Gradele perfecţiei

Fără a fi o editură cu pronunţate preocupări în domeniul literaturii masonice, editura Rocher oferă cititorilor bucuria lecturii unor lucrări scrise din dorinţa de a înlătura tenebrele şi de a duce lumina acolo unde se cere. Cu ani în urmă, am citit, editate de Rocher, mai multe lucrări, printre care cartea lui Jean Ferré: Dictionnaire des symboles maçonniques, cea a lui Julien Behaeghel: Symboles et initiation maçonnique, sau remarcabila Encyclopédie du compagnonnage, realizată de Jean-Francois Blondel, Jean-Claude Bouleau şi Frederick Tristan. Cu puţin timp în urmă, am primit o nouă lucrare a editurii Rocher: Jean-Claude Mondet, La maîtrise parfaite. Etude des degrés de Perfection du Rite Ecossais Ancien et Accepté, 2008, 416 p.

Ca şi despre primele trei grade, şi despre cele ale perfecţiei, s-a scris mult în ultimele decenii, fiecare nouă carte încercînd să aprofundeze domeniul în care lucrările anterioare au deschis noi şantiere de investigat. După ce în anii precedenţi a publicat, la aceeaşi editură, trilogia La Première Lettre, consacrată primelor trei grade: L’Apprenti au Rite Ecossais Ancien et Accepté (2005), Le Compagnon Ecossais (2006)  şi Le Maître Maçon Ecossais (2007), Jean-Claude Mondet face o lectură a ritualurilor gradelor lojilor de perfecţie. Cele mai multe lecturi ale ritualurilor se limitează la descrierea şi la istoricul lor, ca şi la explicaţia morală, aspecte deloc neglijabile, dar insuficiente pentru a da seamă de ceea ce se ascunde dincolo de vălul sub care se disimulează adevărurile eterne. De aceea Jean-Claude Mondet vrea să treacă pragul exoterismului pentru a privi individul în intimitatea sa şi progresul său, ceea ce este/ar trebui să fie elementul propriu unui ordin iniţiatic.

Înainte de a trece la substanţa gradelor lojii de perfecţie, Jean-Claude Mondet găseşte util să se oprească asupra cîtorva noţiuni, care mai necesită explicaţii. Dintre acestea autorul insistă asupra unui grup de noţiuni: corp, suflet, spirit; după o succintă privire istorică asupra acestor termeni, autorul insistă pe spiritualitate, care nu trebuie văzută îngust doar ca dimensiune religioasă, ci ca o întoarcere a sufletului către spirit, iniţierea masonică şi întreg parcursul transformînd această tripartiţie într-o unitate: „Metoda masonică nu constă în a conduce adepţii săi de la stadiul de om pur trupesc pînă la cel de om spiritual?” De la începuturile sale, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat a fost împărţit în „clase”, prima fiind cea a primelor trei grade, urmată de cele pînă la gradul 14, divizată şi ea. Jean-Claude Mondet optează pentru o altă divizare decît cea curentă. Ceea ce trebuie reţinut, dincolo de aceste divizări, este unitatea în succesiune a gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Maestrul secret este gradul care deschide seria gradelor de perfecţie şi prin învăţătura sa subliniază continuitatea, succesiunea gradelor, de care aminteam mai sus. Adonhiram (este ortografia pentru care optează J-C. Mondet) este cel chemat să conducă lucrările după asasinarea Maestrului Hiram; în munca sa el este ajutat de leviţi: „Putem gîndi că fiecare din cei şapte reprezintă o faţetă, dar mai ales că ansamblul constituie fiinţa umană completă, patru şi trei, materie şi spirit. Adonhiram ne invită să explorăm conţinutul emoţional al asasinării lui Hiram Abif, permiţind să unificăm în noi conştientul şi inconştientul. Maestrul Secret este perfect avertizat asupra misiunii care îl aşteaptă şi că ridicarea sa către înălţimile Spiritului nu trebuie să constea în a se transforma în spirit pur!” Jean-Claude Mondet prezintă aspecte din ritual, decorurile şi simbolistica lor, elemente asupra cărora nu vom insista aici, amintim doar două teme esenţiale ale gradului: Datoria, inflexibilă ca fatalitatea şi imperativă ca destinul, considerată ca ideal al masoneriei (Hiram a preferat moartea decît să-şi trădeze datoria); accentul pus pe Datorie în cel de-al patrulea grad, poate fi explicat, afirmă J-C. Mondet, prin influenţa pe care a avut-o Imm. Kant în epoca în care se constituiau ritualurile lojii de perfecţie. A doua temă este căutarea cuvîntului pierdut, a adevărului, a adevăratei lumini, pe parcursul unui drum nelipsit de dificultăţi.

În succesiunea gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat urmează aşa-numitele grade intermediare, de la gradul 5 la 8, din care unele obedienţe nu ritualizează nici unul, altele aleg unul dintre ele, neexistînd o unanimitate. Dincolo de ritualizarea sau nu a unui grad, toţi autorii de cărţi dedicate gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat subliniază legendele gradelor, pentru că accederea la un alt grad presupune cunoaşterea învăţăturilor din cel precedent. La gradul 5, autorul reţine cvadratura cercului, la cel de-al 6-lea, zelul „secretarului intim” în a căuta adevărul, a depăşi limite, a trece bariere şi a călca interdicţiile, la gradul 7, împărţirea dreptăţii fără prejudecată şi parţialitate, la al 8-lea grad, intendentul construcţiei învaţă că deşi stăpîneşte o parte a artei construcţiei încă nu îl poate înlocui pe Maestrul dispărut şi mai are nevoie de ajutorul a încă patru intendenţi.

Următoarea clasă este cea care acoperă gradele 9-12, de la Ales al celor nouă la Mare maestru arhitect. Ales al celor nouă, la o primă privire pare un grad al răzbunării, dar moartea maestrului Hiram nu poate rămîne nepedepsită; apoi acest grad prilejuieşte o meditaţie asupra cavernei, a călătoriei interioare, a Străinului: „Noi sîntem Străinul, străini de noi înşine, în aceeaşi manieră în care sîntem Necunoscutul. Este o parte din noi care ne este necunoscută şi pe care trebuie să o descoperim plonjînd în profunzimile inconştientului nostru.” Ilustrul ales al celor cincisprezece continuă legenda gradului nouă, celor nouă alăturîndu-se încă şase maeştri în căutarea ultimilor doi ucigaşi. Gradul următor -Sublim cavaler ales- este cel în care din cei cincisprezece maeştri care prin munca şi zelul lor au contribuit la prinderea ucigaşilor lui Hiram trebuie aleşi doisprezece, subiect care poate naşte controverse asupra alegerii, de vreme ce toţi au fost merituoşi. Cavalerul ales este un om nou, cu un nume nou şi aşa va rămîne indiferent de circumstanţele vieţii sale viitoare; acest grad prefigurează gradele cavalereşti.  Marele maestru arhitect este cel care dobîndind cunoştinţele artei construcţiei (Solomon a creat o şcoală de arhitectură ) va continua construcţia Templului.

Cavaler al arcadei regale este un grad cu un bogat simbolism centrat în jurul legendei Cuvîntului pierdut, pe care Enoh, care a primit numele divinităţii în vis, l-a aşezat într-o tainiţă subterană după ce a coborît prin nouă încăperi fiecare acoperită de cîte o arcadă/boltă. Legenda gradului al 13-lea este una dintre cele mai frumoase, iar „povestirea” ei i-ar răpi din frumuseţe. Ultimul grad al lojilor de perfecţie -Ales perfect- nu este mai puţin frumos şi mai puţin încărcat de un profund simbolism decît cel precedent. Comoara adăpostită în tainiţa lui Enoh, placa de aur pe care era gravat Numele Inefabil, a fost transmisă lui Solomon, care datorită idolatriei a fost pedepsit, Templul a fost distrus, iar poporul său dus în robie în Babilon.

Multe din ritualurile gradelor lojilor de perfecţie au suportat multiple modificări, esenţialul păstrîndu-se şi fiind recunoscut în toate obedienţele. Dorinţa lui Jean-Claude Mondet a fost aceea de a sublinia succesiunea gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, şi de a arăta că multitudinea de comentarii despre masonerie în general, şi despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat în particular, departe de a le slăbi dezvăluind ceea ce ar trebui să rămînă ascuns, nu poate decît să le îmbogăţească oferind noi piste de interpretare şi noi teme de reflecţie.

Un lexic al spiritualităţilor

Într-o lume în care cuvinte precum transcendenţă, spiritualitate, esoterism, teofanie tind să devină de-a dreptul uzuale, Serge Cagnolari a găsit de cuviinţă să readucă în atenţie semnificaţia clară şi sensul profund al unor termeni. Din această dorinţă de a regăsi plăcerea şi bucuria uimirii în faţa diversităţii s-a născut Lexique des spiritualités, Paris, éditions Oxus, 2003, 208 p.

Cum nici un dicţionar nu poate fi rezumat, vom aminti cîţiva termeni asupra cărora se opreşte Serge Cagnolari, pentru ca în final să facem cîteva notaţii asupra specificităţii acestui lexic. Aşadar în paginile acestui lexic cititorul va găsi definiţii despre: adoraţie, anahoret, apostol, botez, biblie, brahman, cabală, calvinism, catolicism, carismă, confucianism, cruce, decalog, divinitate, dogmă, epifanie, fundamentalism, Graal, hasidism, hermeneutică, icoană, laicitate, magie, mesianism, monoteism, mistic, naştere, ortodoxie, panteism, profet, religie, roza-cruce, sacru, sfînt, scolastică, simbol, Talmud, Tora, transcendenţă, yoga, zoroastrism.

