Bogdan-Mihai Mandache

Născut la 7 octombrie 1955 în comuna Podu-Iloaei, Iaşi, Bogdan-Mihai Mandache a fost unul din cei mai importanți filosofi contemporani și eseist, publicând peste o sută de articole și interviuri cu reputaţi specialişti din lumea francofonă din domeniile filosofiei, teologiei catolice şi esoterismului în reviste precum Opinia studenţească, Luceafarul, Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, secţia filozofie, Xenopoliana, Simposion, Vatra, Eglise et Vie, Dialog Teologic, Cronica, Convorbiri literare, Scriptor ș.a..

Studiile gimnaziale le-a absolvit la Liceul Al.I. Cuza (1966-1974) şi a finalizat studiile Facultății de Filosofie din Iaşi (1975-1979). A profesat în învăţământul gimnazial (1979-1987), ca sociolog la Institutul Politehnic Iaşi (1988-1990), redactor la revista ieşeană Cronica din 1990 și redactor-şef adj. la aceeaşi revistă (din 2000).

Bogdan-Mihai Mandache a fost un om cultivat, instruit, tolerant, cu o mare deschidere a spiritului spre sacru. Fără a-l îndepărta de breaslă, a conturat prietenii bazate pe afinităţi comune, iar familia i-a implinit viaţa și au dat sens poezii vieţii, găsindu-şi armonia şi echilibrul propriei vieţi, în timpuri diferite, prin intermediul scrierilor sale.

Corect în atitudine şi elegant în ţinuta propriului suflet, Bogdan-Mihai Mandache a fost un adevărat spirit enciclopedic. Cu o vastă erudiție, era iubit, respectat, admirat de colegi iar el, la rândul lui, îşi iubea semenii. Generos şi cu o vitalitate aparte, a fost un exemplu pentru generaţia sa și pentru cele care au urmat. A fost intelectualul care prin opera sa a rupt barierele şi a deschis perspective noi filosofiei româneşti, opera sa rămânând profesiunea de credință a unui om de cultură care a văzut mai departe, un iluminat în contemporaneitate, a cărui scriere devine, din ce în ce mai profund, un crez pentru prezent.

Volume publicate

Articole despre Cantemir, Maiorescu, N. Petrescu, I. Petrovici, L. Rusu, P. Comarnescu, C. Noica în Encyclopedie Philosophique Universelle, vol. III, Les Oeuvres Philosophiques. Dictionnaire, Presses Universitaires de France, Paris, 1992
Un dialogue entre philosophie, theologie et spiritualite” în Charles Andre Bernard Theologie mystique, Paris, Editions du Cerf, 2005
Entretien avec Michel Henry” în Michel Henry Entretiens, Editions Sulliver, 2005
Filosofia – aventura unui discurs, Editura Cronica, Iaşi, 1995
Teofania interioară, Editura Presa Buna, Iaşi, 1996
Mesajul şi labirintul său, Editura Cronica, Iaşi, 1998
Filosofia – aventura unui discurs, vol. II, Editura Cronica, Iaşi, 1998
Oglinda unitătii. Teme ale discursului teologic catolic, Editura Presa Buna, Iaşi, 2000
În căutarea cuvîntului pierdut, Editura Cronica, Iaşi, 2000
Filosofia – aventura unui discurs, vol. III, Editura Cronica, Iaşi, 2003
Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism, Editura Cronica, Iaşi, 2005
Filosofia – aventura unui discurs, vol. IV, Editura Cronica, Iaşi, 2012
Fascinația nevăzutului – www.esoterica.ro, Editura Cronica, Iaşi, 2012
Întoarcerea către Lumină, Editura Cronica, Iași, 2012
Himere și metamorfoze, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2017
Întîlniri interioare, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2019

Bogdan-Mihai Mandache
Bogdan-Mihai Mandache

Apariția traducerii în limba română a cărții lui Jolande Jacobi apropie cititorii de semnificațiile în psihologia și analiza jungiană a trei concepte altminteri larg răspîndite. Se scrie mult despre Jung și din fericire se scrie temeinic; în ultimii ani s-au tradus în limba română numeroase cărți despre ego, despre Sine, despre vis, despre interioritate, cărți scrise de colaboratori ai lui Jung, de analiști jungieni.

