De la rosicrucianism la Cavaler al crucii şi al trandafirului

Aminteam în finalul articolului precedent despre rosicrucianism că mulţi cercetători caută posibile filiaţii rosicruciene în unul dintre cele mai frumoase şi mai încărcate de spiritualitate dintre gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Încă din 1638 exista o referinţă aluzivă la o posibilă legătură între francmasonerie şi rosicrucianism:

Pentru că ce povestim noi nu sînt amănunte,
Fiind noi ai Crucii Rose fraţi:
Avem masonicul cuvînt şi viziune,
Noi lucruri viitoare putem întocmai povesti.

Primele cercetări asupra influenţelor şi posibelelor filiaţii apar în Germania secolului al XVIII-lea şi au fost expuse de J.G.Buhle şi au fost reluate în Anglia de Thomas de Quincey: “Cititorul va găsi că toate misterele francmasoneriei, aşa cum există pretutindeni în lume, după trecerea a mai bine de două secole, se află aici (adică în cartea lui Buhle-n.n.) pe deplin lămurite. Lucrurile au plecat de la o farsă jucată de un tînăr extrem de talentat, pe la începutul secolului al XVII-lea, dar pentru un scop mai elevat decît urmăresc, de obicei, farsele”. Evident tînărul talentat nu era altcineva decît Johann Valentin Andreae, iar farsa era relatarea despre Fraternitatea Rosicruciană, pe care Buhle o socoteşte ca fiind la originea masoneriei speculative. Thomas de Quincey era convins că atunci cînd a fost transplantat în Anglia, rosicrucianismul a devenit francmasonerie, afirmînd că “francmasoneria nu este nici mai mult, nici mai puţin decît un rosicrucianism modificat de cei care l-au strămutat în Anglia”.

De Quincey considera că Robert Fludd era răspunzător pentru transplantarea rosicrucianismului în Anglia şi pentru transformările ulterioare. Fără a-i împărtăşi ideile întrutotul, Frances Yeats reţine ca deschizătoare de noi orizonturi pentru istoria ideilor contactele dintre Germania şi Anglia şi transplantul curentelor de gîndire între cele două ţări. Se ştie că doi dintre primii “acceptaţi”, Robert Moray şi Elias Ashmole erau adepţi al rosicrucianismului. Cu rezerva specifică istoricului care îşi conturează discursul după fapte şi dovezi istorice şi documentare, evitînd capcana legendelor, Frances Yeats este tranşantă:”fenomenul european al francmasoneriei a fost sigur legat de mişcarea rosicruciană!” Roland Edighoffer, unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai fenomenului rosicrucian, scria: “Acţiunea spirituală, socială şi culturală a lui Andreae arată că mitul rosicrucian nu era nici un simplu exerciţiu literar, nici un ludibrium, cum l-a calificat apoi autorul, din motive diplomatice. El este, în fapt, o expresie deosebit de reuşită a eforturilor desfăşurate de Andreae pentru a se opune secularizării culturii. Atît în domeniul vieţii individuale, cît şi în organizarea societăţii şi în cercetarea ştiinţifică, regenerarea, trăită simbolic în procesul unei alchimii spirituale, îi apărea ca fiind cheia salvării omului şi a întregii creaţii”. Aproape că face unanimitate ideea că suprema întruchipare a mitului rosicrucian în masoneria speculativă o reprezintă gradul al 18-lea: Cavaler al crucii şi al trandafirului, cavaler al vulturului şi al pelicanului şi al ordinului lui Heredom, din Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. La vremea constituirii sale, gradul a l8-lea era considerat nec plus ultra în masoneria gradelor înalte.

Simbolismul gradului de Cavaler al crucii şi al trandafirului nu s-a schimbat de la creearea sa, dar există unele diferenţe de nuanţe  în funcţie de obedienţa în care este practicat. Cele mai multe Supreme Consilii îi dau un sens apropiat de creştinism şi văd în simbolul trandafirului pe cruce una dintre reprezentările patimilor lui Isus, în vreme ce altele, invocînd evitarea oricărui dogmatism şi respectarea libertăţii de opinie, merg către o laicizare a ritualului şi văd în trandafir emblema gîndirii creatoare, a frumuseţii, a iubirii. Revenim la întrebarea lui Goethe: “Aşadar, cine a împletit trandafirul cu crucea?” Alături de cerc, centru şi pătrat, crucea este unul din cele patru simboluri fundamentale, fiind, prin complexitatea simbolică, cel mai totalizant simbol. În opinia lui G. De Champeaux şi S. Sterckx “crucea are, în consecinţă, o funcţie de sinteză şi de măsură. În ea se întîlnesc cerul şi pămîntul. În ea se amestecă timpul şi spaţiul. Ea este cordonul ombilical, niciodată tăiat, al cosmosului legat de centrul originar. Dintre toate simbolurile, este cel mai universal, cel mai totalizator. Crucea este simbolul intermediarului, al mijlocitorului, al celui care este, prin chiar natura sa permanentă, aducere laolaltă a universului, şi comunicare între pămîn şi cer, de sus în jos şi din jos în sus”. Simbol abstract din antichitatea cea mai îndepărtată şi pe o arie geografică extinsă, crucea a căpătat noi valenţe în tradiţia creştină, condensînd în această imagine patimile şi mîntuirea lui Isus, Chiril al Ierusalimului arătînd că “Dumnezeu Şi-a desfăşurat mîinile pe cruce spre a îmbrăţişa marginile lumii întregi şi, de aceea, muntele Golgota este creştetul lumii”. Crucea este însă şi simbolul slavei veşnice, pe care o evocă Dante în Paradisul:

Căci sus străfulgera Cristos
şi pilde n-am să-i dovedesc prin ele-
Dar cei ce-şi poartă crucea-ntru-Cristos
mă vor ierta că-mi scap din mîini unealta,
cînd fi-vor să-l zărească pe Cristos.

Celălalt simbol fundamental al Cavalerului crucii şi al trandafirului este trandafirul, floare ale cărei origini antichitatea le leagă de moartea lui Adonis, ale cărei picături de sînge au dat naştere trandafirilor roşii. De atunci, trandafirii au devenit simbol al iubirii care învinge moartea şi al renaşterii. Referindu-se la metamorfozele eroului din Măgarul de aur, Hans Biedermann observă că “în procesul de iniţiere psihică ce ne este descris aici, după moartea şi “coborîrea în infern” care urmează, trandafirul este marca renaşterii spirituale sub auspiciile iubirii divine – dar a unei divinităţi carea apare sub aspectul său feminin (…). De asemenea, nu trebuie să surprindă că creştinismul avea să reia această temă a trandafirului pentru a-l dedica Fecioarei Maria”. În simbolistica creştină trandafirul roşu va reprezenta sîngele lui Isus care a curs de pe cruce. Întrucît cu rosicrucianismul iniţial sîntem în lumea protestantă, să amintim, în treacăt, că pecetea lui Martin Luther era o cruce în mijlocul unui trandafir cu cinci petale. Charbonneau-Lassay semnala existenţa unui tipar de ostie pe care se poate vedea cum sîngele ce picură din rănile Mîntuitorului se transformă în trandafiri; nu trebuie omis faptul că se fac apropieri între forma trandafirului şi potir, şi implicit Graalul în care a curs sîngele lui Isus. Un simbol al suferinţei tragice şi al morţii (crucea) devine prin cele patru braţe îndreptate în cele patru zări – emblema nesfîrşitului, se uneşte cu un simbol al regenerării, al purităţii, al cunoaşterii şi iniţierii (trandafirul); ceea ce este fragil este legat de ceea ce este nemuritor, “trandafirul pe cruce este o picătură de sînge care renaşte”, spunea Jean Pierre Bayard.

Un simbol major al Cavalerului crucii şi al trandafirului este pelicanul, unul dintre cele mai vechi simboluri ale umanităţii. Una dintre cele mai răspîndite credinţe despre pelican este aceea că îşi ucide puii şi îi învie , stropindu-i cu propriul sînge. Pelicanul este, în mod explicit, simbol al patimilor, de aceea îl găsim în numeroase invocări în litaniile medievale: “Pie Pelicano, ora pro nobis”. Toma de Aquino introduce mitul pelicanului în imnul Adorati pentru oficierea sfîntului sacrament:

Evlaviosule Pelican, Doamne Isuse,
Curăţă-mi necurăţenia cu sîngele tău,
Din care o picătură ar mîntui
Lumea întreagă de toate păcatele

Acelaşi simbolism şi la Angelus Silesius: “Trezeşte-te, creştine mort şi vezi, Pelicanul nostru te stropeşte cu sîngele său şi cu apa din inima sa. Dacă o primeşti cum trebuie, vei fi pe loc viu şi sănătos”.

Într-o relatare a legendei Cavalerului crucii şi al trandafirului, în care vede o transpunere a patimilor Mîntuitorului, Paul Naudon arată că “după reconstrucţia Templului, masonii şi-au neglijat lucrările. Ei au abandonat preţiosul edificiu pe care l-au înălţat cu atîta trudă. Marele Arhitect al Universului a decis să manifeste Gloria sa, abandonînd Triumful şi ridicînd, prin Geometria sa superioară, un Templu spiritual, a cărui existenţă nu ar fi depins de acţiunea oamenilor şi care ar fi existat pentru veşnicie. Aceasta a fost cînd piatra unghiulară a Edificiului a fost aruncată de lucrătorii de la fundarea Templului şi pe care trandafirul masonic, sacrificat pe crucea înălţată în vîrful unui munte, se va înălţa la ceruri prin trei echere, trei triunghiuri şi trei cercuri”. Într-o clipă, masoneria umană fusese distrusă, vălul rupt, tenebrele acopereau pămîntul, instrumentele rupte, coloanele prăbuşite, steaua înflăcărată stinsă, cuvîntul fusese pierdut, din piatra cubică se prelingeau sînge şi apă. De menţionat că atmosfera descrisă de Paul Naudon, privind distrugerea templului şi abandonarea lucrărilor, prezentă în ritualul Cavalerului crucii şi al trandafirului este asemănătoare climatului pe care îl exprimă evangheliştii în relatările despre moartea lui Isus: “Şi iată, catapeteasma templului s-a sfîşiat în două, de sus pînă jos, şi pămîntul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat” (Matei 27, 51).

Cînd Cavaleri ai Orientului şi ai Occidentului doresc să primească iniţierea şi să ajute la căutarea Cuvîntului pierdut, Athirsata, conducătorul capitolului, le răspunde astfel: “voi ne găsiţi îndureraţi, într-o stare de deznădejde şi de disperare. Un întuneric apăsător învăluie pămîntul, semănînd dezordinea şi doliul. Forţa domneşte pretutindeni şi este suverană absolută. Cuvîntul, odinioară atît de puternic, nu mai este în stare să-i convingă pe oameni. Ei au devenit nişte rebeli ai raţiunii, ai justiţiei şi ai adevărului. Ei nu mai ascultă decît vocea faptelor şi a pornirilor josnice. În atmosfera aceasta de cataclism al inteligenţei, lucrările noastre au fost perturbate, muncitorii nu se mai recunosc, uneltele sînt împrăştiate, lumina ce alunga întunericul s-a stins, cuvîntul s-a pierdut”. Într-un templu drapat în negru, trimitere evidentă la atotputernicia întunericului ce stăpîneşte o lume în care steaua arzătoare a adevărului este eclipsată, dar trimitere şi la prima fază a operei alchimice, nigredo, Athirsata îi îndeamnă pe candidaţi să pornească în căutarea Cuvîntului pierdut. Pentru aflarea acestuia, candidaţii vor călători în întuneric timp de trei zile, cifră simbolică, adevărata vîrstă a Cavlerului Rosa-Cruce fiind de 33 de ani; aceste călătorii sînt o trimitere la pelerinajele atît de răspîndite în lumea creştină medievală. De cele mai multe ori, experienţele pelerinilor nu descriu o geografie terestră, ci o geografie cerească, un “mundus imaginalis”, o lume proprie sufletului unde se produce teofania; este înainte de toate un pelerinaj interior. Avînd asupra sa un toiag, asemenea păstorului care îşi conduce turma, pe parcursul peregrinărilor sale simbolice, candidatul descoperă trei coloane pe care sînt înscrise cele trei virtuţi teologale: “Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, speranţa, caritatea” (I Corinteni 13, 13).

