Bogdan-Mihai Mandache

Născut la 7 octombrie 1955 în comuna Podu-Iloaei, Iaşi, Bogdan-Mihai Mandache a fost unul din cei mai importanți filosofi contemporani și eseist, publicând peste o sută de articole și interviuri cu reputaţi specialişti din lumea francofonă din domeniile filosofiei, teologiei catolice şi esoterismului în reviste precum Opinia studenţească, Luceafarul, Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, secţia filozofie, Xenopoliana, Simposion, Vatra, Eglise et Vie, Dialog Teologic, Cronica, Convorbiri literare, Scriptor ș.a..

Studiile gimnaziale le-a absolvit la Liceul Al.I. Cuza (1966-1974) şi a finalizat studiile Facultății de Filosofie din Iaşi (1975-1979). A profesat în învăţământul gimnazial (1979-1987), ca sociolog la Institutul Politehnic Iaşi (1988-1990), redactor la revista ieşeană Cronica din 1990 și redactor-şef adj. la aceeaşi revistă (din 2000).

Bogdan-Mihai Mandache a fost un om cultivat, instruit, tolerant, cu o mare deschidere a spiritului spre sacru. Fără a-l îndepărta de breaslă, a conturat prietenii bazate pe afinităţi comune, iar familia i-a implinit viaţa și au dat sens poezii vieţii, găsindu-şi armonia şi echilibrul propriei vieţi, în timpuri diferite, prin intermediul scrierilor sale.

Corect în atitudine şi elegant în ţinuta propriului suflet, Bogdan-Mihai Mandache a fost un adevărat spirit enciclopedic. Cu o vastă erudiție, era iubit, respectat, admirat de colegi iar el, la rândul lui, îşi iubea semenii. Generos şi cu o vitalitate aparte, a fost un exemplu pentru generaţia sa și pentru cele care au urmat. A fost intelectualul care prin opera sa a rupt barierele şi a deschis perspective noi filosofiei româneşti, opera sa rămânând profesiunea de credință a unui om de cultură care a văzut mai departe, un iluminat în contemporaneitate, a cărui scriere devine, din ce în ce mai profund, un crez pentru prezent.

Volume publicate

Articole despre Cantemir, Maiorescu, N. Petrescu, I. Petrovici, L. Rusu, P. Comarnescu, C. Noica în Encyclopedie Philosophique Universelle, vol. III, Les Oeuvres Philosophiques. Dictionnaire, Presses Universitaires de France, Paris, 1992
Un dialogue entre philosophie, theologie et spiritualite” în Charles Andre Bernard Theologie mystique, Paris, Editions du Cerf, 2005
Entretien avec Michel Henry” în Michel Henry Entretiens, Editions Sulliver, 2005
Filosofia – aventura unui discurs, Editura Cronica, Iaşi, 1995
Teofania interioară, Editura Presa Buna, Iaşi, 1996
Mesajul şi labirintul său, Editura Cronica, Iaşi, 1998
Filosofia – aventura unui discurs, vol. II, Editura Cronica, Iaşi, 1998
Oglinda unitătii. Teme ale discursului teologic catolic, Editura Presa Buna, Iaşi, 2000
În căutarea cuvîntului pierdut, Editura Cronica, Iaşi, 2000
Filosofia – aventura unui discurs, vol. III, Editura Cronica, Iaşi, 2003
Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism, Editura Cronica, Iaşi, 2005
Filosofia – aventura unui discurs, vol. IV, Editura Cronica, Iaşi, 2012
Fascinația nevăzutului – www.esoterica.ro, Editura Cronica, Iaşi, 2012
Întoarcerea către Lumină, Editura Cronica, Iași, 2012
Himere și metamorfoze, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2017
Întîlniri interioare, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2019

Bogdan-Mihai Mandache
Bogdan-Mihai Mandache

Cartea lui Jean Borella dedicată unui subiect deloc comod, apărută în momentul în care Papa Benedict al XVI-lea amintea că gnoza autentică este o dezvoltare a credinţei, este pledoarie pentru o reaşezare a discuţiilor despre gnoză

Termenul gnoză a fost ignorat cu desăvîrşire de dicţionarele româneşti pînă în 1989, atît în cele generale ale limbii române, cît şi în cele de filosofie. Ca şi în alte cazuri, el nu a fost recuperat temeinic nici după 1990, lăsîndu-l în zona ceţoasă, a termenilor vag definiţi care astfel ar suscita mai mult interes. Adevărat este că termenul gnoză nu a fost pe deplin acceptat de lumea filosofilor şi teologilor europeni, el fiind deseori contrapus adevăratei doctrine creştine, de multe ori considerîndu-se un paradox a vorbi despre gnoza creştină. O recentă apariţie editorială (Jean Borella, Problemes de gnose, Editons L'Harmattan, coll. "Theoria", Paris, 2007, 402 p.) caută să descifreze cîteva dintre spinoasele probleme ale gnozei. Ştiam de preocupările lui Jean Borella în domeniu din lucrările sale anterioare (La charite profanee şi Esoterisme guenonien et mystere chretien), dar şi din amplul interviu acordat de filosoful francez şi apărut în volumul nostru Sensul ascuns, Editura Cronica, Iaşi, 2005, interviu intitulat sugestiv

