couv_academac_IV_BAT.inddDacă primele trei numere din „Mémoires de l’Académie maçonnique” au fost consacrate francmasoneriei şi noţiunii de structură şi subiectelor filosofiei masonice, recent apărutul număr IV (Spiritualité, Cadix, Editions de la Hutte, novembre 2015, 136 p.) este despre spiritualitate, o temă generoasă, dificilă şi vastă, mai ales dacă prin spiritualitate se înţelege şi învăţătura şi doctrina religioasă. De aici punctele de vedere venind dinspre masonerie sînt departe de a fi unitare; încă se mai discută despre înţelesurile noţiunii de Marele Arhitect al Universului, unii mergînd pînă la eliminarea invocării sale şi pînă la excluderea Cărţii Legii Sacre de pe altarul jurămintelor. Deşi părinţii fondatori ai masoneriei şi ai Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au fost tranşanţi în privinţa credinţei în Dumnezeu şi în depunerea jurămîntului pe Biblie, acceptarea în loji a adepţilor altor confesiuni şi proasta înţelegere a termenului de toleranţă au generat confuzia în care se va afla masoneria şi la apropiata aniversare a 300 de ani de la crearea primei mari loji, Marea Lojă a Londrei.

În articolul despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, Gérard Darnaud susţine că spiritul poate fi înţeles ca Principiu Superior extrinsec omului sau ca Principiu intrinsec omului, Ritul căutînd să conjuge cele două demersuri aparent opuse, pe axa verticală şi pe plan orizontal, dar să privilegieze transmiterea unei tradiţii a Cunoaşterii, înrădăcinată în Tradiţia primă. Masoneria a apărut la sfîrşitul Renaşterii şi s-a afirmat în plin clasicism, în inima creştinismului occidental, după care secolul „Luminilor” a încercat promovarea individualismului şi renunţarea la referinţele religioase, de cele mai multe ori cu pierderea substanţei iniţiatice. Conventul de la Lausanne (1875) avea să statueze credinţa într-un Principiu Creator numit Marele Arhitect al Universului; Ritul Scoţian Antic şi Acceptat se distingea prin: invocarea şi glorificarea Marelui Arhitect al Universului; prezenţa Bibliei pe altarul jurămintelor; demersul iniţiatic lent şi progresiv. S-au înfruntat la Lausanne o versiune spiritualistă, una radical teistă şi una intermediară, cea a Principiului Creator. Dincolo de dezacordul între mari loji, între rituri, nici în familia scoţiană nu există unanimitate, Gérard Darnaud preferînd să vorbească despre misterul Creaţiei: „Noi participăm la acest mister ca fiinţe vii. Este suficient să spunem că Marele Arhitect al Universului este acest mister şi că acest mister ne cheamă să-l recunoaştem, aşa cum ne cheamă la sine pentru a cunoaşte frumuseţea creaţiei.” Dar simpla invocare a Marelui Arhitect al Universului şi prezenţa Bibliei pe altarul jurămintelor nu sînt garanţiile unei ascensiuni spirituale, ale unui demers individual, interior, de căutare, de descifrare, de confruntare. Accesul la spiritualitate se face prin ridicarea bandoului, mai departe sînt paşii ucenicului pentru a integra şi participa cu fidelitate şi perseverenţă la un fenomen spiritual.

Un text interesant, despre neoplatonism şi spiritualitate, este cel semnat de Francis Bardot. Dacă neoplatonismul este acea fascinantă şcoală filosofică născută din dialogul platonician Parmenide şi afirmată într-o perioadă ce începe cu Plotin şi se încheie cu Damascius, între secolele III-VI d. Hr., pentru definirea spiritualităţii autorul face un excurs oprindu-se asupra concepţiei avandate de Marie-Magdeleine Davy, care afirmă că religiile fabrică un Dumnezeu în numele căruia judecă, excomunică, aprinde ruguri, nu recunoaşte lumea inteligibilului pur şi lumea intermediară situată între inteligibil şi lumea sensibilă. Religia spiritului aparţine oamenilor celei de a Opta zi, care simbolizează învierea, cînd creatul trece în necreat, or numai privirea lăuntrică este capabilă de o astfel de viziune; religia spiritului este ilustrată de profeţi, mistici, vizionari, înţelepţi, poeţi, de oameni de lumină care prezidează experienţa căii divine. Închiderea Şcolii din Atena de împăratul Istinian nu a însemnat şi sfîrşitul ei, parte din filosofi exilîndu-se în Iran, alţii pe alte meleaguri, influenţele neoplatonismului atenian regăsindu-se în cabală, sufism şi platonism creştin, iar mai tîrziu în scrierile unor Nicolaus Cusanus, Meister  Eckhart, Dante, Pico della Mirandola, Marsilio Ficino, Giordano Bruno. Neoplatonismul este singura filosofie care admite din capul locului incapacitatea limbajului de a cuprinde conceptul său esenţial, Unul, preferînd astfel să fie mai aproape de mistică decît de rigoarea conceptuală, făcînd astfel din filosofie un exerciţiu spiritual.  În Tratatul 9, Plotin prezintă pentru prima dată ierarhia Bine (sau Unul), Frumos (sau Intelect), Suflet; în a doua parte a Tratatului el prezintă ascensiunea de la corp la suflet, de la suflet la Intelect, de la Intelect la Unul. De aici decurg ipostazele Principiului: Unul inefabil, noesis-intuiţia inteligibilă, raţiunea discursivă, imaginaţia. Plotin a avut intuiţia de a sublinia vocaţia fiecărui suflet de a-şi cunoaşte provenienţa divină. Pentru Francis Bardot, Spirit, Suflet, Corp corespund Înţelepciunii, Frumuseţii şi Forţei, întreg parcursul Ritului Scoţian Antic şi Acceptat fiind o viaţă pentru a făuri un suflet!

