezentarea la Le Regard esoterique că “tradiţia pare a fi în centrul chestiunii. Esoterismul constituie un tip de gîndire, transdisciplinară, un mod propriu de apropiere, o privire. Legitimitatea sa nu stă în recunoaşterea unei ştiinţe noi ale cărei criterii de control s-ar deosebi de cele ale istoriei obişnuite, ci în acea viziune globală a raportului omului cu lumea”.

Volumul oferit ca omagiu al activităţii lui Jean-Pierre Lurant este structurat în cinci părţi urmînd axele principale ale operei sale: 1. Istoria şi sociologia esoterismului; 2. Esoterism creştin; 3. Francmasonerie şi ocultism; 4. “Politica hermetica”; 5. Esoterism, artă şi literatură. Întrucît o culegere de studii grupînd eminenţi specialişti este dificil de rezumat vom aminti cîteva din temele supuse atenţiei cititorilor ca şi numele autorilor studiilor. Aşadar , teme precum sociologia esoterismului, sursele pluralismului religios, istoria comparată a religiilor, Rene Guenon şi Alain Danielou, Julius Evola şi istoria comparată a religiilor, privire esoterică asupra îngerilor, pecetea Marelui Capitol General al Franţei, Guenon şi originile francmasoneriei, cazul Celine, societăţi secrete chineze, simbolismul crucii, semnate de autori care nu mai au nevoie de prezentare: Antoine Faivre, Roger Dachez, Philippe Faure, Jean-Pierre Brach, Massimo Introvigne, Jacques Le Brun, Pierre Mollier, Emile Poulat, Jerome Rousse-Lacordaire, Mark Sedwick, Thierry Zarcone.  Studiile reunite în acest volum omagial dau seamă de diversitatea curentelor de gîndire care compun esoterismul modern occidental şi de transdisciplinaritatea promovată de Jean-Pierre Laurant.

Lojile sf. Ioan

În primele dezvăluiri ale ritualurilor masonice aparţinînd lui Samuel Prichard şi abatelui Perau, ca şi în catehismele masonice vechi, pe care din motive nemasonice le trecem sub tăcere, este menţionat dialogul dintre Venerabil şi fratele dintr-o altă lojă care cere să fie admis la lucrări:

- De unde vii frate?

- Din loja sf. Ioan.

– Ce se face în loja sf. Ioan?

– Se înalţă temple virtuţii şi se îngroapă în temniţe viciile.

– Ce ne aduci de acolo?

– Salut, prosperitate şi bună primire tuturor fraţilor.

– Ce vrei să faci aici?

– Să-mi înving pasiunile, să-mi supun voinţa datoriei şi să fac noi progrese în masonerie.

– Ia loc, frate, şi fii bine-venit în acest atelier care primeşte cu recunoştinţă sprijinul luminilor tale.

Masoneria simbolică oferă şi alte aluzii la sf. Ioan, de fapt la sfinţii Ioan, celebrînd prin agape rituale solstiţiile de vară şi de iarnă, respectiv pe sf. Ioan Botezătorul şi pe sf. Ioan Evanghelistul; mai mult, 24 iunie cînd se celebrează sf. Ioan Botezătorul este şi data constituirii Marii Loji a Londrei, considerată piatra de temelie a masoneriei speculative. În masoneriile regulare, pe altarul jurămintelor una din Cărţile Sacre este Biblia, iar aceasta este deschisă la prologul la Evanghelia lui Ioan, din care se citesc primele versete: Întru-nceput era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Cuvîntul Dumnezeu era. Acesta era dintru-nceput la Dumnezeu; toate printr-Însul s-au făcut şi fără el nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viaţa era într-Însul, şi viaţa era lumina oamenilor; şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o.

Care este originea istorică şi care este valoarea simbolică a interesului purtat de masoneria speculativă celor doi sfinţi Ioan? Acestor întrebări căutăm să le răspundem în cele ce urmează.