Întrucît cuvîntul nu a fost găsit, iar cele trei constelaţii ale Credinţei, Speranţei şi Caritate au dispărut, întunericul fiind biruitor, Cavalerul Orientului şi al Occidentului, acoperit cu o pînză de sac, semn al umilinţei, porneşte din nou în căutarea Cuvîntului pierdut. În timpul acestei noi călătorii simbolice, templul este decorat în roşu, trimitere la încheierea operei alchimice, rubedo. “Cuvîntul regăsit este noua tetragramă I.N.R.I., semnificînd că legea cea nouă, cea a lui Isus, a înlocuit-o pe cea veche, că vechea dreptate biblică este de acum depăşită şi sublimată de iubire”, afirmă Fernand Kessis. După ce piatra cubică, udată cu sînge şi cu apă, se preschimbă în trandafir, este prezentată semnificaţia cristică şi alchimică a acronimului I.N.R.I. : Isus din Nazaret Regele Iudeilor, sau Igne Natura Renovatur Integra.

Simbolismul acestui grad a stîrnit numeroase controverse care sînt departe de se fi stins. Să amintim că în vremurile noastre, teologul dominican Jerome Rousse Lacordaire consideră că ritualurile “arată că este vorba de un grad de inspiraţie net creştină: locurile simbolice sînt Calvarul şi mormîntul lui Isus; cuvîntul este pierdut la moartea lui Isus, şi lucrările au ca vocaţie să îl regăsească la capătul unei călătorii simbolice în timpul căreia candidatul este ghidat de credinţă, speranţă şi caritate, care sînt coloanele Legii noi”. Teologul dominican nu pregetă să vadă în ritualul Cavlerului crucii şi al trandafirului o imitatio Christi passionis.

Rosa- Cruce! De aproape patru veacuri face obiectul cercetărilor serioase şi a publicităţii nemăsurate, atrage atenţia gînditorilor gravi, alimentează credulitatea populară, suscită curiozitatea erudiţilor. Rosicrucianismul – pansofie, alchimie, proiect de reformă – a fost pentru esoterismul veacului al XVII-lea, ceea ce a fost cabala creştină pentru esoterismul veacului precedent. Avîntul cu care s-a răspîndit rosicrucianismul, ca şi resurgenţa din zilele noastre arată odată în plus că Trandafirul şi Crucea nu şi-au pierdut din puterea sugestivă, că există o latenţă rosicruciană. De vreme ce epoca noastră este traversată de o criză nu mai puţin profundă decît cea de la începutul secolului al XVII-lea, este cu putinţă ca răspunsurile pe care le aşteptă să fie înscrise în filigran în mesajul primilor rosicrucieni.

Caietele Villard de Honnecourt

Despre Caietele Villard de Honnecourt, editate de Grande Loge Nationale Française, am mai scris pe acest site, şi vom continua să o facem întrucît ne aflăm în faţa unei dintre cele mai serioase, consistente şi constante întreprinderi în domeniul publicaţiilor dedicate spiritualităţii masonice.

Una din recentele apariţii -Aspects du sacré…- este o confirmare a celor scrise mai sus. Acest număr se deschide cu interviul cu un … deschizător de drumuri – Jean Staune, el însuşi avînd totdeauna probleme cu propria prezentare, demersul său fiind acela de a scăpa oricărei standardizări, activitatea sa situîndu-se la intersecţia mai multor domenii: filosofie, teologie, ştiinţe, management; un dialog alert despre lumea de astăzi, despre iniţiere (rezervată unui număr restrîns de oameni!), despre spiritualitate, despre tradiţie. Rubrica “Arcul Regal” cuprinde articole de Jean Solis (despre geografia Arcului Regal, despre modelele american, englez şi scoţian), de Jean-Marie Marcireu (despre mitul Templului de la Ierusalim), de Willy Endress (despre alianţele biblice prezente în ritualurile gradelor capitulare). Michel Jaccard face cîteva consideraţii asupra fundamentelor ideologice şi filosofice în ritul francez, în vreme ce Fabien Bertrand, pornind de la un text al lui Michel Maffesoli, ne introduce în tainele unui simbol deseori amintit: călătoria, văzută ca dorinţă de evadare, de dezrădăcinare, de “vagabondaj” ca arhetip al unei forme de rezistenţă. Referindu-se la călătoriile candidatului, Fabien Bertrand aminteşte că acesta este confruntat cu necunoscutul, cu nesigurul şi că nu are de ales decît dezvăţul, pentru a învăţa altceva: “Este vorba de o naştere în sînul unui sistem de norme şi de valori nou pentru el şi pe care trebuie să-l interiorizeze. Călătoriile par să fie potrivite pentru realizarea acestui proiect de aculturare întrucît candidatul este deopotrivă actor şi voluntar. Demersul capătă aici întregul său sens: a călători înseamnă  a te deschide către alţii şi către lume. Sigur, candidatul pare a călători singur şi totuşi parcursul său se desfăşoară în mijlocul Lojii, el este înconjurat de toţi Fraţii şi aceştia participă la buna derulare a călătoriilor”. Louis Benedetti caută să descifreze pentru ce “părinţii masoneriei” au ales ca personaj central al mitului fondator pe Hiram, un personaj biblic secundar.

Dosarul  Aspects du sacré... cuprinde patru studii; Bertrand Vergely abordează dificila problemă a raporturilor între sacru şi filosofie, şi caută să explice motivele contradicţiei între sacru ca trimitere la religia primitivă şi sacrul care ne face să gîndim la sentimentul religios cel mai înalt. Textul lui Vergely se încheie cu un îndemn la meditaţie: “Sacrul este dificil de gîndit pentru că sacrul este un secret. Acest secret este lumina lumii, marele secret al lumii. Sacrul este dificil de gîndit pentru că ne dăm osteneala să reintrăm în secret. Dar o dată ce am reintrat în secret, secretul ne apără şi ne protejează. Noi care avem misiunea de a gîndi în cetate, noi trebuie să-i învăţăm pe oameni frumuseţea secretului”. Christan Charrière-Bournazel se întreabă dacă dreptul şi justiţia mai sînt valori sacre, făcînd o frumoasă incursiune asupra statutului persoanei umane. “Cahiers Villard de Honnecourt” este o publicaţie deschisă schimbului de idei la care sînt chemaţi, ca la un festin spiritual, toţi cei care pot aduce cu ei gînduri care pot genera dezbateri, pot îndemna la meditaţie, încît nimeni nu trebuie să fie surprins că unul din texte este semnat (la origine a fost o conferinţă publică) de scriitoarea Jacqueline Kelen şi se referă la rolul femeii în sfera sacrului, evocînd cîteva femei care au avut un rol eminent pe plan spiritual. Remarcăm frumosul portret al Diotimei din Banchetul lui Platon, o prezenţă esenţială pentru a vorbi despre iubire care nu este în mod simplu o relaţie umană, sau ceva ce ţine de emoţional, ci despre iubirea care este “această scînteie care poate deveni iluminare”; pagini admirabile despre femeia filosofie descrisă de Boethius, despre femeia din Evul Mediu, despre viziunea lui Ibn’Arabi şi Dante despre femei şi despre iubire. Să reţinem concluzia scriitoarei: “Misterul este fără îndoială mai legat de femeie, cunoaşterea sau doctrina de bărbat. Se pare, în adevăr, că femeia să fi avut ca rol particular de a veghea asupra nevăzutului sau de a reaminti fără încetare această prezenţă indispensabilă a nevăzutului”. Ultimul text din aceast dosar despre sacru este o pledoarie a lui Jean-Marie Pelt pentru a redescoperi Natura, căci sacrul indică interdicţiile şi ataşamentele fundamentale ale existenţei umane, iar lumea modernă a desconsiderat natura, şi efectele nu au întîrziat să apară.

Numărul care i-a urmat celui prezentat mai sus nu a fost mai puţin dens şi interesant. În deschidere, filosoful Bertrand Vergely răspunde întrebărilor lui Jean Pigeot despre credinţă, filosofie, cunoaştere, iniţiere; reţinem din răspunsurile sale: “Problema cea mai importantă în lume este ignoranţa. Viitorul nu este sumbru decît atunci cînd ignoranţa noastră este mare. A cunoaşte, înseamnă a înţelege că toate aspectele omului trebuie să fie recunoscute. Am credinţa pentru că, în mod fundamental, cred că omul este chemat la a fi şi nu la neant. Forţa de viaţă care este în el şi care vine de la Dumnezeu nu îl va lăsa să cadă. Ateismul nu poate răspunde setei de infinit care este în om”. În cadrul rubricii “L’Arche Royale”, Jean-Pierre Rollet se ocupă de Arca Regală ca de un sistem care poate fi trăit ca o cale practică care se degajă din trăirea individuală a ritualului; Edmond Mazet scrie despre sursele biblice (Cartea lui Ezdra şi Cartea lui Neemia) ale Arcei Regale, cu trimiteri la reconstrucţia Templului de la Ierusalim, subiect pe care îl găsim în gradele capitulare ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Alain Juillet semnează un amplu şi documentat studiu despre sursele alchimice ale Ritualului de iniţiere; după un scurt istoric din vremurile antice pînă în zorii lumii moderne şi descrierea procedeelor alchimice, Alain Juillet prezintă cele patru călătorii ale profanului prin prisma celor patru elemente (pămînt, aer, apă, foc), la capătul întregului proces iniţiatic ucenicul întrevăzînd fructul uniunii omului cu divinitatea, asemănîndu-se cu alchimistul care în laboratorul său înţelege că reuşita fuziunii operative şi speculative a macrocosmosului şi a microcosmosului îi va dezvălui un simbol al puterii universale: apariţia unei lumini vii. Bertrand Heyraud continuă foiletonul despre istoria gîndirii oamenilor şi zeilor, cu episodul despre Tigru şi Eufrat.

În acest număr, dosarul este consacrat Alchimiei. Căutarea pietrei filosofale este în centrul preocupărilor alchimiei, şi face obiectul studiului lui Christian Montésinos, prilej de a evoca alchimia aşa cum apare în texte mai vechi, dar şi căutările unor alchimişti cum ar fi Lascaris, Contele de Saint-Germain, Bernard de Treves sau Saint Vincent de Paul. Tabla de Smarald, unul din textele cel mai des citate în scrierile alchimice şi prilejuieşte lui Robert Hiriart şi Marc Bert cîteva consideraţii despre perenitatea textului ale cărui reverberaţii le găsim în Manifestul suprarealismului sau în scrierile lui Carl Gustav Jung, dar şi despre căutarea masonului care este asociată cu o transformare spirituală. Jean-Luc Austin este autorul unui studiu în care tratează alchimia şi francmasoneria şi raporturile lor în procesul de iniţiere, subiect aparent paradoxal, afirmă autorul, căci alchimia nu-şi propune să iniţieze în cadrul unui grup, ci urmăreşte transmutaţia materiei; studiul, întemeiat pe lecturi alchimice şi filosofice, detectează însă convergenţele între procesele alchimice şi Iniţiere, între regresia materiei la stadiul de haos pentru a ajunge prin mutaţii succesive la piatra filosofală roşie, culoarea focului divin, şi evoluţia masonului, de la profanul cufundat în tenebrele cabinetului de reflecţie la albul şorţurilor ucenicilor şi calfelor, şi la roşul şorţurilor maeştrilor, în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. Un tratat despre locul şi forma apei şi a pămîntului, apaţinînd lui Dante, considerat cel puţin ciudat în ansamblul operei danteşti, este subiectul studiului filosofului Bruno Pinchard. Autorul se întreabă dacă Dante nu a găsit nimic mai bun de făcut decît să revină la proceduri de dispută scolastică pentru a  apăra o ortodoxie aristotelică într-o vreme cînd apăreau noi teorii? Lectura atentă a lucrării ne aşază în faţa unui veritabil manifest al esoterismului în care găsim ecourile alchimice ale pămîntului şi apei, înălţatea pămîntului deasupra mării, ecouri ale versurilor din Divina Comedie: “A pleca pe pămînt, în proba exilului, sau în cer în căutarea Beatricei, înseamnă în fond aceeaşi călătorie, căci este întotdeauna o călătorie în capacitatea unei materii de a primi o formă şi în capacitatea sufletului uman de a exprima lumina divină. Înaltul este ca şi josul şi josul ca înaltul, diferenţa nu este în înălţime, ci în complexitatea relaţiilor pe care le putem descifra în fiecare bucată a universului. Dante lasă acest labirint în urma lui pentru fraţii săi în călătoriile subterane şi cereşti”.

