Ispitirea Sfîntului Anton este titlul sub care sînt cunoscute tablourile sau gravurile semnate de Martin Schongauer, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Hieronymus Bosch, Matthias Grunewald, Paul Cezanne, Domenico Morelli sau Salvador Dali, pentru a aminti doar cîteva nume ale celor care au transpus plastic încercările prin care diavolul voia să-l abată pe Sfîntul Anton de la calea credinței și smereniei. Dar Ispitirea sfîntului Anton este și titlul unui cunoscut poem în proză semnat de Gustave Flaubert, scriere mult iubită de scriitorul francez. Aflat la Genova, în primăvara lui 1845, Flaubert vede în palatul Balbi tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, Ispitirea sfîntului Anton: “În fund, de ambele părți, pe fiecare dintre coline, două capete monstruoase de diavoli, pe jumătate cu trup de om, pe jumătate cu trup de munte. În partea de jos, la stînga, sfîntul Anton între trei femei, întorcînd capul spre a se feri de mîngîierile lor; sînt goale, albe, surîd și dau să-l învăluie cu brațele lor. (…) E un ansamblu ce colcăie, mișună și ricanează, în chip grotesc și năvalnic, sub bonomia fiecărui detaliu. (…) În ceea ce mă privește, n-am mai văzut nici un alt tablou în afară de acesta, și nu-mi amintesc decît de el…”

bruegel-elder-st-anthony

Discipol al lui Pieter Bruegel cel Bătrân, c. 1550/1575, colecția Samuel H. Kress

Flaubert avea atunci 24 de ani, iar pictura lui Bruegel îl va obseda aproape trei decenii. Scrie o primă versiune a Ispitirii sfîntului Anton, dar prietenii o consideră o nereușită: “Socotim că trebuie să arunci totul în foc și să nu mai gîndești niciodată la asta!” Flaubert renunță pentru un timp și va începe să scrie Doamna Bovary, dar la puțină vreme după acel episod va vizita nordul Africii, va păși pe locurile unde cu veacuri înainte trăise sihastrul Antonie. Convins că prietenii i-au judecat cartea cu ușurință, Flaubert reia subiectul și scrie o nouă versiune, abandonează iarăși proiectul, pentru ca în 1870 într-o scrisoare adresată domnișoarei Leroyer de Chantepie să mărturisească: “În ciuda necazurilor în care mă zbat, sînt pe cale a termina Ispitirea sfîntului Anton. Este opera întregii mele vieți, de vreme ce prima idee mi-a venit în 1845, la Genova, în fața tabloului lui Brueghel, iar de atunci n-am încetat să mă gîndesc la ea și să citesc tot felul de cărți legate de ea.” Cartea va apărea în 1874, primită cu entuziasm de unii (Taine și Renan), cu rezerve de alții (Barbey d’Aurevilly). În secolul trecut, Paul Valery o va considera una din cărțile sale de căpătîi, iar Gabriele d’Annunzio scria că: “Singurul meu maestru a fost Gustave Flaubert: Ispitirea este modelul pe care l-am căutat totdeauna; eleganța în forța violentă.”