Încă de la constituirea sa, masoneria speculativă va arăta un anume ataşament faţă de sf. Ioan, nu numai prin alegerea datei de 24 iunie 1717 ca moment al creării Marii loji a Londrei, ci şi prin adoptarea primelor regulamente tot la 24 iunie, dar în 1720, ca şi prin obligaţia consemnată în Regulamentele Generale ca la 24 iunie fraţii din Londra să se reunească pentru a-şi alege noul Venerabil şi pentru a sărbători. În manuscrisul Dumfries aparţinînd unei loji operative care a premers apariţia masoneriei speculative, se arată că încă din timpul sf. Alban, primul martir creştin de pe teritoriul britanic, adunarea tuturor zidarilor avea loc în iunie de ziua sf. Ioan. Sînt şi alte mărturii ale celebrărilor masonice în ziua de 24 iunie.

Dincolo de interminabilele dispute şi discuţii asupra originilor operative ale masoneriei speculative, ca şi a surselor sale templiere, dincolo de legende, tot mai mulţi istorici ai masoneriei acceptă faptul că alături de breslele care impuneau un anume tip de reglementări, existau şi confrerii cum ar fi cele ale zidarilor liberi, confrerii care dincolo de scopul strict profesional erau impregnante de un profund simţămînt religios şi de spirit caritabil. Era epoca în care munca era sacră, era imaginea creării fiinţelor şi lucrurilor de către Marele Arhitect. Fiecare confrerie era aşezată sub protecţia unui patron, artizanii construcţiilor -cioplitori în piatră, zidari, dulgheri – invocînd patronajul sf. Ioan. Pentru Oswald Wirth denumirea de loja sf. Ioan derivă din titlul corporaţiilor constructorilor: confreriile sf. Ioan care îşi propuneau să dea strălucire adevăratei religii prin construcţia de temple magnifice şi să-şi pună munca lor în serviciul celor care îi angajau. Mărturii şi documente descoperite în apusul Europei nu lasă urmă de îndoială asupra ataşamentului operativilor pentru sf. Ioan.

Dacă în documente nu ar fi menţionată data (24 iunie sau 27 decembrie), lesne ne-am putea întreba pe care sf. Ioan îl celebrau şi îl celebrează masonii? Pe sf. Ioan Botezătorul, pe sf. Ioan Evanghelistul şi, de ce nu?, pe sf. Ioan al Ierusalimului la care face trimitere Cavalerul Ramsay în celebrul său discurs: “La scurt timp după aceea ( începutul cruciadelor), Ordinul nostru s-a unit cu Cavalerii Ordinului Sfîntului Ioan din Ierusalim. Din acel moment, Lojile noastre au preluat numele de Lojile Sfîntului Ioan”. Pentru a nu complica lucrurile şi mai mult, să rămînem pe tărîmul certitudinilor şi să observăm că de la începuturile sale masoneria speculativă a dat importanţă aparte sf. Ioan Botezătorul (24 iunie) şi sf. Ioan Evanghelistul (27 decembrie), date în preajma solstiţiilor de vară şi respectiv iarnă, date de care se leagă evenimente majore ale masoneriei speculative, date celebrate şi astăzi prin ţinute şi agape rituale.

Sf. Ioan Botezătorul, cum bine ştiţi, era supranumit Înainte-mergătorul, pentru că a pregătit calea lui Isus şi deopotrivă Botezătorul pentru că boteza în apa Iordanului; o făcea într-un loc în care apele dătătoare de viaţă ale rîului se întîlneau cu apa Mării Moarte. Era un om plin de devotament şi abnegaţie, propovăduind renunţarea şi căinţa, ca şi independenţa gîndirii. Viaţa sa s-a desăvîrşit în Lumină, şi a fost înconjurată de o strălucire căreia nimeni nu i-a negat măreţia. De aceea se spune că masonii din vechime l-au ales ca patron al lojilor lor tocmai pentru similitudinea între învăţăturile sale şi cele ale masoneriei. Sărbătoarea sf. Ioan Botezătorul este în preajma solstiţiului de vară, cînd Soarele ajunge la apogeu; sărbătoarea solstiţiului de vară este una din tradiţiile cele mai vechi ale umanităţii, comună majorităţii popoarelor. Focurile solstiţiului sînt simbolul luminii supranaturale care vine să ilumineze spiritul. Robert Ambelain scrie despre obiceiurile unor societăţi secrete de influenţă maniheeană în care “neofitul vedea arzînd în foc un mic manechin din paie îmbrăcat cu cîteva din vechile sale haine. Vechea sa personalitate dispărea, distrusă prin marele secret. Apoi i se dădea un nou nume şi era pentru el renaşterea hiperfizică, geneza unei noi personalităţi”.