Editura Trei a asumat nu numai un frumos proiect editorial, ci și un strălucit proiect intelectual: editarea operei ilustrului psihiatru și psihanalist elvetian, Carl Gustav Jung. Din seria Opere complete, care este proiectată în 20 de volume, volumele 9 și 18 în două părți, volumul 14 în trei parți, au apărut 14 volume; alături de acestea au apărut Analiza viselor și monumentala Cartea roșie. Recent Editura Trei a publicat o lucrare despre C.G. Jung: Jolande Jacobi, Complex, arhetip, simbol în psihologia lui C.G. Jung, traducere din germană de  Daniela Ștefănescu, colecția "Psihologie-psihoterapie". Jolande Jacobi a fost o apropiată colaboratoare a lui Jung, a fost profesor la Institutul C.G. Jung din Zurich; o altă lucrare scrisă de Jolande Jacobi, Psihologia lui C.G. Jung, a apărut în urmă cu cîțiva ani tot la Editura Trei. Astăzi se discută cu multă lejeritate despre subiecte din varii domenii, invocîndu-se termeni a căror semnificatie scapă multora, termeni care intră în uzajul cotidian tot mai goliți

de sensul original, tot mai goliți de înțeles. Jolande Jacobi amintește în prima propoziție a cărții de "încurcătura babiloniană a limbilor", la fel de nocivă fiind și cea a termenilor, iar cînd este vorba de un domeniu nou cum este "psihologia abisală" înlăturarea confuziilor este un demers necesar și salvator al adevăratelor înțelesuri ale conceptelor fundamentale ale teoriei jungiene, "piloni de bază ai edificiului său ideatic amplu, care dau naștere deosebit de frecvent la înțelegeri greșite." Un astfel de termen este cel de complex, "viaregia spre inconștient", alcătuit dintr-un nucleu și din asociațiile legate de el; deseori auzim că oamenii au complexe, dar ceea ce i se pare cu adevărat relevat lui Jung este că "aceste complexe pot să ne aibă ele pe noi." După necesare considerații asupra fenomenologiei complexului, Jolande Jacobi insistă asupra deosebirilor dintre concepția lui Jung și cea a lui Freud; deși cei doi au mers pînă la un punct pe același drum, ei s-au despărțit cînd…

Mai mult...

Ego și arhetip este o carte despre ego și Sine, despre căutarea sensului și viața simbolică, despre unitate și multiplicitate în devenirea psihicului. O carte în care se împletesc teme și simboluri mitice, filosofice, religioase, alchimice; toate converg spre împlinirea Opusului, alchimia fiind cea care a așezat coroana pe edificiul jungian.

Carl Gustav Jung nu a creat o școală în sensul strict instituțional al termenului, dar numeroși colaboratori ai săi au perpetuat spiritul jungian, au dus mai departe intuițiile celui care a creat o Școală de gîndire. Deși cu oarecare întîrziere, au pătruns în ultimii ani și în spațiul românesc scrierile unor colaboratori apropiați ai lui Jung sau adepți ai teoriei și practicii analitice jungiene: Marie-Louise von Franz, Jolande Jacobi, Etienne Perrot. În primăvara anului 2014 Editura Nemira a avut lăudabila inițiativă de a lansa colecția "Philemon", coordonată de Lavinia Bârlogeanu, colecție care și-a propus să apropie cititorul român de texte fundamentale ale școlii jungiene de psihologie. Au apărut cărți ale lui Robert Moss, Lavinia Bârlogeanu, Etienne Perrot, Marie-Louise von Franz. Am lăsat la urmă cartea care cronologic a deschis colecția: Edward F. Edinger, Ego și arhetip. Individuarea și funcția religioasă a psihicului, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, traducere din limba engleză de Claudiu Pănculescu, 2014, 392 p. Edinger afirmă dintr-un

