Bogdan-Mihai Mandache

Născut la 7 octombrie 1955 în comuna Podu-Iloaei, Iaşi, Bogdan-Mihai Mandache a fost unul din cei mai importanți filosofi contemporani și eseist, publicând peste o sută de articole și interviuri cu reputaţi specialişti din lumea francofonă din domeniile filosofiei, teologiei catolice şi esoterismului în reviste precum Opinia studenţească, Luceafarul, Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, secţia filozofie, Xenopoliana, Simposion, Vatra, Eglise et Vie, Dialog Teologic, Cronica, Convorbiri literare, Scriptor ș.a..

Studiile gimnaziale le-a absolvit la Liceul Al.I. Cuza (1966-1974) şi a finalizat studiile Facultății de Filosofie din Iaşi (1975-1979). A profesat în învăţământul gimnazial (1979-1987), ca sociolog la Institutul Politehnic Iaşi (1988-1990), redactor la revista ieşeană Cronica din 1990 și redactor-şef adj. la aceeaşi revistă (din 2000).

Bogdan-Mihai Mandache a fost un om cultivat, instruit, tolerant, cu o mare deschidere a spiritului spre sacru. Fără a-l îndepărta de breaslă, a conturat prietenii bazate pe afinităţi comune, iar familia i-a implinit viaţa și au dat sens poezii vieţii, găsindu-şi armonia şi echilibrul propriei vieţi, în timpuri diferite, prin intermediul scrierilor sale.

Corect în atitudine şi elegant în ţinuta propriului suflet, Bogdan-Mihai Mandache a fost un adevărat spirit enciclopedic. Cu o vastă erudiție, era iubit, respectat, admirat de colegi iar el, la rândul lui, îşi iubea semenii. Generos şi cu o vitalitate aparte, a fost un exemplu pentru generaţia sa și pentru cele care au urmat. A fost intelectualul care prin opera sa a rupt barierele şi a deschis perspective noi filosofiei româneşti, opera sa rămânând profesiunea de credință a unui om de cultură care a văzut mai departe, un iluminat în contemporaneitate, a cărui scriere devine, din ce în ce mai profund, un crez pentru prezent.

Volume publicate

Articole despre Cantemir, Maiorescu, N. Petrescu, I. Petrovici, L. Rusu, P. Comarnescu, C. Noica în Encyclopedie Philosophique Universelle, vol. III, Les Oeuvres Philosophiques. Dictionnaire, Presses Universitaires de France, Paris, 1992
„Un dialogue entre philosophie, theologie et spiritualite” în Charles Andre Bernard Theologie mystique, Paris, Editions du Cerf, 2005
„Entretien avec Michel Henry” în Michel Henry Entretiens, Editions Sulliver, 2005
Filosofia – aventura unui discurs, Editura Cronica, Iaşi, 1995
Teofania interioară, Editura Presa Buna, Iaşi, 1996
Mesajul şi labirintul său, Editura Cronica, Iaşi, 1998
Filosofia – aventura unui discurs, vol. II, Editura Cronica, Iaşi, 1998
Oglinda unitătii. Teme ale discursului teologic catolic, Editura Presa Buna, Iaşi, 2000
În căutarea cuvîntului pierdut, Editura Cronica, Iaşi, 2000
Filosofia – aventura unui discurs, vol. III, Editura Cronica, Iaşi, 2003
Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism, Editura Cronica, Iaşi, 2005
Filosofia – aventura unui discurs, vol. IV, Editura Cronica, Iaşi, 2012
Fascinația nevăzutului – www.esoterica.ro, Editura Cronica, Iaşi, 2012
Întoarcerea către Lumină, Editura Cronica, Iași, 2012
Himere și metamorfoze, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2017
Întîlniri interioare, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2019

Bogdan-Mihai Mandache
Bogdan-Mihai Mandache
Eseuri, Simboluri

Metamorfoze

Bogdan Mandache

La capătul unei vieţi de căutări, Siddhartha, eroul povestirii lui Hermann Hesse, îi destăinuie lui Govinda unul dintre gîndurile pe care le-a aflat: „înţelepciunea nu poate fi împărtăşită. Cunoştinţele pot fi împărtăşite altora, însă înţelepciunea, nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poţi lăsa purtat de ea, poţi să săvîrşeşti minuni cu ajutorul ei, dar nu poţi să o spui, nici să o propovăduieşti.”