Marile civilizaţii antice fac referire la simbolismul focului-principiu, de unde vine totul şi unde se întoarce totul. În toate iniţierile focul are un rol capital; el are totdeauna ca obiect moartea mistică a omului profan urmată de resurecţia iniţiatului care aspiră la cunoaştere. Sufletul omului nu este decît o parcelă a sufletului Marelui Întreg considerat a fi Focul divin. Pentru a obţine graţia reintegrării, sufletul se purifică de ceea ce este coruptibil, şi aceasta se face şi prin apă. Revenind la Ioan Botezătorul vom înţelege deschiderea simbolică a cuvintelor sale: “Eu vă botez cu apă, dar vine Cel mai mare decît mine. Căruia nu sînt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfînt şi foc”; există o afinitate şi o corespondenţă între apă şi foc. Cele două elemente fundamentale corespund principiilor feminin şi masculin, pasiv şi activ, Lunii şi Soarelui. Dacă focul simbolizează purificarea prin comprehensiune, pînă la forma sa cea mai spiritualizată prin lumină şi adevăr, apa simbolizează purificarea pînă la forma sa sublimă, bunătatea. Pentru masoneria speculativă, Ioan Botezătorul reprezintă Iniţiatorul, cel care prin purificarea prin apă deschide calea către realizarea Binelui, Idealului, deci către cunoaşterea Focului-Principiu.

Citeste mai departe »

Filosofiile secretului

Profesor emerit al Universităţii Paris IV-Sorbonne, laureat al marelui premiu pentru filosofie acordat de Academia franceză pentru ansamblul operei sale, Jean-Francois Marquet nu este autorul unei opere foarte întinse ca număr de titluri, ci al unei opere în care fiecare titlu este o piatră de fundament  pentru viitoare abordări. Cea mai recentă apariţie purtînd semnătura filosofului parizian este Philosophies du secret. Etudes sur la gnose et la mystique chretiennes (XVI-XIX siecles), Paris, Editions du Cerf, coll. “Patrimoines. Christianisme”, 2007, 400p.

De la bun început trebuie precizat că ne aflăm în faţa unei lucrări dificile, cu un limbaj tehnic, lipsit de metafore inutile, dificultatea lectorului român (şi nu numai!) fiind accentuată de cvasi-necunoaşterea autorilor asupra cărora se opreşte J-F. Marquet, cît şi a mediului intelectual în care s-au afirmat. Dintre autorii studiaţi de J-F. Marquet amintim pe Paracelsus, Guillaume Postel, Gerhard Dorn, Jakob Bohme, Athanasius Kircher, Jeanne Guyon, Swedenborg, Louis-Claude de Saint-Martin, Pierre Simon Ballanche, Franz von Baader.