Jean-François Pluviaud constată că în numele spiritualităţii, unul dintre cele mai importante cuvinte, s-a folosit un număr mare de alte cuvinte, tocmai pentru că există numeroase percepţii ale acestui cuvînt; stricto sensu înseamnă tot ceea ce nu ţine de materialitate, dar de aici se ajunge repede la credinţa într-o forţă superioară, într-o divinitate, de aceea, în sens larg, spiritualitatea este inseparabilă de divin, cei mai mulţi plasînd înţelesul termenului aproape de scaru, apărînd astfel trei faţete ale aceluiaşi fenomen: spiritualitate, divin şi sacru. În opinia autorului, gîndirea filosofică, descoperirile ştiinţifice, cunoaşterea culturii orientale şi extrem-orientale au modificat percepţia oamenilor asupra spiritualităţii: „După percepţia pe care o am, spiritualitatea nu este imuabilă, ea este vie, ea nu este în afara umanului, este deci perfect natural ca ea să evolueze cu gîndirea umană.” Spiritualitatea tradiţională se baza pe un demers egoist în care veşnicia era dobîndită individual, „nu se intră în paradis în grup ţinîndu-se de mînă”; masoneria nu propune un proiect cosmogonic, vorbeşte despre om şi doar despre viaţa sa terestră. Îi consideră specificitatea ca premisă a perfectibilităţii sale; iniţierea este primul pas al depăşirii propriilor limite, iar această căutare este parte a spiritualităţii masonice. Jean-Jacques Zambrowski ne propune o altă perspectivă asupra spiritualităţii: căutarea sensului, a speranţei sau a eliberării, recunoscînd că în cultura noastră iudeo-creştină spiritualitatea este desori confundată cu religia, cu credinţa. În apărarea idealului său de spiritualitate laică, el invocă doi filosofi din secolul al XX-lea, Vladimir Jankelevitch şi Frédéric Lenoir, care susţin că omul, dincolo de faptul că este sau nu este religios, se întreabă dacă existenţa sa are un sens, dacă există mai multe nivele de realitate. Despre o spiritualitate fără Dumnezeu, fără dogme, fără Biserică vorbea şi contemporanul nostre André Comte-Sponville care definea spiritualitatea ca o luare la cunoştinţă a tuturor posibilităţilor spiritului, o postură filosofică prea fundamentală pentru a fi abandonată integriştilor. Membru al Marii Loji a Franţei, Jean-Jacques Zambrowski este un apărător al laicităţii ca opţiune etică şi filosofică, o laicitate care merge mînă-n mînă cu libertatea, egalitatea, fraternitatea, este un partizan al respectării libertăţii credinţei, un opozant al fundamentalismelor, discriminării şi totalitarismelor: „Francmasoneria de Rit Scoţian Antic şi Acceptat, lucrînd Întru Gloria Marelui Arhitect al Universului, respectă şi încurajează libertatea fiecăruia din membrii săi şi dă acestui principiu dimensiunea care corespunde propriilor convingeri metafizice sau spirituale.” În articolul său, „Spiritualitate şi sacru”, Joel Chevreau invocă scrierile unor gînditori precum Hegel, Mircea Eliade, Marie-Magdelaine Davy, Rudolf Otto, Paul Ricoeur în încercarea de a arăta că iniţierea, deşi îl apropie de lumea spiritualităţii pe mason în plan personal, îl lasă ca om printre profani, îl deschide către o conversiune existenţială, către descoperirea unei dimensiuni care îl apropie de natura spirituală a fiinţei sale profunde, pentru că dincolo de ţări şi epoci există un fond al sufletului, care, după spusa lui Plotin, este prezent pentru cel care poate să-l atingă, absent pentru cel incapabil. Principiul de ordin superior, de ordin simbolic, spiritual trebuie restaurat aici, pe pămînt, aşa încît spiritualizarea să provoace transcendenţa în interiorul umanităţii pentru a ajunge la grandoarea umană, la înţelegerea unităţii genului uman ca aparţinînd Marelui Tot. „Decadenţa spiritului nu poate fi învingătoare dacă cei care au credinţă, credinţa în virtuţile care înalţă omul la adevărata sa dimensiune, folosesc ansamblul armelor al căror titular pentru a asigura descendenţa spirituală şi iniţiatică care se impune pentru că propriu iniţiatului este să fie veriga indispensabilă între om şi divin”, scrie Joel Chevreau.

Textele reunite în această nouă apariţie sînt mărturia dorinţei de a aduce clarificări terminologice şi conceptuale asupra unor teme (spiritualitate, sacru, laicitate) care suscită controverse. Pentru autori, spiritualitatea nu trebuie să rămînă cîmp de cercetare sau de experienţe interioare, ci sursa vie a valorilor etice, fundamentul unui umanism profund, trăit şi nu doar proclamat, cu atît mai mult cu cît lumea noastră este în căutarea sensului, a reperelor. Într-o stare de alertă a conştiinţei, în raport cu sine şi cu alţii, într-un constant respect al unicităţii şi al multiplicităţii, cei care cred în perfectibilitatea omului, în continua sa ascensiune, pot servi un ideal şi o speranţă: instaurarea unei ordini armonioase.