Islamul şi masoneria

Puţine sînt lucrările care abordează un astfel de subiect, deşi în lumea islamică au existat şi continuă să existe loji masonice, dar “situaţia dramatică în care a fost aruncată o mare parte a lumii musulmane pentru raţiuni de instrumentalizare politică a religiei este adeseori analizată ca făcînd imposibilă punerea în operă a structurilor filosofice, corporative sau esoterice care cer pace şi disciplină, recunoaşterea celuilalt în diferenţa şi fraternitatea sa, căutare spirituală şi coeziune socială. Şi totuşi aceste structuri s-au constituit din primele timpuri ale islamului sub formă de confrerii, de corporaţii, de ordine cavalereşti (futuwwa).” Cu aceste rînduri se deschide volumul Secrets initiatiques en Islam et rituels maçonniques. Druzes, Ismaéliens, Alaouites, confréries soufies, editions Harmattan, Paris, 2008, 200 p., volum semnat de Jean-Marc Aractingi şi Christian Lochon.

În secolul al XIX-lea, francmasoneria italiană, franceză şi engleză a deschis loji în Imperiul Otoman la care au aderat politicieni, intelectuali şi comercianţi, căutarea lor de absolut fiind compatibilă cu idealurile masonice, şi aceasta pentru că, în opinia celor doi autori, confreriile sau corporaţiile în care musulmanii erau deja membri erau structuri codificate şi iniţiatice. Într-un prim capitol sînt analizate structurile esoterice ale Islamului; între acestea se disting confreriile sufiste, un bun prilej de a prezenta sufismul ca o asceză spirituală şi rolul socio-politic, caritativ, ospitalier şi pedagogic al confreriilor; alături de confrerii, în lumea islamică s-au afirmat şi corporaţiile esoterice care aveau ritualuri de transmitere a cunoştinţelor, care îi îndrumau pe companioni pe calea onoarei, solidarităţii şi responsabilităţii; un aspect interesant şi mai puţin cunoscut este cel privind ordinele cavalereşti din Islam, astăzi acceptîndu-se tot mai mult că ordinele cavalereşti medievale din Europa au fost influenţate puternic de cavaleria persană preislamică şi apoi de cea arabă. Futuwwa desemna în epoca preislamică virtuţile eroice ale cavalerilor rătăcitori. Multe din tradiţiile acestor ordine cavalereşti vor reapare în tradiţia masonică, în ritualurile  Cavalerului Boltei Regale, Cavalerului Orientului şi al Spadei, al Prinţului Ierusalimului, Cavalerului Occidentului şi Orientului, Cavalerului Crucii şi al Trandafirului. O secţiune importantă a cărţii este consacrată prezentării ramurilor iniţiatice ale şiismului, cu numeroase comparaţii între ceremoniile de iniţiere religioase şi cele masonice. Ultimele pagini ale cărţii sînt despre francmasonerie în Orient şi în Magreb, multe regimuri autoritare interzicînd astăzi masoneria, excepţie făcînd Turcia, Libanul, Iordania şi Marocul. Incersiunea în spiritualitatea esoterică a unor curente ale Islamului arată că drumul spiritual pe care îl propun acestea este apropiat de cel al francmasonului, totdeauna în căutarea perfecţiunii.

Reîntoarcerea la surse

Marc Halévy a mai fost prezent în paginile acestui site cu  prezentări a două dintre cărţile sale – Aux sources de la kabbale et de la mystique juive, éditions Dangles, Escalquens, 2007, 236 p.  şi Philosophie maconnique, éditions Oxus, Escalquens, 2008, 216 p. În rîndurile care urmează voi face o succintă prezentare a unei cărţi apărute în martie 2009: Pensée hébraïque. Une philosophie du kabbalisme au-delà du rabbinisme, éditions Dangles, collection “Horizons ésoteriques”, Escalquens, 312 p., şi care este continuarea celei despre cabală şi mistica ebraică.

Pentru Marc Halévy gîndirea ebraică este o gîndire a mişcării împotriva repaoslui, a devenirii împotriva fiinţei, a înlănţuirii împotriva stabilităţii, a nomadului împotriva sedentarului. De aceea intenţionează să redescopere suflul Spiritului care a inspirat scrierile sacre şi să uite traducerile-trădări, regăsind originalul: “Apa vie a gîndirii ebraice a fost deturnată, canalizată, îndiguită printr-o harababură de reguli şi interdicţii care au făcut-o să stagneze. Este timpul pentru a redeschide vanele şi a-i reda libertatea proaspătă. Fără a renega ceva, Suflul Spiritului ebraic trebuie în prezent să reînsufleţească gîndirea ebraică dincolo de talmudismul rabinic. Reîntoarcere la surse. Reîntoarcere la Sursă.”  Cele 22 de capitole (cifră aleasă nu tocmai întîmplător, alfabetul ebraic are 22 de litere) sînt concepute într-un dialog critic cu idei perpetuate de-a lungul vremii, idei pe care Marc Halévy le combate; lăsînd cititorilor cărţii plăcerea de a urmări argumentele filosofului, el însuşi descendent al unei vechi familii de rabini, amintim cîteva din temele care au stîrnit polemica lui Marc Halévy. Creaţie sau emanaţie? Halévy consideră creaţionismul “o absurditate fără nici un fundament biblic”, creaţionismul mizînd pe instantaneu, în vreme ce procesul creativ s-a întins pe parcursul a şase zile, ceea ce înseamnă un proces progresiv, deci o evoluţie; în opinia lui Marc Halévy, viziunea creaţionistă crează o distanţă infinită între divin şi uman, Dumnezeu apărînd ca un creator exterior şi străin lumii create, ceea ce este foarte departe de textul original ebraic. Monism sau monoteism? Iudaismul “oficial”, susţine Marc Halevy, a devenit monoteist datorită fariseilor, după distrugerea templului de la Ierusalim în anul 70, căci credinţa ebraică originală ar fi fost mai aproape de monism, aducînd în sprijinul afirmaţiei traducerea primului verset din Facerea ( “La început El a făcut divinităţile cu Cerul şi Pămîntul”), un El “singular, inaccesibil, necunoscut, ascuns, non-manifestat, dar el este la începutul şi la sfîrşitul tuturor lucrurilor, al tuturor oamenilor, al tuturor lumilor şi al tuturor zeilor.” Exil sau nomadism? Istoria evreilor este un curios amestec de călătorii mai mult sau mai puţin voite şi de şederi mai mult sau mai puţin precare: “Spiritual şi cultural, Evreul este sedentar; fizic şi natural, Evreul este nomad. El nu devine sedentar geografic decît spiritualizînd, sacralizînd locul unde se aşază. Un loc fizic este mai întîi un loc spiritual, dacă nu, el este un non-loc.” Tabernacol sau templu? Trecerea de la tabernacol la primul templu, la al doilea şi distrugerea definitivă în anul 70 sînt etape decisive ale istoriei evreilor; aceste treceri consecutive povestesc istoria unei gîndiri care se transformă: “Tabernacolul lui Moise este un loc sacru al teofaniei. Acolo, divinul şi umanul se întîlnesc, se ating şi dialoghează. Există deci un punct de contact între uman şi divin, între relativ şi absolut, între etern şi efemer, între particular şi universal.” Călătoriile filosofice ale lui Marc Halévy vor să redea spontaneitatea şi prospeţimea începuturilor unei înţelepciuni eterne, care în unele momente ale istoriei, la confluenţa cu alte culturi şi filosofii, a fost trădată sau chiar falsificată.

Hermetism şi alchimie

André Benzimra, de formaţie filosof, este autorul cîtorva lucrări avînd în centrul preocupărilor subiecte din cabală, unul dintre cele mai facscinante curente de interpretare mistică şi esoterică a Revelaţiei. Dintre cărţile lui André Benzimra, amintim: Légendes cachées dans la Bible, etudes de kabbale maçonnique, Editions Archè, Milano, 2006; L’interdiction de l’incest selon la kabbale, Editions Archè, Milano, 2007; Exploration du Temple maçonnique à la lumière de la kabbale, Editions Dervy, Paris, 2007, prezentată cu cîtva timp în urmă în paginile acestui site. Cu puţin timp în urmă a apărut o nouă lucrare a filosofului francez: Hermétisme et alchimie dans la kabbale. Prolongements maçonniques, Editions Archè, collection “Acacia”, Milano, 2009, 144 p.