Un autor pe care îl întîlnim în multe studii ale cărţii este Paracelsus a cărui operă îi apare lei J-F. Marquet  “ca o natură abundentă şi aproape de nerezolvat, ca o pădure mitologică brăzdată de impasuri şi populată de o obscură fermentare”.  Filosoful francez găseşte că fructul este simbolul prin excelenţă al operei lui Paracelsus cu vădite reverberaţii pînă la Naturphilosophie din epoca romantică. Un autor care ilustrează exemplar posteritatea lui Paracelsus este Gerhard Dorn pentu care alchimia operativă se deschde către speculativa philosophia, ceea ce corespunde procesului interior prin care omul restabileşte propria unitate operînd conjuncţia celor trei elemente constitutive, spiritus, anima şi corpus, în care se regăsesc cele trei principii paracelsiene sulf, mercur şi sare. J-F. Marquet degajă structura comună a celor tei domenii (metafizică, operativ, interior) care se regăsesc în textul lui Dorn. În mod cert singurul autor studiat de J-F. Marquet cunoscut bine şi cititorilor români este Jakob  Bohme. Aici temele alese sînt dorinţă şi imaginaţie, teologie şi alchmie. Un autor asupra căruia zăboveşte filosoful francez este Athanasius Kircher, iezuit din veacul al XVII-lea cunoscut pentru stilul abscons, pentru căutările sale în labirintul cunoaşterii. Alte teme abordate în cartea lui J-F. Marquet sînt: credinţă şi magie, sophia cerească şi sophia terestră, exegeza vizionară la Swedenborg,  germene, rădăcină şi putere la Louis-Claude de Saint-Martin, Ballanche şi epopeea romantică a lui Orfeu, fundament şi mediu la Franz von Baader, lupta cu îngerul.

Dincolo de suprafaţa calmă şi ordonată a filosofiei şi teologiei clasice, odată cu Renaşterea îşi face loc un discurs mai secret, mitic şi mistic, discurs care s-a afirmat devenind tot mai evident, discurs în care se întîlnesc prisca theologia, philosophia perennis, hermetismul, cabala şi alchimia. Acest discurs formează armătura unor opere care marchează cultura europeană de la Pico della Mirandola şi Marsilio Ficino pînă la Swedenborg, trecînd prin Paracelsus, Postel, Bohme sau Fludd. Cartea profesorului Jean-Francois Marquet este consacrată tocmai acestui underground esoteric al filosofiei, umbrei filosofiei diurne, sau a ceea ce Blanchot ar fi numit “la part maudite”. Cartea lui J-F. Marquet arată însă că între cele domenii nu se poate trasa o demarcaţie strictă, numeroşi termeni şi concepte migrînd şi dînd farmec deopotrivă atît unui domeniu cît şi celuilalt.

Un monument al culturii esoterice

În ultimii ani editurile din România au căutat să acopere cele mai variate domenii ale interesului cititorilor, accentul căzînd în mod evident pe domenii şi autori aflate cu ani în urmă sub cenzura ideologică. Unul dintre domeniile aflate sub asaltul editorial a fost cel al esoterismului. Evident, cu precizarea că între ceea ce au înţeles cei mai mulţi dintre editori şi adevăratul esoterism era o mare prăpastie. Dacă în sertarul fişelor pe domenii ale bibliotecilor, cel dedicat esoterismului este neîncăpător, în adevăr puţine apariţii editoriale în limba română pot fi subsumate domeniului esoterismului. O recentă traducere în limba română a unei remarcabile lucrări despre esoterism (Antoine Faivre, Căi de acces la esoterismul occidental, traducere din limba franceză Ion Doru Brana, 2 volume, Editura Nemira, colecţia “Poarta magică”, 2007-2008) îi va descuraja pe mulţi să afirme că au citit pînă acum o lucrare despre esoterism.

Antoine Faivre este un ilustru cărturar francez dedicat exclusiv domeniului esoterismului. A fost mult timp şef al catedrei de Istoria curentelor esoterice în Europa modernă şi contemporană de la Ecole pratique des hautes etudes şi este autor al unor importante lucrări consacrate esoterismului şi teosofiei (Eckarthausen et la theosophie chretienne; L’esoterisme au XVIII siècle en France et en Allemagne; Mystiques, theosophes et Illumines au siecle des Lumieres; Toison d’or et Alchimie;). Recent, editura Nemira a oferit cititorilor români interesaţi de esoterism un regal: versiunea românească a celei mai importante cărţi a universitarului francez.