Idealul rosicrucian

S-a spus despre originile mişcării rosicruciene că ar fi fabuloase, în jurul rosicrucianismului stăruind alături de misterul originilor şi cel al scopurilor; “Aşadar, cine a împletit trandafirii cu crucea?”, se întreba Goethe în poemul neterminat Misterele, accentuînd unul dintre aspectele enigmei rosicruciene. Originile mişcării rosicruciene sînt legate de redescoperirea alchimiei văzută ca putere transfigurantă, ca permutare şi experienţă spirituală, de scrierile lui Paracelsus, Cornelius Agrippa, Jacob Bohme, Giordano Bruno, Henricus Khunrath. Existenţa unor organizaţii rosicruciene, ca şi perenitatea rosicrucianismului sînt în continuare terenul unor vii confruntări de opinii. În ultimele decenii asistăm la o resurgenţă a rosicrucianismului în varii forme şi denominaţiuni, dar prea puţine organizaţii ce se revendică din rosicrucianism au vreo legătură cu cel originar. Rene Guénon făcea o distincţie clară între Rosa-Cruce şi rosicrucieni, acest din urmă termen putînd primi o mai mare extensie decît primul; pentru Guénon, Rosa-Cruce desemnează un grad iniţiatic efectiv, adică o anumită stare spirituală a cărei apropriere nu cere în mod necesar apartenenţa la o anumită organizaţie. În aproape toate cazurile, cel puţin pentru timpurile noastre, este vorba de uzurparea unui nume, de folosirea unui simbol căruia fiecare interpret îi ataşează propria viziune.

Decor pentru Flautul Fermecat

Decorul lui K. F. Schinkel pentru Flautul Fermecat (Mozart)

Frances A. Yeats, cunoscută exegetă a rosicrucianismului, avansează ideea că rosicrucianismul ar fi avut obîrşie britanică datorată ideilor reformatoare ale lui John Dee, autorul Monadei hieroglifice; comparînd proiectul de reformă al lui John Dee cu cel iniţiat de J.V. Andreae, Frances A. Yeats afirmă că “nu poate încăpea îndoială că mişcarea care se întrezăreşte în cele trei publicaţii rosicruciene este una care îşi are originea ultimă în concepţiile lui John Dee.”

O nouă perioadă înfloritoare a rosicrucianismului este în secolul al XVIII-lea, un prim semn fiind apariţia, în 1714, a unui tratat de alchimie, Adevărata şi perfecta preparare a Pietrei Filosofale de cătrte Fraternitatea Ordinului Rosa-Crucii de Aur, semnat de Sinceratus Renatus, pseudonim al pastorului silezian Samuel Richter. Accentul pus pe alchimie constituie diferenţa majoră între noul rosicrucianism şi cel originar  care punea accentul pe proiectele de reformă socială, intelectuală şi religioasă. Tratatul publicat la Breslau acordă un loc esenţial “practicilor de laborator”, ceea ce va conferi originalitatea profundă a Rosa-Cruce de Aur. Silezia era la acea vreme un vechi şi bogat creuzet al tradiţiei mistice marcate de influenţele lui Jacob Bohme, de poetul mistic Angelus Silesus şi de curentul pietist căruia îi aparţinea şi Sinceratus Renatus/Samuel Richter, curent foarte apropiat de primul rosicrucianism. Pietiştii şi rosicrucienii aveau în comun voinţa de a redescoperi un creştinism mai pur mai autentic, punînd accent pe sentiment, pe virtutea personală şi pe relaţia directă cu Dumnezeu: “Noi care sîntem reuniţi în numele lui Isus Cristos, Mîntuitorul nostru, în această congregaţie binecuvîntată de Crucea de aur îl rugăm în deplină supunere pe Dumnezeul viu, inefabil şi atotputernic, care trăieşte dintotdeauna, ca în bunătatea sa şi îndurarea sa infinite şi de asemenea cu mîna sa atotputernică să deschidă fraţilor noştri ochii înţelepciunii şi ai raţiunii şi ca El să binevoiască să le confere tăcerea şi reculegerea, pentru ca niciodată şi oricare ar fi circumstanţele ei să nu arate celorlalţi care nu sînt apropiaţii noştri fapte ale congregaţiei sau secrete secretelor”, se spunea într-o rugăciune rostită frecvent de primii adepţi ai Rosa-Cruce de Aur. Christian Mac Intosh subliniază existenţa unei coloraturi gnostice venind dinspre alchimie, dar şi de la scriitori precum Bohme, ceea ce-l îndreptăţeşte să afirme că “pietismul, alchimia şi rosicrucianismul originar inteferează în contextul redactării cărţii lui Samuel Richter, alias Sinceratus Renatus, pentru a da naştere mişcării Rosa-Cruce de Aur”.

Emblema Colegiului Invizbil

Emblema Colegiului Invizbil

La mijlocul veacului al XVIII-lea rosicrucianismul era în plină expansiune; în 1757, apare la Frankfurt o Societas Rosae Crucis, în 1761 ia naştere la Praga loja Trandafirul Negru, cercuri similare luînd naştere la Regensburg, Viena, Munchen, Stuttgart, Augsburg, Leipzig, membrii acestor cercuri înscriindu-se într-un virulent curent ostil Iluminismului, înainte de a se apropia de Stricta Observaţă (Respectare) germană căreia este posibil să-i fi inspirat noţiunea de Superiori Necunoscuţi, un gen de colegiu ocult deţinător al cunoaşterii, şi de Cavalerii binefăcători ai Sfintei Cetăţi. Alchimia revendicată de Rosa-Cruce de Aur se prezintă ca o magie spirituală sprijinită pe cosmogonie/cosmologie teosofică, întreaga doctrină propunîndu-şi să facă să ţîşnească forţele ascunse ale naturii, să facă să strălucească lumina sa, care a fost adînc îngropată de fatalitate, şi, pe această cale, să procure o lumină interioară fiecărui frate prin care el va putea să-l vadă pe Dumnezeu invizibil şi să devină mai apropiat de el cu sursa originală a luminii, se scria într-un text anonim din 1788. Se regăseau în acea lucrare tema gnostică a luminii, scînteia divină prizonieră a lumii materiei, viziunea unei divinităţi fără vlagă. Alchimia apare astfel ca maniera simbolică şi practică în măsură să asigure adepţilor progresul spiritual pentru a se apropia de idealul prefigurat de scrierile rosicrucianismului iniţial: reformatio divini et humani.

Simbol rosicrucian

Anul 1777 marchează apariţia unui nou sistem rosicrucian; loja Trei Globuri de la Berlin, avîndu-l ca Mare Maestru pe ducele Frederich August de Brunswick, a reformulat ritualurile şi a creat Rosa-Cruce de Aur de Vechi Sistem, în care se regăseau influenţe din scrierile lui Michael Maier, Henricus Khunrath, Georg Welling. Ca şi în cazul Rosa-Cruce de Aur, noua organizaţie se pretindea păstrătoarea secretelor lui Moise, Solomon şi Hermes, afirma că subzistase în Palestina pînă la eşecul cruciadelor, cînd fraţii s-au răspîndit în lume, iar trei dintre ei au fondat în Scoţia un noviciat în care avea să fie admis celebrul Raymundus Lullus, inspirator al curentului hermetico-cabalistic în Renaştere şi al Marii Arte- arta memoriei care pe planurile intelectului, memoriei şi voinţei angajează o totalitate ontologică. Gradele înalte ale ordinului fuseseră ocupate de membrii ai caselor de York şi Lancaster, “în timp ce blazonul lor era dat de denumirea modernă de Rosa-Cruce. Aceştia se considerau elita masoneriei, deţinătoarea adevăratei Lumini, de la care ceilalţi membri, numiţi de ei Fraţi de biserică, nu primeau decît reflectarea”, notează Roland Edighoffer. Învăţătura dată în cadrul fiecăruia din cele nouă grade cuprindea o iniţiere progresivă în alchimie şi cabală. Unui specialist în rosicrucianism unanim recunoscut aşa cum este Roland Edighoffer, nu putea să-i scape amestecul de spiritualitate autentică, ambiţie şi impostură care şi-a făcut loc în noul ordin. Astfel, alături de personalităţi precum F. J. W. Schroder, bun cunoscător al hermetismului, sau Christoph Oetinger, celebrul pietist şvab, discipol al lui Bohme, s-au afirmat şi doi susţinători controversaţi: von Bischoffswerder şi J. C. Worllner. Aceştia din urmă vor aduce şi declinul ordinului, Conventul de la Wilhelmsbad din 1782 consfinţind predominanţa Cavalerilor Binefăcători ai Cetăţii Sfinte, ordin al lyonezului Jean-Baptiste Willermoz, şi importanţa doctrinei Cohen a lui Martines de Pasqually.

Rosicrucianismul iniţial a avut o fastă înrîurire asupra unor personalităţi cum ar fi marele duce Carol-August de Weimar, Herder, Knebel sau Goethe, care au zăbovit asupra romanului lui Johann Valentin Andreae, Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz, apreciind că misterioasa operă are nevoie să fie ştearsă de praf, să nu cadă pradă uitării. Într-un studiu despre Mozart şi Rosa-Cruce, Roland Edighoffer constată că în Flautul fermecat, Pamina şi Papageno interpretează un duo care rezonează ca un ecou cu cantata despre iubire din Nunta chimică. Cele trei temple închinate Înţelepciunii, Raţiunii şi Naturii, ca şi probele la care sînt supuşi Tamino şi Papageno (îndepărtarea profanilor, proba tăcerii, purificarea prin foc, apă, aer şi pămînt, învingerea chinurilor morţii răscumpărătoare) au corespondent în experienţele trăite de Christian Rosencreutz. Acelaşi exegat francez identifică în opera mozartiană fazele operei alchimice (nigredo, albedo şi rubedo), simbolica alchimică fiind completată de aurul şi argintul filosofice reprezentate ca sorele şi luna. “Flautul fermecat se situează în tradiţia alchimică şi rosicruciană, albul şi roşu, argintul şi aurul, Luna şi Soarele, Regina şi Regele, Pamino şi Tamino pot, datorită transmutării purificatoare şi prin virtutea sunetului divin al flautului să celebreze nunţile lor în Creaţia în sfîrşit reconciliată, reintegrată în sfîrşit în starea sa edenică”, observă Roland Edighoffer. Prezenţa unor elemente efgiptene poate fi pusă în legătură cu apariţia în epocă a riturilor masonice egiptene ale rosicrucianismului, aşa cum afirmase Michael Maier.

Frontispiciul original al libretului Flautul Fermecat

Frontispiciul original al libretului Flautul Fermecat

Odată cu trecerea timpului şi cu estomparea furorii rosicruciene, locul legendelor a început să fie luat de cercetările istorice şi filologice. Astăzi sînt tot mai puţini cei care cred că în primele decenii ale secolului al XVII-lea a existat cu adevărat o societate secretă rosicruciană, căutarea rosicrucienilor “reali” încetînd demult, în ciuda resurgenţelor contemporane ale rosicrucianismului, în fapt preluarea fără discernămînt a unei denumiri şi perpetuarea unui mit, altminteri fascinant. Începutul veacului al XVII-lea este marcat de apariţia a două curente esoterice: teosofia care se naşte odată cu primele scrieri ale lui Jacob Bohme, care, la rîndul lor, îşi au sursa într-o prototeosofie, şi rosicrucianismul, care se revendică din gîndirea lui Paracelsus. Este o perioadă de maximă efervescenţă în care se afirmă prisca philosophia (teorie care sugerează că adevărata cunoaştere exista dinaintea grecilor) şi philosophia perennis (care pune în evidenţă continuitatea adevăratei cunoaşteri, care, în ciuda eclipselor, s-a păstrat în toate epocile). Deşi nu face referire în mod explicit la philosophia perennis, rosicrucianismul se reclamă şi perpetuează o tradiţie în care se amestecă influenţe venind de la Joachim de Flore, Raymundus Lullus, Nicolaus Cusanus, Marsilio Ficino, Pico dela Mirandola, Giordano Bruno, John Dee, şi dinspre hermetism, alchimie şi cabală, propunînd sub o formă mitică dorinţa contemporanilor de a depăşi dualismul creştin tradiţional, reabilitînd şi spiritualizînd materia, unind lumina graţiei divine cu lumina naturii.