început că descoperirea cea mai importantă a lui Jung este inconștientul colectiv sau psihicul arhetipal; dacă psihicul individual are și o dimensiune transpersonală care se manifestă în tipare, "datorită descoperirii ulterioare a lui Jung știm că psihicul arhetipal are un principiu structural sau ordonator ce unifică conținuturile arhetipale diverse. Acesta este arhetipul central sau arhetipul unității pe care Jung l-a numit Sine. Sinele este centrul ordonator și unificator al întregului psihic (conștient și inconștient), exact așa cum ego-ul este centrul personalității conștiente. Sau, cu alte cuvinte, ego-ul reprezintă sediul identității subiective, în timp ce Sinele este sediul identității obiective." Edinger pune în evidență alternanța dintre unirea și separarea ego-Sine și cele trei stări ale relației: inflația, alienarea și dialectica conștientă. Inflația ego-ului este corespunzătoare stării copilăriei, starii originare de circularitate, unitate, asemănătoare omului rotund descris de Platon în Banchetul. Starea de inflație originară este strălucit prezentată în mitologie, dar și în mitul Grădinii din Eden, comparabil cu mitul grecesc al…

Mai mult...

Giorgio Agamben a ales pentru cartea sa cîteva teme ale culturii europene (ideea de melancolie, opera de artă și dominația mărfii, fantasma în poezia de dragoste din secolul al XIII-lea, forma simbolica) pe marginea cărora glosează cu dăruire și talent,

Profesor la Institutul Universitar de Arhitectură din Veneția și la Collège International de Philosophie, participant la seminariile lui Martin Heidegger, Giorgio Agamben este unul dintre cei mai importanți filosofi italieni contemporani. Este cunoscut cititorilor români pentru cărțile sale Prietenul și alte eseuri (incursiuni în universul unor concepte fundamentale pentru lumea de astăzi, dar care au marcat parcursul gîndurilor și faptelor de-a lungul veacurilor de la Aristotel la Martin Heidegger) și Nuditatea (investigarea unor teme variate ale culturii noastre care își au unitatea în tema predilectă a filosofului italian: definirea așezarii noastre în lumea de azi și cercetarea răđăcinilor acestei așezări). Editura Humanitas, care a editat și titlurile amintite, propune o nouă carte semnată de Giorgio Agamben: Stanțe. Cuvântul și fantasma în cultura occidentală, traducere din italiană de Anamaria Gebăilă, 2015, 258 p. Volumul este o culegere de studii și eseuri despre teme și motive filosofice din cultura europeană. Ce mai spune cuvîntul stanțe omului zilelor noastre? Răspunsul ni-l oferă printr-un

citat din Dante, care afirmă că acest cuvînt a fost născocit "pentru ca acel lucru în care este cuprins întregul meșteșug al canțonei să fie numit stanță, adică odaie încăpătoare sau receptacol al întregii arte. Căci după cum în sânul canțonei se adună întregul gând, tot așa stanța strînge în sânul ei întreaga artă." Privită din afară, viața monastică se înfățișează ca o trăire tihnită, ca o curgere lină, neabătută, departe de agitația locurilor profane. Din primele secole ale creștinismului, odată cu apariția vieții monahale, trăitorii din mănăstiri sau din pustiuri au simțit că viața lor este deseori tulburată de ispite, de demoni. Evagrie Ponticul și pe urmele sale Ioan Casian enumerau opt păcate capitale, reduse apoi la șapte; poate că cel mai înfricoșător "demon al amiezii" era akedia, trîndăvia, întristarea, sindromul melancolic care îi încearcă la ceasul amiezii pe călugării care se cufundă într-o păguboasă așteptare, într-o sfîrșeală care nu-i îndeamnă nici la meditație, nici la lectură, nici la…

Mai mult...

Raimundus Lullus era convins că prin arta sa, ars inveniendi veritatem, poate înțelege ordinea întregii lumi reflectată în cunoașterea umană, oglindită în inegalabila sa artă combinatorie.

Raimundus Lullus/ Ramon Llull (1232/1233-1315/1316) este unul dintre cele mai neobișnuite personaje ale lumii medievale; detestat și admirat deopotrivă, Raimundus Lullus este unul dintre străluciții cărturari europeni ai creștinismului medieval. Își petrece tinerețea la curtea regală a Aragonului, unde se face vestit pentru aventurile sale. Întîlnirea unei femei frumoase avea să se transforme din ceea ce spera a fi o aventură erotică într-o subită convertire, în abandonarea vieții mondene, a familiei, dedicîndu-se exclusiv penitenței și misionarismului catolic printre musulmanii din Spania și din Africa. Se retrage mai întîi pe muntele Randa unde primește iluminarea și are intuiția Marii Arte (ArsMagna). Va călători, va înființa colegii pentru pregătirea viitorilor misionari, va lupta necontenit împotriva islamismului și a averroismului. Zelul nemăsurat avea să-i aducă și sfîrșitul, petrecut la Setif, în nordul Africii, unde localnicii l-au bătut cu pietre; se întîmpla acum aproape 700 de ani, în 1316. Raimundus Lullus va încerca în opera teologică și filosofică să se elibereze de greoaia scolastică