Convins că progresul cunoaşterii nu este un fenomen linear, ci, dimpotrivă, cu fiecare nouă lumină adusă asupra unui subiect se vor aprinde alte lumini asupra unor subiecte aparent depărtate de primul, dar care vor concura la celebrarea reconcilierii întregului, cartea lui André Benzimra îşi propune să arate, contrar opiniei lui Gershom Scholem, că hermetismul şi alchimia nu sînt absente din iudaism şi din cabală. În studiul filosofului francez accentul este pus pe cartea Bahir (Cartea Clarităţii), una din cele trei mari lucrări cabalistice, şi pe particularitatea alchimiei iudaice care lucrează asupra transmutaţiei, dar nu a metalelor, ci a pietrelor preţioase. Examinînd hermetismul ebraic, André Benzimra caută să elimine o altă idee primită, cea după care alchimia nu poate conduce adeptul său decît la perfecţiunea stării umane, la realizarea micilor mistere. Autorul urmăreşte să-şi convingă cititorii că marile mistere nu trebuie să-i fie străine alchimistului, cu atît mai mult cu cît ele permit divinizarea omului. Toate aceste lecturi şi interpretări asupra alchimiei şi hermetismului în cabală, îl conduc pe autor să descopere în masoneria speculativă o referinţă la alchimia metalurgică şi la alchimia pietrelor preţioase, mai exact fiind vorba de bijuteria gradului al 13-lea din Ritul Scoţian Antic şi Acceptat: un triunghi de aur montat pe o piatră de agat. După tradiţie, bijuteria ar fi fost fabricată de Enoh, René Guénon considerînd Cartea lui Enoh ca făcînd parte din corpusul hermetic. În cel de-al 13 grad, în cursul călătoriei sale prin cele nouă arcade, Ghibulum va descoperi bijuteria lui Enoh, realizînd astfel programul anunţat în Cabinetul de reflecţie: Vizitează interiorul pămîntului şi prin rectificare vei găsi piatra ascunsă (VITRIOL). În grila hermetică, această piatră ascunsă este aurul filosofilor. Interpretată după datele tradiţiei cabalistice ea devine Schethiyah, piatra fundamentală prin excelenţă, cea care a fost pusă prima de la începutul construcţiei lumii.

Andre Benzimra nu este adeptul concepţiei potrivit căreia  simbolurile masonice sînt oferite liberei interpretări a fiecăruia; în opinia sa, piatra filosofală şi piatra de la fundamentul lumii sînt unul şi acelaşi lucru. Ideea apropierii căutării Schethiyah şi a pietrei filosofale este nouă, deşi uniunea pe care o face bijuteria lui Enoh între aurul filosofal şi agata alchimică arată natura identică a celor două căutări. Tradiţia masonică spune că cele nouă bolţi au fost opera patriarhului Enoh, cel care a fabricat cele două coloane, concepute pentru a rezista una la apă şi cealaltă la foc, pe care a gravat ştiinţele sacre care să ajungă la generaţiile postdiluviene. André Benzimra face o intersantă incursiune asupra legendei masonice a gradului al 13-lea şi comentează suprapunerea peste frumoasa legendă a gradului din Ritul Scoţian Antic şi Acceptat a unei legende de dată relativ recentă, din 1922, care introduce legenda celor trei magi veniţi din Babilon, dovedindu-se un demn păstrător al patrimoniului iniţiatic al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Un preambul hermetic

De numeroase ori și în mod cu totul nejustificat, gradul doi, cel de calfă, a fost privit cu o anume lejeritate, ca o trecere între momentul unic al inițierii și sublimul grad de maestru mason. Răstimpul de cel puțin un an pînă la primirea celui din urmă grad al lojilor albastre – cel de maestru – va fi însă suficient pentru ca noua calfă să descopere profundul simbolism al instrumentelor de lucru, al călătoriilor, al stelei înflăcărate, să descopere semnificațiile masonice ale celor șapte arte liberale, sau contribuția uriașa la cultura lumii în general și la cultura esoterică în particular a celor cinci înțelepți al căror nume le citește într-una din călătoriile sale.

În cursul celei de-a treia călătorii, candidatul citește denumirea celor șapte arte liberale, discipline care reprezentau esențialul cunoștințelor predate în Evul Mediu. Textul fondator al artelor liberale este Nunta lui Mercur cu Filologia, scris de Martianus Capella undeva între anii 410-421. El a dat lista celor șapte arte liberale și le-a fixat definitiv. Înaintea sa, Sf. Augustin considera că cele șapte arte liberale conțin aproape toate cunoștințele pe care le poate dobîndi un om. Evident nu era vorba de o cunoaștere profană, ci de una metafizică care îngloba artele cuvîntului (trivium): gramatica, retorica, logica, și știința numerelor (quadrivium): aritmetica, geometria, muzica, astronomia.

Cele șapte arte liberale sînt citate în numeroase texte masonice din vechime, dar grăitoare sînt definițiile acestor arte date în Vechile Îndatoriri, denumire sub care sînt cunoscute îndeosebi manuscrisele Regius și Cooke. Iată, pe scurt, cum sînt definite artele liberale în manuscrisul Cooke : “pentru cea care este prima și care este fundamentul științelor are ca nume gramatica, ea te învață să vorbești corect și să scrii bine; a doua este retorica și ea te învață să vorbești frumos și cu grație; a treia este dialectica și această știință te învață să distingi adevărul de fals și este de obicei numită arta sofistică; a patra se numește aritmetica ce te învață arta numerelor cum să calculezi și să socotești toate lucrurile; a cincea geometria care te învață toate dimensiunile și măsurile calculul greutății științelor de orice fel; a șasea este muzica ce te învață arta de a cînta după note pentru voce, orgă, trompetă și harpă, dar și la orice alt instrument; a șaptea este astronomia care te învață cursul soarelui și al lunii ca și al altor stele și planete de pe cer”. În Evul Mediu cele şapte arte liberale acopereau întreaga cunoaştere, evident ceea ce era în afara teologiei şi a dreptului canonic

Atît Vechile îndatoriri cît și alte texte , dar mai ales Constituțiile lui Anderson fac referire la cele două coloane antice regăsite de Hermes și Pitagora pe care erau gravate numele celor șapte arte liberale.

În cursul călătoriilor sale candidatul descoperă steaua înflăcărată, simbolul definitoriu al gradului de calfă. În mijlocul stelei înflăcărate se află litera G căreia ritualul îi dă semnificația de primă literă a cuvîntului geometrie, a cincea artă liberală, nu întîmplător ritualul gradului de calfă gravitînd în jurul cifrei cinci. Textele mai vechi refritoare la arta construcției dar și Constituțiile lui Anderson fac o paralelă între Geometrie și masonerie. Prin Anderson înțelegem că masoneria , arta regală, permite umanului să clădească templul interior după o măsură divină redescoperită gîndind geometric: “Adam, creat după chipul și imaginea lui Dumnezeu, trebuie să fi avut Geometria înscrisă în inimă. Artele mecanice au dat ocazia savanților de a transforma elementele de geometrie într-o metodă. Această știință nobilă astfel simplificată este baza tuturor artelor, cu precădere a masoneriei și arhitecturii”.

În cursul celei de a patra călătorii, purtînd rigla şi echerul, candidatul descoperă numele unor personalităţi care simbolizează continuitatea tradiţiei iniţiatice: Moise, Pitagora, Platon, Hermes Trismegistos, Paracelsus. Trebuie să fi fost o alegere dificilă pentru părinţii Ritualului Scoţian Antic şi Acceptat. Asupra fiecăreia dintre personalităţile amintite s-au scris zeci sau sute de cărţi, şi încă se mai scriu. În alte ritualuri veţi întîlni alte nume, poate la fel de cunoscute. Îmi îngădui să atrag atenţia asupra unuia dintre numele amintite: Hermes Trismegistos, Hermes de trei ori mare, autorul celebrului Corpus hermeticum, cunoscut marilor cărturari ai lumii antice. Neoplatonicul Iamblicos spunea că : “Zeul care prezidează asupra elocinţei, Hermes, este, pe bună dreptate şi de multă vreme, cunoscut tuturor sacerdoţilor; acest unic proteguitor al adevăratei ştiinţe a zeilor, mereu acelaşi şi peste tot, îi dedicau strămoşii noştri roadele înţelepciunii lor punîndu-şi sub numele lui Hermes scrierile lor.”

După mai bine de un mileniu în care Corpus hermeticum a ieşit din atenţia cărturarilor, Conciliul de la Florenţa din 1439, prin prezenţa lui Gemistos Plethon în suita împăratului bizantin avea să determine, în mod straniu, înnoiri substanţiale în cultura europeană. Umanist şi neoplatonician, Gemistos Plethon impresiona prin erudiţia enciclopedică, prin educaţia religioasă, prin cunoştinţele în domeniul ştiinţelor esoterice şi al cabalei. Întîlnirea dintre Gemistos Plethon şi Cosimo de Medicis a redeşteptat interesul pentru scrierile lui Platon şi a descoperit apusului Europei textele hermetice. Atunci va lua fiinţă celebra Academie Florentină, atunci vor fi aduse la Florenţa, de la o mănîstire din Macedonia, primele 14 texte hermetice pe care ilustrul umanist Marsilio Ficino le va traduce, amintind într-o dedicaţie către binefăcătorul său că acele scrieri erau  “din epoca cînd se năştea Moise şi strălucea Atlas astrologul, fratele lui Prometeu fizicianul şi unchiul după mamă al lui Mercur Bătrînul, al cărui nepot al fost Mercurius Trismegistul”. Se aminteau astfel primele verigi ale lanţului de aur al cunoaşterii umane, veriga de început fiind Hermes, contemporan cu Moise, urmat de Orfeu, Pitagora, Platon.