Gnoza cere posibiltăţi ale inteligenţei care nu sînt egal prezente la toţi oamenii. La originile creştinismului,  gnoza şi gnosticismul erau cunoscute doar din scrierile celor care le respingeau (Irineu, Iustin, Ipolit), care ofereau  însă ample citate din adversarii care trebuia respinşi. Pentru o bună perioadă de timp a fost singura sursă documentară. Totul pînă în 1945, cînd la Nag Hammadi, în Egipt, a fost descoperită o adevărată bibliotecă gnostică, semn că o întreagă comunitate gnostică folosea aceste texte. Care este însă raportul gnozei şi gnosticismului cu creştinismul? Ştiam din cartea despre Guenon ca Jean Borella nu era adeptul teoriei unui esoterism creştin, căci revelaţia creştină era accesibilă tuturor şi nu numai unui grup de iniţiaţi, unei elite secrete, deşi admitea că gradul de înţelegere a parabolelor era diferit. Teza lui Jean Borella că prin adevărata gnoză trebuie înţeleasă o cunoaştere a lui Dumnezeu, interioară şi salvatoare, îi impune o dublă misiune: a arăta prin ce creştinismul realizează adevărul gnozei, şi…

Mai mult...

Pledoaria lui Jerome-Rousse Lacordaire este pentru a trece de la apologetica negativă la dialog, în climatul pe care îl cerea Papa Paul al VI-lea al, cel al clarităţii, dulceţii şi încrederii atît în virtutea propriului cuvînt cît şi în capacitatea de a primi de la interlocutor, privind către orizontul diversităţii drumurilor care duc către credinţă.

Apropierea celor doi termeni din titlu este de natură să surprindă, sau chiar să stîrnească reacţii negative. Ne grăbim să precizăm că am preluat titlul unei recente lucrări (Esoterisme et christianisme. Histoire et enjeux d'une expatriation, Paris, Editions du Cerf, coll. "Cogitatio fidei", 2007, 366 p.) purtînd semnătura unui teolog dominican - Jerome Rousse-Lacordaire. Profesor la Institutul Catolic din Paris, Jerome Rousse-Lacordaire nu este la prima lucrare ce abordează un subiect mai puţin studiat ( dar respins din plin!) în lumea catolică; în ultimii ani a semnat mai multe lucrări consacrate masoneriei: Rome et les franc-macons; Antimaconnisme; Jesus dans la tradition maconnique: rituels et symbolismes du Christ dans la franc-maconnerie francaise;Le Chevalier Rose-Croix, parfait macon et parfait chretien. Le grade de Rose-Croix et le christianisme primitif. Îmi amintesc cu plăcere că l-am avut partener de dialog - Secretul şi căile dificile de acces- pentru volumul Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism, Iaşi, Editura Cronica, colecţia "Arheologia spiritului", 2005, pp.182-188. Cînd se

vorbeşte insistent despre esoterism ca de o "nesăbuinţă" faţă de raţiunea teologică, cînd Consiliul pontifical pentru cultură şi Consiliul pontifical pentru dialog interreligios acuză esoterismul ca matrice a New Age, cînd esoterismul şi-a căpătat locul în cetatea academică, cînd un teolog ca Hans Urs von Bathasar vorbeşte despre "repatrieri" biblice şi creştine ale esoterismului, este limpede că teologii atenţi la discursul lumii nu se pot mărgini la a perora în van despre incompatibilitatea esoterismului cu lumea creştină. La originea demersului lui Jerome Rousse-Lacordaire sînt cîteva "verdicte" cuprinse în documentul pontifical Isus-Cristos, purtător de apă vie: o reflecţie creştină despre New Age. În acest document elaborat de cele două Consilii pontificale mai sus amintite, New Age este văzut ca o variantă contemporană a esoterismului occidental, matricea esenţială a gîndirii New Age bazîndu-se pe tradiţia esoterico-teosofică: " o tradiţie care s-a răspîndit din plin în cercurile intelectuale europene în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Se regăseşte îndeosebi în franc-masonerie, spiritism, ocultism…

Mai mult...

Din legendele gradelor anterioare am văzut că învățătura masonică este prezentată sub forma unor alegorii în spatele cărora se află mituri fondatoare ale umanității care, prin adaptarea la specificul învățăturii masonice, devin mituri fondatoare ale masoneriei. Nu altfel stau lucrurile cu învățătura Cavalerului Crucii și al Trandafirului.