Din cele arătate pînă acum este limpede că o mişcare de amplă rezonanţă aşa cum a fost rosicrucianismul nu numai că a avut un amplu ecou în epocă, reverberaţiile sale răzbind prin vălul raţionalismului ( era epoca în care Descartes afirma tranşant: “Numai cînd aud cuvîntul arcanum am o părere foarte proastă”), dar a generat şi numeroase presupoziţii despre posibile filiaţii. Evident, una din pistele cele mai frecventate este influenţa rosicrucianismului asupra unuia dintre cele mai frumoase şi încărcate de spiritualitate grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. (va urma)

Începuturile rosicrucianismului

La aproape patru secole de la apariţia sa şi în ciuda a numeroaselor studii şi cărţi care i-au fost consacrate de eminenţi istorici ai ideilor, rosicrucianismul rămîne o mişcare spirituală şi culturală enigmatică. Este şi acesta un semn că avertismentele din primele rînduri şi din finalul scrierii Confessio Fraternitatis nu au răsunat în deşert: “Nimic din ceea ce se află rostit şi adus la cunoştinţă tuturor, prin mai sus arătata Fama, cu privire la fraternitatea noastră să nu fie judecat cu uşurătate şi să nu fie socotit ca o născocire deşartă şi cu atît mai puţin să nu fie primit ca şi cînd ar fi doar o închipuire a noastră. (…) Noi nu ieşim la vînătoare după avutul vostru născocind elixiruri mincinoase, ci dorim să vă facem părtaşi ai bunurilor noastre. Vă vorbim acum în pilde, dar (cînd va sosi clipa) vrem să vă aducem în faţa unei înfăţişări, înţelegeri, mărturisiri şi cunoaşteri a tuturor tainelor, cunoaştere care să fie dreaptă, simplă, uşoară şi fără ascunzişuri”.

Johann Valentin Andreae (1586-1642)

Johann Valentin Andreae (1586-1642)

Cele trei manifeste fondatoare ale rosicrucianismului (Fama Fraternitatis, Confessio Fraternitatis şi Hochzeit Christiani Rosencreutz anno 1459), apărute în 1614, 1615 şi 1616, datorate pastorului Johann Valentin Andreae, au stîrnit o adevărată furtună în mediile intelectuale ale Europei apusene, dovedită atît de circulaţia şi de interesul cu care erau lecturate şi interpretate, cît şi de abundenta literatură pe care au generat-o cele trei cărţi în primele decenii după apariţia lor. Vastul curent hermetico-alchimic apărut în Renaştere nu urmărea doar restaurarea înţelepciunii antice, ci şi reforma generală şi radicală a tuturor instituţiilor religioase, sociale şi culturale; în cazul rosicrucianismului era vorba de “accelerarea procesului de renovatio al lumii occidentale” (M. Eliade). Prima jumătate a secolului al XVII-lea a fost marcată de o triplă criză a civilizaţiei occidentale: în domeniul politic, opoziţia între absolutism şi idealul puterii contractuale fondate pe dreptul natural; în domeniul religios, nevoia de a transcende clivajele dogmatice şi de a deschide spiritualitatea către natură şi lumea materială; în domeniul ştiinţific, tensiunea între concepţia mecanicistă a unui univers închis în el însuşi şi convingerea că arhitectonica lumii are sens. “Scrierile apărute sub baniera rosicrucianismului propuneau o soluţie la toate aceste probleme, şi îl duceau pe om spre perfecţiune, să poată înţelege propria lui nobleţe, şi de ce se numeşte microcosmos, şi cît poate cuprinde din Natură cunoaşterea lui”, spunea Roland Edighoffer.

Ilustraţie din Michael Maier - Atalanta Fugiens înfăţişînd soarele şi luna

Mişcarea rosicruciană originală este dificil de înţeles fără o atentă observare a climatului politico-religios şi intelectual al redactării şi publicării Bibliei rosicruciene. Era un timp dominat de strania figură a împăratului alchimist Rudolf de Habsburg, de recesiunea economică, de aşteptarea sfîrşitului lumii, de proliferarea calculelor astronomice. Era un “timp al sintezelor, al antologiilor, dar şi al viselor, al delirurilor” (Bernard Gorceix), iar aceste nelinişti se traduceau prin nemaiîntîlnita efervescenţă literară, filosofică şi artistică: publicarea operelor lui Paracelsus, ale filosofului mistic Valentin Weigel, ale lui Jacob Bohme, iar pe plan artistic avîntul manierismului. În aceiaşi ani, Michel Maier publica Atalanta fugiens, o sinteză a artei alchimice, poetice şi muzicale, Henricus Khunrath edita Amphiteatrum sapientiae aeternae. Studiind atmosfera care a înconjurat apariţia scrierilor rosicruciene, Bernard Gorceix găseşte şi explicaţia succesului lor considerabil: Johann Valentin Andreae a ştiut să facă sinteza angoaselor şi speranţelor timpului său; pentru Bernard Gorceix “este de netăgăduit că fabula  rosicruciană, între altele, traduce o sumă de aspiraţii politico-religioase complexe, în Suabia începutului de secol XVII, după imaginea unei epoci şi a unei societăţi ale cărei contradicţii insuportabile urmau să se rezolve într-un război pe cît de lung, pe atît de confuz”.

Scrierile rosicruciene au fost studiate şi prin prisma temelor abordate. În Fama fraternitatis, care descrie viaţa lui Christian Rosencreutz, sînt identificate trei teme: starea lumii, motivele care au dus la crearea confreriei rosicruciene, programul mişcării rosicruciene. Temele şi motivele din Fama fraternitatis se regăsesc în Confessio fraternitatis, în descrierea stării lumii, a confreriei şi a urgenţei reformei politice şi intelectuale. Cele două manifeste rosicruciene, în ciuda programului reformator avansat, ar fi rămas incomplete fără cea de a treia scriere – Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz care relatează călătoria lui Christian, participarea sa la cununia regală şi întoarcerea sa. Întreaga aventură îşi are originea în invitaţia la cununia regală, invitaţie care deschide seria misterelor, începînd cu apariţia glorioasă care îi aduce scrisoarea, continuînd cu simbolul de lîngă poemul-invitaţie:

“Astfel că am deschis scrisoarea cu grijă. Înăuntru, pe un fond azuriu, scrise cu litere aurii, am găsit următoarele versuri:

Ziua de astăzi, azi
E ziua Nunţii Regale.
Pentru asta ai fost născut
Şi ales al Domnului, spre bucurie.
Trebuie să mergi în munte
Acolo unde sînt trei temple,
Să vezi acolo totul de la un capăt la altul.
Fii atent
Observă-te cu grijă
Şi să nu îmbăiezi complet
Nunta te-ar putea năpăstui.
Năpasta vine peste cel ce greşeşte aici
Să se ferească cel ce e prea slab.

Dedesubt era scris: Sponsus şi Sponsa”.

Fama Fraternitatis

Înainte de a porni în călătoria sa iniţiatică, Christian vrea să afle dacă este demn de a răspunde invitaţiei, iar răspunsul îl află printr-un vis în care se regăsesc elemente dintr-o predică a sfîntului Bernard: zăcînd împreună cu alţii într-un puţ adînc, unde o frînghie salvatoare este aruncată de şapte ori, Christian reuşeşte să se caţere pînă afară şi să părăsească tenebrele. După acest vis, Christian s-a pregătit de drum: “mi-am pus haina albă de in, mi-am încins cureaua şi mi-am petrecut în cruciş peste umeri o panglică roşu-sîngeriu. În pălărie mi-am prins patru trandafiri roşii în aşa fel încît datorită acestui semn să fiu foarte repede observat în mulţime. Ca hrană am luat pîine, sare şi apă. Dar înainte de a-mi părăsi casa, îmbrăcat cum eram pentru nuntă, am îngenunchiat şi l-am implorat pe Dumnezeu ca în eventualitatea unui asemenea eveniment să mă călăuzească pe calea cea bună.”

Următoarele şase zile descriu drumul iniţiatic al lui Christian Rosencreutz: întărit în intenţia sa de trecere a primei probe, Christian ajunge la o răspîntie umbrită de trei cedri, simbol al metamorfozei omului, unde graţie unei porumbiţe şi zeului Mercur îşi găseşte calea, peregrinarea, căutarea orientului spiritual încheindu-se printr-o ascensiune, Christian ajungînd în vîrful unui munte înalt unde se înălţa palatul regal, clădire zidită pe stîncă, descrisă în parabola evanghelică, imagine a construirii de sine. Christian ajunge la castel la apusul soarelui şi va trebui să treacă de trei portaluri împodobilte cu figuri misterioase, în spatele cărora sclipesc lumini; de la noaptea profană la iluminare, o trecere simbolizată de porţile castelului avînd inscripţii lămuritoare: “Deasupra era prinsă o tabletă destul de mare ce conţinea aceste cuvinte: Procul hinc, procul ite profani! (Păstraţi distanţa, voi care sînteţi profani!) precum şi alte lucruri despre care mi s-a interzis să vorbesc”. La trecerea prin fiecare poartă, pelerinul primeşte o insignă de aur cu litere gravate pe margine, cu sens alchimic şi spiritual. Trecut de ultima, aceasta se închide în urma lui pentru a arăta dificultăţile unei naşteri, părăsirea vieţii profane şi ieşirea la lumină, arată Roland Edighoffer, unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai fenomenului rosicrucian.

Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz

O altă probă este cîntărirea sufletelor, fiecare dintre cei aflaţi în castel fiind aşezat pe platanul unui cîntar, la extremitatea cealaltă fiind aşezate şapte greutăţi, corespunzînd unor virtuţi: credinţă, milă, bună înţelegere, castitate, răbdare, umilinţă şi cumpătare. Christian trece proba cu uşurinţă, îşi scoate trandafirii de la pălărie şi îi oferă tinerei care condusese cîntărirea sufletelor, trandafirii vor întruchipa opera alchimică, Christian purtînd de acum o cruce roşie pe un stindard alb. Invitaţii care au trecut proba primesc Lîna de aur cu un leu înaripat, simboluri care dau naştere unor subtile interpretări. Leul ivit pentru prima oară în povestire ca paznic al castelului misterios, este aşezat pe o fîntînă, cu o spadă goală între labe, pe care o rupe şi ale cărei bucăţi le aruncă în fîntînă. Leul, regele animalelor este una dintre reprezentările mercurului filosofic. Ziua următoare, Christian este condus din nou la fîntînă, aici leul ţine între labe o placă avînd gravat acest text: “Prinţul Hermes. După atîtea răni făcute în trupul omenirii, aici prin oblăduirea lui Dumnezeu şi cu ajutorul Artei curg eu, un leac bun împotriva bolii. Să mă bea cel ce poate; să se spele cel ce doreşte; să mă deranjeze cel ce îndrăzneşte; beţi, fraţilor şi trăiţi”.

După ce s-au spălat la fîntînă şi  au băut din apa sa, invitaţii îmbracă haine somptuoase, simboluri ale metamorfozei, apoi primesc o altă Lînă de aur presărată cu pietre preţioase. Medalia agăţată de lîna de aur are gravat pe o faţă un verset din Isaia: “Şi luna va străluci ca soarele, iar soarele va străluci de şapte ori mai mult”. La sfîrşitul romanului, Christian se bucură de favorurile deosebite ale tînărului Rege; povestirea se termină prin procedeul ultimelor pagini pierdute şi prin paradoxul eroului care ajunge la el acasă, deşi şi-ar fi dorit să rămînă la castel!