Serge Cagnolari a străbătut lumea, aşa cum se spune în lung şi în lat, şi a vizitat locurile unde adie Spiritul; a descoperit tradiţiile şi spiritualităţile lumii, a întîlnit oameni şi dorinţa lor de unitate, de transcendenţă. De accea în lexicul său regăsim termeni care acoperă toate marile tradiţii ale lumii, fiecare definiţie surprinzînd esenţialul, şi oferind celor interesaţi repere pentru a discerne şi înţelege.

Serge Cagnolari vine în lumea scrisului dintr-un cu totul alt domeniu; înainte de a se consacra scrisului şi domeniului editorial a fost podgorean: „Autorul, vechi consultant devenit podgorean apoi editor, şi totdeauna un mare călător, a glisat progresiv de la spiritul vinului la spiritul divin. El vă face să descoperiţi că, aşa cum pentru vin este un vocabular bogat, imens şi plin de nuanţe, cuvintele spiritualităţii pot avea de asemenea o culoare, un ritm, unm parfum… Nu se spune, în diferite tradiţii, despre savoarea lui Dumnezeu?” Autorul acestui lexic este conştient că unii cititori nu vor găsi termenii căutaţi, şi atunci, se întreabă Serge Cagnolari, de ce să-i refuzăm plăcerea de a-l completa înscriindu-şi proprii termeni?

Lexicul lui Serge Cagnolari este completat cu o cronologie a marilor evenimente care au marcat spiritualitatea lumii, cu cîteva anexe în care găsim enumetare cărţile sacre ale marilor spiritualităţi, locurile importante pentru marile tradiţii spirituale, numele papilor Bisericii catolice şi ale patriarhilor Bisericilor ortodoxe, ca şi al imamilor. Cartea lui Serge Cagnolari este o invitaţie la a descoperi, fie şi prin lecturi, locurile consacrate ale marilor tradiţii spirituale ale lumii, o invitaţie la o degustare… spirituală a ceea ce rămîne după… decantare!

Cabala – o stare de spirit

Ca şi în cazul altor termeni mai puţin cunoscuţi, cabala a avut, după 1990, ca noţiune, acelaşi parcurs marcat de o folosire abuzivă, de lipsa unor referinţe clare. Editorii nu au ales pentru traducere lucrările fundamentale, ci au optat pentru cărţi lipsite de valoare, care au adus şi mai multă confuzie într-un domeniu şi aşa nu tocmai accesibil. După ce a trecut furia maculaturii, au început să apară şi studiile profunde asupra cabalei, scrise printre alţii de Alexandru Şafran, Gershom Scholem, Moshe Idel.

Scriam în urmă cu puţin timp despre o admirabilă profesiune de credinţă masonică a lui Marc Halévy; recent am citit o altă lucrare intersantă semnată de acelaşi autor: Aux sources de la Kabbale et de la Mystique juive, Editions Dangles, coll. „Horizons ésotériques”, 2007, 236 p. Cabala este curentul mistic şi esoteric propriu tradiţiei evreieşti, iar acest curent esoteric s-a dezvoltat totdeauna în paralel cu religia iudaică, cu talmudismul şi rabinismul. Prima carte cabalistică a fost Sepher Yetzirah şi a fost scrisă în secolul al IV-lea, dar perioada cea mai înfloritoare începe cu secolul al XII-lea în Provence şi continuă în Catalonia. De atunci datează Sepher ha-Bahir şi Sepher ha-Zohar. Marc Halévy consideră că „vocaţia intimă şi ultimă a cabalei este divinizarea sau deificarea omului. Cel puţin a omului care se arată dornic şi capabil. Ea urmăreşte să scoată sufletul din planul uman al existenţei relative şi locale, pentru a-l face să atingă planul divin al esenţei absolute şi globale: altfel spus, ea urmăreşte unirea sufletului uman cu sufletul cosmic. Cabala nu este un discurs: ea nu pretinde să spună un adevăr. Ea este o metodă, o asceză, un demers, un drum, un proces. Ea nu este filosofică şi discursivă, ea este mistică şi iniţiatică. Limbajul său nu este cel al conceptelor şi al logicii, ci al simbolurilor şi al metaforelor”.

Cabala este înainte de toate o lectură mistică, esoterică şi iniţiatică a Torei, scrisă şi citită în ebraica clasică, fără semne diacritice, fără spaţii între litere, cuvinte şi paragrafe, încît, aminteşte Marc Halévy, cabală fără ebraică nu este posibilă: „Indispensabilitatea ebraicii vine din faptul că această limbă, pur consonantică, lasă o infinitate de spaţii de interpretare după decuparea şi vocalizarea alese. Spre deosebire de limbile indo-europene care sînt foarte univoce şi lineare, limbile semitice sînt multivoce şi se pretează cu plăcere arcanelor simbolice şi hermeneutice.” Cabala se interesează de hermeneutica cărţilor care alcătuiesc Tora, dar cu precădere se opreşte asupra cărţilor care se pretează privirii simbolice: Facerea, Cîntarea cîntărilor, Ezechiel. Cabalistul are în faţa sa patru nivele de lectură: literală, alegorică, filosofică, mistică sau esoterică.

Unul din simbolurile misticii ebraice este arborele sefirotic, arborele vieţii, cum îl numeau cabaliştii şi se afla în mijlocul grădinii Edenului, nu departe de „arborele cunoaşterii binelui şi răului”. „Orice arbore, scrie Marc Halévy, este o livadă mistică şi, în ebraică, livadă înseamnă PaRDeS (care a dat cuvîntul paradis) care formează acrostihul celor patru nivele de lectură ale Tora: Pshat (lectura literală), Remez (lectura alegorică), Deresh (lectura filosofică) şi Sod (lectura mistică sau esoterică care este cea a Cabalei). Poarta de intrare în această livadă mistică este Sephirat (Regatul).”

Revenind la Sepher Yetzirah, Marc Halévy precizează că nu are un autor cert, deşi legenda face din Shimeon bar Yo’hai părintele, inspiratorul sau chiar autorul, anual cabalişti din toată lumea venind în a 18-a zi a lunii Yiar, la Meron, pentru a pune o piatră la mormîntul său; dar Marc Halévy face şi cîteva precizări asupra deosebirilor între cabală şi hasidism, prima fiind sefardă, aristocratică şi intelectuală, hasidismul fiind de spirit askenaz, ţinînd de religia naivă. Din această perspectivă, Sepher Yetzirah provine din ramura mistică, intelectuală şi aristocratică: „Cabalismul lui Sepher Yetzirah rezultă dintr-un filon de mistică intelectuală şi metafizică, mult mai aproape de cea a unui Meister Eckhart decît de misticismul religios al unei Tereza de Avila (totuşi evreică) sau a unui Ioan al Crucii. Pentru a o spune tăios, misticismul se înalţă dintr-o căutare a extazului adeseori pietist în cadrul închis al unei religii date, în vreme ce mistica depăşeşte toate religiile şi vizează o unire directă cu divinul dincolo de orice paradigmă religioasă. Pentru a o spune altfel, mistica unui Meister Eckhart sau a lui Sepher Yetzirah sau a unui Lao-Tze sau din Vendanta este universală, în vreme ce misticismul Terezei sau al lui Ioan nu au nici un sens în afara catolicismului cel mai închis.”

Marc Halevy propune şi o nouă traducere a capodoperei Sepher Yetzirah (Cartea Creaţiei), urmată de o secţiune de ample comentarii. Primele comentarii la Sepher Yetzirah datează din primele decenii ale secolului al X-lea, Marc Halévy avînd un strămoş, Yehoudah Halévy, care a făcut şi el un comentariu asupra Cărţii Creaţiei. De ce sînt importante comentariile pentru acest mic tratat cabalistic? Pentru că în lipsa unor echivalenţe terminologice, mistice şi filosofice, lectura ar fi incompletă, esenţialul ar rămîne ascuns în litera textului. Sigur, nici traducerea, şi cu atît mai puţin comentariile lui Marc Halévy nu pot fi rezumate, comentariul trebuind raportat totdeauna la traducere.

Pe tot parcursul comentariilor, Marc Halévy subliniază monismul metafizic şi mistic al iudaismului, nu monoteismul religios, ceea ce îl conduce la afirmaţii tranşante despre absolutul atemporal, despre sensul şi valoarea omului care stau în ceea ce fac în serviciul Unului, despre elogiul tăcerii, despre cele 22 de litere ale alfabetului sacru, despre orgoliul lui Rene Descartes care proclama: „Gîndesc deci exist”, despre hermeneutica tetragramei YHWE.

Comentariile lui Marc Halévy revin constant la trăirea interiorităţii ca fiind singura salvatoare într-o lume cotropită de exterioritate şi aparenţă, îndeamnă la abandonarea superficialităţii şi la înfruntarea abisurilor: „Sufletul, la ieşirea din metanoia sa (plăcut cuvînt grec care evocă ceea ce este dincolo de cunoaştere), trebuie să revină la corpul sclav şi să convingă intelectul şi sensibilitatea, spiritul şi inima, raţiunea şi intuiţia, să părăsească făgaşul relativului şi al efemerului pentru a pleca spre deşerturile infinite ale absolutului şi atemporalului.(…) Debarasată de falsele certitudini, rătăcirea poate începe!”

Aminteam mai sus, după Marc Halévy, că în ebraică livadă înseamnă pardes, adică paradis. Talmudul spune că patru rabini renumiţi au intrat într-o zi în această livadă a misticii evreieşti. Primul a ieşit nebun, al doilea răutăcios, al treilea apostat şi ultimul…liniştit. „Care va fi calea ta?”, se întreabă Marc Halévy.