Literatura iudeo-creștină a dezvoltat o reflecție antropologică interesantă asupra noțiunii de viciu și a deschis o perspectivă spirituală care depășește considerațiile morale asupra binelui și răului. Dacă Evanghelia după Matei enumeră cele rele care pornesc din inimă (gînduri rele, ucideri, adultere, desfrînări, furtișaguri, mărturii mincinoase), apostulul Pavel se întreabă care este originea viciilor: “cunoscînd pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu L-au mulțumit, ci s-au rătăcit în gîndurile lor și inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicînd că sînt înțelepți, au ajuns nebuni” (Romani 1, 21-22). Aceste observații deschid discuția asupra libertății umane, asupra capacității omului de a alege; a discerne înseamnă mai întîi a observa atent mișcarea gîndurilor, a repera originea lor umană, angelică sau demonică. Tema discernămîntului spiritelor și a luptei spirituale se va afirma în literatura patristică din secolele al III-lea și al IV-lea. Unul dintre teologii care au scris cu claritate despre lupta din interiorul omului între propriile gînduri și gîndurile din exterior, a fost Origen, care în Despre principii arăta că greșeala omului constă în faptul că într-un anume moment consimte viciului și renunță la libertatea sa. Origen subliniază că reperarea viciilor este dificilă căci este propriu vrăjmașului să schimbe formele viciului pentru a înșela astfel vigilența omului: “După părerea mea astfel de cazuri au loc din pricină că puterile vrăjmașe, adică diavolii, făcîndu-și loc în cugetele lor ocupate înainte de nechibzuință, au pus acum cu totul stăpînire pe puterea lor de judecată mai ales fiindcă niciodată virtutea nu a fost la ei o forță care să-i fi putut îndemna să reziste.” Origen consideră că este necesară distincția între păcatele care vin de la puterile vrăjmașe și cele care izvorăsc în chip firesc din impulsurile noastre trupești, din neînfrînare și din depășirea măsurii dictată de natură. Vorbind despre “lupta împotriva trupului și a sîngelui”, Origen amintește spusele apostolului Pavel despre încercările la care sîntem supuși: “Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească!” (I Corinteni 10, 13). Lupta spirituală începe prin re/considerarea sinelui.

Munca de discernere a duhurilor și lupta spirituală au fost admirabil exprimate de Atanasie cel Mare în cartea Viața cuviosului părintelui nostru Antonie, o relatare înrădăcinată în experiența unui om, un om care a renunțat la toate bunurile materiale, dînd banii săracilor, păstrînd puțini pentru sine și pentru sora sa. Se spune că Antonie a trăit 106 ani, de la jumătatea secolului al III-lea pînă la jumătatea secolului al IV-lea. Antonie a ales să trăiască departe de lume, în deșertul Egiptului, acolo în pustie alegînd să lupte cu tentațiile, cu viciile. În singurătate, Antonie era încercat de diavol: “Dar diavolul pizmaș și urîtor de cele bune nu suferea să vadă în tînăr o astfel de năzuință. Și întîi a încercat să-l coboare din nevoință, aducîndu-i în minte avuția, ocrotirea surorii, datinile neamului, iubirea de arginți, iubirea de slavă, plăcerile de multe feluri de mîncări si celelalte desfătări ale vieții. (…) Diavolul stăruia, ticălosul, și noaptea lua chipul femeii și o imita în tot felul, numai ca să-l înșele pe Antonie.” Dar diavolul nu avea să-și recunoască înfrîngerea, dimpotrivă lua alte înfățișări (șerpi, lei, urși, leoparzi, aspide, scorpioni, lupi) supunîndu-l pe Antonie diferitelor încercări și cazne. După aproape douăzeci de ani de nevoință au venit la el și alții care voiau să-i urmeze calea, l-au găsit cum îl știau și înainte: “Nici închis în sine, din înfrînare, nici revărsîndu-se din placere, nici stăpînit de rîs, nici coplesit de tristețe; nu s-a tulburat vazînd mulțimea, nici nu s-a veselit văzîndu-se primit cu bucurie de atîta lume. Ci era întreg egal cu sine, ca unul ce era călăuzit de dreapta judecată și statornicit în ceea ce e propriu firii.” Lupta împotriva viciilor îi permite omului să-și regăsească natura, virtutea avînd nevoie de voința omului pentru a nu cădea în deznădejde. Antonie a avut curajul să înfrunte vrăjmașul, să caute adevărul, să coboare înlăuntrul său, să recunoască zonele de umbră bine ascunse în profunzimile eului. “Și acesta să-ți fie semnul netemerii tale de ei: cînd se ivește vreo nălucire, nu te lăsa cuprins îndată de frică, ci, oricare ar fi, întreabă întîi cu îndrăzneală: cine ești tu și de unde?”, îi povățuia Antonie pe care voiau să-i urmeze calea.