Dincolo de farmecul pe care îl stîrneşte lectura Nunţii chimice, romanul lui Andreae este unul profund, caracter pe care îl accentuează analiza simbolicii prezente în paginile sale. Judecata cea  mai frecventă în privinţa rosicrucianismului este cea că ne aflăm în faţa unui sincretism, a unei sinteze compozite. Descifrarea simbolurilor este anevoiasă, specialiştii din vremurile noastre întîmpinînd unele dificultăţi în înţelegerea semnificaţiei acestor simboluri pentru trăitorii începutului de veac XVII. Cultura literară a autorului din secolul al XVII-lea nu este numai de mare profunzime şi întindere, ci şi plină de aluzii şi de imagini insondabile în zilele noastre. Majoritatea imaginilor din Nunta chimică apartine limbajului alchimic şi dovedeşte o cunoaştere profundă a literaturii alchimice. “Maniera în care imaginile se succed şi se înlănţuie ne permite să regăsim în roman descrierea detaliată a unui proces alchimic tradiţional. Unul dintre cei mai buni cunoscători al literaturii alchimice, Carl Gustav Jung, are deplină dreptate să ia opera lui Andreae ca una din sursele importante pe care se bazează teza sa de psihanaliză. Nunta chimică este prima operă spagirică pe care o citează în al său Mysterium coniunctionis“, notează Bernard Gorceix.

Nunta chimică este un strălucit exemplu de alegorie spirituală, de alchimie interioară, folosind procedeele transmutaţiei alchimice. Captivat de frumuseţea romanului, Goethe se întreba într-un poem esoteric: “Aşadar, cine a împletit Trandafirul cu Crucea?(va urma)

Cronologie şi istorie masonică

Guy Chassagnard - Les annales de la Franc-Maçonnerie ou Acta Latomorum

Istoria masoneriei este în continuare subiect de dispută, autorii raportîndu-se la diferite momente pe care le asimilează fenomenului masonic în înţelesurile sale acceptate după 1717, an luat ca referinţă pentru începuturile oficiale ale masoneriei speculative. Guy Chassagnard, cunoscut pentru cîteva lucrări anterioare (Le Petit dictionnaire de la franc-maçonnerie; La franc-maçonnerie en Quercy; Aux sources du Rite Ecossais Ancien et Accepté – prezentată pe acest site, în martie 2009) încearcă să acopere o lacună în lucrările masonice şi anume să prezinte cronologic, în limita informaţiilor avute, istoria ordinului masonic de la origini pînă în zilele noastre, în lucrarea Les Annales de la franc-maçonnerie ou Acta Latomorum, Paris, Editions Alphée, 2009, 720 p. A avut ca model cartea lui Claude Antoine Thory Acta Latomorum, ou Chronologie de l’Histoire de la Franche Maçonnerie française et étrangère, publicată în 1815. Acum două secole Thory afirma că “este imposibil a scrie o istorie generală a franc-masoneriei, bazată pe date şi fapte autentice”.

Folosind arhive ale unor mari loji franceze, ale Supremelor Consilii de grad 33 din Statele Unite ale Americii, Jurisdicţiile de Nord şi de Sud, manuscrise aflate în colecţiile Bibliotecii Naţionale a Franţei, Guy Chassagnard reuneşte date şi evenimente ale masoneriei franceze, engleze, americane şi, în măsura informaţiilor, din alte ţări. Primele informaţii ţin de perioada operativă, începuturile fiind plasate, cum altfel?, cu 4000 de ani înainte de Cristos, an care marchează adevărata lumină, autorul amintind că Etienne Morin a primit la Paris o Patentă “în a 27 zi a celei de a şasea luni a anului Adevăratei Lumini 5761“, adică 27 august 1761 în era vulgară/profană, anul lumină începînd la 1 martie. De  ce această coborîre în timp? Pentru că James Anderson, autorul Constituţiilor de la 1723, afirma că: “Adam, primul nostru părinte, creat după chipul lui Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului, trebuie să fi avut înscrise în inimă Ştiinţele Liberale, în mod deosebit Geometria”, iar Willam Preston (1742-1818) considera că “Fodarea masoneriei poate fi coborîtă pînă la începutul lumii. Ordinul nostru există de cînd a apărut simetria şi manifestarea atracţiei către armonie. El a prosperat timp de multe secole şi în multe ţări. Nici o artă, nici o ştiinţă nu l-au precedat.”   După punerea în evidenţă a cîtorva repere din perioada operativă, sînt marcate momente ale trecerii spre speculativ, cu precădere din secolul al XVII-lea cînd apar lojile scoţiene, cînd se afirmă şi se răspîneşte rosicrucianismul, cînd Elias Ashmole “este făcut mason liber la Warrington”, cînd apare Manuscrisul de la Edinburgh, primul ritual masonic. În mod firesc partea cea mai amplă a volumului o constituie succesiunea de date şi note despre perioada speculativă, adică de la 1717 pînă în 2008.

Cum o astfel de lucrare nu poate fi rezumată, vom aminti cîteva fapte consemnate de autor, urmînd ca posibilii cititori să descopere ceea ce-i interesează în evoluţia istorică a masoneriei moderne, sau dimpotrivă să sesizeze unele lacune. Ceea ce trebuie precizat de la bun început, este faptul că recentul volum publicat de Guy Chassagnard nu este o simplă cronologie, el însoţind relatarea sau marcarea evenimentului cu citate din epocă sau diferite lucrări, în măsură să sublinieze importanţa momentului. Un astfel de moment este 27 august 1761, cînd Etienne Morin primeşte o Patentă pentru Ritul de perfecţie, nucleu al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

În 1788, apare o culegere a ritualurilor primelor trei grade, publicată fără încuviinţare de un “ex-venerabil”; acesta nu ezită să publice jurămîntul la gradul de ucenic:

Eu … promit în faţa Marelui Arhitect al Universului, care este Dumnezeu, şi dau în mod solemn cuvîntul meu de onoare în prezenţa acestei respectabile Adunări, că nu voi dezvălui secretul masonilor şi al masoneriei; de asemenea că nu voi dezvălui în scris sau prin viu grai, nici nu voi trasa, nici grava, nici picta, nici manifesta în vreun mod ceea ce ar putea fi; şi în caz de infracţiune, consimt să mi se taie gîtul, limba să-mi fie smulsă, corpul ars şi redus la cenuşă, pentru a fi aruncată în vînt, în aşa fel încît să nu mai fiu amintit printre oameni. Aşa să-mi ajute Marele Arhitect al Universului“.

Superb jurămînt, încălcat de cel care a publicat ritualurile fără încuviinţarea loji şi a Marii Loji căreia îi aparţinea; la acea vreme în Franţa nu era decît Marele Orient al Franţei. Să ne mai mirăm că în vremuri mai apropiate nouă, într-o  ţară de gintă latină şi într-un oraş care se crede încă Micul Paris, (am fost suficient de … discret?) , aşa-zişi demnitari în viaţa profană îşi publică în ziare fotografii în ţinută masonică?

Mulţi pseudo-cunoscători în ale masoneriei, lectori doar ai ritualurilor şi, în cel mai bun caz a vreunei lucrări de “popularizare”, susţin cu lejeritate că  de la origini masoneria a fost deschisă tuturor oamenilor de bună credinţă, dincolo de confesiune şi naţionalitate. În 1789, loja “La Parfaite Union”, din Montauban, întreba Marele Orient al Franţei asupra admiterii unor evrei în lojă; iată răspunsul: “un evreu care are toate calităţile care constituie un om de onoare este demn să participe la misterele Artei Regale”. Anul următor, noua putere instalată de Revoluţie avea să recunoască evreilor calitatea de cetăţeni.

Un loc aparte ocupă în cronologia lui Guy Chassagnard evoluţia Ritului Scoţian Antic şi Acceptat; sînt evocaţi cu date şi ample note anii:

  • 1786 – cînd Frederich al II-lea, regele Prusiei, promulgă Marile Constituţii prin care decidea “să adune şi să reunească într-un singur corp al masoneriei toate riturile Regimului Scoţian ale cărui doctrine sînt, după mărturia tuturor, aproape aceleaşi cu cele ale vechilor Instituţii”; nu se ştie unde se află originalul acestui document fondator al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, în arhive existînd mai multe versiuni în engleză şi franceză
  • 1801 – crearea primului Suprem Consiliu, cel al Statelor Unite, la Charleston şi
  • 1804 -crearea primului Suprem Consiliu european, cel al Franţei, condus de contele de Grasse-Tilly; în 1847, Supremul Consiliu al Franţei cuprindea două areopaguri, 16 capitule şi 50 de loji simbolice (de perfecţie).

Originea devizei Libertate, Egalitate, Fraternitate continuă să suscite controverse. Le Moniteur Universel din 27 februarie 1848 anunţa că guvernul provizoriu a decis să înscrie sub drapelul naţional, cuvintele “Republique Française, Liberté, Egalité, Fraternité“. Cîteva zile mai tîrziu, o delegaţie a Marelui Orient al Franţei afirma în prezenţa guvernului provizoriu că “francmasonii au  purtat dintotdeauna, pe baniera lor, aceste cuvinte: Libertate, Egalitate, Fraternitate”.  Într-o circulară din 7 aprile 1848, Marele Orient al Franţei se felicita să fi asistat la triumful valorilor masonice “Libertate, Egalitate, Fraternitate”. Un an mai tîrziu, la 10 august 1849, Marele Orient al Franţei promulga prima Constituţie: “Francmasoneria, instituţie esenţial filantropică, filosofică şi progresistă, are la bază existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului; ea are ca obiect exercitarea binefacerii, studiul moralei universale, al ştiinţelor şi al artelor şi practicarea tuturor virtuţilor. Deviza sa a fost dintotdeauna: Libertate, Egalitate, Fraternitate” (în 1884, primul articol din Constituţie avea să se modifice, fiind în vigoare şi astăzi!). În ianuarie 1852, prin decizie guvernamentală, deviza republicană “Libertate, Egalitate, Fraternitate” a fost suprimată; a rămas în franc-masonerie, căci “francmasonii au purtat-o dintotdeauna…”.

Lucrarea lui Guy Chassagnard nu ocoleşte atitudinile antimasonice, cum au fost enciclicile papale, luările de poziţie ale lui Léo Taxil sau ale lui Leon Meurin, arhiepiscop de Port-Louis: “Cabala, sursă principală a magiei negre, conduce la francmasonerie şi la demonolatrie. Francmasoneria este pe întreg globul sub forţe nenumărate, dar sub direcţia supremă a Suveranului Pontif de la Cherleston”; reamintim, Charleston, oraş în Carolina de Sud, a fost timp de jumătate de secol sediul primului Suprem Consiliu de grad 33 al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Evident, am căutat în cronologia lui Guy Chassagnard evocarea unor momente din istoria (destul de zbuciumată) a masoneriei române; singurele note sînt despre introducerea ritului de Memphis (1849) şi crearea Supremului Consiliu de grad 33 al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat (1881).

În iunie 1992, la Londra, 12500 de masoni au asistat la ceremoniile care au marcat 275 de ani de la naşterea masoneriei speculative. În 2017 se vor împlini 300 de ani de la acel moment  (24 iunie 1717 – crearea Marii Loji a Londrei) care, dincolo de parti-pris-uri, dispute şi anatemne, a marcat istoria lumii moderne!