și de soluțiile avansate de predecesori. Pe urmele lui Augustin și în opozitie cu averroismul, Lullus susține subordonarea filosofiei teologiei; erorile filosofiei depindeau, în opinia sa, de ignorarea adevărurilor credinței, în lumina căreia trebuie să se organizeze întreaga cunoaștere. Lullus credea că dacă cunoșterea ar fi prezentată într-o manieră organică, cu caracteristicile unei rigori evidente și în strînsă relație cu conținuturile credinței, toți oamenii, inclusiv necredincioșii, ar fi convinși de adevărul său. Pentru a-și atinge țelul, Lullus elaborează o "artă generală" fondată pe principii capabile să conțină fundamentele tuturor științelor; aceste principii foarte generale sînt elemente simple la care pot fi reduși termenii oricărei propoziții. Emile Brehier afirma în celebra sa lucrare Histoire de la philosophie, apărută în prima jumătate a secolului trecut, că imensa operă a lui Raimundus Lullus nu este complet studiată, idee reluată și de Anton Dumitriu în Istoria logicii, unde sustinea că opera filosofului catalan a fost "privită mai mult ca o curiozitate și ca un…

Mai mult...

Cartea scrisă de Marie-Louise von Franz arată că inconștientul pregătește conștiința pentru o transformare profundă pe care omul încă nu o poate reprezenta, pentru că "rațiunea noastră e înconjurată de peste tot de mistere de nepătruns", iar visele se împletesc în figuri magice care reconfigurează țesătura fascinantă a lumii gîndului...

Visul a fost dintotdeauna un mijloc prin care oamenilor le erau transmise revelații sau intuiții profetice. Biblia, cu precădere Vechiul Testament, menționează astfel de experiențe numite viziuni sau vise, care îi tulburau pe cei care nu puteau înțelege sensul lor. Iosif și Daniel erau considerați doi eminenți interpreți ai viselor, iar ei vedeau în această putere un dar de la Dumnezeu. În Vechiul Testament sînt amintite peste 40 de vise, cele mai cunoscute fiind: visul trimis de Yahve, visul lui Iacob cu scara, visul paharnicului și al pitarului lui Faraon, visele lui Nabuconodosor. În Biblie, visele reprezintă evenimente care urmează să se petreacă, ele sînt simbolice și au nevoie de interpretare, rareori semnificația lor fiind limpede, așa cum este visul lui Iacob, cînd în vis îi apare scara pe care urcă si coboară îngerii lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi făgăduiește lui și urmașilor lui pămîntul pe care dormea. Iov amintește oamenilor că Dumnezeu "vorbește în vis, în vedeniile nopții, atunci

cînd somnul se lasă peste oameni și cînd ei dorm în așternuturile lor. Atunci El dă înștiințări oamenilor și-i cutremură cu arătările Sale" (Iov 33, 15-16). Dar Biblia are și numeroase interdicții de a da crezare viselor: "Căci terafimii rostesc cuvinte deșarte, vrăjitorii au vedenii mincinoase și spun visuri amăgitoare și mîngîieri deșarte" (Zaharia 10, 2) sau "Deșarte nădejdi și mincinoase își face omul cel neînțelegător și visurile fac pe cei neînțelepți să-și iasă din fire. Ca și cel ce se prinde de umbră și aleargă după vînt, așa este și cel care crede visurilor" (IsusSirah 34, 1-2). Atitudinea față de vise a fost diferită dintr-un început; alături de cei care le interpretau și le luau în serios erau cei neîncrezători în presupusele "dezvăluiri" pe care le fac visele; ca totdeauna, la mijloc a fost și o poziție neutră, care susținea încă din vechime că "un vis neinterpretat este ca o literă necitită".  Încă din Vechiul Testament s-a facut o…

Mai mult...