metamorfoze featured

Mitologiile, basmele, poveştile conţin povestiri ale unor metamorfoze, zei care se transformă în oameni, în animale, în plante, oameni care iau diverse înfăţişări fie pentru a-i încerca pe alţii, fie pentru a scăpa unei soarte potrivnice; Muma-Pădurii, scorpii şi gheonoaie îi transformă pe oameni pedepsindu-i pentru că nu le-au dat ascultare. Orbiţi de o raţionalitate ce se vrea atotstăpînitoare, dar de multe ori îşi arată lacunele, oamenii de astăzi, avînd ca vrăjmaş de căpetenie „apatia mentală, cenuşa formată de cadavrele noţiunilor sedimentate de secole” (Vasile Lovinescu), nu iau seamă la substanţa mitică, la unitatea fundamentală a fiinţei, încercînd să trăiască într-o lume despuiată de mister, de sacru, într-o lume din care a fugărit magia. Societăţile tradiţionale găseau în mit raţiunea suficientă, mai tîrziu basmele şi povestirile readucînd în atenţie teme străvechi, prezente în mentalul colectiv pe care scriitorii doar le-au aşezat în frumoase forme literare. René Guénon susţinea că în cazul basmelor popoarele împlinesc funcţia unei memorii colective, în străfundul

lucrurilor găsindu-se o lume esoterică, o lume care rămîne de-a pururi o mărturie a trecutului. Metamorfozele lui Ovidiu povestesc în cele 15 cărţi scrise în hexametri dactilici istoria lumii de la ieşirea din haos pînă la epoca apoteotică a lui Iulius Cezar; Ovidiu ordonează istoriile metamorfozelor potrivit marelui plan poetic îmbinînd abundenţa expresiei, pitorescul, plasticitatea, realismul, rezultînd o operă în care ilustrul romanist, Pierre Grimal, vedea „un veritabil compendiu al mitologiei greceşti, căreia îi corelează, în măsura posibilităţilor, valenţele legendare romane. Tema generală a acestui poem este straniu aleasă: Ovidiu a vrut să schiţeze o imensă frescă ce să reprezinte transformările suferite de-a lungul timpului de către lucruri şi fiinţe; pe fundalul acestor tablouri pitoreşti, se creionează o concepţie împrumutată filosofiei pitagoreice, ideea că universul se află în perpetuă devenire, nefiind fixat, odată pentru totdeauna, într-o ordine imuabilă.” Operă indefinibiă, Metamorfozele sînt deopotrivă poem didactic, epopee, succesiune de epyllia elenistice, unite de o derulare cronologică, de la naşterea lumii pînă…

Mai mult...
Alchimie, Cărţi

Alegoria alchimică

Bogdan Mandache

Viviane Starck prezintă cîteva elemente alchimice care marchează ritualurile primelor trei grade: ucenic (cabinetul de reflecţie, călătoriile şi probele), companion (cele cinci călătorii, steaua înflăcărată, Shiboleth), maestru (legenda lui Hiram, moartea şi învierea, de la opera la negru la opera la roşu).

Viviane-Starck-L'allégorie-alchimique-dans-la-loge-symbolique-du-R.E.A.A.

Orice discuţie despre alchimie începe cu o coborîre către străvechile sale origini, care par a fi cele ale artei făurarilor chinezi de acum mai bine de trei milenii î. Hr; orice încercare de apropiere de alchimie cu mijloacele ştiinţei sau raţiunii moderne va adînci neînţelegerea, va trimite alchimia într-o zonă a obscurului, a falsităţii, poate chiar a şarlataniei. Cine vrea să afle adevărul despre alchimie va trebui să coboare într-un univers istoric îndepărtat, o va încadra în contextul epocilor succesive şi în locuri diverse, va accepta că la începuturile civilizaţiei cunoaşterea îmbrăca o formă religioasă şi mistică, deopotrivă. Pasionată de simbolismul alchimic, Viviane Starck ne propune un itinerar al descoperirii unui patrimoniu esoteric de o nebănuită bogăţie: L’allegorie alchimique dans la loge symbolique du R.E.A.A., Valence d’Albigeois, Editions de La Hutte, 184 p. Înţelegerea alchimiei este cu neputinţă în afara cunoaşterii scrierilor cîtorva înaintaşi; Viviane Starck îi aminteşte pe Zosim din Panopolis, autor productiv al literaturii alexandrine hermetiste, Maria Evreica,