Drumul spre centru

Legenda Minotaurului a fost probabil una dintre cele mai populare în Grecia antică. La intrarea în palatul din Cnossos se află emblema Taurului; de aici se coboară în regatul tainei, al deznădejdii, al regăsirii de sine. Istoria labirintului a traversat neştirbită mai bine trei milenii: “Ea este probabil povestea cea mai populară a antichităţii şi succesul pe care l-a avut nu se datorează, cu siguranţă, întîmplării. În adevăr, ea conţine o temă spirituală de o însemnătate şi o rezonanţă universale, amestec de angoasă şi de speranţă, în stare să provoace un coşmar intelectual vecin cu nebunia, sau, pe un alt plan, cu meditaţia înţeleptului. Şi toate acestea printr-o singură imagine, la temelia căreia zace ceva, poate Monstrul, poate Tezaurul sau poate ambele”, scria Samivel. Asupra Minotaurului apasă soarta celui osîndit de zei fără vină să fie crud, iar cruzimea să-i fie pedepsită; astfel istoria Minotaurului este o taină înfricoşătoare, sau pentru a aminti, extrapolînd, cuvintele Sfîntului Augustin din Confesiuni: “Ce este oare acest lucru care îmi străfulgeră mintea şi îmi răneşte inima fără să lase urme? Mă îngrozesc şi mă aprind. Mă îngrozesc, dîndu-mi seama cît îi sînt de străin; mă aprind cînd  văd cît îi sînt de aproape”.

Catedrala Chartres

Intrat în conştiinţa lumii moderne îndeosebi prin mitul Minotaurului, al eroului Tezeu şi al firului Ariadnei, labirintul este un arhetip prezent în vechi civilizaţii răspîndite pe aproape întreg globul. În Vechiul Egipt se întîlnesc mărturii despre simbolul labirintului încă din scrierile istoricilor antici, unul dintre cele mai vechi şi cele mai cunoscute fiind labirintul construit de faraonul Amenhotep III; alte mărturii despre labirint, în alte zone geografice, sînt cele grafice de la Val Camonica, Old Bewyck, Brindisi, Wisby, Pena de Mayor, Cremona, Nazca, Wier. În cartea a şasea a Eneidei, Vergiliu descrie porţile grotei Sibilei de la Cumae pe care era figurat labirintul din Creta; mulţi interpreţi au văzut în prezenţa acelui desen un simplu motiv literar, o digresiune poetică; în adevăr, cei dispuşi să vadă în profunzime ştiau că era vorba de un element cu o reală valoare simbolică asociată ideii călătoriei suberane.

Scriind despre labirint, René Guénon face o frumoasă paralelă între labirint şi călătorie, între labirint şi pelerinaj: “De altfel, regăsim şi ideea “călătoriei”, ea fiind asimilată chiar încercărilor, aşa cum se poate constata şi în prezent în anumite forme iniţiatice, în masonerie de exemplu, unde fiecare încercare simbolică este desemnată exact ca o “călătorie”. Un alt simbolism echivalent este cel al “pelerinajului”; şi vom aminti referitor la acesta labirinturile trasate odinioară pe dalajul anumitor biserici şi al căror parcurs era considerat ca un “substitut” al pelerinajului în Ţara Sfîntă; în rest, dacă punctul spre care conduce acest parcurs reprezintă un loc rezervat celor “aleşi”, acest loc este cu adevărat o “Ţară Sfîntă”, în sensul iniţiatic al acestei expresii; cu alte cuvinte, acest punct nu este altceva decît imaginea unui centru spiritual, aşa cum e orice loc de iniţiere”.

Multe întrebări subzistă în legătură cu labirinturile din bisericile medievale: sînt ele substitute ale pelerinajului în Ţara Sfîntă? Nu se numesc unele dintre ele Drumurile Ierusalimului? Reprezintă ele vicisitudinile parcursului terestru sau lumea de dincolo şi coridoarele morţii? Se ştie că la Chartres, în plin Ev Mediu, meandrele labirintului erau parcurse în genunchi, ceea ce explică şi una din denumirile sale de “drum al penitenţei”. Dar seria întrebărilor continuă căci în labirinturile bisericilor găsim semnătura colectivă acompanionilor constructori; la Reims şi Amiens maeştrii arhitecţi sînt reprezentaţi cu instrumentele artei lor (compas, echer, riglă). Ce au vrut să explice aşezîndu-se în centrul labirintului? Celebrul arhitect, teoretician şi restaurator Eugene Viollet-le-Duc semnala că “Dedal, constructorul labirintului din Creta, a fost acolo reţinut prizonier mult timp împreună cu fiul său Icar, la ordinul regelui Minos; fuga curajoasă a celor doi captivi a inspirat legenda poetică inserată de Ovidiu în Metamorfoze. Ar trebui să căutăm o aluzie la acest fapt în portretele arhitecţilor plasate în centrul diferitelor labirinturi din Evul Mediu ?”

Labirintul din Catedrala Reims

Locurile unde se găsesc labirinturi sînt aproape în exclusivitate catedrale şi mari ansambluri monastice, construcţii care cereau din partea arhitecţilor talent, geniu şi imaginaţie. La Reims există un labirint elegant, cu totul diferit de modelul întîlnit în alte catedrale franceze; labirintul are un plan octogonal şi unsprezece ocoluri, iar în cele patru colţuri sînt alte patru octogoane conţinînd figurile arhitecţilor şi indicînd părţile edificiului construite de ei; în centru se afla figura episcopului donator. În catedrala din Poitiers exista un labirint cu un desen straniu, al cărui parcurs era trasat în aşa fel încît după lungi ocoluri, se ajunge la ieşire fără a întîlni nici bifurcaţii, dar nici centrul propriu-zis. La Caen exista un labirint ingenios încît dacă cineva ar fi încercat să urmeze toate ocolurile complicate ale cercurilor ar fi avut de parcurs cel puţin o milă pînă a ajunge în centru. La Saint Bertin exista un labirint cu un desen surprinzător, singurul în mijlocul căruia se afla o cruce.

Mare parte din labirinturile din catedralele franceze au fost distruse în timpul Revoluţiei de la 1789, iar altele de diverşi canonici care pretindeau că gălăgia copiilor şi vizitatorilor care încercau să urmărească “încîlceala” labirintului tulbura reculegerea credincioşilor! Un aspect mai puţin cunoscut legat de labirinturile din biserici sînt jocurile în labitinturi, interzise de Parlament în 1538, sub acelaşi pretext că strigătele copiilor ofensau caracterul sacru al locului. Un document din aprilie 1412 relatează un astfel de joc celebrat în mănăstirea din Auxerre; era un dans cu o bilă, la care participau membrii comunităţii ecleziastice şi credincioşii, petrecerea încheindu-se cu o masă în comun. Erau evidente aspectele necreştine: labirintul ca loc de dans, lanţul dansatorilor, labirintul  numit Dedalium.

Mulţi istorici medievişti consideră că labirintul trasat pe pardosela catedralelor gotice semnifica pentru companioni locul de reculegere şi de rugăciune; era un simbol cu o înaltă deschidere filosofică, un loc al unui pelerinaj interior: “Companionajul constructorilor de biserici trasa aceste labirinturi simbolice care reprezentau tururile şi ocolurile teribilei călătorii în Ţara Sfîntă”, scria Raoul Vergez, amintind şi de existenţa unui ritual al labirintului care dura nouă zile şi nouă nopţi, şi se numea Drumul Ierusalimului. Să mai amintim că în Evul Mediu în mod obişnuit pămîntul era reprezentat ca un disc al cărui centru era Ierusalimul? Şi că pămîntul era identificat cu corpul lui Isus, ale cărui mîini şi picioare figurau punctele cardinale? Parcurgerea labirintului nu însemna numai a face drumul Ierusalimului, ci parcurgerea totalităţii lumii, a macrocosmosului divin şi a microcosmosului uman: “Înseamnă asumarea propriului corp în Adam, luarea la cunoştinţă de esenţa divină prin Isus, şi de unitatea sa prin cele patru elemente. Este o recentrare orizontală necesară înaintea înălţării verticale la axa lumii, Ierusalim”, afirmă Jean François Blondel.

După fervoarea religioasă a secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, “voga labirintului înscris în contextul unui sentiment simbolico-religios, păleşte”, el apărînd trei secole mai tîrziu în alt context, ca o obsesie a barocului. Evident, în acest domeniu, al barocului şi al manierismului, unul dintre cei mai “calificaţi” ghizi este cărturarul  Gustav René Hocke şi două din cărţile sale: Manierismul în literatură şi Lumea ca labirint. Reapariţia labirintului pentru omul modern se face fie prin predilecţia pentru distracţie, plăcere, joc, fie într-o manieră aparent tragică, lumea fiind văzută, pe urmele lui Athanasius Kircher, ca un labirint inextricabil. Preluată de la arabi şi turci, arta grădinăritului s-a răspîndit în ţările Europei apusene, în conceperea aleilor şi desenului de ansamblu al grădinilor, labirinturile ocupînd un loc important: “Peregrinările sufletului în căutarea adevărului se potrivesc de minune cu şerpuirile complicate ale aleilor din boschetele grădinilor romantice; de aceea se revine în mod natural la formula labirinturilor pe care secolul al XVII-lea, în limita posibilităţilor, le ferise uneori de distrugere, sau chiar le crease, pentru a răspunde, fără îndoială, unei nevoi intime de mister pe care luminile oficiale o lăsaseră nesatisfăcută”, nota Robert Mallet.

Dacă labirintul dispare treptat de pe pavimentele bisericilor, el reapare în diverse epoci sub diverse forme, fie în artă, fie în literatură, fie ca o matrice de explicare a căutărilor spirituale. Este cunoscut interesul lui Leonardo da Vinci pentru labirinturi, deşi el nu a trasat labirinturi propriu-zise, exceptînd plafonul cu frunziş împletit din castelul Sforza, din Roma. Marcel Brion a stăruit asupra pasiunii lui Leonardo pentru labirinturi, asupra legăturii, în gîndirea acestuia, dintre noduri şi labirinturi: “Este sigur că pentru da Vinci labirintul a fost un obiect de perpetuă atracţie şi de repulsie. Într-un anumit sens, el este o transpunere a grădinii închise, un simbol intelectual şi abstract al unui hortus conclusus“. O opinie similară faţă de Leonardo împărtăşeşte şi G. R. Hocke care, scriind despre intenţia pictorului italian de a exprima inexprimabilul, observa că la Leonardo “labirintul abstract, format din împletirea frunzişului, devine o hartă topografică a misterului, un simbol criptografic al unei foarte vechi reprezentări cosmologice al “înnodării lumii”, corespunzînd formulei danteşti cuprinsă în cel de-al XXX-lea cînt al Paradisului“. Sînt grăitoare observaţiile celor doi teoreticieni că labirinturile nu erau decît aparent motive decorativ-abstracte, în adevăr ele avînd un accentuat sens concret-spiritual, atît metafizic cît şi religios. Dar labirintul este un motiv care i-a inspirat şi pe mulţi scriitori, şi amintim aici pe Baltasar Gracian cu al său El Criticon, pe Juan Jimenez cu Laberinto, pe Jorge Borges cu Labirinturi, sau Henri Michaux cu Enigmes.

Labirintul a fascinat dintotdeauna, fie că a fost perceput ca un element decorativ, ca mit al căutării, ca simbol al perfecţiunii sau dimpotrivă al rătăcirii, ca motiv literar, ca matrice de analiză a structurilor gîndirii, ca o cale privilegiată de pătrundere în interiorul sinelui. Acelaşi Hocke spunea că labirintul este “o metaforă unificatoare pentru cea ce este calculabil şi incalculabil în lume. Drumul ocolit duce spre centru. Numai drumul ocolit duce spre perfecţiune”. Simbolica labirintului nu este străină esoterismului pentru că dezvoltă scheme de tip iniţiatic: progresia dificilă de la periferie spre centru, tensiunea între dusul şi întorsul pe întortocheatele căi labirintice, probele care cer răbdare, curaj, perseverenţă, cu cît călătoria este mai grea cu atît mai realizabilă este transformarea, perfecţionarea, reîntoarcerea în centru, iniţierea.