Într-o lume în care este o inflație de încercări de a defini, de a explica iluminarea, Betty Quirion a trăit propria iluminare pe care a transpus-o într-o scriere de o stranie simplitate, cu un netăgăduit îndemn de a sonda, de a privi înlăuntrul nostru.

Betty Quirion și-a aștenut pe hîrtie gîndurile fără vreo intenție teoretică, descriind ceea ce a trăit începînd cu primăvara lui 2008. Cartea sa a apărut în Québec, în 2012, recent aparînd la Editura Herald versiunea în limba română, în traducerea semnată de Magda Vernescu. Cartea Le fraîcheur de l'instant. Le fin d'un rêve d'individualité, Prospețimea clipei. Sfârșitul unui vis de individualitate, semnată simplu Betty, este o tulburătoare mărturie de viață. Într-o lume în care este o inflație de încercări de a defini, de a explica iluminarea, Betty a trăit propria iluminare pe care a transpus-o într-o scriere de o stranie simplitate, cu un netăgăduit îndemn de a sonda, de a privi înlăuntrul nostru. O copilărie lipsită de afecțiunea părintească, mama i-a murit imediat după naștere, a fost crescută de altă familie, va naște în interiorul ființei lipsite de aparare, de puterea de reacție, o revoltă trăită în singurătatea visului; lipsa familiei a generat suferința și singurătatea pe care copilul încerca

să le lase în afara propriei lumi, a propriului univers care nu era doar o lume în care se simțea protejat, ci o lume în care își făceau loc percepțiile extrasenzoriale, universurile paralele, formele de spiritualitate sofisticate, neîntîlnite la copiii cărora le împărtășea trăirile sale. Totul era căutare, dorință de cunoaștere și control al vieții, de evitare a stării de anxietate și a senzației de vid interior: "Mă lupt cu entități și conduc suflete pierdute la sursa de lumină. Aceste experiențe sunt mult mai reale și mai puternice decât viața cotidiană plină de încercări și decepții. În ochii mei, aceste capacități compensează suferința acumulată din copilărie. Și credeam cu tărie că viața mi le impune tocmai în scopul de a-mi permite accesul spre alte dimensiuni." De mică a înțeles că adevărata lume este cea a EI, nu cea în care se rînduiau evenimente și care era populată de oameni mai mult sau mai puțin prietenoși. Experiența orfelinatului o apropie de…

Mai mult...

Cartea lui Franco Volpi, amplu documentată, este o solidă mărturie "că nihilismul reprezintă ceva mai mult decît un simplu curent al gîndirii contemporane sau o sumbră aventură a avangardelor sale intelectuale."

Nihilismul este specific modernității sau este o constantă a tuturor epocilor și a perioadelor de răscruce? Decadența, individualismul, dezvrăjirea lumii, instrumentalizarea rațiunii, dispariția idealurilor, prăbușirea vechilor valori sînt doar ale epocii recente sau aparțin umanității dintotdeauna și diferă doar intensitatea cu care se manifestă? Sînt doar două din întrebările cărora caută să le răspundă o carte semnată de Franco Volpi, recent tradusă în limba română: Nihilismul, Iași, Editura Institutul European, traducere de Teodora Pavel, 2014, 332 p. În forma sa teoretizată, nihilismul este un curent filosofic, și nu numai, care cronologic aparține modernității, dar considerații filosofice sau teologice despre nimic sau nonexistență întîlnim incă din antichitate. Sofistul-retor Gorgias a rămas celebru pentru discursurile și scrierile sale strălucite, vădind o înclinație spre paradox, spre combaterea dogmei și a rigidității rutinei; printre scrierile sale deseori este citat și astăzi tratatul său Desprenonexistență în care susține că nimic nu există, că dacă ar exista nu ar putea fi reprezentat, iar dacă acel ceva

ar fi reprezentat nu ar putea fi comunicat nici explicat altora; urmează un joc al alternațelor argumentelor despre existent și nonexistent pe care o putea pune în operă doar un strălucit sofist cum era Gorgias. Franco Volpi invocă în preambulul cărții sale și cîțiva filosofi și teologi care, paradoxal, au găsit punct de susținere al argumentației lor în nimic: Fridugisus din Tours, Ioan Scotus Eriugena, Ioan al Crucii, Meister Eckhart, Angelus Silesius, Charles de Bouvelles sau Leibniz.  Cum însă nu istoria problemei filosofice a nimicului este miza cercetării profesorului Franco Volpi, acesta aprofundează în cartea sa nihilismul în sens restrîns, adică acel curent filosofic afirmat în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Deși termenul nihilism este cunoscut de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, cel care a susținut că a creat termenul "nihilist" este scriitorul rus Turgheniev, care îl folosește în romanul Părinți și copii pentru a defini modul de a gîndi al lui Bazarov, un "negator" al valorilor și ordinii…

Mai mult...