Sperînd că aceste modeste rînduri vor fi un îndemn la lectura şi aprofundarea textelor din Corpus Hermeticum, îmi îngădui să amintesc cîteva dintre cele mai cunoscute versete din celebra Tabula Smaragdina: ” Cu adevărat, de la sine înţeles şi fără nici o îndoială. Ceea ce e jos e la fel cu ceea ce e sus şi tot ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos, pentru înfăptuirea minunilor lucrului unic. După cum toate purced din unul Singur, tot aşa prin transpunere ele sînt născute din acest lucru unic.” Iar ultimul verset: “Mi se spune Hermes Trismegistos fiind că deţin trei părţi din înţelepciunea întregii lumi.”

Căutarea adevărului are un singur nume: filosofia, care începe printr-o ruptură, printr-o mirare. Nu acesta este sensul celor cinci călătorii ale calfei?

Ritualurile primelor două grade atestă preocuparea constantă a masonului de a-și inspira aidoma metoda de a cunoaște și de a trăi masonic după Geometrie. Geometria este simbolul relației de ordine între creator și creatură, fie plecînd de la ideea de Mare Arhitect al Universului, creînd lumea după principiile sale, fie căutînd să facă din om un căutător spiritualizat al Geometriei pe care Marele Arhitect a lăsat-o înscrisă în inima omului. Astfel recuperarea stării sacre a speciei umane devine un act de a edifica o ordine regăsită în Geometrie, și construirea templului uman este comparabilă celei a templului închinat Marelui Arhitect, distrus și reclădit.

Alchimie şi iniţiere

Cunoscută contemporanilor mai curînd prin deja celebrul roman al lui Paolo Coelho -Alchimistul- decît prin scrierile sale fondatoare, alchimia este susţinută de o tradiţie milenară care se regăseşte în toate marile civilizaţii ale lumii. Alchimia este prezentă în ritualurile francmasonice, chiar dacă nu întotdeauna într-o manieră directă şi explicită. Adevărată gnoză care insistă pe complementaritatea necesară între corp şi spirit, alchimia este abordarea esoterică complexă unde se întîlnesc o cercetare operativă asupra materiei şi una speculativă asupra sinelui pentru a găsi piatra filosofală. Această materie, ieşită din chintesenţa celor patru elemente, este asemănătoare materiei prime a creaţiei atunci cînd haosul a fost animat de focul divin pentru a trece de la unul la multiplu.

Cunoscută în China, în India şi în Egipt încă din antichitate, apoi de arabi, alchimia s-a afirmat în Europa după secolul al XII-lea, Evul Mediu şi zorii modernităţii fiind perioada de maximă dezvoltare, cînd a fost ilustrată de nume precum Raimundus Lullus, Roger Bacon, George Ripley, Paracelsus, Nicolas Flamel, Basile Valentine sau Heinrich Kunrath. Odată cu afirmarea gîndirii raţionaliste de sorginte carteziană, alchimia cunoaşte un anumit declin, deşi va continua să aibă apărători şi practicieni, aici putînd fi amintit Isaac Newton dar şi alţi membri ai celebrei Royal Society. Fiică a lui Tubal-Cain, făurarul legendar, revelată oamenilor de Hermes Trismegistos, practica alchimică nu are nimic în comun cu magia care căuta să obţină aur din metale impure. Alchimia adevărată căuta aurul, dar era aurul care se dezvăluia la capătul unui îndelung proces de transformare, iar în sensul său autentic era vorba de o transformare interioară.

Iată pentru ce adepţii săi consideră alchimia ca o adevărată filosofie hermetică; pentru ei, alchimia este mama tuturor ştiinţelor pentru că ea conţine principiile tuturor celorlalte, explicînd natura şi raţiunea de a fi a tot ce există, originea şi soarta întregului univers. În viziunea materialistă profană alchimistul îşi propune să fabrice aurul, cînd în realitate, cum am amintit deja, este vorba de cu totul altceva. Pornind de la căderea lui Lucifer şi de la păcatul adamic, alchimia vrea să-l apropie pe om de Marele Arhitect al Universului, să-l reintegreze în demnitatea sa primordială, ducîndu-l pas cu pas către Principiul fondator. În această căutare a absolutului, contrar tuturor aparenţelor, obiectul esenţial al muncii este omul însuşi; transformarea sa prin naşterea iniţiatică îi deschide posibilitatea de a merge în căutarea adevărului către marginile orizontului îndepărtat ale fiinţei interioare. Această finalitate care conjugă speculativul şi operativul nu poate fi concepută decît prin viziunea alchimică a celor trei lumi: lumea divină – cercul al cărui centru este pretutindeni şi a cărui circumferinţă este nicăieri -, macrocosmosul sau lumea materială cu cele trei principii-sulf, sare şi mercur-, şi microcosmosul cu cele trei principii formînd fiinţa umană-corp, spirit şi suflet. Are alchimia o prezenţă relevantă în ritualul ucenicului în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat? Un răspuns simplu, afirmativ, nu ar putea da seamă de bogăţia şi frumuseţea alchimică a ritualului iniţierii ucenicului, după cum nici acest text nu-şi propune mai mult decît a deschide un posibil orizont spre care vor scruta privirile celor atraşi de această latură a demersului masonic.

Timpul alchimic nu este unul liniar asemenea celui profan care înaintează cu regularitate, fără speranţa sau teama reluării parcursului; timpul alchimic este unul ciclic, variabil mergînd de la instantaneu la infinit, un timp în care totdeauna se revine la punctul de plecare după o nouă probă purificatoare. Prin repetiţia operaţiilor, solve et coagula (disoluţii şi evaporări) vechiul om îşi leapădă veşmintele păstrînd esenţialul. Reuşita încercărilor presupune a ne păstra departe de relele influenţe, creînd un spaţiu sacru care ne plasează în afara timpului linear şi a agresiunilor lumii exterioare. Transmutaţia plumbului în aur nu este nimic altceva decît proba materială a ceea ce s-a petrecut în sine. În alchimie transmiterea iniţatică este indispensabilă căci nu se poate afla totalitatea de unul singur. Aristotel spunea că nu este vorba de a învăţa ci de a încerca, tehnica iniţiatică fiind în opoziţie cu dobîndirea de cunoştinţe. Nu este vorba de a descoperi ceva nou, ci de a regăsi un secret pierdut. Textele sacre şi simbolurile ne arată calea care ne conduce la real ajutîndu-ne să trecem de la ceea ce se manifestă la ceea ce este ascuns. Trebuie deci să călătorim alături de alţi căutători, însoţiţi de un maestru, amintindu-ne mereu spusa înţeleptului: acolo unde este o voinţă este un drum.

Urmîndu-i pe marii alchimişti, piatra filosofală se obţine prin purificarea, amestecul şi coacerea celor patru elemente constitutive ale universului amintite de filosofii antici greci: pămîntul, apa, aerul şi focul. Pentru alchimişti aceste patru elemente nu desemnează realităţi concrete, ci stări ale materiei în relaţie cu patru stări: cald, rece, uscat şi umed.  Regăsim întreaga bogăţie conceptuală şi simbolică alchimică a celor patru elemente în cele patru călătorii ale iniţierii în primul grad al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Cînd aspirantul este introdus în cabinetul de reflecţie el face prima sa călătorie, este supus probei pămîntului în care i se cere recursul la introspecţie; un ilustru alchimist, Basile Valentine, spunea că cel care vrea să lucreze la Marea Operă trebuie să viziteze sufletul său, să pătrundă cît mai mult cu putinţă în fiinţa sa şi să facă o muncă ascunsă şi misterioasă. Aşa cum sămînţa pentru a da rod trebuie acoperită cu pămînt, cel care aude chemarea lui Dumnezeu trebuie să se corecteze, să se îndrepte pentru a obţine sublima transmutaţie prin care imunda materie neagră să strălucească asemenea unui diamant. Atunci va găsi piatra ascunsă pe care o tăinuieşte în el. Este originea celebrei formule VITRIOL ( visita interiora terrrae rectificandoque inveniens occultum lapidem – vizitează părţile interioare ale pămîntului, prin rectificare vei găsi piatra ascunsă). Cabinetul de reflecţie îl îndeamnă pe postulant la meditaţie asupra valorii obiectelor simbolice interpretabile din punct de vedere emblematic, alegoric şi simbolic. Această căutare a templului interior ne confirmă că fiecare trebuie mai întîi să caute în el însuşi. Izolarea, renunţarea, sacrificiul de sine sînt primii paşi ai iniţierii care începe prin ucenicia tăcerii. Această primă călătorie este punerea în mormînt a iluziilor profane şi preludiul unei renaşteri pe planul chintesenţei.