Rezonanţa simbolismului masonic

Fără îndoială simbolismul masonic este unul dintre cele mai abordate subiecte din panoplia celor care înţeleg masoneria ca pe o instituţie înrădăcinată în tradiţie şi care îşi propune să transmită. De cîtva timp, lucrărilor consacrate simbolismului masonic li s-a mai adăugat una, purtînd semnătura lui Gérard Marro: La Symbolique maçonnique devoilée, Paris, éditions du Rocher, 2007, 368 p. Gérard Marro dă mai întîi o definiţie a masoneriei speculative, pe care o reproducem in extenso: “Francmasoneria este un ordin esoteric, iniţiatic, tradiţional, universal, care lucrează pornind de la perfecţionarea individuală la perfecţionarea umanităţii. Francmasonii lucrează la realizarea acestui ideal cu mijloacele ritului şi al simbolurilor care transmit iniţiaţilor, din generaţie în generaţie, o învăţătură, sau pentru a spune mai bine o metodologie care face să fie descoperit drumul de urmat pentru apropierea de această perfecţiune. Bazîndu-se pe valori de fraternitate, de toleranţă şi libertate, gîndirea masonică îşi afirmă puterea şi originalitatea într-un demers spiritual care o leagă de sacru”. Această definiţie îi oferă autorului un nimerit motiv de a răspunde succesiv unor întrebări care vizează caracterul esoteric, iniţiatic, tradiţional şi universal al ordinului: într-o lume în criză masoneria permite omului regăsirea rădăcinilor sale în Tradiţie, într-o tradiţie care reactualizează trecutul şi dă sens viitorului.

După prezentarea cîtorva repere istorice care amintesc Vechile Îndatoriri şi evoluţia masoneriei speculative, Gérard Marro supune atenţiei tema tradiţiei şi ritualurilor iniţiatice, de la iniţierea egipteană pînă la obligaţiile masonice; sînt pagini nu numai plăcute lecturii, ci şi incitante notaţii asupra iniţierii egiptene, asupra tradiţiei iniţiatice şi a transmiterii, asupra tradiţiei iniţiatice masonice, sau despre cabinetul de reflecţie în care postulantul petrece un timp care îl pregăteşte pentru intrarea în templu şi înfruntarea probelor iniţiatice. Despre Pitagora se ştie relativ puţin, dar ca orice învăţătură păstrată pentru iniţiaţi a avut parte de deformări şi fabulaţii; dincolo de orice exagerare, Gérard Marro identifică unele elemente din doctrina şcolii pitagoreice care se por regăsi în ritualul masonic. “Ordinul pitagoreic era un ordin iniţiatic dar cu particularitatea că făcea să coexiste o învăţătură esoterică rezervată numai iniţiaţilor, şi o învăţătură exoterică destinată unui vast public”, reaminteşte Gérard Marro şi trimiţînd la mai vechea discuţie asupra “dezvăluirii” secretului prin publicarea ritualurilor masonice: nimeni nu devine iniţiat prin simpla lectură a unui ritual, orice gard ar avea acesta! Fiind o comunitate iniţiatică tradiţională, masoneria îşi transmite învăţăturile cu ajutorul simbolurilor, evident constatare care se aplică şi altor instituţii care se revendică dintr-o tradiţie pe care o transmit mai departe. În timpul sacru în care are loc ţinuta lojii, delimitat de deschiderea la miezul zilei, cînd Soarele, simbol al luminii divine, iluminează pămîntul, şi de închiderea la miezul nopţii, cînd sfîrşitul întîlneşte începutul, simbolurile capătă noi dimensiuni într-o asociere în care regăsim binarul ( lumină-tenebre, sacru-profan, Jachin-Boaz) şi ternarul ( Cartea Legii Sacre-Echerul-Compasul, Maestrul între Echer şi Compas, Înţelepciune-Forţă-Frumuseţe).

Incursiunea lui Gérard Marro în  simbolica templului masonic continuă cu prezentarea tabloului lojii cu toate elemetele sale, a templului ca loc sacru, a celor două coloane din exterior şi a coloanelor care simbolizeză Înţelepciunea, Forţa şi Frumuseţea. În ritualurile masonice se găsesc şi numeroase trimiteri, directe sau voalate, la mituri: “Miturile ne fac să gîndim că moartea iniţiatică este preludiul indispensabil al începutului vieţii spirituale, al regenerării spirituale, al intrării în lumea Luminii. Limbajul mitologic vorbeşte lumii noastre imaginale, lumea sufletului, psyché al grecilor, sediul imaginaţiei active care leagă diferitele niveluri ale realului. Prin mit, omul încearcă să modeleze lumea sa, să facă inteligibil universul său exterior şi interior”, arată Gérard Marro, pe urmele lui Mircea Eliade şi Paul Ricoeur. Dintre mituri, Gérard Marro se opreşte asupra labirintului (care ilustrează calea iniţiatică, drumul spiritului către lumină, circumvoluţiunile , înaintările şi revenirile pentru a ajunge în centru), luminii (lumina iniţiatică, adevărat foc al spiritului, lumina care străluceşte în întuneric, amintind frumoasa spusă a Evanghelistului Ioan “Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”), cavernei (care joacă un rol esenţial în toate tradiţiile, cu ample referiri la mitul cavernei/peşterii în dialogul Republica al lui Platon), celor trei mari lumini ale masoneriei.

În ultima secţiune teoretică a volumului, Gérard Marro aminteşte care sînt credinţele şi virtuţile masonice. Mulţi din cei care acuză masoneria doar după lecturi ale unor derizorii cărţi care prezintă masoneria ca autoare neîntrecută de comploturi şi răsturnări politice şi sociale, vor fi surprinşi să afle că “Unul din primele principii ale francmasoneriei regulare implică credinţa într-o Fiinţă supremă, pe care masonii o numesc Marele Arhitect al Universului. Astfel, toate Marile Loji regulare din lume cer membrilor lor credinţa într-o Fiinţă supremă înainte de a le conferi iniţierea”. Evident, subiectul nu poate fi expediat cu repeziciune, el necesită o analiză lucidă, din care nu pot fi omise schimbările între textul Constituţiilor de la 1813 şi cele de dată recentă; sînt nuanţe care pot trece neobservate pentru ochiul profan, dar care cheamă la noi abordări pe cei obişnuiţi să treacă dincolo de suprafaţa lucrurilor. Un text interesant, plin de nuanţări este cel despre religie, filosofie, ştiinţă şi divin, prilejuindu-i lui Gérard Marro cîteva observaţii de fineţe pe un teren deloc facil, delimitat admirabil de Pascal: Dumnezeu al lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacob, nu al filosofilor şi savanţilor. Nu mai puţin incitante sînt paginile despre tetragramă, fraternitate, îndoială.

La prima vedere, cu uşurinţă ne-am putea întreba ce mai poate aduce nou o carte despre simbolismul masonic, subiect despre care s-au scris mii de volume. Cartea lui Gérard Marro aduce o nouă perspectivă: în parte este datorată lecturilor operei lui Carl Gustav Jung şi a deschiderilor pe care aceasta le face către alchimie şi limbajul simbolic; la fel de importantă însă este căutarea şi reuşita lui Gérard Marro de a ieşi din tiparele unor lucrări similare, evident rămînînd fidel regularităţii şi Tradiţiei.

Miturile francmasoneriei

O carte cu un asemenea titlu provocator cui altcuiva ar fi putut fi dedicată decît ilustrului sociolog şi căutător în teoria mitului – Gilbert Durand? Dar provocarea continuă: autorul este … o autoare, este vorba de Doamna profesor Simone Vierne (Les mythes de la franc-maçonnerie, Paris, éditions Vega, coll. “L’univers maçonnique”, 2008, 144 p.).

Un universitar aplecat asupra mitului ştie că dincolo de orice risc, fascinaţia mitului nu poate rămîne fără întrebări. Autoarea aminteşte valul de egiptomanie care a cuprins Occidentul, simplii cititori sau privitori tv neînţelegînd mai nimic dintr-o înşiruire de reverii aflate departe de obiectivitate. Nici masoneria care se revendică dintr-un trecut fabulos, nedovedit istoric, nu scapă aceloraşi obsesii. Nici nu avea cum, atît timp cît aducea în prim plan mitul: un mijloc de a transmite ceea ce limbajul cotidian nu putea comunica.

Volumul se deschide cu o incursiune în lumea mitului, o privire generală asupra mitului de la Platon la Eliade, Durand şi Dumezil. Dacă miturile platoniciene erau destinate să facă înţeleasă o gîndire filosofică, în timp mitul a devenit un frumos ornament hrănit din literatura greco-romană; mitul ne spune altceva decît un adevăr ştiinţific sau istoric, adevărul său este de un alt ordin şi se adresează intuţiei şi imaginarului: “Mitul, şi aici este fără îndoială trăsătura sa cea mai importantă şi raţiunea sa de a fi, caută să rezolve, prin povestire, probleme esenţiale şi existenţiale, în sensul filosofic al acestor doi termeni”, afirmă Simone Vierne. Mitul indică totdeauna o cale unde căutarea trebuie să fie cea a unei lumini, alta decît cea naturală. Simone Vierne arată că atît simbolul cît şi ritualul sînt de o complexitate apropiată celei a mitului. “Simbolul dă de gîndit” spunea marele filosof francez Paul Ricoeur, iar “a gîndi” trebuie luat în sens foarte larg, incluzînd atît raţiunea cît şi imaginarul, filosofia şi metafizica cît şi studierea sacrului. Marca distinctivă a ritualurilor, cu precădere a celor iniţiatice, este secretul; secretul previne pericolul că odată căzut în mîinile tuturor poate fi o “armă mortală, în sensul real şi spiritual al adjectivului: căci forţa simbolului permite toate manipulările – cum s-a văzut de exemplu cu svastika şi miturile germanice”. Astăzi miturile sînt binecunoscute, ceea ce poate preveni derapaje cum au fost cele amintite de Simone Vierne, dar în iniţieri el ia valoarea sa sacră şi sensul religios doar prin trecerea probelor necesare şi secrete.

Secretul francmasonilor se intitulează unul din capitolele cărţii, nu fără o uşoară ironie, trăind într-o lume în care spaţiul public este invadat de intimitate, în mod cu totul paradoxal; dacă secretul masonic nu poate  fi “păstrat ca aurul la Fort-Knox”, răspîndirea sa către toate azimuturile nu poate duce decît la  banalizare. Este drept că “secretul masonic” a permis naşterea unor fantasme, dar un ordin iniţiatic nu trebuie să coboare în stradă! Iniţiere, ce cuvînt frumos, căruia însă mulţi… iniţiaţi nu-i atribuie înţelesul profund! Latinescul initium înseamnă început, în vreme ce termenul grec predispune la un joc mai subtil al interpretărilor: télétè, termenul care desemnează ceremonia de iniţiere, este fondat pe rădăcina telos, care înseamnă desăvîrşire. Dar “a fi la capăt” se poate aplica şi vieţii; grecii, aminteşte Simone Vierne, iubeau în verbul teleo şi “ajungerea la perfecţiune” şi “a ajunge la capătul unei călătorii”. Plutarh afirma: “Iată pentru ce există o atît de strînsă analogie între cuvintele greceşti care înseamnă a muri şi a iniţia.” Iniţierea, afirmă Simone Vierne, este cea care permite, într-o anumită măsură, surmontarea morţii fizice care este ineluctabilă, este cea care permite fiinţei umane să ajungă la o perfecţiune dincolo de normele destinului: “transformarea se situează pe un plan personal, pe o căutare etică, filosofică, metafizică, o viziune asupra lumii care caută să nu se mulţumească cu o gestionare a vieţii sub unghiul pur practic al cotidianului. A intra în francmasonerie, înseamnă a concepe că există deopotrivă o lume profană şi o lume sacră. În prima, se desfăşoară viaţa de toate zilele, unde oamenii trebuie să facă faţă problemelor comune, pe care în mod evident este necesar să le înfrunte. În a doua, ceremonii specifice se străduiesc să transforme fiinţa umană, cu limitele sale, într-o altă fiinţă, capabilă să le depăşească. Dar aceste două lumi nu pot fi separate ca printr-o împrejmuire: a intra în francmasonerie nu înseamnă a intra în mănăstire. Iniţiaţii trebuie să se străduiască să transpună în lumea profană principile sale.”