Palmierul Deborei este un tratat de etică, o imitatio Dei, care expune principiile unei conduite ideale pornind de la modelul oferit de cele zece sefiroturi în care se manifestă divinitatea în lume și după imaginea cărora trebuie omul să acționeze.

Filosofii din vechea Eladă identificau limbajul rațiunii cu limba greacă. Aristotel elabora o listă de zece categorii pe baza categoriilor gramaticale ale limbii grecești; pentru filosofii greci gîndirea, discursul era logos; vorbitorii altor limbi erau barbaroi. Nimeni nu neagă că limba greacă este o limbă filosofică prin excelență, o limbă în care s-au exprimat strălucit logos-ul și mythos-ul, imaginile, conceptele, teoriile, simbolurile, categoriile și alegoriile. În timp s-a conturat ideea că dacă limba greacă este cea care numește Ființa, raporturile omului cu Dumnezeu au fost înscrise în ebraică, o limbă care cel puțin la începuturi nu a fost una a formalizării sau abstractizării; mai puțin a corpului filosofic sau științific, ebraica era mai curînd o limbă a revelației și a profeției, era mai aproape de povestire și metaforă, decît de noțiuni și categorii, bogată în termeni concreți, săracă în abstracții. Cuvîntul revelat se adresează cuiva, în Biblie cuvîntul nu este solitar, totdeauna va exista o ureche pentru a-l asculta, un

spirit pentru a discerne sensurile. Cuvîntul revelat are deopotrivă un adresant și o referință la lume, revelația fiind un cuvînt care ascunde comori de înțelepciune și care poate fi imediat înțeleasă. Oferită cititorului scriitura capătă o anumită autonomie, o existență independentă care o deschide către noi interpretări, către dezvoltări ulterioare. Filosofia iudaică s-a afirmat într-o frumoasă confruntare mai întîi cu curentele de gîndire elenistică, apoi cu cultura arabă. "Luminile iudaismului", cum numea Maurice-Ruben Hayoun efervescenta activitate intelectuală care a dat naștere speculației filosofice expusă în frumoase creații literare, acoperă 15 secole, din care perioada cea mai fecundă este marcată la un capăt de Moise Maimonide, iar la celălalt de Moise Mendelssohn; sînt Luminile de la Cordoba la Berlin, exprimate mai întîi în limba ebraică și de asemenea în iudeo-arabă, pentru a atinge apogeul în limba germană. Religia poporului lui Israel este de esență biblico-talmudică, doctorii Legii interpretînd prescripțiile biblice cu ajutorul unei hermeneutici proprii; în același timp religia biblico-talmudică nu…

Mai mult...

Fără a se prezenta ca un tratat de simbolism sau o încercare istorică asupra evoluției ritualurilor, cartea lui Jean Solis este un prețios instrument de studiu pentru cei interesați de învățătura ritualurilor impregnate de înțelepciunea biblică.

E o interminabilă discuție asupra surselor religioase ale ritualurilor masonice. Cei mai puțin deprinși cu cartea, din păcate prea mulți, care-și ascund neștiința afișînd însemne acolo unde nu trebuie, se cantonează în ahicunoscuta dogmă că masoneria nu este o religie și că se adresează bărbaților aparținînd tuturor confesiunilor. Parțial adevărat. De ce parțial? Pentru că ritualurile sînt impregnate de referințe biblice, pentru că părinții fondatori erau clerici, pentru că mult citatele, puțin cititele!, Regius și Cooke fac trimiteri la Evanghelii, Jean Solis afirmă dincolo de orice echivoc: "Mi se pare totdeauna uimitor că trebuie să repet această evidență istorică și non discutabilă: francmasoneria este fiica creștinismului". Sînt primele rînduri ale recentei sale cărți Les références bibliques dans la franc-maçonnerie, Editions de la Hutte, Cadix, 2015, 368 p. Jean Solis insistă asupra cîtorva aspecte istorice care ar lămuri starea reală a lucrurilor: masoneria modernă este opera unor britanici creștini, care aparțineau diverselor ramuri protestante; la începutul veacului al XVIII-lea "universul" masonic