La aproape patru secole de la apariția sa, rozicrucianismul rămîne o mișcare culturală și spirituală enigmatică. Este și acesta un semn că avertismentele din deschiderea și din finalul scrierii Confessio Fraternitatis nu au răsunat în deșert:  "Nimic din ceea ce se află rostit și adus la cunoștință tuturor cu privire la fraternitatea noastră să nu fie judecat cu ușurătate și să nu fie socotit ca o născocire deșartă și cu atît mai puțin să nu fie primit ca și cînd ar fi doar o închipuire a noastră. Noi nu ieșim la vînătoare după avutul vostru născocind elixiruri mincinoase, ci dorim să vă facem părtași ai bunurilor noastre. Vă vorbim acum în pilde, dar (cînd va sosi clipa) vrem să vă aducem în fața unei  înfățișări, înțelegeri, mărturisiri și cunoașteri a tuturor  tainelor, cunoaștere care să fie dreaptă, simplă, ușoară și fără ascunzișuri". De vreme ce enigma a rămas aceeași pînă în zilele noastre, ne putem întreba: "cînd va sosi  clipa"

dezvăluirii? Evident, o astfel de întrebare este un exercițiu retoric și prilejul deschiderii unei discuții despre unul dintre cele mai fascinante și spectaculoase grade ale Ritului Scoțian Antic și Acceptat: Cavaler  al Crucii și Trandafirului. Manifestele fondatoare ale rozicrucianismului (Fama Fraternitatis, Confessio Fraternitatis și Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz) au stîrnit o adevărată furtună în mediile intelectuale ale Europei apusene, dovedită de circulația și de interesul cu care erau lecturate și interpretate, cît și de abundenta literatură pe care au generat-o. Vastul curent hermetico-alchimic apărut în Renaștere nu urmărea doar restaurarea înțelepciunii antice, ci și reforma generală și radicală a tuturor instituțiilor religioase, sociale și culturale, într-un adevărat proces de renovatio a lumii occidentale. Fără a intra în detalii istorice care nu-și au locul aici, voi aminti doar că rozicrucianismul inițial a fost urmat de o vastă mișcare în secolul al XVIII-lea în care se remarcă sistemele Roza-Cruce de Aur și Roza-Cruce de Aur de Sistem Vechi. Dacă Roza-Cruce…

Mai mult...

Moştenitoare a unor vechi tradiţii, masoneria a rezistat probei timpului pentru că a ştiut să regrupeze diversitatea, a cultivat pluralismul, alteritatea, toleranţa şi fraternitatea

În anul 1801 lua naştere, la Charleston, Supremul Consiliu al Suveranilor Mari Inspectori Generali de grad 33 pentru Statele Unite ale Americii. Un an mai tîrziu, tot la Charleston, s-a creat Supremul Consiliu al insulelor franceze ale Americii, avîndu-l drept Suveran Comandor pe contele Grasse-Tilly. În octombrie 1804, este fondat la Paris Supremul Consiliu al Franţei, sub conducerea lui Auguste de Grasse-Tilly, primul Suprem Consiliu european. Cele două veacuri trecute de la aceste pietre de hotar ale evoluţiei Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au dat o configuraţie stabilă valorilor iniţiatice şi filosofiei celor treizeci şi trei de grade ale sale. Într-o lucrare  care marca bicentenarul Supremului Consiliu al Franţei şi semicentenarul activităţii sale publicistice consacrate spiritualităţii francmasonice, Jean-Pierre Bayard omagiază Ritul Scoţian Antic şi Acceptat şi francmasoneria în ansamblu: „În timp ce societatea noastră pierde noţiunea de sacru, uită spiritualitatea în folosul unei cunoaşteri tehnologice în căutarea profitului, cîteva fiinţe caută cu disperare originea lor fiind însetate de repere, de

probe irefutabile, de o arheologie riguroasă a gîndirii umane. Omul, neliniştit, ambiţionînd exactitudinea, caută să se liniştească. Francmasoneria înţelege să replaseze omul în contact cu forţele sacre ale cosmosului pentru a-i reda armonia iniţială. Bogăţia sa rezidă în puterea simbolurilor sale care sînt eterne şi universale, care nu aparţin nici unei şcoli, nici unei religii, dar pe care fiecare societate o interpretează după o percepţie pe care o extrage din acest Centru tradiţional, fără origine umană!" Crearea acestei instituţii cu 33 de grade rămîne încă misterioasă, în ciuda numeroaselor lucrări semnate de redutabili istorici. 33 este un număr sacru, marcat de simbolism, prezent în multe tradiţii religioase. Denumirea de scoţian, aparent obişnuită la prima vedere, nu ascunde o realitate istorică indubitabilă. În 1930, Albert Lantoine, membru al Supremului Consiliu al Franţei, scria în prefaţa la cartea sa despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat că acesta este celebru, „celebru şi puţin cunoscut". S-au schimbat lucrurile în mod radical de atunci? S-au…

Mai mult...