unul din fondatorii alchimiei, Avicenna, medic, filosof care s-a preocupat de alchimie, Hermes Trismegistos, personaj mitic, presupus autor al celebrei Tabula Smaragdina/Tabla de smarald, Roger Bacon, unul din marile spirite ale secolului al XIII-lea, Arnauld de Villanova, filosof şi alchimist, autor al celebrului tratat Rosarium philosophorum, Ramon Llull, filosof preocupat de armonizarea culturilor arabă, ebraică şi creştină, Nicolas Flamel, alchimist celebru, Basile Valentin, cunoscut pentru cartea Cele 12 chei ale filosofiei, sau Paracelsus, alchimist, filosof şi medic ale cărui intuiţii în medicină sînt valorificate şi astăzi. Doar evocarea acestor nume descurajează pe oricine vrea să caricaturizeze alchimia; să amintim că una dintre cele mai strălucite minţi ale secolului al XX-lea, Carl Gustav Jung, afirma că secretul filosofiei alchimice, şi cheia sa ignorată veacuri de-a rîndul, constă în existenţa funcţiei transcendente, în metamorfoza personalităţii. Scopul prim al alchimistului era obţinerea Pietrei filosofale printr-o succesiune de transmutaţii alchimice; „alchimia este astfel arta transformărilor evolutive; aceste transmutaţii sînt de ordin spiritual: este vorba…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Notre-Dame de l’Épine – un tablou esoteric

Bogdan Mandache

Dincolo de dogmă şi de perioadele de obscurantism, mesajul tradiţiei iniţiatice se transmite şi prin tablouri cum este cel din bazilica Notre-Dame din Épine, care ascunde şi dezvăluie o simbolică a cărei forţă spirituală nu s-a pierdut în timp

Basilique_Notre_Dame_de_LÉpine

Bazilica Notre-Dame din l’Épine este o capodoperă a goticului înfloritor, aparţinătoare de dieceza Châlons-en-Champagne. A fost construită între anii 1406-1527 pe locul unde, în jurul anului 1400, cîţiva păstori au descoperit, într-o tufă de spini, o statuie a Maicii Domnului cu pruncul în braţe, statuia răspîndind o lumină miraculoasă. În anul 1914 catedrala a fost ridicată la rangul de bazilică. Este cunoscută pentru magnificele garguie (jgheaburi de scurgere, în sens larg statui exterioare care înfăţişează animale fantastice sau groteşti) şi pentru un tablou aflat în interiorul bazilicii în care Maica Domnului este înconjurată de simboluri esoteric creştine. Despre acest tablou este recenta carte semnată de doamna Mathilde Fontaine, Un tableau de loge féminin, Paris, Editions Maison de Vie, 2016, 128 p. La baza tabloului Maicii Domnului din bazilica din Épine sînt plasate pe acelaşi plan, pe un fond verde închis, trei elemente care prefigurează drumul de lumină: cetatea lui Dumnezeu (Civitas Dei), grădina închisă (Hortus conclusus) şi vasul alegerii (Vas

electum), elemente care pregătesc parcursul iniţiatic şi de elaborare a Operei. Civitas Dei este deopotrivă Ierusalimul ceresc, templul construit pe pămînt după imaginea cerească, sufletul cuprins de virtute. „Civitas Dei, scrie Mathilde Fontaine, este un pămînt spiritual care permite a trăi deopotrivă timpul şi eternitatea. Este locul naşterii Spiritului în suflet, o matrice a creatorului care naşte perpetuu iniţiaţi, prin trăirea riturilor şi a simbolurilor.” Vas electum este un vas de lumină care nu se deschide, nu se închide, pecetluieşte eternitatea, conţine puterile universului care lucrează la crearea şi constanta regenerare a lumii. Acest vas poate fi Graal-ul sau vasul alchimic al Marii Opere, despre care Serge Hutin  spunea că realizează un proces analog celui al creării lumii, alchimistul refăcînd în vasul închis munca naturii şi, într-o oarecare măsură, pe cea a divinităţii; el cuprinde asemenea athanorului Soarele şi Luna. Hortus conclusus este reprezentată în catedrale în mod diferit, dar cu aceeaşi trimitere la un spaţiu închis pentru înrădăcinarea misterului;…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Companionul şi călătoriile sale