Simboluri masonice

La sărbătorile din decembrie trecut, un bun prieten, care prin gesturi şi preocupări dovedeşte că interesul pentru spiritualitatea masonică rămîne actual în inimile celor caută Lumina, mi-a oferit cea mai recentă carte a lui Jean-Jacques Gabut: Les symboles de la Franc-Maçonnerie. Signes, mots, couleurs et nombres, Paris, Editions Dervy, coll. “Pierre vivante”, 2008, 236 p. Citisem două dintre lucrările precedente ale lui Jean-Jacques Gabut: Les Survivances chevaleresques dans la franc-maçonnerie du Rite Ecossais Ancien et Accepté, apărută tot la Dervy, în aceeaşi colecţie, şi Eglise, religion et franc-maçonnerie, publicată de Editions du Cerf, şi îmi fusese partener de dialog într-un amplu interviu încă nepublicat, dar pe care cititorii acestui site îl vor găsi în curînd.

De această dată, Jean-Jacques Gabut se opreşte asupra unui subiect care nu a fost niciodată tratat în manieră sistematică: semne, cuvinte, culori, numere, simboluri (fauna, flora, metalele). Ca şi în alte cărţi ale sale, Jean-Jacques Gabut urmăreşte acest simbolism masonic exclusiv în cadrul ritualurilor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, pe parcursul tuturor gradelor sale.

Pentru Jean-Jacques Gabut, semnele pot fi: semn-gest, semn-marcă şi semn-simbol; semnul-gest îi prilejuieşte o paralelă între mudra din hinduism şi arborele sefirotic; semnul-marcă este o figură simplă, dar a cărei semnificaţie rămîne de descoperit, iar semnul-simbol trimite la simbolismul uneltelor, dar şi la simbolurile din geometrie. Sînt urmărite semnele primelor trei grade, de fiecare dată autorul făcînd trimiteri la spiritualitatea orientală, la centrii de forţă ai corpului uman, dar şi semnele gradelor superioare, unde accentul cade pe semnul bunului păstor şi pe semnul de recunoaştere, ambele de la gradul de Cavaler al Crucii şi al Trandafirului: “Între semn şi contra-semn, Cavalerul de Roza+Cruce se situează totdeauna pe pămîntul oamenilor. Şi rolul său esenţial pe acest pămînt este de a propaga tot ceea ce se naşte din caritate, adică din iubire (caritas generis humani).”

Ca şi semnele care servesc la a deschide porţi secrete, cuvintele masonice “sînt cuvinte cheie, care la rîndul lor, deschid accesul spre anumite mistere”. Cuvintele sînt parte integrantă a ritului, aparţin materialului simbolic al masoneriei. Prezentînd cuvintele sacre şi cuvintele de trecere în masoneria albastră, Jean-Jacques Gabut face numeroase paralele cu alfabetul ebraic şi semnificaţiile literelor acestuia. La gradele înalte, numele lui Dumnezeu este omniprezent, sub toate numele posibile care i-au fost atribuite în tradiţia iudeo-creştină.

Alături de semne şi cuvinte, culorile sînt simboluri cu deschidere universală. În opinia autorului francez, culorile gradelor simbolice sînt alb, albastru şi roşu, precizînd că această din urmă culoare este prezentă la gradul de maestru numai în ritul scoţian, celelalte păstrînd culoarea albastru, specificitatea ritului scoţian fiind că anunţă prin cel de-al treilea grad continuarea prin gradele înalte. Culorile gradelor înalte sînt strict legate de semnificaţia profundă şi simbolismul fiecărui grad.

În limbajul simbolic masonic o importanţă capitală o au numerele; Pitagora a fost primul înţelept care a glorificat numărul: “Binecuvîntează-ne, număr divin, tu care i-ai zămislit pe zei şi pe oameni! O sfînt, sfînt Tetraktis, tu care cuprinzi rădăcina şuvoiului veşnic al creaţiei!”, dar se găsesc şi în alte culturi referinţe la semnificaţia numerelor. În masonerie, atît primele trei grade, cît şi cele înalte stau sub semnul numărului, fie el 3, 5 sau 9, în cazul primelor, sau a numerelor 3 şi a multiplilor (9, 27, 81), 5, 7 şi 12 cu multiplii lor care se regăsesc în bateriile gradelor sau în vîrstele simbolice.

Ultimul capitol al cărţii lui Jean-Jacques Gabut este despre metalele, fauna şi flora simbolicii masonice. În gradele scoţiene metalele invocate sînt: aurul, argintul şi bronzul. Bestiarul simbolic şi sacru al masoneriei speculative este constituit îndeosebi de păsări (vultur, porumbel, corb, cocoş, pelican, pasărea Phoenix), dar şi din animale (miel, şarpe). Evident simbolurile faunei care se regăsesc în ritualuri trebuie aprofundate, întrucît cele mai cunoscute simboluri sînt cele din gradele care se ritualizează; nu trebuie uitat gradul 28, Cavaler al Soarelui, cu un profund simbolism alchimic, grad căruia Albert Pike îi consacrase o pătrime din celebra sa carte Morals and Dogma. Flora prezentă în simbolismul masonic nu este foarte variată, dar reţin atenţia rodiile care sînt în capul coloanelor Templului, acacia prin care se descoperă mormîntului maestrului Hiram, laurul maestrului secret şi al marelui comandor al Templului, trandafirul Cavalerului de Roza+Cruce.

Lectura pe care ne-o propune Jean-Jacques Gabut nu poate decît să-i bucure pe cei aflaţi într-o neîncetată căutare într-o lume a simbolurilor şi înţelesurilor care se lasă greu descifrate. Este cartea unui autor care a privit răbdător către culmi, spre care a tins doar atunci cînd gradul cunoaşterii îi îngăduia încă un pas. Parcursul său iniţiatic poate fi un exemplu pentru mulţi plecaţi pe un drum căruia au impresia că i-au găsit capătul, dar cînd va veni momentul deşteptării vor constata cu tristeţe că nu mai sînt nici măcar în locul de unde au plecat, ci cu mult în urmă ! Să încheiem, dîndu-i cuvîntul celui care în ianuarie a sărbătorit patru decenii de cînd a primit Lumina: “Am încercat astfel să trasăm cîteva noi căi de reflecţie, să deschidem cîteva perspective cercetătorului, oricare ar fi obedienţa sa şi care ar fi Ritul pe care îl practică în atelier. Poate că Marele Arhitect al Universului îl va ghida şi inspira în căutarea sa, pentru a înţelege mai bine aspectele adeseori ascunse – şi adeseori chiar misterioase – ale ritualului pe care îl practică totdeauna cu bucurie, în compania tuturor fraţilor săi, în sînul lojii sale, adevărat athanor al regenerării sale şi al răbdătoarei sale metamorfoze în iniţiat !…”

Evanghelia după Ioan

Cu cîtva timp în urmă, celebra editură Presses Universitaires de France, împreună cu Fondation Martin Bodmer, a inaugurat o nouă colecţie Sources. De ce surse? Pentru că la 1694 termenul surse evoca « un ansamblu de fîntîni şi pîraie artificiale care formau un labirint de apă », dar acelaşi cuvînt la singular desemna în secolul al XII-lea originea sau cauza unui fenomen. Arhitectura fluidelor şi raţionalitatea înlănţuirilor au prezidat crearea colecţiei Sources, care are ambiţia de a reproduce, respectînd cu scrupulozitate istoricitatea şi materialitatea lor, cîteva texte marcante care au contribuit la modelarea culturii noastre. Biblioteca Fundaţiei Marin Bodmer este în Elveţia, la Cologny şi este destinată studierii literaturii universale, în accepţia pe care i-o dădea Goethe. Biblioteca păstrează manuscrise, ediţii rare şi obiecte de artă din întreaga lume, acoperind cinci milenii de istorie şi cultură.

La sfîrşitul anului trecut, în colecţia Sources a apărut Evanghelia după Ioan, introducere şi traducere de Jean Zumstein. Textul pe care îl traduce Jean Zumstein este papirusul Bodmer II, care a fost cumpărat în 1956, în Egipt, de la un anticar, şi a fost adus în Elveţia de un negustor cipriot. Manuscrisul datează din secolul al IV-lea sau al V-lea şi s-a păstrat foarte bine, de altfel ediţia prezentînd în fotocopie întreg manuscrisul. În introducere, Jean Zumstein face cîteva consideraţii asupra rolului unic pe care l-a jucat Evanghelia după Ioan în istoria creştinismului, în literatura universală, în stimularea reflecţiei teologice şi filosofice. Referindu-se la compoziţia literară a Evangheliei, Jean Zumstein remarcă unitatea de compoziţie, în ansamblul ei evanghelia fiind cu certitudine opera unui singur autor, face foarte utile precizări asupra vocabularului, stilului, procedeelor literare (limbaj simbolic, ironie, cupluri de concepte antitetice), iudaismului elenistic, iudaismului palestinian, gnozei, a interpretării pe care o face Ioan asupra persoanei lui Isus.