Cea de a doua călătorie a tînărului neofit se încheie cu proba aerului, care poate fi interpretată asemenea suflului care întreţine viaţa, care se adresează înţelegerii şi gîndirii; dar proba aerului trebuie să-l îndemne pe candidat şi la meditaţie, o meditaţie asupra pericolului care îl ameninţă pe cel care, ghidat de egoism şi orgoliu, vrea să meargă prea sus şi prea repede, acolo unde vîntul este mai puternic încît îl dezrădăcinează şi îl trimite la pămînt. Cea de a treia călătorie, în care zgomotele sînt estompate, arată că în căutarea adevărului profanul exercită spiritul său critic; proba apei este renaşterea la o viaţă nouă, ritual prezent în toate tradiţiile arhaice. A patra călătorie desfăşurată în calm şi tăcere îl invită pe profan să nu uite că prima sa misiune este de face cu el însuşi o pace profundă pentru a înfrunta victorios proba focului. Focul, purificator şi regenerator, anunţă apropierea de adevăr. Acest foc subtil va permite desăvîrşirea operei transformînd materia pentru ca aceasta să devină lumină. Întrupare a graţiei divine focul, cel care poartă spre perfecţiune, cel care face ca lumina să biruiască asupra tenebrelelor, aşa cum ne aminteşte Evanghelia după Ioan : “Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”.

Asemenea alchimistului, francmasonul urmează etapele succesive ale purificării, care nu sînt însă sinonime cu cele ale progresului din viaţa profană; alchimistul ca şi francmasonul nu este un spectator, ci este deopotrivă subiect, operator şi mărturisitor al parcursului său iniţiatic; pentru alchimist şi pentru francmason nu obţinerea pietrei este cea care îi transformă, ci parcursul pe care l-au urmat pînă acolo. Să ne amintim un îndemn mult drag alchimiştilor medievali: lege, lege, relege, ora, labora et inveniens (citeşte, citeşte şi iar citeşte, roagă-te, lucrează şi vei găsi).

Jean-Jacques Gabut: Ritul Scoțian Antic și Acceptat – o construcție spirituală fondată pe armonie și frumusețe (partea II)

Iată şi partea a II-a a interviului cu Jean-Jacques Gabut. Puteţi citi prima parte aici: Jean-Jacques Gabut: Ritul Scoțian Antic și Acceptat – o construcție spirituală fondată pe armonie și frumusețe (partea I)

francmasonul – “un soldat al universalului şi al eternului”

Bogdan Mihai MANDACHE: Naşterea masoneriei simbolice a fost un fenomen complex în care s-au împletit influenţe venind dinspre ordinele cavalereşti, dinspre masoneria operativă, dinspre redescoperirile pe care le-a făcut Renaşterea (hermetism, alchimie, gnoză, cabală, arta memoriei). Dvs. spuneţi că francmasoneria este un creuzet; care sînt elementele din a căror combinare (ars combinatoria) a rezultat un ordin iniţiatic ce se revendică din Tradiţie?

Jean-Jacques GABUT: Eu cred că este vorba de trei curente fondatoare şi de un „transmiţător”; cele trei curente sînt: masoneria operativă de la care a împrumutat simboluri şi ritualuri, asociaţiile religioase monastice şi ordinele cavalereşti, care însă nu trebuie limitate doar la ordinul Templierilor. Exegeza mosonologică recunoaşte rolul de transmiţător jucat de un al patrulea curent sau mai curînd sursă care a venit să irige creuzetul noii masonerii născînde: cel al artei hermetice a memoriei. David Stevenson a arătat importanţa pe care o avea în Scoţia această artă a memoriei, în acelaşi timp cu hermetismul şi alchimia, împreună contribuind la „construcţia hermetico-alchimică” a diferitelor grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. David Stevenson crede că lojile existente deja în secolul al XVII-lea, lojile unde dominau încă „operativii”, ar fi putut fi într-un anume sens adevărate „temple ale memoriei”. Această artă a memoriei care ne vine din antichitatea greco-romană este o extraordinară disciplină a spiritului care ar fi găsit în practica riguroasă a ritualurilor, impuse drept criterii ale autenticei masonerii, un gen de debuşeu natural, de supravieţuire acceptată. Punîndu-şi problema originii masoneriei speculative, Frances A. Yates, autoarea unei lucrări remarcabile despre arta memoriei, sugera că arta memoriei „ar putea fi sursa reală a mişcării hermetice şi mistice care foloseşte nu arhitectura reală a masoneriei operative , ci arhitectura imaginară sau speculativă a artei memoriei ca mijloc de a transmite învăţăturile sale”. Principiul acestei practici hermetice era fondat pe construcţia unui vast edificiu mental cu numeroase piese care ar trebui vizitate una cîte una într-o ordine precisă şi unde imaginile ar simboliza locuri astfel memorate. Or aceste imagini corespund astăzi simbolurilor masonice şi gradele masonice sînt locurile (loci) artei memoriei, Ritul constituind ansamblul edificiului pe care masonul trebuie să-l viziteze. Fiecare grad al masoneriei scoţiene poate fi astfel considerat ca depozitarul unei părţi a secretului hermetic care transmite Ritul în ansamblu ca o arcă păstrătoare a tradiţiilor iniţiatice cele mai vechi.

Importanţa hermetismului în Scoţia secolului al XVI-lea, interesul pentru arta memoriei dar şi pentru alchimie, se regăsesc în loji unde se face trimiterte la o istorie mitică a meseriei de zidar şi la originile îndepărtate ale Templului lui Solomon şi la tradiţiile iniţiatice egiptene. În secolul al XVII-lea, arată David Stevenson, iese în evidenţă „incoerenta diversitate” a formelor îmbrăcate de francmasonerie. Bazîndu-se pe documente , el arată că în Scoţia s-a folosit prima oară cuvîntul de lojă în sens modern, au apărut primele procese-verbale oficiale, primele exemple de non-operativi aderenţi la loji, primele referinţe la cuvîntul de mason, primele mărturii ale organizării pe grade. În 1600 loja din Edimburg cuprindea non-operativi: notari, clerici, nobili, oameni de la Curte. Printre „protectorii” primiţi ca non-operativi la începutul secolului al XVII-lea, remarcăm două nume care au jucat un rol esenţial în transformarea francmasoneriei: William Schaw căruia îi datorăm Statutele şi primele ritualuri ale noii masonerii, ca şi ample referinţe la arta memoriei; celălalt nume este Sinclair de Rosslincare a avut dorinţa de a transmite o moştenire mistică, esoterică, dezvoltată astăzi în masonerie.

- Aţi parcurs toate treptele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi, ca un fin cercetător, interesat să pătrundă tainele învăţăturii nu să dobîndească în fugă gradele înalte, v-aţi concentrat asupra simbolismului său profund. Un parcurs în timp care i-ar descuraja pe mulţi dintre acei care, ca şi Parceval, nu ar şti să pună întrebarea fundamentală, dar care vă îngăduie Dvs. să cuprindeţi într-o acoladă răspunsul la întrebarea de ce acest rit şi nu altul.

- Se spune într-un ritual al celor mai înalte grade scoţiene că francmasonul trebuie să fie „soldatul universalului şi al eternului”. Această frază, extrem de semnificativă, traduce perfect dubla realizare a căutării iniţiatice şi a căii cavalereşti. Sublimă şi vană utopie, se va spune, şi totuşi sublimă şi exaltată promisiune care face din cavalerul modern un soldat al Binelui, al Adevărului şi al Frumosului. Un soldat al universalului şi eternului, eliberat de contingenţele cadrului şi timpului, scăpînd strîmtelor categorii ale acestei lumi temporare şi tranzitorii, strîmtelor constrîngeri ale duratei şi limitelor arbitrare. El a devenit cu adevărat „Cavaler al lui Dumnezeu şi al Templului său”. Prima calitate cerută viitorului francmason este cea de a fi un „om liber”. Cel ce este sclav al păcatelor sale, al relelor obiceiuri nu se poate consacra unei autentice căutări spirituale; în francmasonerie, omul liber va fi un fidel servitor al echităţii şi justiţiei. Spada omului liber nu este instrument al răzbunării, spada masonului este spada dreptăţii lui Gabriel.