Ca orice societate, francmasoneria nu s-ar fi putut menţine fără a-şi fi fondat filosofia şi transmiterea rituală pe mituri, întrucît “semnificaţia mitică este deopotrivă mai generală şi mai profundă, cu o valoare mai univesală decît expresiile particulare ale diverselor ritualuri. [...] Unul din rolurile esenţiale pe care îl joacă mitul este nu numai de a pune o ordine semnificativă în acest haos (se  va recunoaşte formula ordo ab chao), ci de asemenea de a organiza legătura între toţi francmasonii din toate obedienţele, o legătură care nu a fost niciodată aservită vicisitudinilor timpului sau locului, căci este dincolo de cronologie şi dincolo de geografie. Din acest punct de vedere, francmasoneria este unul din mijloacele care ne-a fost transmis, de cîteva secole, pentru a oferi fiecăruia posibilitatea de a depăşi condiţia sa umană, de a accede la o transcedenţă.” Simone Vierne face cîteva relevante trimiteri la istoria mitică a originilor ordinului (pentru unii Adam, pentru alţii Noe, pentru unii Constantinopolele anului 1090, pentru alţii companionajul medieval; evident, exemplul mitic cel mai des invocat este Templul lui Solomon, cu întreg simbolismul său. Alte modele mitice despre care s-a scris mult sînt Egiptul şi Babelul. Construcţia Templului este un arhetip al francmasoneriei, are o valoare simbolică şi o semnificaţie esenţială care ţin de construcţia “templului interior”, de transpunerea în plan personal a virtuţilor necesare construcţiei Templului.

Un capitol în care erudiţia Doamnei Simone Vierne se manifestă în deplinătata sa este cel despre mitul iniţiatic, despre una dintre problemele esenţiale şi existenţiale care s-au pus de la apariţia lui homo sapiens. Toate iniţierile sînt o coborîte către origini, către un timp al începuturilor; miturile iniţiatice trebuie să aducă viitorilor iniţiaţi posibilitatea de a opera o transmutaţie care va aduce schimbări în activitatea şi comportamentul lor. Mitul masonic, cel al maestrului Hiram,  apare ulterior naşterii masoneriei speculative; este vorba de o dramă mitică, un ritual al morţii şi al renaşterii, o interpretare, specifică francmasoneriei, a mitului iniţiatic, prefigurat în simbolurile primelor două grade.

Moartea şi renaşterea simbolice ale lui Hiram, urmate de pedepsirea ucigaşilor săi în primele grade ale lojilor de perfecţie, marchează primii paşi ai unei căutări spirituale. Parcursul oricărui iniţiat se face gradual, sperîndu-se că totdeauna el vrea să meargă mai departe: “Aventura masonică, deci, este o căutare jalonată de probe, ca orice aventură profană, dar aceste probe au înainte de toate o valoare simbolică, implicînd o participare activă de ordin spiritual.” Orice căutare implică o călătorie şi o aventură, Simone Vierne amintind călătoriile din primele două grade în diferitele ritualuri care se practică astăzi, pentru a insista pe călătoriile simbolice pentru găsirea trupului maestrului Hiram, călătorii pe care le vor relua cei nouă sau cei cincisprezece maeştri în ritualurile gradelor înalte; nu mai puţin încărcat de simbolism este căutarea în subteranele Templului lui Solomon, acolo unde maeştri vor găsi cubul de agat pe care este gravat Numele inefabil. Împărţite pe diverse clase, gradele înalte oscilează între referinţe biblice şi imaginarul cavaleresc; Gilbert Durand spunea că pot fi reperate 320 de titluri cavalereşti în diversele rituri care se practică. În ritualurile Ritului Scoţian Antic şi Acceptat se conferă cîteva grade care au în titulatură denumirea de cavaler, ele prilejuind ceremonii pline de fast dar şi de o profundă învăţătură esoterică: Cavaler al Orientului şi al Spadei, Cavaler al Ierusalimului, Cavaler al Occidentului şi al Orientului, Cavaler al Crucii şi al Trandafirului, Cavaler al Soarelui, Cavaler Kaddosch. În aceste grade cu o anumită influenţă cavalerească regăsim şi unele elemente care amintesc de celebrul Ordin al Templierilor, condamnat de Papa Clement al V-lea şi de regele Filip cel Frumos; aceste trimiteri sînt mai evidente în ritualul gradului de Cavaler Kaddosch, deşi desele reveniri asupra ritualului vor să estompeze vizibilitatea referinţei la martirajul templierilor şi al Cavalerului Jacques de Molay. Unul din ansamblurile mitice definitorii pentru cultura occidentală este mitul cavalerilor Mesei Rotunde şi mitul căutării Graalului, care nu sînt prezente decît aluziv în ritualurile gradelor înalte.

Elementele numeroase şi complexe, ritualurile, legendele şi simbolurile puse în mişcare de diversele rituri, nu se pot reduce la o lectură unică: “O lectură mitocritică cum este cea a acestei cărţi permite o interpretare care, fără a se pretinde în nici un fel unică, oferă un punct de vedere suficient de suplu şi deschis pentru a nu risca dogmatismul. [...] Francmasoneria, în expresia sa ca şi în idealul său, face parte din aceste mari teritorii mitice, a căror exploatare nu poate înceta vreodată.”

O carte fascinantă, pasionantă şi erudită, despre un teritoriu universal, cel al mitului, şi despre miturile fondatoare ale francmasoneriei.

Cartea celor două căi – un text iniţiatic

Cultura egipteană continuă să fascineze şi o face încă multă vreme, atît timp cît operele de artă şi scrierile vor fi privite cu noi ochi dornici să descopere comori nebănuite încă. Cartea celor două căi este considerat unul dintre cele mai enigmatice texte ale literaturii esoterice ale vechiului Egipt. De puţin timp acest text este cunoscut într-o nouă versiune, cititorul avînd sub ochi textul hieroglific, transliterarea şi traducerea literală: André Fermat – Le Livre des deux chemins. Un texte fondamental de la spiritualité égyptienne, Paris, Maison de Vie Editeur, 2008, 322 p.

Gîndirea egipteană asupra creaţiei universului, a cunoaşterii luminii sau a destinului omului ne-a parvenit sub diverse forme. Una dintre acestea este piramida textelor, prima operă scrisă  a fost gravată în interiorul unei piramide în timpul celei de a cincea dinastii. “Ea poate fi văzută ca o carte monumentală în care se intră pentru a descoperi acolo substanţa sa intimă. Piramida prin forma sa şi prin concepţia construcţiei sale este ea însăşi o literă a acestei monumentale cărţi. Textele piramidelor conţin o cunoaştere esenţială, indispensabilă pentru a înţelege funcţia faraonului, piatra unghiulară a civilizaţiei egiptene.” O altă formă de transmitere a gîndirii egiptene este ansamblul “textelor sarcofagelor”, sarcofage răspîndite în întreaga lume; de repertorierea acestor sarcofage, de colaţionarea textelor s-a ocupat eminentul egiptolog olandez Adriaan de Buck care le-a reunit în şapte monumentale volume – The Egyptian Coffin Texts. Specialiştii consideră că studiul Textelor sarcofagelor este inepuizabil, ele aducînd o referinţă solidă pentru descoperirea gîndirii vechilor egipteni; în ansamblul lor sînt considerate ca texte destinate exclusiv procurării unei garanţii post-mortem.

Cartea celor două căi este considerat un text de iniţiere, numai cel care a dobîndit cunoaşterea poate trece orice obstacol şi poate ajunge la al şaptelea cer, aureolat de strălucirea zeului suprem. Iniţierea echivalează cu o emergenţă, cu o ţîşnire din Tenebre şi din apele Haosului iniţial. Iar iniţiatul este în fapt o iniţiată, proprietarul sarcofagului fiind o femeie, Sathedjehotep, “fiica zeului ţesătoriei”. Iniţierea este un lung periplu prin templu, situat în mod simbolic la orient, protejat de o incintă de foc. La începutul drumului, iniţiata este recunoscută ca o fiinţă a templului, capabilă să participe la misterele vieţii simbolizată de Osiris; se presupune că a văzut diversele forme creatoare. Dar înainte de a parcurge cele două căi, un gardian se arată un adevărat obstacol avînd menirea de a-i răpune pe ignoranţi. Accentul pus este clar: numai cel care va întreprinde un demers al cunoaşterii va putea depăşi obstacolele, ceea ce dă adevăratul sens al parcursului iniţiatic. Religia egipteană se bazează pe cunoaştere, nu este o luptă de putere, ci un demers de deschidere a conştiinţei prin cunoaştere. Gardianul nu poate fi învins decît de cel îl cunoaşte şi dacă el îl cunoaşte. Şi el nu-l va cunoaşte decît pe cel care cunoaşte forţele care animă universul. Urmează cele două căi ale apei şi pămîntului separate de un canal de foc; după ieşirea din cele două căi iniţiata se află în faţa a trei rînduri de duhuri şi a unei reţele de canale încrucişate. Reţeaua are menirea de a-l rătăci pe candidat, funcţia labirintului fiind aceea de a ascunde drumul bun într-o aparenţă inextricabilă. Găsind drumul cel bun, iniţiata va deveni o fidelă a lui Thot şi o ardentă apărătoare a acestuia. “Această iniţiată, se spune în capitolul 1067, este cea care transmite cuvintele unui zeu către un alt zeu”.

Islamul şi masoneria

Puţine sînt lucrările care abordează un astfel de subiect, deşi în lumea islamică au existat şi continuă să existe loji masonice, dar “situaţia dramatică în care a fost aruncată o mare parte a lumii musulmane pentru raţiuni de instrumentalizare politică a religiei este adeseori analizată ca făcînd imposibilă punerea în operă a structurilor filosofice, corporative sau esoterice care cer pace şi disciplină, recunoaşterea celuilalt în diferenţa şi fraternitatea sa, căutare spirituală şi coeziune socială. Şi totuşi aceste structuri s-au constituit din primele timpuri ale islamului sub formă de confrerii, de corporaţii, de ordine cavalereşti (futuwwa).” Cu aceste rînduri se deschide volumul Secrets initiatiques en Islam et rituels maçonniques. Druzes, Ismaéliens, Alaouites, confréries soufies, editions Harmattan, Paris, 2008, 200 p., volum semnat de Jean-Marc Aractingi şi Christian Lochon.

În secolul al XIX-lea, francmasoneria italiană, franceză şi engleză a deschis loji în Imperiul Otoman la care au aderat politicieni, intelectuali şi comercianţi, căutarea lor de absolut fiind compatibilă cu idealurile masonice, şi aceasta pentru că, în opinia celor doi autori, confreriile sau corporaţiile în care musulmanii erau deja membri erau structuri codificate şi iniţiatice. Într-un prim capitol sînt analizate structurile esoterice ale Islamului; între acestea se disting confreriile sufiste, un bun prilej de a prezenta sufismul ca o asceză spirituală şi rolul socio-politic, caritativ, ospitalier şi pedagogic al confreriilor; alături de confrerii, în lumea islamică s-au afirmat şi corporaţiile esoterice care aveau ritualuri de transmitere a cunoştinţelor, care îi îndrumau pe companioni pe calea onoarei, solidarităţii şi responsabilităţii; un aspect interesant şi mai puţin cunoscut este cel privind ordinele cavalereşti din Islam, astăzi acceptîndu-se tot mai mult că ordinele cavalereşti medievale din Europa au fost influenţate puternic de cavaleria persană preislamică şi apoi de cea arabă. Futuwwa desemna în epoca preislamică virtuţile eroice ale cavalerilor rătăcitori. Multe din tradiţiile acestor ordine cavalereşti vor reapare în tradiţia masonică, în ritualurile  Cavalerului Boltei Regale, Cavalerului Orientului şi al Spadei, al Prinţului Ierusalimului, Cavalerului Occidentului şi Orientului, Cavalerului Crucii şi al Trandafirului. O secţiune importantă a cărţii este consacrată prezentării ramurilor iniţiatice ale şiismului, cu numeroase comparaţii între ceremoniile de iniţiere religioase şi cele masonice. Ultimele pagini ale cărţii sînt despre francmasonerie în Orient şi în Magreb, multe regimuri autoritare interzicînd astăzi masoneria, excepţie făcînd Turcia, Libanul, Iordania şi Marocul. Incersiunea în spiritualitatea esoterică a unor curente ale Islamului arată că drumul spiritual pe care îl propun acestea este apropiat de cel al francmasonului, totdeauna în căutarea perfecţiunii.

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.