Bogdan Mandache

Cele patru imaginare călătorii ale lui Laurent Bernard îl deschid pe candidat către întîlnirea...gnozei! O gnoză asimilată nu însumării matematice a celorlalte călătorii, ci cunoaşterii intime a principiilor vieţii, a legilor atemporale.

Laurent-Bernard-Les-cinq-voyages-du-compagnon

Pentru a trece de la Perpendiculară la Nivelă, în desfăşurarea ritualului, candidatul întreprinde cinci călătorii în care descoperă simbolismul instrumentelor de lucru, al stelei înflăcărate, descoperă semnificaţiile masonice ale celor şapte arte liberale, ale celor cinci simţuri, numele celor cinci ordine arhitectonice sau numele a cinci înţelepţi care marchează istoria culturală a umanităţii. Într-o carte recent apărută (Les cinq voyages du compagnon, Paris, Edition Maison de Vie, collection „Les Symboles Maconniques”, 2015, 128 p.), Laurent Bernard descrie întreg procesul deşteptării iniţiatice a companionului prin cinci cuvinte, toate începînd cu litera G: Gravitaţie, Generare, Geometrie, Geniu şi Gnoză. Gravitaţia este cea care concentrează într-un singur punct energiile primordiale, pînă atunci dispersate. Laurent Bernard evocă unele din credinţele vechi privitoare la apariţia universului, cum ar fi cele ale sumerienilor, egiptenilor sau evreilor, primul cuvînt al Facerii, Bereshit, marcînd chiar începutul Creaţiei. În acel „La început” unii văd punctul de la care a pornit totul, acel punct despre care vorbesc Pildele lui Solomon:

„Cînd încă nu era făcut pămîntul, nici cîmpiile, nici cel dintîi fir de praf din lume, Cînd El a întemeiat cerurile eu eram acolo; cînd El a tras bolta cerului peste faţa adîncului.” Acel punct al începutului este comparat de Laurent Bernard cu lovitura ciocanului Maestrului Venerabil, prin care instaurează ordinea în Templu: Ordo ab chao! De aici pînă a vedea şi simţi în lovitura de ciocan a Maestrului Venerabil un ecou al exploziei primordiale, al big-bang-ului, nu mai e decît un pas, un pas în care autorul revede întîlnirea Unului cu multiplu, revede energia originală a începuturilor şi mai ales întîlnirea între verticala care se înalţă către cer cu orizontala pămîntului! Generarea desemnează a doua călătorie simbolică a companionului, a doua fază a mecanismului creaţiei; autorul consideră că mitologia mesopotamiană este cea care dă seamă de actul fondator care separă cerul de pămînt; el aminteşte şi Grecia, care aduce simbolul care ar putea lămuri această ecuaţie cosmică: caduceul lui…

Mai mult...
Cărţi

Apologia sau despre arta oratorică

Bogdan Mandache

Apologia lui Lucius Apuleius este nu doar o convingătoare pledoarie, ci şi o încîntătoare dovadă a artei oratorice, un exemplu al discursului bine articulat, al armonioasei îmbinări între comentarii la Platon şi versuri din Homer, Vergiliu sau Q. Ennius