Prin esenţă, prin concepţie şi prin funcţionare, francmasoneria ca şi cavalerismul nu sînt societăţi „democratice”. Iluzia vine din devierile masoneriei secolului al XVIII-lea, cînd voind să se substituie camerei de reflecţie şi chiar de elaboare a legilor, ea pretindea să influenţeze direct puterea temporală, crezînd că acţionează astfel pentru binele noii societăţi. Uitînd însă că a intra într-un Ordin spiritual îi interzicea astfel de acţiuni. Ordinul uita că vocaţia sa nu era decît de esenţă spirituală. El uita misiunea sa de a forma oameni, şi nu de a transforma societatea. Francmasoneria urmăreşte să formeze o elită spirituală, oameni care cu siguranţă nu sînt nici sfinţi, nici supraoameni, ci oameni pe deplin, bogaţi în virtuţi şi avizi de înţelepciune. Ea cere postulanţi calificaţi intelectual, moral şi spiritual, pentru a pretinde iniţierea. Care om cu judecată ar putea pretinde să exercite o putere, sa asume o funcţie în sînul Ordinului, dacă nu este calificat intelectual, moral şi spiritual pentru a o face? În orice caz, prezenţa filiaţiei cavalereşti în francmasonerie este pentru a demonstra că în masonerie ca şi în cavalerism nu poate fi vorba de o pătrundere a metodelor şi concepţiilor care acţionează în lumea profană.

Printre specificităţile care domnesc asupra  Ritului Scoţian Antic şi Acceptat este cea privind finalitatea actelor care nu are nimic a face cu pretinsele obiective asumate de francmasonerie în lumea profană. Asimilarea contra naturii a puterii temporale şi a autorităţii spirituale este la originea acestei regretabile confuzii. Francmasonul nu lucrează în efemer, el nu lucrează pentru el, nici pentru oamenii timpului său, ci pentru oamenii viitorului, pentru lumea viitoare, fără a uita că modelul rămîne Ierusalimul ceresc. Albert Lantoine insista asupra caracterului „non naţional” al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi asupra „universalităţii” sale, calitate esenţială a Ritului. Pluritradiţional în însăşi esenţa sa, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat are o extraordinară capacitate de adaptare la toate societăţile umane. Viziunea universalistă a Ritului ţine în mod incontestabil de noţiunea de Imperiu spiritual şi chiar de Sfînt Imperiu spiritual, cum o amintesc atîtea grade şi simboluri. Şi pe deasupra, acest Vultur bicefal care ne aminteşte mai întîi că în acest Sfînt Imperiu noi trebuie să unim Orientul cu Occidentul. Sigur, pentru a-l construi, noi nu avem decît arme spirituale, cele care nasc din Credinţă, din Speranţă şi din Iubire, cele care se află în Adevăr, Dreptate şi Echitate. Cea a Luminii pe care am primit-o şi pe care trebuie la rîndul nostru să o răspîndim în lume.

afirmarea priorității absolute a căutării inițiatice

- Sînteţi autorul unui documentat studiu despre relaţiile tensionate între francmasonerie şi marile religii monoteiste, cu accent pe respingerea francmasoneriei de Biserica romano-catolică. Care a fost geneza acestui conflict?

Citeste mai departe »

Cavaler al Orientului, al Sabiei şi al Vulturului

După ce în loja de perfecţie, maestrul care a retrăit simbolic moartea maestrului Hiram este învestit cu gradul de maestru secret, unde învaţă că practicarea tăcerii, a obedienţei şi fidelităţii sînt cheile de boltă ale perfecţionării sale, dar şi că datoria este una dintre importantele legi ale masoneriei, într-un ritual care aminteşte moartea maestrului Hiram, dar şi pierderea Cuvîntului Adevărat; a urmat apoi dobîndirea gradului de ales printre cei nouă care continuă legenda uciderii lui Hiram, cel ales avînd a răzbuna moartea maestrului şi pedepsirea ucigaşilor. Loja de perfecţie se încheie cu gradul de ales perfect, la care aspiră şi pe care îl dobîndeşte cel care de-a lungul parcursului său masonic a făcut dovada respectării îndatoririlor asumate prin jurămînt în gradele precedente. Nu este vorba nicidecum numai de o înlănţuire de jurăminte, ci deopotrivă şi de una a învăţăturilor fiecărui grad.

După loja de perfecţie, urmează ceea ce mulţi consideră unul din corpusurile ritului scoţian antic şi acceptat plin de frumuseţe ritualică şi de o complexă învăţătură: Capitulul Crucii şi al Trandafirului. Primul din seria gradelor capitulare este cel de Cavaler al Orientului, al Sabiei şi al Vulturului.

În timpul urmaşilor regelui Solomon, Ierusalimul este cucerit de babilonienii conduşi de Nabuconodosor, Templul este distrus, iar evreii sînt duşi în captivitate, de unde după 70 de ani, la îndemnul lui Zorobabel, Cyrus, regele Babilonului,  îi va elibera pentru a le îngădui reconstruirea Templului lui Solomon. Legenda acestui grad se regăseşte în Cartea întîi a lui Ezdra şi în Cartea lui Neemia, ambele relatînd eliberarea iudeilor din robia babiloneană: “Toate regatele pămîntului mi le-a dat mie Domnul Dumnezeul cerului şi mi-a poruncit să-I fac locaş la Ierusalim în Iuda. Aşadar, aceia dintre voi, din tot poporul Lui, care voiesc – fie cu ei Dumnezeul lor – să se ducă la Ierusalim în Iuda şi să zidească templul Domnului Dumnezeului lui Israel, a Acelui Dumnezeu Care este în Ierusalim” (Ezdra, 1, 3-4).

Cu gradul al 15-lea, Cavaler al Orientului, se deschide seria gradelor cavalereşti, dar şi o lungă discuţie asupra supravieţuirii ordinului cavaleresc prin masonerie. Istoricii apreciază că, în ciuda unei opinii larg răspîndite, instituţia cavalerismului este dinaintea Evului Mediu, originile ei găsindu-se în Roma antică.Nu trebuie abandonată nici pista amplu şi temeinic argumentată de Henri Corbin în ceea ce priveşte cavalerismul islamic. Este însă pe deplin adevărat că perioada de glorie a cavalerismului se situează în Evul Mediu, perioada cea mai fecundă fiind în secolele XI, XII şi XIII, cînd cavalerii contractau o fraternitate de arme şi jurau să se apere mutual; în acea epocă glorioasă a cavalerismului acesta a fost influenţat spiritul fecund de asociere şi de creştinism care va orienta morala acestui corp de elită luptător către apărarea văduvelor, a săracilor şi a orfanilor, şi a tuturor celor care nu se puteau proteja ei înşişi. Cavalerismul va exercita o imensă influenţă asupra claselor elevate din societatea medievală, pregătirea viitorului cavaler implicînd pe lîngă o bună pregătire fizică, şi o aleasă educaţie morală şi intelectuală; la capătul acestui drum deloc uşor, urma ceremonia consacrării, masoneria speculativă preluînd cîteva elemente pe care le-a introdus în ritualurile de consacrare.

Cavalerismul a influenţat profund moravurile epocii şi conduita socială. Dintre virtuţile comportamentului cavaleresc trebuie amintite loialitatea, oroarea de minciună şi de perfidie. Cavalerii care aspirau la o mai deplină perfecţiune religioasă se consacrau apărării “pămîntului sfînt” şi se puneau în serviciul pelerinilor care vizitau aceste locuri. Aceasta a fost originea Ospitalierilor Sfîntului Ioan al Ierusalimului şi al Templierilor. Într-un ritual de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, sînt prezentate obligaţiile Cavalerului Orientului: “A iubi, a adora pe Dumnezeu; sinceritatea în toate lucrurile, fuga de minciună, şi a avea oroare de defăimători; a ajuta fraţii în nevoile lor, chiar de a le preveni; a iubi oamenii în general dar îndeosebi fraţii; a fi un riguros observator al legilor şi statutelor francmasoneriei: iată obligaţiile, datoriile şi virtuţile”.

Din aceste virtuţi şi datorii decurg temele filosofice ale acestui grad: exilul, captivitatea, eliberarea, victoria asupra opresiunii şi a opresorilor, voinţa de a triumfa asupra obstacolelor, de a surmonta adversitatea şi toate formele de eşec, vigilenţa, libertatea, egalitatea, fraternitatea, continuitatea între primul şi al doilea templu, reînnoirea alianţei. Dintre aspectele din ritual care pot deveni subiecte de meditaţie, analiză şi dezbatere voi aminti două. Mai întîi acele iniţiale L.D.P. care trimit la un faptul istoric privitor la revenirea iudeilor din captivitate, iar pentru a trece Eufratul era nevoie de liberté de passage (liberatea de a trece):

- Care este numele unui Cavaler mason?

- Cel de mason foarte liber.

- Pentru ce foarte liber?