cuprindea doar creștini, acceptarea evreilor făcîndu-se în secolul al XIX-lea, iar a musulmanilor în secolul al XX-lea; toleranța religioasă era mai mult un gen de latitudinarism destinat să concilieze mai curînd disputele privind mișcările reformatoare în sînul creștinismului. De aceea este necesar să se distingă net între istorie și legendă; dacă Anderson l-a considerat pe Adam primul mason, să înțelegem că este o metaforă. Cînd lumea masonică și-a deschis orizontul, fraternitatea a primit în rîndurile sale diverse componente religioase și culturale într-un spirit de deschidere și de iubire, un spirit cristic în profunzimea sa. În acest context ateismul practicat de unele obediențe este de neînțeles și contrar spiritului tutelar al instituției, dar cum spunea Bruno Etienne fiecare este liber să se înșele de bună voie. Tot dintr-o defectuoasă înțelegere a toleranței, și-a facut loc noțiunea de solstițiu, cînd atît vara cît și iarna masonii se reunesc pentru sărbătorile sf. Ioan. O discutie mai amplă este despre relativismul cultural care nu…

Mai mult...

Șestov era tot mai convins că fără o trezire din somnul filosofiei tradiționale, dar și din al teologiei tradiționale acestea treptat nu vor mai spune ceva ființei, el încercînd să-l convingă pe Husserl că filosofia ar trebui să spijine ființa, nu gîndirea.

Nu puțini sînt cei care se întreabă de ce filosofia rusă nu are notorietatea, amploarea pe care o au alte domenii ale creației, cum ar fi literatura, teologia, arta. Într-o enciclopedie care are o amplă secțiune despre filosofiile naționale, autorul se întreabă dacă un studiu asupra filosofiei ruse echivalează cu un studiu al filosofiei în Rusia. În studiul său autorul enumeră cîteva direcții majore ale gîndirii ruse și cîțiva autori de neocolit; printre ei scriitori unanim recunoscuți (Gogol, Dostoievski, Tolstoi sau Soljenițin), dar și cunoscuți teologi (Nikolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Nikolai Lossky, Vladimir Lossky, Vladimir Soloviov, Pavel Florenski). Rămîne întrebarea asupra filosofilor și filosofiei. O recentă apariție editorială, purtînd semnătura lui Michael Finkenthal, ne aduce în atenție un cunoscut și influent gînditor rus: Lev Șestov. Filosof existențial, gânditor religios, București, Editura Tractus Arte, traducere din limba engleză de Roxana Sorescu, 340 p., 2014. Autor al unei cărți despre D. Trost (Între realitatea visului și visul ca realitate), avînd în pregătire

una despre Benjamin Fondane, Michael Finkenthal a studiat în România, Israel și Statele Unite ale Americii; este profesor la Universitatea John Hopkins din Baltimore, unde se ocupă de fizica plasmelor fierbinți. Lev Șestov (pe numele real Lev Isaakovici Schwarzmann) era fiul unui industriaș și comerciant evreu aparținînd "păturii superioare" a Kievului; Șestov este un gînditor dificil de înțeles prin pozițiile sale tranșante, prin opiniile radicale, prin stilul uneori ușor aforistic, dar și prin particularitățile biografice, Micheal Finkenthal urmînd în studiul său pas cu pas biografia și opera autorului rus. Nu sînt deloc surprinzătoare primele rînduri din carte: "Poate că despre opera lui Șestov nu ar trebui să se scrie decât într-un stil aforistic." Gîndirea sa are în mod deliberat un caracter asistematic și conștient antinomic care-și găsește o reflexie adecvată în forma sa de discurs, fondat pe eseu, aforism și metaforă. Șestov nu împărtășea idealul gîndirii raționale care cu bucurie elimina afectivitatea din domeniul cunoașterii; Șestov era mai curînd de…

Mai mult...