Lucius-Madaurensis-Apuleius-apologie_sau_despre_magie

În cultura romană elocinţa era considerată idealul către care tindea omul cultivat. Unul dintre străluciţii oratori din secolul al II-lea d.Hr. a fost Lucius Apuleius, care a transpus elocinţa baroului în proză artistică expresivă, el fiind cunoscut îndeobşte pentru romanul Măgarul de aur/Metamorfozele. Născut în jurul anului 125, într-o familie bogată din Madaura, nordul Africii, Apuleius din  tinereţe era preocupat de filosofie, iar locul cel mai potrivit împlinirii aspiraţiilor sale nu putea fi decît Atena, acolo unde i-a studiat pe Platon şi Aristotel, declarîndu-se totdeauna ca fiind un platonician, preocupările sale anunţînd strălucitoarea şcoală neoplatonică din veacul următor. Era preocupat de misticism, se iniţiase în toate misterele religioase, un ecou va fi şi scrierea amintită, căutînd liniştea fizică şi morală, în ciuda faptului că era  mare amator de călătorii întreprinse pentru a cunoaşte cele ale naturii, ca şi pe cele ale spiritului. Pentru contemporani Apuleius era un neîntrecut orator, vestit pentru eleganţa şi armonia vorbelor sale, pentru varietatea talentelor, pentru

preocupările de magie, dar şi pentru frumuseţea sa, acestea două din urmă putîndu-i fi fatale. A scris mult, şi nu doar literatură, ci şi lucrări de filosofie şi oratorie. Una dintre celebrele cărţi de oratorie prin care încerca să-şi dovedească nevinovăţia într-un proces era o convingătoare pledoarie, recent apărută şi în limba română: Apologia (Despre magie); Despre doctrina lui Platon (cartea a III-a); traducere, note, comentarii şi îngrijire ediţie: Maria Genescu, Bucureşti, Editura Herald, 2016. Apuleius compare în faţa tribunalului condus de Maximus Claudius, proconsul al Africii, pentru a se apăra în faţa acuzaţiilor de magie aduse de Sicinius Emilianus, fostul cumnat al soţiei sale, or Legea celor XII table condamna vrăjitoria cu pedeapsa capitală... Într-una din călătoriile sale în nordul Africii, Apuleius se îmbolnăveşte, rămîne un timp în casa unor cunoscuţi unde îl vizitează Pontianus, care îl invită să aştepte să-şi revină în casa mamei sale, Emilia Prudentilla, o văduvă foarte bogată, mai în vîrstă, cu care Apuleius se…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Academia masonică, 4 – Spiritualitatea între laic şi sacru

Bogdan Mandache

Textele reunite în această nouă apariţie sînt mărturia dorinţei de a aduce clarificări terminologice şi conceptuale asupra unor teme (spiritualitate, sacru, laicitate) care suscită controverse. Pentru autori, spiritualitatea nu trebuie să rămînă cîmp de cercetare sau de experienţe interioare, ci sursa vie a valorilor etice, fundamentul unui umanism profund, trăit şi nu doar proclamat, cu atît mai mult cu cît lumea noastră este în căutarea sensului, a reperelor

ACADÉMIE MAÇONNIQUE numero 4

Dacă primele trei numere din „Mémoires de l’Académie maçonnique” au fost consacrate francmasoneriei şi noţiunii de structură şi subiectelor filosofiei masonice, recent apărutul număr IV (Spiritualité, Cadix, Editions de la Hutte, novembre 2015, 136 p.) este despre spiritualitate, o temă generoasă, dificilă şi vastă, mai ales dacă prin spiritualitate se înţelege şi învăţătura şi doctrina religioasă. De aici punctele de vedere venind dinspre masonerie sînt departe de a fi unitare; încă se mai discută despre înţelesurile noţiunii de Marele Arhitect al Universului, unii mergînd pînă la eliminarea invocării sale şi pînă la excluderea Cărţii Legii Sacre de pe altarul jurămintelor. Deşi părinţii fondatori ai masoneriei şi ai Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au fost tranşanţi în privinţa credinţei în Dumnezeu şi în depunerea jurămîntului pe Biblie, acceptarea în loji a adepţilor altor confesiuni şi proasta înţelegere a termenului de toleranţă au generat confuzia în care se va afla masoneria şi la apropiata aniversare a 300 de ani de la crearea