- Pentru că masonii care au fost aleşi de Solomon pentru a lucra la Templu, au fost declaraţi liberi şi scutiţi de toate impozitele pentru ei şi descendenţii lor.După distrugerea templului de Nabuconodosor ei au fost duşi în captivitate. Dar bunătatea regelui Cyrus le-a dat permisiunea să reconstruiască  un al doilea templu sub Zorobabel şi i-a pus în libertate. Din acea epocă noi purtăm numele de masoni liberi.

Această libertate de trecere corespunde unei libertăţi de mişcare şi  de acţiune; fiecare mason trebuie să fie atent să  nu fie captiv al unei lumi în care nu regăseşte valorile care îl definesc. Libertatea regăsită după 70 de ani de exil este intim legată de reconstrucţie, de altfel fiecare prizonier care este eliberat începe un ciclu de reconstrucţie animat de speranţă într-un nou ciclu. Această libertate regăsită este legată de o luptă care cere a forţa trecerea şi a combate. Zorobabel nu va ceda tentaţiilor lui Cyrus de a-i dezvălui secretele artei regale în schimbul eliberării prizonierilor; el îşi păstrează libertatea de conştiinţă şi obţine eliberarea captivilor.

Un al doilea aspect, legat de cel prezentat, este podul cu inscripţia L.D.P., construcţie care permite trecerea de pe un mal pe celălalt; loc de trecere, podul poate fi şi simbolul unităţii, al medierii. Trecerea podului poate oferi multiple posibilităţi de interpretare, putem vedea  Cavalerul Orientului ieşind victorios din încercările la care a fost supus, obţinînd prin aceasta “libertatea de trecere” pe plan fizic cît şi spiritual.

Şi acest grad, ca şi cele care alcătuiesc seria gradelor capitulare, arată că în succesiunea gradelor sale Ritul Scoţian Antic şi Acceptat este una dintre cele mai frumoase şi armonioase construcţii spirituale ale lumii moderne, el aducînd fiecărui adept o eliberare progresivă a fiinţei sale, dînd loc unei perfecţionări spirituale şi morale. Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, prin dimensiunea sa spirituală şi calea sa iniţiatică tradiţională, prin înlănţuirea celor trezeci şi trei de grade ale sale este unul dintre ultimele metereze respectînd perfectibilitatea umană.

Jean-Jacques Gabut: Ritul Scoțian Antic și Acceptat – o construcție spirituală fondată pe armonie și frumusețe (partea I)

Întrucît dialogul cu Jean-Jacques Gabut este amplu, voi publica acest interviu in două părţi, urmînd ca cea de a doua parte să apară peste cîteva zile.

Jean-Jacques Gabut (născut pe 9 august 1934, la Chalon-sur-Saone), a făcut studii de drept, dar optat pentru cariera jurnalitică, domeniul în care a început să lucreze de la 20 de ani. A lucrat ca reporter, şef de serviciu şi redactor-şef pentru grupurile „Progres”, „Dauphine Libere” şi „Lyon-Matin”; de asemenea a condus două posturi de radio: „Happy Radio” şi „Fun Radio”. A predat  la Şcoala franceză a ataşaţilor de presă şi la Universitatea Jean Moulin din Lyon. A făcut parte din marele juriu  al concursului de absolvire a Şcolii naţionale de la Saint-Cyr. A fost preşedinte şi animator al mai multor asociaţii cu scop umanitar sau filantropic sau cu caracter civic. Pentru îndelungata activitate publicistică, de formator al unor generaţii de jurnalişti, pentru activitatea civică, dar şi pentru cea de fost combatant în Algeria, Jean-Jacques Gabut a primit mai multe distincţii ale Republicii Franceze: Cavaler al Legiunii de Onoare, Ordinul Naţional al Meritului, titular al Crucii Combatantului, madalia comemorativă a Algeriei, medalia Recunoştinţei Naţiunii, medalia de onoare a Adunării Naţionale, medalia de aur a Senatului. Autor a numeroase conferinţe, studii ( în revistele Historia, Temoin, Points de vue initiatiques) şi cărţi despre esoterism, francmasonerie, tradiţii iniţiatice, istoria religiilor. Dintre cărţile sale amintim: Lyon magique et sacré, histoires et mystères d’une ville, éditions de Borée, 1994; La magie traditionnelle, éditions Dangles, 1999; Les survivances chevaleresques dans la franc-maçonnerie du rite écossais ancien et accepté, éditions Dervy, 2004; Eglise, religions et franc-maçonnerie, éditions du Cerf, 2005; Les symboles de la franc-maçonnerie, éditions Dervy, 2008.

calea privilegiată către Cunoaștere

Bogdan Mihai MANDACHE: Una din tendinţele erei post-moderne, marcată de un avînt fără precedent al tehnicii, este încercarea de redescoperire a vechilor tradiţii, a esoterismului începuturilor; cu siguranţă este vorba şi de o încercare de a compensa ariditatea unei vieţi în care mijloacele tehnicii iau locul comunicării, a căutării dincolo de suprafaţa lucrurilor. Pe acest fundal se vorbeşte tot mai mult de iniţiere, de un trecut care de cele mai multe ori nu poate fi dovedit; miraculosul exercită o forţă de atracţie nebănuită. Proliferează false ordine cavalereşti, se acordă titluri lipsite de orice acoperire, totul într-o vădită căutare de legitimitate a Tradiţiei. Dincolo de aceste căutări sortite nu numai eşecului, ci şi ridicolului, mai există ordine iniţiatice tradiţionale?

Jean-Jacques GABUT: Pentru mine, francmasoneria este un ordin iniţiatic şi tradiţional fondat pe fraternitate. Ordin înseamnă că francmasoneria nu este o societate oarecare de obedienţă profană. Cuvîntul ordin o leagă în mod automat de vechile ordine religioase cu care francmasoneria operativă era în contact strîns ( îndeosebi  Ordinul Templului, Ordinul Benedictinilor sau al Cistercienilor, cel al Ospitalierilor Sfîntului Ioan, cel al Sfîntului Lazăr de Ierusalim). Aceasta înseamnă deopotrivă că acest ordin, universal şi atemporal, este de esenţă „indefinibilă şi absolută” şi că el depăşeşte totalmente lumea lucrurilor tranzitorii şi trecătoare.

Cu siguranţă, prin „iniţiere” francmasoneria se situează pe un plan de autentică spiritualitate, dar se distinge net de religii pentru că nu impune nici o dogmă nici o „Revelaţie”. Temenul de ordin defineşte mai bine ceea ce este masoneria decît termenul britanic de „Craft”, care trimite mai mult la „meserie” şi care nu ţine seamă de toate aporturile vechilor tradiţii (religiile misterelor, alchime, cabală, hermetism creştin) care fac din francmasonerie o „arcă păstrătoare” a Tradiţiei primordiale. Ceea ce atrage astăzi tinerii către francmasonerie este caracterul său de cale privilegiată către Cunoaştere, de spiritualitate deschisă şi de căutare liberă, distingîndu-se de religii prin absenţa dogmelor sau a adevărurilor impuse.

Esoterismul pe care îl vehiculează îi dă tocmai acest caracter de cale privilegiată, dar de cele mai multe ori el este descoperit de iniţiat după intrarea sa în Ordin. Ritualurile nu sînt, fără îndoială, un element atractiv a priori.  Minunatul instrument pe care îl reprezintă şi incontestabila lor utilitate nu sînt descoperite de noii fraţi decît a posteriori.

Cît despre pretinsa influenţă în mediile politice şi sociale, aceasta a pierdut mult din atracţie, chiar dacă unele obedienţe o revendică în folosul lor. Această influenţă care a constituit o adevărată „deviere” a Ordinului la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi în timpul primei jumătăţi a secolului al XX-lea, este din fericire considerată din nou în francmasonerie ca un fenomen care ţine doar de angajamentele individuale ale fraţilor şi nu de angajamentul obedienţelor şi chiar mai puţin al Ordinului în ansamblul său.

- Sînteţi autorul unei lucrări bine primită despre originile cavalereşti ale masoneriei speculative. Studiind cavalerismul, despre care se ştie bine că nu ne-a lăsat multe informaţii, dar şi începuturile masoneriei, cufundată şi ele în negura timpurilor, v-aţi aflat în faţa…exactitudinii pseudo-adevărului, a efemerului. V-aţi apropiat de ce spunea Unamuno: nu avem intuiţia eternului întrucît îl căutăm în istorie!

- A reuni cavalerismul şi masoneria într-un studiu global, este a priori straniu. Ce raporturi pot fi între arta constructorilor şi arta războinicilor, distrugător prin esenţă, chiar dacă este transcendat de un ideal spiritual? Şi totuşi cine nu vede că în cavalerism ca şi în masonerie, istoria este neputincioasă în a determina originile, în a justifica evoluţiile şi comportamentele, să precizeze obiectivele fundamentale?