Greu de rezumat, studiile lui Antoine Faivre nu-şi propun mai mult decît a deschide căi de acces către esoterismul occidental şi să găsesacă firul care ne aduce de la Hermes pînă la Guenon şi Abellio. Parcursul este trasat de reflecţii asupra noţiunii de esterism, de reliefarea surselor antice şi medievale ale curentelor esoterice moderne, de notaţii despre templul lui Solomon în teosofia masonică, despre “Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz”, despre imaginarul cavaleresc, despre gnoză la Franz von Baader, despre teosofii, exerciţii de imaginaţie şi tradiţie; un ansamblu completat cu o amplă bibliografie menită să-i aşeze pe cei cu aplecare spre studiu pe calea cea bună şi să-i descurajeze pe cei nechemaţi în ale esoterismului. Prin traducerea cărţii lui Antoine Faivre avem o adevărată summa a esoterismului occidental.

Homo gnosticus

Termenul gnoză a fost ignorat cu desăvîrşire de dicţionarele româneşti pînă în 1989, atît în cele generale ale limbii române, cît şi în cele de filosofie. Ca şi în alte cazuri, el nu a fost recuperat temeinic nici după 1990, lăsîndu-l în zona ceţoasă, a termenilor vag definiţi care astfel ar suscita mai mult interes. Adevărat este că termenul gnoză nu a fost pe deplin acceptat de lumea filosofilor şi teologilor europeni, el fiind deseori contrapus adevăratei doctrine creştine, de multe ori considerîndu-se un paradox a vorbi despre gnoza creştină. O recentă apariţie editorială (Jean Borella, Problemes de gnose, Editons L’Harmattan, coll. “Theoria”, Paris, 2007, 402 p.) caută să descifreze cîteva dintre spinoasele probleme ale gnozei. Ştiam de preocupările lui Jean Borella în domeniu din lucrările sale anterioare (La charite profanee şi Esoterisme guenonien et mystere chretien), dar şi din amplul interviu acordat de filosoful francez şi apărut în volumul nostru Sensul ascuns, Editura Cronica, Iaşi, 2005, interviu intitulat sugestiv Gnoza cere posibiltăţi ale inteligenţei care nu sînt egal prezente la toţi oamenii.

La originile creştinismului,  gnoza şi gnosticismul erau cunoscute doar din scrierile celor care le respingeau (Irineu, Iustin, Ipolit), care ofereau  însă ample citate din adversarii care trebuia respinşi. Pentru o bună perioadă de timp a fost singura sursă documentară. Totul pînă în 1945, cînd la Nag Hammadi, în Egipt, a fost descoperită o adevărată bibliotecă gnostică, semn că o întreagă comunitate gnostică folosea aceste texte. Care este însă raportul gnozei şi gnosticismului cu creştinismul? Ştiam din cartea despre Guenon ca Jean Borella nu era adeptul teoriei unui esoterism creştin, căci revelaţia creştină era accesibilă tuturor şi nu numai unui grup de iniţiaţi, unei elite secrete, deşi admitea că gradul de înţelegere a parabolelor era diferit. Teza lui Jean Borella că prin adevărata gnoză trebuie înţeleasă o cunoaştere a lui Dumnezeu, interioară şi salvatoare, îi impune o dublă misiune: a arăta prin ce creştinismul realizează adevărul gnozei, şi să identifice eroarea gnosticismului şi să precizeze devierea pe care a făcut-o de la gnoza adevărată. Jean Borella înţelege prin gnoză o cunoaştere interioară şi salvatoare; este limpede că gnosticismul nu pretinde să ajungă la o astfel de cunoaştere tocmai pentru că neagă prezenţa luminii necreate în inima tenebrelor. “Dimpotrivă adevărata interioritate trebuie să asume exterioritatea; cu siguranţă ea trebuie să o depăşească în glorie, dar transfigurînd-o, şi deci de asemnea desăvîrşind-o. Totul este spus în această axiomă: numai mai marele poate vrea mai puţinul. Numai Dumnezeu, Absolultul şi Infinitul “pot” relativul şi finitul”, scrie Jean Borella.