primei mari loji, Marea Lojă a Londrei. În articolul despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, Gérard Darnaud susţine că spiritul poate fi înţeles ca Principiu Superior extrinsec omului sau ca Principiu intrinsec omului, Ritul căutînd să conjuge cele două demersuri aparent opuse, pe axa verticală şi pe plan orizontal, dar să privilegieze transmiterea unei tradiţii a Cunoaşterii, înrădăcinată în Tradiţia primă. Masoneria a apărut la sfîrşitul Renaşterii şi s-a afirmat în plin clasicism, în inima creştinismului occidental, după care secolul „Luminilor” a încercat promovarea individualismului şi renunţarea la referinţele religioase, de cele mai multe ori cu pierderea substanţei iniţiatice. Conventul de la Lausanne (1875) avea să statueze credinţa într-un Principiu Creator numit Marele Arhitect al Universului; Ritul Scoţian Antic şi Acceptat se distingea prin: invocarea şi glorificarea Marelui Arhitect al Universului; prezenţa Bibliei pe altarul jurămintelor; demersul iniţiatic lent şi progresiv. S-au înfruntat la Lausanne o versiune spiritualistă, una radical teistă şi una intermediară, cea a Principiului Creator. Dincolo de…

Mai mult...
Alchimie, Eseuri, Simboluri

Paracelsus veghind asupra creuzetului alchimic

Bogdan Mandache

Neobosit căutător, nemulţumit de ceea ce-i oferea „autoritatea ştiinţifică” a timpului său, conducîndu-se după deviza „Alterius non sit, qui suus esse potest/Să nu fie al altuia ceea ce poate fi al tău”, Paracelsus este una dintre figurile luminoase ale Renaşterii, greu însă de înţeles pentru cel care nu a pătruns tainele fascinantei spiritualităţi medievale, cu luminile şi umbrele sale.

paracelsus-portret

Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenmeim, mai cunoscut sub numele de Paracelsus (1493-1541) este una dintre fascinantele personalităţi care au trăit la întîlnirea a două epoci: Evul Mediu şi Renaşterea. A deprins de la tatăl său latina, medicina şi alchimia; despre Paracelsus nu se ştie cu siguranţă dacă a terminat cursurile de medicină, deşi este considerat în continuare una dintre marile personalităţi ale medicinei din toate timpurile. Jung spune că Paracelsus era născut sub semnul Scorpionului, „după tradiţia veche o zodie bună pentru medici, pentru cei meşteri în otrăvuri şi tămăduire.” Pe tînărul Paracelsus îl leagă de tatăl său o neasemuită iubire, dar psihanalistul nu poate trece sub tăcere că asupra lui Paracelsus apăsa viaţa netrăită a părinţilor, reticenţa celor din jur faţă de Wilhelm Bombast, urmaşul nelegitim al lui Georg Bombast von Hohenheim, mare maestru al Ordinului ioaniţilor. Resentimentele şi renunţările tatălui se vor preschimba la fiu într-o „revendicare ambiţioasă”, care avea o fire independentă, „a fost ca un

uragan puternic, care a sfîşiat şi a învîrtejit tot ceea ce se lăsa oarecum urnit din loc. Ca un vulcan în erupţie, a răvăşit şi demolat, dar a şi inspirat şi stimulat.” În tinereţe a fost atras de lucrările lui Isaac Hollandus, care i-au insuflat o dragoste profundă pentru alchimie, de altfel el nu va separa niciodată medicina de alchimie şi această uniune va fi una din caracteristicile şcolii paracelsiste. Tatăl său l-a trimis să studieze la Universitatea din Basel, apoi la Johannes Trithemius, abatele mănăstirii Sfîntul Iacob din Wurzburg, un maestru în alchimie, magie şi astrologie; apoi Paracelsus se va consacra unui lung periplu care-i va duce paşii prin Portugalia, Spania, Italia, Franţa, Ţările de Jos, Saxonia, Tirol, Polonia, Moravia, Transilvania; unii spun că ar fi fost şi în Orient. Oriunde a ajuns, Paracelsus a căutat să vindece bolnavii, a discutat cu bătrîni, cu vrăjitori, adunînd tot ceea ce i-ar fi folosit în practica sa medicală; unul îi transmitea…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Masoneria explicată prin imagini (III)

Bogdan Mandache

În încercarea de a situa principiul metaforic al învierii lui Hiram în cadrul general al modalităţilor de revenire la viaţă, Percy John Harvey prezintă formele mitice ale renaşterii pornind de la misterele eleusiene, continuînd cu Osiris, Isus şi Lazăr