Probe scrise? Nu există sau sînt foarte puţine. Ce cavaler, dacă exceptăm genialele afabulaţii ale lui Cervantes, a scris despre trecutul său cavaleresc? Care mason al începuturilor a povestit experienţa sa iniţiatică înaintea metamorfozei masoneriei moderne sub semnul Luminilor şi cu viziunea impusă de neo-umanism? Istoricul lumii profane nu se interesează niciodată de aspectele „exterioare” ale istoriei. Cel mai des el ignoră schema filosofică ce se ascunde în spatele vălului istoric. Istoricul masoneriei nu face decît să urmeze aceeaşi cale. Recent profesorul scoţian David Stevenson a avut curajul să denunţe „ghettoul” istoriei masonice şi prejudecăţile istoricilor tradiţionali, arătînd că în spatele vălului pe care l-a ridicat se ascund încă multe mistere.

Aceste mistere sînt cele care mă interesează, mistere pe care le putem pătrunde nu prin metoda clasică de investigare în arhive – ele sînt cvasi-inexistente! – ci prin raţionament analogic, prin intuiţie, prin coroborări între fapte certe, reale, dar şi între realităţi mai subtile, atingînd rituri şi mituri, simboluri, gîndirea subterană esoterică, „piatra ascunsă” a înţelepţilor. Nu pretind să fac operă de istoric; eu fac apel în adevăr la realităţi spirituale care depăşesc cel mai adesea conceptele de timp şi spaţiu, realităţi care, dincolo de formele cunoscute şi repertoriate de istorie, desenează ca o arhitectură secretă. O tramă nevăzută unind gîndurile prin mituri.

Ordinul masonic în transcierea sa în „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat” nu s-a născut ex nihilo în secolul al XVIII-lea. Nu este creaţia, mai mult sau mai puţin ingenioasă, mai mult sau mai puţin stranie, a creierelor înceţoşate practicînd un sincretism abscons. Dimpotrivă este, şi o pot atesta, de la gradul 1 la cel de-al 33-lea, o construcţie spirituală fondată pe armonie şi frumuseţe. O construcţie răbdătoare, inteligentă, aducînd celor care îi trăiesc etapele, o viziune uimitoare, exaltantă a lumii şi a creării sale de Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului. Mulţi factori, multe influenţe s-au conjugat pentru a ajunge la acest magnific edificiu.

S-a vorbit de influenţa operativă sau corporativă; de cea a masonilor de Meserie, strămoşi indirecţi ai Masoneriei oficiale din secolul al XVIII-lea  şi este adevărat că este reală, că ea este profundă, pentru că masonii zis „speculativi”au reluat toate simbolurile, toate ritualurile şi toate instrumentele îndepărtaţilor lor companioni.

S-a vorbit de asemenea de influenţa religioasă şi este adevărat că aceasta s-a manifestat de-a lungul secolelor pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Biblia nu a încetat să inspire ritualuri, să furnizeze referinţe, cuvinte de trecere, mituri şi legende ale diferitelor grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Nimeni însă nu a încercat să expliciteze şi să analizeze în profunzime cel de-al treilea curent inspirator al masoneriei scoţiene: curentul cavaleresc.

adevăratul secret al Templului: gnoza specific templieră

- Aminteaţi că ordinul cavaleresc nu a lăsat multe urme scrise, evident sub forma mărturiilor directe, căci despre ordinele cavalereşti s-a scris mult, inclusiv în epocă. Ne aflăm în prezenţa unei împletiri între istoric şi mitic din care analistul lucid trebuie să deceleze ceea ce este credibil de fabulos. Dacă instituţii iniţiatice de dată mai nouă revendică pentru o anume legitimitate în ochii contemporanilor un trecut îndepărtat, putem vorbi cu certitudine de o anume filiaţie şi în ordinea ritualistică?

Citeste mai departe »

Începuturile Ritului Scoţian Antic şi Acceptat

În ultimele decenii au apărut numeroase lucrări care şi-au propus să abordeze Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, dar mai toate au făcut-o din perspectiva ritualului şi a simbolismului. Într-o recentă carte (Aux souces du Rite Ecossais Ancien et Accepté, Paris, éditions Alphée, 2008) Guy Chassagnard sondează originile Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, prin prisma unor evenimente care i-au avut ca protagonişti pe Etienne Morin şi contele Auguste de Grasse-Tilly. La 27 martie 1762, Etienne Morin părăsea Franţa pentru insulele franceze din America, avînd în bagaje o panoplie de grade, cu care avea să înfiinţeze o Societate a Masonilor liberi şi acceptaţi cît şi un Ordin al Suveranilor Prinţi ai Secretului Regal, adică un Rit de perfecţie. După patru decenii, la 4 iulie 1804, contele Auguste de Grasse-Tilly debarca la Bordeaux, avînd asupra sa o patentă acordată la Charleston prin care era autorizat să pună bazele, în insulele franceze şi în alte locuri, a unui nou rit, cel scoţian antic şi acceptat. “Cum s-a trecut în cîţiva ani de la Etienne Morin la contele Auguste de Grasse-Tilly? Cum Ritul de Perfecţie s-a făcut Scoţian? Prezenta lucrarea are ca scop să răspundă, în toată simplitatea, la aceste două întrebări”, arată Guy Chassagnard în prefaţa cărţii sale.

După o scurtă incursiune istorică explorînd începuturile masoneriei speculative, Guy Chassagnard abordează primele încercări de constituire a ritului de perfecţie, dar şi sensul termenului de scoţian aplicat gradelor înalte. Între 1733 şi 1762 documentele epocii menţionează apariţia primelor grade de perfecţie: maestru scoţian, prinţ de roza-cruce, cavaler al orientului, maestru secret, ales al celor nouă, cavaler al vulturului şi al pelicanului, cavaler kadosch; în privinţa denumirii de “scoţian”, istoricii  nu lasă loc echivocului: Scoţia nu are nici un merit în constituirea gradelor înalte, denumirea fiind aleasă pentru a da o aură de vechime noului rit. De la apariţia Ritului Scoţian Antic şi Acceptat în Europa, patenta lui Etienne Morin nu a încetat să intrige istoricii masoneriei; deşi nu a existat decît o singură patentă, istoricii au identificat patru copii (originalul a dispărut de multă vreme), cea mai veche datînd din decembrie 1768. Patenta a existat, semnatarii sînt personalităţi ale masoneriei acelor timpuri, încît istorici nu au de ce să se îndoiască de apariţia unor grade ale perfecţiei în teritorii franceze de peste mări. După moartea lui Etienne Morin, americanul Henry Andrew Francken a recopiat ritualurile Ritului de perfecţie care cuprindea 25 de grade, de la ucenic la Prinţ al secretului regal, distribuite în şapte clase.

La răspîntia dintre secolul al XVIII-lea şi cel de-al XIX-lea, unsprezece Honorable Gentlemen, cum vor rămîne în istorie, au pregătit constituirea primului Suprem Consiliu al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat; printre ei: Abraham Alexander, Frederick Dalcho, Jean-Baptiste Marie Delahogue, Emanuel De La Motta, John Mitchell, Contele Auguste de Grasse-Tilly. La 31 mai 1801, nouă dintre ei vor consitui primul  Suprem Consiliu. Fără a exagera, acest moment din istoria Ritului Scoţian Antic şi Acceptat a avut darul de a scoate ordinea din haos (Ordo ab Chao). În prima “oraţie” în faţa membrilor Sublimei Mari Loji de Perfecţie, din septembrie 1801, Frederick Dalcho spunea: “Masoneria este cea mai perfectă şi sublimă Instituţie vreodată formată pentru promovarea fericirii indivizilor, sau pentru creşterea binelui general al comunităţii”.

Guy Chassagnard face cîteva precizări asupra Constituţiilor lui Frederic al II-lea, a succesiunii gradelor şi denumirii lor aşa cum apar prezentate în acest document, dar şi a momentului cînd apar Constituţiile (1786), cu 15 ani înaintea primului Suprem Consiliu, şi se întreabă, şi nu este primul, după cum nu va fi nici ultimul, de ce un rege prusac a ales o altă ţară decît a sa pentru a aşeza acolo începuturile Ritului Scoţian. După ce prezintă succint ritualurile gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, Guy Chassagnard îşi încheie volumul cu cîteva documente (Patenta lui Morin, Constituţiile de la Bordeaux, Marile Constituţii, Concordatul din 1804).

Cartea lui Guy Chassagnard caută pe baza documentelor din arhive să dea un răspuns întrebărilor pe care încă le suscită trecutul scoţian. “Afacerea Scoţiană rămîne deci de urmărit…atît de o parte a Atlanticului, cît şi de alta. Pentru  lucrătorii masoni, misiunea nu este terminată; pentru cercetătorul, curios de istorie, ea este încă de întreprins”.

Inventarea francmasoneriei

Naşterea masoneriei speculative, să reţinem ca dată oficială 24 iunie 1717, stîrneşte în continuare multe dispute şi controverse, şi lasă loc la numeroase speculaţii, la încercări de a-i căuta rădăcinile într-un trecut cît mai îndepărtat, ale cărui urme sînt tot mai greu de descifrat.