Studiul său debutează cu cîteva problem generale ale gnozei, continuă cu gnosticii secolelor al XIX-lea şi al XX-lea (Hegel, Ruyer, Guenon, Schuon) şi se încheie cu un eseu filosofic despre gnoza creştină în esenţa sa. În acest din urmă studiu, Jean Borella expune cîteva din avatarurile tremenului gnoză, tradus imprecis din greacă (gnosis= gnoză, cunoaştere) fapt ce a generat multe neînţelegi, de multe ori gnoza fiind sinonimă cu erezia. La capătul periplului său prin evoluţia conceptului de gnoză în filosofia modernă, Jean Borella aminteşte cercetările lui Henry Corbin şi convingerea acestuia că “Gnoza nu este nici ideologie, nici o cunoştere teoretică contrastînd cu credinţa. Ea este înţelepciune şi este credinţă, Pistis Sophia. Ea nu se limitează la gnosticismul primelor secole: este o gnoză iudaică, o gnoză creştină persistînd de-a lungul secolelor, o gnoză islamică, o gnoză budistă”.

Cartea lui Jean Borella dedicată unui subiect deloc comod, apărută  în momentul în care Papa Benedict al XVI-lea amintea că gnoza autentică este o dezvoltare a credinţei, este pledoarie pentru o reaşezare a discuţiilor despre gnoză şi se încheie în chip fericit cu un imn închinat sfintei gnoze, cu autor necunoscut, din care cităm doar două versuri: “căci nu există viaţă fără gnoză / nici gnoză adevărată fără viaţa adevărată”.

Esoterism şi creştinism

Apropierea celor doi termeni din titlu este de natură să surprindă, sau chiar să stîrnească reacţii negative. Ne grăbim să precizăm că am preluat titlul unei recente lucrări (Esoterisme et christianisme. Histoire et enjeux d’une expatriation, Paris, Editions du Cerf, coll. “Cogitatio fidei”, 2007, 366 p.) purtînd semnătura unui teolog dominican – Jerome Rousse-Lacordaire. Profesor la Institutul Catolic din Paris, Jerome Rousse-Lacordaire nu este la prima lucrare ce abordează un subiect mai puţin studiat ( dar respins din plin!) în lumea catolică; în ultimii ani a semnat mai multe lucrări consacrate masoneriei: Rome et les franc-macons; Antimaconnisme; Jesus dans la tradition maconnique: rituels et symbolismes du Christ dans la franc-maconnerie francaise;Le Chevalier Rose-Croix, parfait macon et parfait chretien. Le grade de Rose-Croix et le christianisme primitif. Îmi amintesc cu plăcere că l-am avut partener de dialog – Secretul şi căile dificile de acces- pentru volumul Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism, Iaşi, Editura Cronica, colecţia “Arheologia spiritului”, 2005, pp.182-188.

Cînd se vorbeşte insistent despre esoterism ca de o “nesăbuinţă” faţă de raţiunea teologică, cînd Consiliul pontifical pentru cultură şi Consiliul pontifical pentru dialog interreligios acuză esoterismul ca matrice a New Age, cînd esoterismul şi-a căpătat locul în cetatea academică, cînd un teolog ca Hans Urs von Bathasar vorbeşte despre “repatrieri” biblice şi creştine ale esoterismului, este limpede că teologii atenţi la discursul lumii nu se pot mărgini la a perora în van despre incompatibilitatea esoterismului cu lumea creştină. La originea demersului lui Jerome Rousse-Lacordaire sînt cîteva “verdicte” cuprinse în documentul pontifical Isus-Cristos, purtător de apă vie: o reflecţie creştină despre New Age.