Percy John Harvey La franc-maçonnerie expliquée par l'image Tome 3, Le grade de Maître

Ca şi în lucrările precedente, Percy John Harvey alătură studiului structural al simbolismului masonic un bogat suport iconografic ca mijloc de interpretare şi reprezentare, în gradul de maestru simbolismul instrumentelor lăsînd loc apropierilor conceptuale şi spirituale ale muncii, ritualului consacrat legendei lui Hiram. Cu această recentă apariţie editorială, Percy John Harvey încheie trilogia al cărei prim volum  a apărut în 2013: La Franc-Maçonnerie expliquée par l’image. Tome 3: Le grade de Maître, Paris, Editions Maison de Vie, 2015, 320 p. Camera de mijloc apare în textele masonice în anul 1730, o dată cu celebra „dezvăluire” făcută de Samuel Prichard în Masonry Disected, dar îşi are sursa în descrierea Templului lui Solomon: „Şi a mai făcut o clădire lîngă zidul templului, cu trei caturi în jurul pereţilor templului, în jurul Sfintei Sfintelor. (…) Intrarea în catul de jos al clădirii era pe partea dreaptă a templului. Pe scări în spirală se suiau la catul din mijloc, şi de la catul din mijloc,

la catul al treilea.” (Cartea a treia a regilor 6, 5-8). Pornind de la scrierile biblice au apărut şi reconstruiri ale Templului de pe muntele Moriah unde Solomon a aşezat Templul; în lucrări religioase medievale apăreau desene pline de detalii din scene cotidiene din timpul construcţiei Templului, deşi nimic nu proba vreun raport cu ceea ce s-ar fi petrecut pe adevăratul şantier! Nici mare parte din tablourile lojii maeştrilor nu sînt departe de păguboase fabulaţii. Nimic nu era mai la îndemînă decît deschiderea Bibliei! Dar aici, ca şi în alte locuri, intervine perfidul joc al aproapelui şi al departelui! În anul 1747, în lucrarea Les Franc-Macons ecrases, Larudan prezintă tabloul lojii maeştrilor, o gravură care înfăţişează loja într-o stare de dezolare, care exprimă tulburarea produsă de uciderea maestrului Hiram. Ca şi în precedentele volume ale trilogiei, Percy John Harvey prezintă ample pasaje din ritualul masonic, face comentarii pe marginea acestuia, totul completat cu o iconografie ilustrativă. Moartea este un fenomen…

Mai mult...
Cărţi

Doamna cu Licorna

Bogdan Mandache

Cele şase tapiserii nu propun o învăţătură morală privind viaţa pe acest pămînt, ele arată necesitatea ascensiunii spirituale spre regăsirea Unului. Inscripţia din ultima tapiserie este A mon seule desir I, dar de multe ori se omite acest I final care, în opinia doamnei Jacqueline Kelen este Unul, nu prima cifră dintr-o serie, ci realitatea unică, de nedepăşit

Jacqueline Kelen Les floraisons intérieures. Méditations sur la Dame à la Licorne

Poate părea surprinzător că încă se scrie despre animalul fabulos pe care nu l-a văzut vreodată cineva, după cum scria Rilke într-unul din Sonetele către Orfeu: „O, iată jivina ce n-a vieţuit niciodată”. Despre licornă! Da, despre licornă şi reprezentarea sa în arta medievală se susţin lucrări de doctorat, cu precădere în Franţa, nu pentru că acolo ar fi văzut-o cineva, ci pentru că acolo pe lîngă miniaturile medievale care o redau în varii chipuri, dar cum altfel decît cu un corn?, există şi celebrele tapiserii cunoscute sub numele de Doamna cu Licornă, care fac gloria Muzeului Cluny – Muzeul Naţional al Evului Mediu. Cunoscută  pentru cărţile în care a descifrat tainice înţelesuri ale miturilor sau a mers pe căile misticii (Les Soleils de la Nuit; Les Amitiés célestes; Un chemin d’ambroise; Hadewijch d’Anvers ou la voie glorieuse; Impatience de l’Absolu), Jacqueline Kelen a publicat recent un frumos eseu despre tapiseriile de la Cluny: Les floraisons intérieures. Méditations sur la