După ce cititorul poate admira reproducerea papirusului de acum mai bine de 1500 de ani, Jean Zumstein oferă traducerea Evangheliei după Ioan, evident după manuscrisul Fundaţiei Martin Bodmer, cu menţiunea că în puţinele locuri unde textul era ilizibil a folosit ediţia ştiinţifică a Noului Testament grec (Novum Testamentum graece). Parcurgînd recenta apariţie de la Presses Universitaires de France se cuvin elogiate iniţiativa editurii franceze şi a Fundaţiei Martin Bodmer de a oferi iubitorilor de carte ediţii rare ale marilor cărţi ale umanităţii, efortul Fundaţiei  de a procura manuscrise, cărţi rare şi obiecte de valoare, nu pentru a le tezauriza, ci pentru a răspîndi bucuria de a le vedea şi citi. Nu putem încheia aceste rînduri fără a reaminti prologul la Evanghelia după Ioan: « La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut ; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. »

Serge Caillet: Ucenicia trebuie să transforme ființa în întregul ei

Serge Caillet (n. 1962) şi-a petrecut copilăria într-un cătun în munţi, la graniţa dintre Drome şi Alpi. Din adolescenţă a fost atras de alchimie, de cărţile lui Jacques Bergier şi ale lui Fulcanelli; dar adevăratul său maestru spiritual va fi Robert Amadou pe care îl întîlneşte cînd avea 19 ani, şi de care îl va lega o strînsă prietenie. Serge Caillet a studiat istoria ocultismului şi a societăţilor iniţiatice, rosicrucianismul, martinismul, ritualurile francmasonice, îndeosebi cele egiptene, iluminismul, subiecte pe marginea cărora a publicat articole şi studii în publicaţii precum: „Le Monde inconnu”, „L’Autre monde”, L’Initiation”, „Renaissance traditionnelle”. Serge Caillet este şi autorul a peste zece cărţi consacrate aceloraşi domenii ale preocupărilor sale; amintim cîteva dintre ele: L’Ordre de la Rose-Croix. Entretien sur le rosicrucianisme contemporain avec Raymond Bernard, Editions rosicruciennes, 1983; Sar Hieronimus et la FUDOSI, Cariscript, 1986; La Franc-maconnerie egyptienne de Memphis-Misraim. Histoire, Cariscript, 1988, 2 edition revue Editions Dervy, 2003; Arcanes et rituels de la maconnerie egyptienne, Editions Guy Tredaniel, 1994; L’Ordre renouve du Temple. Aux racines du Temple solaire, Editions Dervy, 1997; Monsieur Philippe, l’Ami de Dieu, Editions Dervy, 2000. Este autorul cîtorva articole apărute în Dictionnaire du monde religieux dans la France contemporaine, vol. 10, Les marges du christianisme, „sectes”, dissidences, esoterisme, Editions Beauchesne, 2001.

esoterismul este calea interioară

Bogdan Mihai MANDACHE: Sînteţi preocupat de ani buni de ocultism, de societăţi iniţiatice în jurul cărora gravitează numeroase legende care ţin îndeosebi de presupusele secrete pe care le-ar deţine. De unde vine această dorinţă de a ascunde şi de ce atît de multe căi dificile de acces?

Serge CAILLET: Nu este vorba atît de mult de a ascunde, cît de a revela ceea ce este în interiorul omului, şi care este secret pentru că ţine de intimitatea fiecăruia, de ceea ce este mai profund, mai intim şi mai adevărat în fiinţa noastră. Esoterismul este calea interioară, altfel spus este calea inimii, care este un templu în om, pentru că aici se manifestă Dumnezeu, aici se leagă dialogul între Dumnezeu şi om.

Bineînţeles, societăţile iniţiatice sînt numite secrete. Este adevărat că altădată, ritualurile acestor societăţi nu erau publicate, şi deci erau rezervate celor ce făceau parte din ele. Astăzi, însă multe din ritualurile acestor societăţi au fost publicate în cărţi, iar pe internet circulă tot felul de informaţii. Dar aceasta nu schimbă nimic. Dacă nu trăiţi iniţierea în corpul vostru ca şi în sufletul vostru, aceste ritualuri nu înseamnă nimic, nu revelează nimic. Iniţierea este adeseori comparată cu o nouă naştere, cu naşterea unui copil. O femeie care nu a născut niciodată poate citi toate cărţile din lume despre acest subiect; ea nu va şti niciodată ce este o naştere. Această realitate îi va rămîne închisă pentru totdeauna, pentru că experienţa este de neînlocuit. La fel stau lucrurile în cazul iniţierii. Ea rămîne secretă atîta vreme cît nu este trăită. Iată adevăratul secret.

Secretul priveşte deasemenea – este adevărat – anumite învăţături ale acestor societăţi iniţiatice. Să luăm exemplul alchimiei. Cele mai multe din tratatele de alchimie – vorbesc despre tratatele vechi – par total obscure. Dar alchimiştii se exprimau prin intermediul unui limbaj simbolic pe care numai cel care îşi dă osteneala îl va înţelege puţin cîte puţin, de-a lungul lecturilor sale şi practicii în laborator. Aceasta corespunde unei pedagogii tradiţionale. În cele din urmă, doar bărbaţii şi femeile perseverenţi în studiu vor înţelege. Şi această formă de ucenie nu priveşte numai intelectul. Ea trebuie să transforme fiinţa în întregul ei, începînd cu inima, care este în mod tradiţional organul cunoaşterii ca şi al iubirii. Căci a cunoaşte şi a iubi sînt unul şi acelaşi lucru.

- Probabil că una din soluţiile de a contrapune ceva agresivităţii unui tehnicism fără margini este refugiul în Tradiţie, motiv pentru care ultimele decenii au adus o inflaţie de esoterisme, fiecare înţelegînd altceva şi pretinzînd totodată că este deţinător al adevărului. Este esoterismul constitutiv culturii umane? De multe ori termenul de esoterism este asociat masoneriei speculative; are vreun temei această asociere/apropiere?

- Esoterismul nu este o colecţie de reţete sau de ritualuri stranii. El este legat de ceea ce noi avem în noi mai puţin superficial, mai adevărat, mai interior. În toate culturile tradiţionale omul nu se consideră tăiat de cer şi de natură, dimpotrivă el se înscrie în armonia raporturilor între Dumnezeu, om şi univers. În această perspectivă, care trece prin respectul Nevăzutului (Dumnezeu, zei sau îngeri, şi chiar spirite, elemente etc.), şi al naturii, omul se prezintă ca făcînd parte dintr-un întreg. Şi acest întreg este sesizat de spirit prin legea corespondenţelor universale sau a interdependenţei universale. Ceea ce fac sau ceea ce sînt astăzi afectează sau implică toate planurile existenţei mele, care sînt ele însele în raport cu lumea divină, cu lumea nevăzută şi cu lumea naturală. Toate culturile umane anterioare celei din Occidentul modern sînt construite pe aceste baze tradiţionale, cărora li se spune astăzi esoterice.

Francmasoneria, aşa cum o cunoaştem de la începuturile secolului al XVIII-lea, încarnează în lumea modernă puţin din această mentalitate arhaică, pentru că ea dăruieşte o iniţiere şi vehiculează o tradiţie bazată pe simbolica unei meserii. Pedagogia masonică se întemeiază pe aceeaşi idee că simbolismele sînt eficiente pentru a-i face pe oameni mai buni, pentru că ele sînt vehicule ale ideilor, în sensul lui Platon de exemplu, şi că aceste Idei astfel percepute ne permit să avem o gîndire dreaptă. Alte societăţi iniţiatice o fac de asemenea, dar francmasoneria este de departe cea mai cunoscută.

- Încă de la apariţia sa, francmasoneria a generat judecăţi pripite, a dat naştere unor atitudini pătimaşe şi unor condamnări venind mai mult din legendă, decît din minima căutare a adevărului. Ce este pentru dvs. francmasoneria?

- Dacă francmasoneria este cea mai cunoscută societate iniţiatică, aceasta se datorează faptului că uneori a rătăcit pe o „cale substituită”, cum spunea Jean Baylot. Ea s-a lăsat prinsă în capcana mentalităţii moderne şi s-a angajat uneori în acţiunea politică, lăsîndu-se contaminată din interior de bărbaţi şi femei seduşi de iluziile unei mentalităţi moderne, care au transformat, metamorfozat francmasoneria în altceva, rupînd-o de propria tradiţie neînţeleasă. Nu spun – departe de mine gîndul – că acţiunea politică sau socială ar fi în ea însăşi negativă, bineînţeles, dar francmasoneria propune o reformă a omului, nu o reformă a societăţii. Şi oamenii sînt cei care beneficiază de iniţiere, devenind un pic mai puţin ticăloşi decît alţii, cum spunea vechiul meu maestru, care, apoi, cu titlu personal şi individual, se vor putea angaja în reforma societăţii.

Din secolul al XIX-lea, în ţările latine, francmasoneria s-a transformat astfel încît s-a ajuns să se propună o lectură a Constituţiilor sale originale, ale lui Anderson, radical diferită de lectura care s-a făcut anterior şi pe care continuă să o facă masoneria tradiţională. A început să profeseze ateismul, laicitatea, anticlericalismul, şi într-o manieră generală să apere un anumit număr de valori ale iluminismului. Aceasta a dus la o creştere considerabilă a opoziţiei Bisericii catolice care, de mult timp, era neîncrezătoare în francmasonerie. Dar în marea ei majoritate, mai ales în ţările anglo-saxone, masoneria înseamnă altceva; un francmason tradiţional este înainte de toate un om religios, grijuliu cu sufletul său, credincios în Marele Arhitect al Universului, care este Dumnezeu, şi în voinţa sa revelată.

Aşadar, mă întrebaţi ce este francmasoneria? Nu aş şti să vă răspund altfel decît prin definiţia pe care Robert Amadou a conturat-o în timpul studiilor sale şi a parcursului său masonic exemplar, şi care este următoarea: „Francmasoneria este o confrerie iniţiatică ale cărei origini istorice, jaloane stabile şi simbolism metodic ţin de tradiţia medievală a meseriilor construcţiei şi o constituie în ordinea societăţii, în numele şi în gloria Marelui Arhitect al Universului, care este Dumnezeu şi care revelează voinţa sa în literele Sfintei Scripturi, în natură şi în inima oamenilor”. Totul este aici!