temptation_st_anthony_bosch

Artist: Hieronymus Bosch

În Cartea de pictură sau Erminia de la Athos, scrisă pe la anul 1730 de Dionisie din Furna sînt trasate îndrumări de iconografie ortodoxă “pentru îndreptarea zografilor”; astfel, despre cuviosul Antonie se menționează: “bătrîn cu barba scurtă despicată în două, mai rară la barbie, purtînd un văl, zice: «Nu te lăsa înșelat, o monahule, de plinul pîntecelui. Ascultarea și înfrînarea supun diavolii»”; sf. Antonie mai este amintit și pentru minunile sale, episoade din viața sa menționate de sf. Atanasie. În iconografia apuseană ispitirea sfîntului Anton apare mai întîi în fresce din bazilici italiene din secolul al X-lea, apoi devine subiect pentru numeroși artiști, parte din ei amintiți în debutul articolului. Tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, pictat în 1558, este cel care a generat scrierea flaubertiană, este imaginea pe care a purtat-o cu sine aproape trei decenii; era dispus să-și vîndă mare parte din avere pentru a cumpăra acel tablou, care astăzi poate fi admirat la “National Gallery of Art ” din Washington. Să amintim că Pieter Bruegel cel Bătrîn este și autorul unei gravuri Ispitirea sfîntului Anton (1556) aflată la “Ashmolean Museum”, Oxford.  Bruegel a fost unul dintre pictorii care au reînnoit limbajul plastic, a fost un strălucit observator al viciilor și virtuților, al păcatelor și bucuriilor, al înălțimii și slăbiciunii omenești. A știut să surprindă diversitatea stărilor omenești, organizîndu-și discursul narativ în jurul unui motiv central simbolic față de care sînt distribuite celelalte personaje, obiecte sau animale observate cu o precizie surprinzătoare așa cum este și cazul Ispitirii sfîntului Anton. Imaginația în crearea formelor fantastice, demoniace în măsură să redea anxietatea credințelor și superstițiilor, își află deplina întruchipare în opera lui Hieronymus Bosch, precursor al artei lui Bruegel. Nu se poate scrie o istorie a monstruosului în artă fără a insista asupra monștrilor, hibrizilor, creaturilor imposibile zugrăvite cu măiestrie de Bosch. Încă din secolul al XVIII-lea, Jose de Siguenca observa cu finețe că în vreme ce pictura altora prezenta omul așa cum e văzut din afară, Bosch a avut îndrăzneala să-l picteze așa cum e în adîncul ființei. În tripticul Ispitele sfîntului Anton (1505-1506), portretizează încleștarea omului cu ispita si omniprezența unui personaj familiar universului lui Bosch, diavolul. În panoul central, sfîntul Anton este hăituit de demoni grotești avînd trupurile create printr-o amalgamare de bucați umane, animale, vegetale, obiecte; fundalul este un peisaj fantastic, bizar, înspăimîntator.  El ni-l înfățișează pe Sfîntul Anton înconjurat de furnicarul infernal, hărțuit de păcătoasele diabolice, terorizat de monstrii îngrozitori. Mathias Grunewald, mistic și vizionar, îmbină spiritualul cu materialul, imaginativul cu realul, logicul cu iraționalul si fantasticul; în Ispitirea sfîntului Anton (1510-1515) se remarcă prin supradimensionarea făpturilor supranaturale și fantastice. Martin Schongauer, cunoscut gravor alsacian care a trăit în a doua jumătate a secolului al XV-lea, este autorul unei sugestive gravuri Ispitirea sfîntului Anton (1470-1475); Sfîntul Anton este asaltat de înfricoșătoare creaturi, rod al unei imaginații artistice debordante, de vreme ce gravura avea să fie copiată mai tîrziu de tînărul Michelangelo. Sfîrșitul Evului Mediu nu avea să ducă la estomparea interesului pentru această temă, iar poate cea mai neașteptată ilustrare vine din partea lui Salvador Dali. Într-un univers oniric, suprarealist, marele artist are și o “perioadă mistică” în care folosește subiecte clasice și religioase interpretate prin intermediul conceptelor științifice. Primul experiment este Ispitirea sfîntului Anton, tablou pictat la New-York, în 1946, aflat în Muzeul Regal de Arte Frumoase din Bruxelles; despre această etapă creatoare, Dali spunea: “am înțeles că mijlocul expresiv figurat a fost creat în timpul Renașterii, iar decadența picturii moderne se datorează scepticismului și lipsei de credință, rezultat al materialismului mecanicist. Datorită renașterii mistismului spaniol, eu, Dali, voi arăta spiritualitatea tuturor substanțelor și voi demonstra prin opera mea unitatea Universului.” Într-un peisaj deșertic, tabloul este pictat la puțin timp după explozia atomică, cîtorva animale purtînd insemnele fricii, desfrînării și ale altor credințe, Sfîntul Anton le opune semnul biruitor al Crucii și credința sa nezdruncinată.