Dame à la Licorne, Paris, Editions La Table Ronde, 2015, 160 p. Printr-o convenţie s-a folosit termenul licornă, deşi în epoca medievală era folosit masculinul unicorn, animal redutabil prin forţă, ferocitate, venerat pentru puritate, totdeauna aflîndu-şi odihna aşezat cu capul pe genunchii unei fecioare. Dar amplele tapiserii conservate astăzi la Muzeul Cluny nu trimit doar la animalul fabulos, ci deopotrivă la trăsăturile, veşmintele şi podoabele doamnei, la întreg decorul. Pe urmele vizionarelor şi misticelor Hildegarde de Bingen şi Hadewijch d’Anvers, Jacqueline Kelen vede în tapiseriile medievale expresia tinereţii şi vigorii fiinţei interioare neatinse de trecerea timpului. Creşterea trebuie înţeleasă în manieră simbolică ca înălţare şi amploare a conştiinţei, ca dorinţă persistentă de a accede la divin, la ceea ce misticii numesc „viaţa perfectă”. Sigur, tapiseriile familiei Le Viste, lucrate în jurul anului 1500, nu înfăţişează un climat religios, dar ţin de o ordine a sacrului, o ordine apărată de Leu şi de Licornă, pe care nimeni nu o va profana.…

Mai mult...
Cărţi

Yi Jing – O carte de înţelepciune

Bogdan Mandache

Zheng Xuan, în secolul al II-lea d. H., a realizat sinteza filosofică a Cărţii Prefacerilor/ Yi Jing în trei propoziţii privitoare la sensul ideogramei Yi: yi înseamnă schimbare; yi înseamnă simplu, facil; yi înseamnă ceea ce nu se schimbă.

yi-jing-cartea-prefacerilor

Yi Jing/Cartea Prefacerilor a inspirat aproape tot ce s-a gîndit esenţial în cultura chineză în ultimele trei milenii. A scăpat de autodafe-ul din 213 î. H. şi s-a impus ca deplina reprezentare a relaţiei Tian/Di/Ren, Cer/Pămînt/Om, fundament al gîndirii chineze. Yi Jing a pătruns în cultura europeană la sfîrşitul secolului al XIX-lea cînd au apărut traduceri în limbile engleză şi franceză. Una din traducerile de referinţă a Cărţii prefacerilor este cea realizată de Richard Wilhelm, care a lucrat zece ani la traducerea în limba germană, apărută la Berlin, în 1924. Ediţia lui Richard Wilhelm este cea folosită de Walter Fotescu care a realizat traducerea în limba română: Yi Jing/Cartea Prefacerilor, cuvânt înainte, introducere, note şi comentarii: Richard Wilhelm, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Princeps”, ediţia a 3-a, 2015, 400 p. În „Introducere” Richard Wilhelm scrie că Yi Jing aparţine celor mai importante cărţi din literatura universală, avînd origini mitice şi că ea „conţine rodul celei mai desăvârşite înţelepciuni a mai multor

milenii. Nu trebuie deci să ne mire dacă, în plus, cele două ramuri ale filozofiei chineze, confucianismul şi taoismul, îşi au aici rădăcinile lor comune. Din cartea aceasta emană o lumină cu totul nouă, care dezvăluie atât aspectele misterioase din universul intelectual al enigmaticilor vechi maeştri şi al discipolilor lor, cât şi adevăruri care se regăsesc în tradiţia confucianistă ca axiome stabilite şi sunt acceptate fără multe discuţii.” Ce este Yi Jing/Cartea Prefacerilor? La origine a fost o colecţie de semne pentru uzul oracolelor, după tipul de judecată şi răspunsurile prin da sau nu, reprezentate printr-o linie plină (da) sau printr-o linie întreruptă (nu); prin succesive diferenţieri şi combinaţii, prin dedublare s-au format opt trigrame, semne concepute ca imagini ale lucrurilor ce se petrec în cer şi pe pămînt. Richard Wilhelm sublinia că aceste trigrame sînt semne ale unor stări de tranziţie, imagini care se transformă fără încetare: „Astfel că trigramele nu reprezintă lucrurile, ci tendinţele mişcării lor. În plus,…

Mai mult...