Citeste mai departe »

Filosofie masonică

La prima vedere a acestui titlu, nu puţini se vor întreba dacă nu e prea mult spus filosofie.  Acolo unde cei mai mulţi văd conspiraţii, secret, amestec în politică, despre ce filosofie poate fi vorba? Marc Halévy încearcă într-o recentă lucrare (Philosophie maçonnique, éditions Oxus, Paris, coll. Spiritualités, 2008, 216 p.) să treacă dincolo de fantasmele care înconjoară multe din discursurile despre masonerie, chiar dacă  nu sînt scrise cu rea credinţă, să nu gloseze pe marginea simbolurilor, ci să studieze masoneria „ca un tot, ca un sistem global, ca o paradigmă în mers. O paradigmă autoreferenţială care dezvoltă un spaţiu de gîndire – un spaţiu noetic – unde bărbaţii, prin ascezele lor, prin muncile lor, prin cercetările lor, construiesc noi catedrale de sens, de înţelepciune şi de artă de a trăi bine”. Încercarea cărturarului francez urmăreşte cinci teme: finalităţile, metodele, cadrul, genealogiile, fundamentele.

Marc Halévy nu vrea, aşadar, să reia teze din cărţi, respectabile altminteri, despre hermeneutica simbolurilor, ci să descopere/redescopere înţelepciunea masonică, să caute fundamentele masoneriei regulare şi tradiţionale, invariantele fondului şi structurile profunde, şi vom reda un lung citat care ar putea da de gîndit multora: „Esenţa profundă a Regularităţii şi a Tradiţiei masonice se fondează pe respectul perseverent al memoriei masonice. Ideea este simplă, clară şi nu poate fi evitată: dacă Christopher Wren, Wolfgang Amadeus Mozart sau Johann Wolfgang von Goethe (…) ar învia, ar trebui în mod absolut ca ei să regăsească imediat, într-o lojă de astăzi, tot ceea ce a făcut fermentul geniului lor masonic. Ar trebui în mod imperativ ca ei să se simtă imediat în mijlocul fraţilor lor. Ar trebui ca noi să putem să le arătăm, în toate detaliile, că moştenirea lor a fost transmisă şi primită, păstrată şi înfrumuseţată, dezvoltată şi exaltată. Ar trebui ca ei să ştie, imediat, irevocabil, că noi nu i-am trădat. Aceasta este Tradiţia vie; aceasta este Regularitatea în spirit”.

Mulţi se vor fi întrebat care sînt finalităţile francmasoneriei şi mulţi sînt cei ce cred că masoneria îşi propune să preia controlul, direct sau indirect, politic sau economic asupra societăţii; o deviere contrară vocaţiei masonice autentice. „Francmasoneria este mai întîi, mai ales, înainte de toate, un loc de spiritualitate, un loc de interioritate, un loc de sacralitate”, afirmă Marc Halévy. Pentru el, esenţa profundă a masoneriei este de ordin spiritual; fără credinţa în Marele Arhitect al Universului, în existenţa Spiritului, a Cuvîntului, masoneria nu are substanţă. Astfel, masoneria se înscrie într-o logică contributivă la desăvîrşirea Spiritului. Într-o epocă dominată de consum, de opulenţă, de dorinţa obsesivă de a avea, care a creat un om avid şi cupid este nevoie de spiritualitate, abundenţa materială ducînd de multe ori la carenţe spirituale. Fără a-şi propune să domine, masoneria prin adepţii săi din care emană dorinţa de înţelepciune, de inteligenţă şi spiritualitate poate genera o revenire la Spirit: “Cultura masonică nu este o cultură a cuvîntului, a dialogului, a discuţiei: este o cultură a tăcerii, a monologului-cel mai adesea interior-, a meditaţiei. Nu este vorba de a fi de acord, ci de a deveni în acord. De a intra în armonie. Nu atît cu alţii cît cu Cosmosul, cu Întregul, cu Viaţa, cu Spiritul, cu Unul absolut. Nu este vorba de a stabili un adevăr cît de a trăi în Adevăr”.

Masoneria actuală, consideră Marc Halévy, este fructul unui îndelungat proces început în Evul Mediu, astăzi singura catedrală de construit fiind omul însuşi. Metoda este cea iniţiatică, ea urmează un ritual care exprimă sub forma miturilor şi simbolurilor, cheile cunoaşterii. Pentru a-şi afirma credinţa, pentru a construi ordinul şi pentru a consolida fraternitatea, masoneria are propriile metode. „Francmasoneria este înainte de toate o metodologie spirituală, adică un corpus destinat să elibereze omul de umanitudinea sa şi să ridice omul în Spirit. Acest corpus este iniţiatic, adică, o vom vedea, deopotrivă ritualic şi simbolic”, susţine Marc Halévy. Cine spune iniţiere, spune transmitere şi progres, dar este necesară distincţia între iniţierea formală şi inţierea reală. Aceasta din urmă este la capătul drumului, şi corespunde intrării totale în realitatea absolută, corespunde iluminării. „Această ascensiune progresivă, insistă Marc Halévy, pe scara gradelor, nu are nimic cu un cursus honorum, cu o acumulare de privilegii sau de drepturi sau de puteri, cu un maraton spiritual din care trebuie să ieşi învingător, acoperit de onoruri şi omagii, de lauri şi de coroane. Este evidenţa însăşi: urcuşul spiritual este mai întîi o asceză a modestiei şi umilinţei”.

Tot ceea ce există nu există decît într-un cadru conceptual cu referinţă la spaţiu, timp şi formă. Loja este locul resurselor spirituale unde fiecare poate să se încarce cu energie spirituală în dinamica simbolică a ritualurilor. Loja devine astfel un spaţiu sacru, departe de lumea profană, departe de zgomote. Dar şi timpul capătă dimensiuni sacre, nu întîmplător se vorbeşte de an profan şi an lumină, iar lucrările se desfăşoară între miezul zilei şi miezul nopţii. Fundamentul ultim al lucrărilor în lojă este executarea ritualurilor. Ritul este cel care induce o dinamică între simboluri şi vehiculează mituri.

Chiar dacă filiaţia între masonii operativi medievali şi masonii speculativi moderni nu este acceptată de toţi cercetătorii fenomenului masonic, Marc Halévy consideră că prima şi cea mai importantă dintre genealogiile francmasoneriei trebuie căutată în cunoştinţele meseriei de zidar, în cutumele constructorilor catedralelor.  Odată cu sfîrşitul lumii gotice, lojile încep să accepte şi oameni din afara meseriilor, intelectuali preocupaţi de alchimie, cabală, hermetism. Marc Halévy face o incursiune în tradiţia hermetică, amintind enigmatica scriere Tabula smaragdina, înţelesurile celebrei formule VITRIOL, semnificaţia elementelor din cabinetul de reflecţie. „Hermetism, alchimie şi francmasonerie se regăsesc şi converg tocmai pentru că ele participă cu acelaşi elan gnoseologic, la aceeaşi Gnoză”, scrie filosoful francez. Un alt element al genealogiei masoneriei speculative este cabala, mişcare esoterică şi iniţiatică proprie tradiţiei iudaice. Recuperată de umaniştii florentini, cabala a pătruns treptat şi în masonerie, prezenţa pregnantă fiind în gradul Arca Regală. Roza Cruce este un alt element din genealogia masoneriei, fiind tema centrală a somptuosului grad al 18-lea al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. În sfîrşit, ultimul element este tradiţia templieră, autorul reluînd cîteva elemente de istorie a ordinului.

Ultima parte a volumului abordează fundamentele masoneriei. Filosofia care studiază fundamentele fiinţei a identificat trei mari şcoli de gîndire: materialismul, idealismul şi spiritualismul. În opinia lui Marc Halévy, spiritualismul este cel care sapă cel mai profund, Ideea şi Materia nefiind fundamente ci produse, adevăratul purtător al Gîndirii fiind Spiritul; masoneria fiind într-o alianţă cu divinul a optat pentru un spiritualism naturalist în perfect acord cu originile sale. Din punct de vedere antropologic, masoneria optează pentru post-umanism, o concepţie care nu mai vede omul în centrul lumii, scop al întregului cosmos, ci aşază omul în lume, în armonie cu lumea, cu natura, ceea ce subliniază strînsa legătură între post-umanism şi spiritualism naturalist: „Post-umanismul revine la mai multă modestie şi renunţă în mod clar, radical, la a vrea să impună puterea umană asupra lumii”. Lumea modernă discută mult despre raţionalitate/raţionalism, uneori fără a avea o viziune clară. Marc Halévy consideră că raţionalitatea şi raţionalismul pe care îl instituţionalizează construiesc o lume deconectată de real, încît lumea este astăzi într-un impas. Cum se situează masoneria într-un asemenea context: „Francmasoneria nu este nici raţionalistă nici carteziană. Gîndirea sa este analogică, anagogică, simbolică, metaforică. Intuiţia joacă aici un rol determinant”, iar modelul este unul al post-raţionalismului. O lungă discuţie priveşte cum participă/ şi dacă participă  masoneria la schimbarea lumii; Marc Halévy susţine că din perspectiva acţiunii, masoneria este mai aproape de orient decît de occident, repugnîndu-i acţiunea politică, militantă: „Ţelul său nu este, nu a fost niciodată şi nu va fi vreodată să schimbe lumea, ci mai curînd de a se transforma interior pentru a învăţa să trăiască în lume. Lumea evoluează din interior, şi a fi în lume înseamnă a participa la evoluţia sa, în manieră constructivă şi voluntară”, ceea ce defineşte post-revoluţionarismul. Are masoneria o viziune proprie asupra vieţii? „Franc-masoneria se vrea un loc al vieţii, al bucuriei”, fiind astfel sub aura eudemonismului, a năzuinţei omului spre fericire.