temptation_st_anthony_schongauer

Artist: Martin Schongauer

Ispitirea lasă să se vadă că omul poate ajunge la un grav eșec moral și spiritual, la dezagregare personală și socială. Ispitirile fac apel la ceea ce este mai obscur în om: potențialitățile prezente în fiecare, egocentrismul nelimitat, orgoliu, ambiția necruțătoare, imoralitatea, înșelatoria, ura, ostilitatea. Sînt virtualități latente, ascunse sub o varietate de comportamente exterior virtuoase și valori aparent autentice. Tentația/ispita poate fi latentă, dar niciodată absentă! Unii teologi definesc ispitirea ca o incitare la păcat și explică faptul că libertatea umană, pentru a fi activă, are nevoie să facă proba, să facă dovada valorilor autentice. În măsura în care această motivație, necesară activității umane, ia forma concupiscienței, atracția către ceea ce moralmente este rău capătă aspectul caracteristic al tentației, al ispitirii, așa cum a fost totdeauna din clipă comiterii păcatului originar. Persistența ispitirii nu suprimă libertatea și responsabilitatea umane. Ceea ce îndeamnă spre păcat este un element al condiției umane care preexistă liberei noastre decizii, iar acest element aparține contextului istoric sau dispozițiilor și determinărilor interioare personale. În căutarea valorilor autentice omul este ispitit să creadă că binele său se bazează exclusiv pe el însuși, pe o singură persoană, pe un singur obiect. Este tentația de a transfera toate motivațiile umane pe un singur obiect creat a cărui poseseie ar face omul fericit. Omul este ispitit de egoism, de preocuparea exclusivă asupra propriului interes; de multe ori este tentat să refuze depășirea de sine; este ispitit de dorințe iluzorii, de un gen de viață imaginară care l-ar proteja împotriva realității, deformează evenimentele cotidiene, îl menține într-o lume fictivă. În aceste condiții omul urmărește lumina crepusculară a imaginației și a iluziei, duce o viață contrafăcută în care nu se simte chemat să răspundă valorilor exterioare lui-însuși. În adevăr dezvoltarea autentică a eului este condiționată de o deschidere către realitatea sinelui, a celuilalt și a lumii. Ispita vrea să-l îndepărteze pe om de eul său real, de unicul univers în care poate să se bucure de o existență autentică. Dacă diavolul este “mincinos și tatăl minciunii”, omul constituie piedica cea mai periculoasă pentru viața eului. Un demon i se plînge lui Antonie că neamul sau a fost nevoit să se refugieze în pustiu. În pustiu sau printre oameni, demonii luptă prin gînduri rele, logismoi, prin viziuni și halucunații, phantasiai, și prin qui pro quo, starea specific demonică fiind mînia. Dacă la îngeri predomină intelectul (nous) și focul, la oameni, pofta (epithymia) și pămîntul, la demoni predomină patima (thymos) și aerul. Se spune că un călugăr care a ales calea retragerii în pustie și a singurătății, văzînd că nu este vizitat de demoni a fost cuprins de deznădejde. A încetat să se mai roage lui Dumnezeu și a început să se roage cu fervoare demonilor, care s-au îndurat și s-au napustit asupra lui. Călugărul s-a liniștit, știind că era acceptat în oastea Domnului.