De puţin timp, numeroaselor lucrări ce abordează din perspective diferite fenomenul apariţiei francmasoneriei li s-a mai adăugat una care nu va rămîne fără ecouri – Roger Dachez: L’invention de la franc-maçonnerie. Des opératifs aux spéculatifs, Paris, Editions Véga, coll. “Le parfait macon”, 2008, 310 p. Roger Dachez, unul dintre istoricii francezi ai francmasoneriei, unanim recunoscuţi pe plan internaţional, nu este la prima lucrare dedicată acestui subiect, cu cîţiva ani în urmă semnînd volumul Des macons opératifs aux franc-maçons spéculatifs, les origines de l’ordre maçonnique, Edimaf.

Preambulul cărţii lui Roger Dachez (definiţia termenului invenţie, invencium, împrumutat din latinescul inventio, “acţiunea de a găsi, de a descoperi; facultate de a inventa”, după Dictionnaire de l’Académie) nu lasă loc speculaţiilor: autorul cercetează originile istorice ale ordinului folosind fondul documentar existent, lăsînd deoparte legendele. Roger Dachez studiază acest subiect de mai bine de două decenii, încît, nu numai din raţiuni metodologice, consideră data de 24 iunie 1717, nu ca un punct de plecare, ci ca un loc de sosire, după cum insularitatea britanică nu trebuie văzută ca fiind lipsită de influenţe exterioare.

Locul unde istoria şi legenda se întîlnesc în marea poveste a originilor masoneriei este şantierul medieval, văzut de mulţi asemenea biblicului şantier al Templului lui Solomon, acolo unde regele stabilea împreună cu maestrul Hiram detaliile construcţiei. Cînd peste Europa s-a aşternut o “mantie albă de biserici”, odată cu evoluţia stilurilor şi cunoştinţelor arhitectonice au apărut în lumea operativă şi structurile de organizare socială pe meserii: corporaţii, confrerii, cu statute şi instrucţiuni în care unii istorici ai masoneriei moderne au văzut sîmburele din care se va naşte o nouă instituţie. O altă falsă pistă privind originile masoneriei moderne, în opinia lui Roger Dachez, este companionajul, despre ale cărui ritualuri nu se ştie nimic pînă la începutul secolului al XIX-lea, excepţie făcînd condamnarea din 1655, care nu evocă nimic despre masonerie. Un alt subiect controversat este cel al preluării unor teme specifice Ordinului Templier sau al transmiterii unor”secrete” ale construcţiei, aici autorul polemizînd pe seama numărului de aur cu conaţionalul nostru Matila Ghika, autorul unor frumoase pagini despre filosofia şi mistica numărului, despre Pitagora şi Numărul de aur. Roger Dachez acordă o atenţie mai mare cazului singular al Scoţiei, citînd abundent din lucrările profesorului David Stevenson; Statutele Schaw (1598-1599) sînt un embrion, o sursă adevărată a ritualurilor masonice, ele aducînd non-operativilor un ritual şi secretele (un cuvînt, un semn, o atingere) pe care masonii Scoţiei le foloseau pentru a proteja meseria lor. “A căuta sursele franc-masoneriei speculative înseamnă deci, în ultimă analiză, a retrasa istoria acestei transformări a conceptului de lojă şi a urmări evoluţia paralelă a sensului însuşi a cuvîntului de franc-mason“, arată Roger Dachez.   

O altă teză cu care polemizează Roger Dachez este cea privind tranziţia de la operativ la speculativ; el este nemulţumit şi de excesiva importaţă acordată datei de 24 iunie 1717, dată la care free and accepted Masons s-au reunit la taverna Alehouse, dar mărturiile din epocă lasă să se înţeleagă că în zilele noastre data respectivă este percepută altfel decît au făcut-o participanţii de atunci. În privinţa tranziţiei, Roger Dachez subliniază deosebirile între evoluţiile lojilor operative către speculativ în Anglia şi Scoţia. În cazul Scoţiei arhivele nu lasă loc echivocului: din 1599 începe tranziţia prin acceptarea celor din afara meseriei; în cazul Angliei, istoricul Harry Carr admite că lucrurile s-ar fi putut desfăşura similar, dar primele mărturii apar abia în 1701. Concluzia lui Roger Dachez, în opoziţie cu cea a lui Harry Carr, este că formula prin care se defineşte masoneria (“un sistem particular de morală acoperit de alegorii şi ilustrat de simboluri”) era improprie lojilor engleze şi scoţiene din secolul al XVII-lea.

Alături de teoria tranziţiei, fervent susţinută de Harry Carr, în 1977 s-a produs, în opinia lui Roger Dachez, o adevărată ruptură epistemolgică prin publicarea studiului lui Eric Ward The Birth of Freemasonry, în care se afirmă că masoneria speculativă este de origine pur engleză, şi că de la începuturile sale masoneria speculativă a simţit nevoia să se raporteze la un timp imemorial. Pe urmele istoricului englez, Roger Dachez afirmă că lojile care au apărut în Anglia sînt pur speculative şi nimic documentat nu îngăduie a afirma că ele ar fi succedat unor loji operative anterioare.

Totuşi, care au fost originile franc-masoneriei? La această întrebare, Roger Dachez avansează cîteva ipoteze, extrase din lucrările unor istorici englezi ai masoneriei speculative. O teorie politică prezentată de F.W. Seal-Coon îşi are fundamentele în istoria politică a Angliei secolului al XVII-lea, unde ascensiunea la tron a lui Carol I avea să aducă începutul unei lungi perioade de tulburări. Colin Dyer supune atenţiei o pistă religioasă, revizitînd Vechile Îndatoriri (Regius şi Cooke) şi făcînd trimiteri la climatul religios al Angliei după ruptura de Roma, decisă de Henric al VIII-lea în 1534. Andrew Durr, premiat de celebra lojă Quatuor Coronati, propune o reconsiderare a principalelor mărturii asupra masoneriei speculative din secolul al XVII-lea. Dincolo de presupusa continuitate între operativ şi speculativ, acceptabilă sociologic, dar nu şi instituţional, A. Durr crede că este mai folositor a replasa primele mărturii asupra francmasoneriei în cadrul istoriei societăţilor de întrajutorare care se dezvoltă în mediile populare, cu precădere printre artizani, în cursul veacului al XVII-lea. Roger Dachez este convins că toate aceste teorii deschid piste pentru noi cercetări.

Dar un istoric atent la cercetările asupra masoneriei speculative nu putea lăsa în afară lucrările profesorului scoţian David Stevenson (The Origins of Freemasonry şi The First Freemasons, apărute în 1988). Pentru Stevenson, William Schaw este adevăratul fondator al francmasoneriei, prilej de a reveni la Statutele lui Schaw care aduc în planul preocupărilor membrilor confreriei arta memoriei, arhitectura, cuvîntul de mason. Era începutul unei mişcări ale cărei efecte se vor vedea peste cîteva decenii. Se anunţa o nouă ordine a lucrurilor care nu poate fi înţeleasă în afara istoriei intelectuale a Europei acelor vremuri.

În urmă cu aproape două sute de ani, un filosof şi istoric german, Karl Christian Krause, afirma că în cazul istoriei masoneriei trebuie studiate practicile şi scopurile unei instituţii de mult stinse. Autorul acestui îndemn nu avea să ştie că pînă şi astăzi se caută originile în negura timpurilor… Nu ştim astăzi cu certitudine cum a luat naştere prima mare lojă, ştim însă că scopurile pe care le-a asumat aveau să se deosebească de cele impuse de Desaguiliers  “… francmasoneria engleză cîştiga un fabulos destin. Ea pierdea poate de asemenea o parte din sensul său original. După aproape trei secole, ea nu încetează să aspire că îl va găsi într-o zi”. În epilogul cărţii sale, Roger Dachez mai punctează odată proliferarea legendelor amintind  o lucrare colectivă, coordonată de Eric Hobsbawm, apărută în 1983: The Invention of Tradition, din care oferă cîteva citate în măsură să îi susţină teoria: “Tradiţii care par vechi sau se proclamă ca atare au adeseori o origine recentă şi sînt uneori inventate. Tradiţiile inventate desemnează un ansamblu de practici de natură rituală şi simbolică care sînt în mod normal guvernate de reguli acceptate în mod tacit sau deschis şi caută să insufle anumite valori şi norme de comportament prin repetiţie, ceea ce implică în mod automat o continuitate cu trecutul”. În această notă a revizuirii unui trecut fabulos, dar inexistent, se încheie tulburătorul studiu al lui Roger Dachez: “dacă francmasoneria nu exista, trebuia…” Să mai adăugăm cuvîntul lipsă? (inventată)

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.