Cînd masoneria speculativă vorbeşte despre piatra şlefuită, desenează o întreagă filosofie a vieţii: căutarea perfecţiunii, care se recunoaşte prin naturaleţe şi simplicitate. Se ştie că masoneria este produsul modernităţii, dar forţa sa ţine de elemente mai vechi: „un vechi naturalism precreştin care i-a permis să recupereze de-a lungul întregii sale istorii, mesajele curentelor care s-au opus dogmatismului inchizitorial al Romei. Găsim de-a lungul gradelor sale, hermetismul alchimiştilor în gradele albastre, cabala iudaică şi rozicrucianismul în gradele roşii, cavaleria templieră în gradele negre”. Cartea lui Marc Halévy este o fascinantă profesiune de credinţă, un imn închinat unui nobil ideal, cel al schimbării interioare.

Alchimia

A filosofa prin foc

Urmaşi ai unui raţionalism „atotbiruitor” şi ai unui umanism „fără frontiere”, obişnuim să privim cu detaşare şi condescendenţă domenii peste care prea multe decenii de totalitarism şi înstrăinare au aşternut tăcerea şi praful, prea puţini contemporani mai avînd aplecare spre domenii de profundă spiritualitate. Unul dintre acestea este alchimia, văzut în continuare ca un pur exerciţiu de transformare a metalelor, o anecdotă adînc înrădăcinată în mentalul colectiv, şi pe care nu se mai osteneşte nimeni să o înlăture. În România nu au existat preocupări în domeniul alchimiei. Nici atunci cînd chingile ideologice au cedat, editorii nu au avut un program de traduceri, încercările sporadice fiind exclusiv rodul dorinţei de a obţine cîştiguri rapide. O fi blestemul alchimiştlor văzuţi obsesiv ca transformatori de metale în aur!

De cîteva zile, de sub teascurile Editurii Almora din Paris a ieşit o superbă antologie de texte alchimice: Philosopher par le Feu, anthologie de textes alchimiques, 576 p., 2009, realizată de Doamna profesor Françoise Bonardel. Iniţial, acest volum a apărut în colecţia Points a editurii pariziene Seuil în 1995, dar acum avem o ediţie revăzută şi îmbogăţiţă, dar şi amplu ilustrată cu peste 200 de imagini. Celor pasionaţi de hermetism, alchimie şi esoterism numele Doamnei Françoise Bonardel este unul binecunoscut pentru lucrările sale în domeniile amintite, fiind autoarea unor lucrări bine primite în lumea celor ce preocupaţi de Tradiţie, traduse în multe limbi, printre ele şi româna.

În ampla introducere, Françoise Bonardel reface  parcursul controversat al alchimiei, amintind celor grăbiţi să vadă în alchimie doar un fenomen cultural izolat, propriu Occidentului, că gîndirea şi practica alchimice sînt prezente în limbi şi forme culturale diverse (mesopotamiană, arabă, chineză, indiană), întrebîndu-se dacă „între reverii domestice, seducţii diabolice şi fulguraţii apocaliptice, nu este deci nici un loc în cultura modernă pentru această stranie manieră de a filosofa?”. Întrebarea Doamnei Bonardel ne trimite cu gîndul la remarca lui Titus Burckhardt: „Pare să nu fi frapat pe nimeni că o artă fundamental absurdă a putut, în ciuda nenumăratelor eşecuri şi dezamăgiri, să persiste cu o asemenea continuitate şi statornicie ăn sînul celor mai diverse civilizaţii”. Explicaţia o dă tot cărturarul elveţian, alchimia lucrează pe un alt plan decît ştiinţa empirică modernă.

Introducerea la antologie este şi o frumoasă şi convingătoare pledoarie pentru a depăşi dificultatea în a aprecia limitele şi deschiderea – filosofică, ştiinţifică şi religioasă – a unui corpus specific alchimic în care se regăsesc tradiţia alchimică, hermetismul greco-alexandrin, credinţe magico-religioase, practici artizanale şi medicale, cunoştinţe ştiinţifice. Alchimiştii erau convinşi că arta lor nu numai că era capabilă „să învingă mizeria” inerentă condiţiei muritoare, ci şi să „descopere starea superioară a lucrurilor umane” şi afirmau că acest lucru era posibil prin „reducerea” lucrurilor perisabile în materia primordială şi unică (prima materia), în mod virtual incoruptibilă. Astfel noţiunile de virtute (virtus) şi cea de rădăcină (radix) sînt determinante într-o artă practicînd extracţia forţelor latente dar vii din Natură pînă la saltul calitativ care transmută creşterea naturală într-o „nouă naştere” care înnobilează materia.

Un subiect mai puţin abordat, dar elocvent subliniat de Françoise Bonardel, este cel privitor la raporturile între alchimie şi creştinism; Martin Luther spunea că: “Adevărata artă alchimică este în adevăr filosofia atît de lăudată de vechii înţelepţi. Alchimia îmi place mult (…) de asemenea pentru aceste alegorii şi simboluri ascunse, care sînt foarte frumoase, în particular această figurare a Judecăţii de apoi şi a învierii morţilor”. Dar pînă la asaltul scientismului şi al integrismului religios, alchimia şi creştinismul au fost în bună conlucrare (cum laborare) : „comparaţia virtuţilor Pietrei filosofale şi a sfinţeniei contribuie totuşi la a confirma existenţa unei afinităţi discrete între asceza mistică şi practica alchimică, prea profund pentru a nu fi semnificativ, cum este sub pana lui Angelus Silesius (1624-1677) evocînd în aceşti termeni “fabricarea aurului spiritual”: “Plumbul se schimbă în aur, hazardul se împrăştie cînd, cu Dumnezeu, eu sînt schimbat de Dumnezeu în Dumnezeu”.

În prefaţa prezentei ediţii, Françoise Bonardel se întreabă (evident retoric, pentru a nuanţa răspunsul!) de ce era nevoie de o nouă ediţie. Pentru succesul mondial al Alchimistul-ului lui Paolo Coelho? Acolo raportul cu alchimia tradiţională este extrem de vag, cum de altfel era şi în Opera la Negru a mult mai talentatei scriitoare Marguerite Yourcenar. S-a schimbat ceva în ultimii ani în modul cum este văzută alchimia? Nu, pentru că autenticul alchimiei, care se desfăşoară în „spaţiul” dintre erudiţia savantă şi imaginarul popular, ţine de transmutarea , de metamorfoza individuală şi colectivă, cea în care, cum ar fi spus Zosim, „corpurile devin incorporale şi incorporalele devin corpuri”. Pierre Thuillier spunea că actuala problemă a alchimiei nu este de ordin epistemologic, căci ştiinţa actuală răpune în eficaciate pe Zosim şi descendenţii săi; alegerea este între două tipuri de societate, de moduri de viaţă, de concepţii despre putere. Alchimia are adeseori o atitudine reacţionară, poate fi răzvrătită. Pentru Doamna Bonardel adevărata întrebare este dacă alchimia este susceptibilă de a regăsi în cultura contemprană locul şi rolul mediatoare care au fost ale sale în trecut. După semnele din lumea apuseană în contact cu cea orientală, se pare că alchimia este în curs să redevină Calea de mijloc. Înţeleasă astfel, alchimia poate avea zile frumoase în perspectivă.

Antologia este structurată în 22 de capitole precedate de scurte introduceri; dintre capitole amintim: Prolog între Cer şi pămînt; Arta lui Hermes; Spiritul lumii; Deontologia operativă (Ora et Labora); Elemente şi Principii; Cei doi stălpi ai artei (Solve et coagula); Nigrum nigrius nigro; Focul secret al înţelepţilor; O regalitate metalică: Aurul filosofal; O suveranitate benefică: Piatra înţelepţilor; O caritate prolifică: Medicina universală. Fireşte, antologia se deschide cu unul dintre cele mai încifrate texte ale umanităţii: Tabula Smaragdina („În adevăr, cu certitudine şi fără nici o îndoială. Tot ceea ce e jos este ca şi ceea ce e sus, iar ceea ce e sus este ca şi ceea ce e jos, pentru a împlini miracolele unui singur lucru….De aceea sînt numit Hermes Trismegistos, căci posed cele trei părţi ale înţelepciunii lumii întregi. Desăvîrşit este ceea ce am spus despre opera Soarelui”. Alături de Hermes în cuprinsul recentului volum găsim extrase din Aristotel, Arthepius, Avicena, Roger Bacon, Jakob Bohme, Cadmus, Pseudo-Democrit, Pierre-Jean Fabre, Nicolas Flamel, Johann Glauber, Carl Gustav Jung, Michael Maier, Jean-Jacques Manget, Olzmpiodor, Paracelsus, Antoine-Joseph Pernety, Daniel Stolcius, Salomom Trismonin, Basile Valentin, Zosim. Să amintim că frumoasa ilustrare a volumului cuprinde vigniete extrase din cartea lui Daniel Stolcius Hortulus hermeticus, Frankfurt, 1627.

Alchimia a fost redescoperită în modernitate, printre alţii, de Gaston Bachelard şi Carl Gustav Jung, dar adevărata dificultate a textelor alchimice stă în starea de spirit pe care o cere din partea cititorului, „puţin obişnuit să evolueze simultan pe un dublu registru, sensibil şi inteligibil, după imaginea unei arte căutînd continuu între Cer şi Pămînt, materie şi spirit, punctul de echilibru ferind alchimia de a fi unilateral materialistă sau spiritualistă”.

Templu şi iniţiere

Într-o lume marcată de un accentuat progres tehnologic, într-o lume tot mai grăbită, chiar dacă de multe ori nu ştie înspre ce se grăbeşte, mai există grupuri de oameni interesaţi de Tradiţie, de iniţiere şi de a transmite o spiritualitate iniţiatică. Nu rareori aceştia se lovesc de obtuzitatea celor ce-i înconjoară, de întrebări de multe  ori abrupte, alteori agresive despre o lume  pe care cei mai mulţi nu înţeleg, căci nu se încadrează în tiparele lumii materiale, palpabile şi pe care o percep la tot pasul.