În acest document elaborat de cele două Consilii pontificale mai sus amintite, New Age este văzut ca o variantă contemporană a esoterismului occidental, matricea esenţială a gîndirii New Age bazîndu-se pe tradiţia esoterico-teosofică: ” o tradiţie care s-a răspîndit din plin în cercurile intelectuale europene în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Se regăseşte îndeosebi în franc-masonerie, spiritism, ocultism şi teosofie, care aveau în comun un gen de cultură esoterică. În această viziune a lumii, universurile văzut şi nevăzut sînt legate între ele printr-o serie de corespondenţe, analogii şi influenţe, între microcosmos şi macrocosmos, între metale şi planete, între planete şi diferitele părţi ale corpului uman, între cosmosul văzut şi şi domeniile nevăzute ale realităţii. Este posibil de a se iniţia în misterele cosmosului, ale lui Dumnezeu şi ale eului printr-un parcurs spiritual de transformare. Dar  adevăratul scop este gnoza, forma cea mai înaltă a cunoaşterii, echivalentul salvării, care cere o cercetare a tradiţiilor cele mai vechi şi cele mai înalte ale filosofiei ( numită în manieră incorectă philosophia perennis) şi ale religiei (teologia primordială), şi o doctrină secretă (esoterică) conţinînd cheia tuturor tradiţiilor „exoterice” accesibile tuturor. Învăţăturile esoterice sînt transmise de la maestru la discipol urmînd un program de iniţiere progresivă”. Pornind de la viziunea reductivă pe care o are documentul pontifical despre philosophia perennis, profesorul jerome-Rousse Lacordaire întreprinde o temeinică analiză asupra evoluţiilor filosofiei şi teologiei occidentale din Renaştere pînă în zilele noastre.

O primă parte a demersului teologului francez este despre perenitate şi unitate, despre reînnoirea creştinismului, luînd în discuţie larga deschidere spirituală operată de Şcoala florentină cu Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola, cu redescoperirea platonismului şi neoplatonismului, şi mai ales a tezaurului hermetismului – Corpus hermeticum. După ce reaşază philosophia perennis în termeni adecvaţi şi nu dogmatici discursului  despre istoria culturii, autorul continuă demersul cu un subiect nu mai puţin controversat: magia, aşa cum au înţeles-o renascentiştii, ca făcînd parte din ordinea naturală. Ultima secţiune a acestei prime părţi este despre cabală, subiect privit cu multă circum-specţie (!) de autorii documentului pontifical. Sînt aduse în prim plan căutările renascentiste pentru a aduce cabala în aria de înţelegere creştină. Citind această primă secţine a cărţii lui Jerome-Rousse Lacordaire mi-am amintit admirabila lucrare a lui Eugenio Battisti Antirenaşterea, apărută în traducere românească la Editura Meridiane, în 1982.

O secţiune care va stîrni controverse este cea despre rupturi şi identitate în creştinism, secţiunea în care se vorbeşte despre apariţia masoneriei speculative. Masoneria avea să atragă de la apariţia sa critici şi respingeri din partea Bisericii Catolice, iar ultimul document pontifical, la care Jerome-Rousse Lacordaire face repetate timiteri, nu schimbă tonul, dimpotrivă menţine vechi confuzii. Pentru a da curs şi unui alt punct de vedere, teologul francez face succinte dar elocvente precizări asupra iniţierii şi secretului masonic, subiecte care stîrnesc controverse; am amintit deja că autorul este bun cunoscător al ritualurilor “primitive” ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, iar aici aduce în atenţie un ritual din 1765 al gradului de Cavaler al Crucii şi Trandafirului. Tot în această secţiune pot fi citite cu real folos pagini despre esoterismul secularizat şi despre Rene Guenon, gnoză şi identitate creştină.

Ultima secţiune este consacrată fomelor de gîndire esoterică şi perspectivelor teologice. Este locul pentru a “dezvălui” cauzele acuzelor venite dinspre curia papală; de la bun început s-a văzut în philosophia perennis posibila sursă pentru o  philosophia christiana care să-şi aibă rădăcinile în sursele antice, ceea ce ar fi dus la apariţia unui corpus relativ independent de autorităţile ecleziastice.

Pledoaria lui Jerome-Rousse Lacordaire este pentru a trece de la apologetica negativă la dialog, în climatul pe care îl cerea Papa Paul al VI-lea al, cel al clarităţii, dulceţii şi încrederii atît în virtutea propriului cuvînt cît şi în capacitatea de a primi de la interlocutor, privind către orizontul diversităţii drumurilor care duc către credinţă.

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.