În acest context se naşte o întrebare firească: pentru ce şi cum construiesc astăzi franc-masonii Templul lor? O astfel de întrebare trebuie să şi-o fi pus şi cîţiva cunoscuţi teoreticieni ai masoneriei speculative: Julien Behaeghel, Bruno Etienne, Francois Figeac, Jacques Fontaine, Irene Mainguy. Din intervenţiile lor în cadrul unui colocviu şi din întrebările şi răspunsurile care au animat întîlnirea a rezultat volumul Construire le Temple aujourd’hui. Quelle actualite, quels outils, quel message?, apărut la Editions Maison de vie, Paris, 2008.

În prefaţa volumului, Christian Jacq, cunoscut autor de studii masonice dar şi de cărţi despre lumea Egiptului antic, expune cîteva idei despre dimensiunea iniţiatică a franc-masoneriei, despre lumea tehnologică în care accentul nu mai cade pe spiritual, în încercarea sa de a răspunde la întrebarea dacă există o spiritualitate specific masonică. Ea există, dar ţine de un alt registru în care ne raportăm la domeniul spiritual.

O primă intervenţie aparţine Doamnei Irene Mainguy, cunoscută pentru studiile sale aprofundate asupra simbolisticii masonice a gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi asupra iniţierii. Şi acest text este tot despre iniţiere pentru că „nu se poate vorbi de franc-masonerie nici de simbolic fără a evoca în prealabil iniţierea care corespunde faptului de a fi primit Ucenic într-o Lojă”. Ritualul provoacă o deşteptare şi o detaşare de lumea profană, o recunoaştere a unui Principiu organizator şi ordonator care depăşeşte orice individualitate în căutarea adevăratei Lumini. Prin repetarea ritualului şi a gesticii care îl însoţeşte, prin interiorizarea sa şi a simbolisticii pe care o pune în operă, fiecare iniţiat caută să acţioneze conform unui ideal de perfecţionare: „Prin această metodă progresivă se poate considera că franc-masoneria este o cale de ameliorare individuală şi de perfectibilitate, de integare a unei opere comune, un element de construcţie a fiinţei care permite fiecăruia să găsească locul său în colectiv”. Pentru Francois Figeac a vorbi despre caracterul iniţiatic al masoneriei este o tautologie pentru că însăşi natura sa constă în a trăi şi a transmite iniţierea, masoneria făcîndu-ne „să trăim mitul începutului – adică prima ceremonie trăită intrînd în Templu, ceremonie care, prin purificarea prin elemente, deschide conştiinţa către Mister – şi mitul trecerii la gradul de maestru”. A construi Templul este un act fondator şi deopotrivă sensul iniţierii masonice, masoneria fiind depozitara acestei tradiţii.

Bruno Etienne se întreabă ce este o societate iniţiatică; în opinia sa este o societate fondată pe mituri, care practică ritualuri şi foloseşte simboluri. Dar în lumea modernă producerea de bunuri simbolice care produc sens nu mai funcţionează încît „bărbaţii şi femeile post-modernităţii au nevoie de iniţiere şi în ceea ce mă priveşte franc-masoneria este una din rarele societăţi iniţiatice în Occident”. Vasta experienţă de cercetător al ordinelor religioase, confreriilor, sectelor şi societăţilor iniţiatice, îi conferă lui Bruno Etienne suficiente argumente pentru a individualiza elementele care configurează o societate iniţiatică: o legendă de bază; recluziunea în cabinetul de reflecţie; mitodrama mimetică care reia mitul morţii lui Hiram, prezenţa celor patru elemente (pămînt, aer, apă, foc); călătoriile efectuate în lojă în sens dextrocentric sau sinistrocentric; un raport între cădere şi înălţare; moartea şi renaşterea; idealul unei lumi mai bune; euritmia în raport cu alte tipuri de timp (lucrul de la miezul zilei pînă la miezul nopţii); probele fizice sau simbolice. Răspunzînd unei întrebări despre universalitatea masoneriei, Bruno Etienne preciza că ritualul arhetipal este cel care face legătura între iniţierea masonică şi umanitate: „Dacă masoneria nu este o societate iniţiatică, ea nu mă interesează!”, un răspuns fără echivoc dat celor ce văd în masonerie un club politic!

Ultimele articole sînt despre instrumentele şi mesajele franc-masoneriei. Născută din tradiţia constructorilor catedralelor, masoneria speculativă a adoptat instrumentele zidarilor medievali, care permit prelucrarea şi şlefuirea pietrei brute, transformarea materiei în spirit. Pentru Julien Behaeghel mesajul masoneriei speculative este „refacerea unităţii noastre prin simbolul iniţiator. Refăcînd unitatea noastră, noi reconstruim templul lumii care este în realitate cel al omului. Macrocosmosul nu este decît reflectarea microcosmosului. Hermes Trismegistos ne-a transmis acest mare gînd”. Jacques Fontaine şi-a început alocuţiunea, devenită pentru cititor articol, printr-o afirmaţie şocantă: „Franc-masoneria este pe cale de a muri de banalizare”. Un bun prilej oratoric pentru a nu cere o ultimă ţinută funebră, ci pentru a propune un mesaj pentru viitor. După un secol XX măcinat de angoase, conflicte mondiale, profunde îndoieli, Jacques Fontaine crede că a venit momentul căutării de sine, că este timpul şi locul interiorităţii: „acest loc este infinit, acest loc este complet de descoperit şi nu a fost niciodată explorat”. Totuşi autorul caută să acrediteze ideea unei adaptări la lumea de astăzi, aducînd în discuţie cîteva idei de „reformă” , e drept cu titlu personal!, asupra democaţiei în lojă, asupra suprimării unei bune părţi din obedienţe, asupra integrării în cunoaşterea masonică a descoperirilor ştiinţelor umane. Fontaine pledează pentru o eliberare spirituală de orice dogmă ( el aparţine Marelui Orient!), pentru reafirmarea căii iniţiatice şi spirituale şi pentru articularea spiritualităţii cu redistribuirea sa sub forma acţiunii sociale. Chiar dacă unele idei pot părea benefice, evident cu nuanţările necesare, în legătură cu discursul lui Jacques Fontaine reţinem o intervenţie a unui participant la colocviu: întrebarea care s-ar putea pune în legătură cu acest subiect nu este „franc-masoneria este adptată omului secolului XXI?”, ci „este omul secolului XXI adaptat masoneriei?”

Volumul Construire le Temple aujourd’hui deschide numeroase perspective asupra raporturilor dintre lumea de astăzi şi spiritualitatea masonică, oferă răspunsuri la întrebarea dacă omul zilelor noastre mai poate trăi autentic o spiritualitate de ordin iniţiatic.

O trilogie a primelor grade

De mai bine de 250 de ani, de la primele dezvăluiri ale ritualurilor masonice, autori mai bine sau mai puţin bine intenţionaţi au căutat să arate ceea ce se presupune că se ascunde în spatele acelor ritualuri. Evident, totdeauna au cîştig de cauză, în faţa unui public avid de scenarii vizînd conspiraţii mondiale, lucrările care au ca pretext textul unui ritual pentru a putea divaga la nesfîrşit pe marginea subiectelor senzaţionale. Sigur, pe lîngă aceste lucrări care satisfac un public prea puţin preocupat de interpretare şi analiză, apar şi lucrări care caută să pătrundă în profunzimea simbolurilor pe care le vehiculează ritualurile masoneriei speculative. O apariţie editorială de dată recentă, aparţinînd lui Pierre Dangle, încearcă pe parcursul unei trilogii să aducă precizări despre simbolismul primelor trei grade: Le Livre de l’Apprenti ; Le Livre du Compagnon ; Le Livre du Maître, toate apărute la Editions Maison de Vie, în colecţia La Franc-Maconnerie initiatique.

Cartea ucenicului debutează cu o frumoasă incursiune în înţelesurile noţiunii de iniţiere, termen tot mai frecvent folosit, şi paradoxal, tot mai puţin înţeles tocmai printr-o folosire abuzivă, nejustificată. Or iniţierea este cheia de boltă a masoneriei regulare: “este important a preciza că funcția primă a unei Loji masonice este de a practica ritualuri inițiatice și de a consacra toate eforturile sale inițierii”, subiectele profane fiind destinate altor medii şi spaţii. Tradiţia iniţiatică este cea care hrăneşte o lojă, adică ansamblul forţelor creatoare în care spiritualitatea se recreează permanent. Un univers iniţiatic populat de simboluri, care creează, pentru a relua cuvintele lui Ramsay, un limbaj cînd mut, cînd elocvent, graţie căruia se recunosc membrii confreriei. Marie-Madelaine Davy spunea că diferenţa dintre oameni se reduce la prezenţa sau absenţa experienţei spirituale, iar omul spiritual nu se instruieşte decît prin simboluri, iar cînd vrea să dea seamă de experienţa sa inefabilă, în mod necesar face recurs la simboluri. Pentru Pierre Dangle “ritualul este cel care dă corp spiritualului şi reanimă ansamblul forţelor creatoare”.

Pierre Dangle continuă făcînd sugestive prezentări unor noţiuni care mai suscită interpretări sau generează confuzii: Marele Arhitect al Universului (cu trimiteri la motivaţia pastorului Frederic Desmons, din 1877, de a elimina din ritualurile Marelui Orient referirile la Marele Arhitect ; Pierre Dangle aminteşte că în Tradiţia constructorilor, modelul şi simbolica Marelui Arhitect sînt esenţiale, în afara lor construcţiile fiind iluzorii), Cabinetul de reflecţie care îl învaţă pe candidat vigilenţa şi perseverenţa, Ritualul de iniţiere făcut să nască deopotrivă un iniţiat şi un ucenic, Pavajul mozaicat şi cei trei stîlpi, cele Trei Mari Lumini şi instrumentele ucenicului, piatra brută (“piatra brută asupra căreia lucrează franc-masonul nu este numai el însuşi, ea este de asemenea un element care poartă secretul construcţiei, şi această construcţie este de origine cerească. Această piatră brută, atît de modestă în aparenţă, nu conţine ea întreaga armonie a templului?”), Tăcerea ucenicului indisociabilă de practica uceniciei şi de deschiderea către sensibilitatea iniţiatică, Secretul, care nu este voinţă de a ascunde, ci un aspect fundamental al demersului iniţiatic. Acest prim volum al trilogiei evocă lumea simbolică a căii iniţiatice pe care o urmează ucenicul în căutarea Adevărului, Frumuseţii şi Înţelepciunii, reluînd neîncetat călătoria spre Orient, spre Lumină, spre realitatea iniţiatică.

Cartea companionului pleacă de la considerentul încetăţenit că în ciuda faptului că este un grad esenţial, gradul de companion/calfă este puţin cunoscut, în mod cu totul eronat fiind perceput ca o trecere de la ucenic la maestru, ceea ce formal este adevărat, dar nu înainte de a sonda profunzimile ritualului acestui grad. Pierre Dangle vorbeşte despre o tradiţie a companionajului şi face un recurs la istorie creionînd o succintă evoluţie de la arhitecţii şi constructorii antichităţii la cei medievali, privilegiind în acest parcurs confreriiile pitagoreice, meritele lui Numa Pompilius şi Vitruviu, instituţia monastică apuseană şi tradiţia construcţiilor. Acest volum al lui Pierre Dangle este structurat în patru secţiuni.

Arta de a trasa şi secretele sale este un bun prilej de a pătrunde în cîteva taine ale geometriei, una din cele şapte arte liberale, cu ajutorul căreia se pot înţelege raporturile imuabile care susţin lumea creată. „Geometria sacră este ştiinţa formulării şi a construcţiei a tot ceea ce ţine de sacru. Obiectul său este de formula informulabilul, de a descrie imaterialul, imuabilul, intangibilul într-o formă care arată dar nu trădează”, afirmă Pierre Dangle, într-o sensibilă pledoarie pentru cunoaşterea lumii constructorilor medievali, deţinătorii secretelor geometriei sacre, secrete încrustate în piatra catedralelor medievale. Dar practica geometriei sacre este de neconceput în afara numărului de aur şi a divinei proporţii, prin care constructorii au găsit calea de a sacraliza timpul prin manifestarea arhitecturii sacre, „calea constructorilor care care nu construiesc pentru a construi ci pentru a manifesta în piatră percepţia lor asupra eternităţii”. Această incursiune teoretică este ilustrată cu scurte analize a unor motive care se găsesc la Chartres, Notre-Dame de Paris, Strasbourg, Vezelay, Angouleme.

În simbolurile companionului reîntîlnim pledoaria pentru legătura dintre companionaj, tradiţie iniţiatică şi Principiul creator-Marele Arhitect al Universului, referiri la prezenţa stelei ca simbol al magilor, al pelerinilor medievali, dar şi în tradiţia companionică, o binevenită analiză a semnificaţiei funiei cu noduri folosită pentru a măsura:”Funia de măsurat este simbolul legăturii unind spaţiul şi timpul ceresc cu spaţiul şi timpul terestru. Este un instrument indispensabil pentru a transpune pe pămînt ordinea din cer stabilind proporţiile juste făra care nu s-ar obţine decît dezordine şi haos”, afirmă Pierre Dangle, amintind frumoasa spusă a lui Iov:” Ştii tu cine a hotărît măsurile pămîntului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?”

Călătoriile companionului sînt mijloacele prin care acesta, participant activ la construcţia Templului, trebuie să exploreze alte spaţii, să bată la alte porţi, să treacă obstacole, pe parcursul acestor probe trecînd la cunoaşterea profundă a numerelor, trecînd de la trei la cinci: “Prin simbolul lui Cinci, companionul poate percepe misteriosul mariaj al ternarului cu dualitatea, legătura subtilă existînd între elemente aparent ireconciliabile şi totuşi complementare”. Un alt element esenţial al tradiţiei constructorilor este căutarea capodoperei; astăzi acest termen se aplică aproape în totalitate unei opere de artă deosebit de frumoasă sau foarte reuşită din punct de vedere tehnic. Pentru companioni, capodopera era munca pe care o îndeplinea un companion în călătoriile sale, observaţiile pe care le făcea în turul său asupra unor elemente artistice desăvîrşite, dar mai greu de observat pentru neiniţiaţi. „Paradoxul Companionului ţine de faptul că el trebuie să realizeze o operă personală care va face din el o fiinţă comunitară pe planul Operei. Realizarea capodoperei trece prin căutarea conştientă, voluntară a adevăratei personalităţi, a puterii sale de creaţie, pentru a descoperi curînd că această personalitate trebuie să fie oferită Operei”.

Toate încercările definesc lupta companionului, cel care porneşte „în căutarea cunoaşterii, a Vebului-Lumină care creează, animă şi ordonează universul, cosmosul şi lumile”. Artizan al materiei, companionul trebuie să cucerească spiritul subtil care animă toate elementele universului, în încercări în care va dovedi deopotrivă forţă şi umilinţă, forţă şi iubire, forţă şi detaşare, sensibilitate, magia participării la armonia universală, urmărirea neabătută a căii cunoaşterii: “Ca orice demers iniţiatic, companionajul este o înaintare. Drumul Companionului nu are capăt în sensul profan al termenului, ci o finalitate care înseamnă a fi în căutare”. Şi acest al doilea volum pune accent în materialul ilustrativ pe imagini sugestive din catedralele   franceze. Spre deosebire de primul volum, în care Pierre Dangle ne introduce în lumea simbolismului primului grad al masoneriei speculative, acest al doilea volum pune accent pe companionaj şi mai puţin pe ritualul companionului din masonerie.

Ca volum, Cartea maestrului este mai concisă, explicaţia autorului fiind că însuşi termenul de maestru este puţin ambiguu sugerînd capătul unui proces, or cine poate afirma, fără urmă de îndoială, că a atins desăvîrşirea? În adevăr, reţinerea lui Pierre Dangle ţine tot de trecutul lojilor de constructori în care era un Maestru, companioni şi ucenici. Autorul subliniază însă că „gradul de maestru oferă, în adevăr, un cîmp mitic extrem de vast şi coerent. El marchează o relativă ruptură cu gradele de Ucenic şi de Companion, în măsura în care nu pune accent pe o tehnică de construcţie, pe o meserie, ci pe o apropiere mitică a cunoaşterii. Prin gradul de maestru, franc-masoneria iniţiatică se leagă astfel de adevăratele tradiţii care, în opinia noastră, constituie rădăcinile sale fundamentale”.

Misterele gradului de maestru se înrădăcinează în mitul morţii maestrului, subiect comun mai multor tradiţii culturale. În masoneria speculativă este vorba despre trădarea şi uciderea maestrului Hiram de trei companioni dornici să ajungă maeştri înainte de vreme. Cea mai frumoasă descriere literară a mitului lui Hiram o face Gerard de Nerval în volumul Călătorie în Orient în povestirea Makbenah din ciclul „Nopţile Ramazanului”. Subiectul îi prilejuieşte lui Pierre Dangle o incursiune în evoluţia temei maestrului asasinat, atît în tradiţia occidentală (Maître Jacques, Maître d’Oeuvre Renaud de Montauban), cît şi în alte tradiţii culturale: Egipt-mitul lui Osiris, Babilon-creearea lumii din părţi ale corpului lui Tiamat, Japonia-din corpul divinităţii Ukenoche s-au născut toate speciile vegetale şi animale, India-elemente ale lumii materiale născute din corpul lui Purusha. După interpretarea curentă a mitului lui Hiram, odată cu moartea Maestrului s-a pierdut şi cuvîntul, prin moarte pierzîndu-se şi secretul: „Dacă cuvîntul este pierdut fără speranţa de a-l regăsi, iniţierea nu este posibilă. Sîntem astfel, cu cuvîntul pierdut, în inima problemei transmiterii iniţierii”.

De la camera de mijloc la opera alchimică este drumul pe care se angajează maestrul, o cale a transmutării, pentru a folosi un termen alchimic. Maestrul este cel care conferă lojii capacitatea de a se plasa în lanţul neîntrerupt al comunităţilor de constructori; pe şantierul lojii el este cel care stabileşte proporţiile şi raporturile armonioase. Materia primordială este purtătoarea unor potenţialităţi creatoare care renasc permanent ; opera alchimică este cea pe care o realizează loja în gloria Principiului creator, a Marelui Arhitect al Universului. „Iniţierea la gradul de Maestru ne invită la un festin de lumină, cu condiţia să nu căutăm să luăm ceva pentru noi înşine, ci să devenim noi înşine de calitatea unei “hrane sufleteşti” (în sensul celei de care vorbea Dionisie Areopagitul) oferită luminii”.

Trilogia lui Pierre Dangle aduce cîteva puncte de vedere care necesită aprofundări şi are meritul că deschide dialogul cu alte orizonturi culturale în care pot fi găsite elemente care, chiar dacă nu au influenţat direct spiritualitatea masonică, pot oferi puncte de ancorare în tradiţii şi pot oferi un cadru mai larg de interpretare.

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.