volpi nihilismNihilismul este specific modernității sau este o constantă a tuturor epocilor și a perioadelor de răscruce? Decadența, individualismul, dezvrăjirea lumii, instrumentalizarea rațiunii, dispariția idealurilor, prăbușirea vechilor valori sînt doar ale epocii recente sau aparțin umanității dintotdeauna și diferă doar intensitatea cu care se manifestă? Sînt doar două din întrebările cărora caută să le răspundă o carte semnată de Franco Volpi, recent tradusă în limba română: Nihilismul, Iași, Editura Institutul European, traducere de Teodora Pavel, 2014, 332 p. În forma sa teoretizată, nihilismul este un curent filosofic, și nu numai, care cronologic aparține modernității, dar considerații filosofice sau teologice despre nimic sau nonexistență întîlnim incă din antichitate. Sofistul-retor Gorgias a rămas celebru pentru discursurile și scrierile sale strălucite, vădind o înclinație spre paradox, spre combaterea dogmei și a rigidității rutinei; printre scrierile sale deseori este citat și astăzi tratatul său Desprenonexistență în care susține că nimic nu există, că dacă ar exista nu ar putea fi reprezentat, iar dacă acel ceva ar fi reprezentat nu ar putea fi comunicat nici explicat altora; urmează un joc al alternațelor argumentelor despre existent și nonexistent pe care o putea pune în operă doar un strălucit sofist cum era Gorgias. Franco Volpi invocă în preambulul cărții sale și cîțiva filosofi și teologi care, paradoxal, au găsit punct de susținere al argumentației lor în nimic: Fridugisus din Tours, Ioan Scotus Eriugena, Ioan al Crucii, Meister Eckhart, Angelus Silesius, Charles de Bouvelles sau Leibniz.  Cum însă nu istoria problemei filosofice a nimicului este miza cercetării profesorului Franco Volpi, acesta aprofundează în cartea sa nihilismul în sens restrîns, adică acel curent filosofic afirmat în secolele al XIX-lea și al XX-lea.

Deși termenul nihilism este cunoscut de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, cel care a susținut că a creat termenul “nihilist” este scriitorul rus Turgheniev, care îl folosește în romanul Părinți și copii pentru a defini modul de a gîndi al lui Bazarov, un “negator” al valorilor și ordinii sociale existente; dacă atribuirea paternității este exagerată, trebuie recunoscut că scriitorul rus a popularizat în epocă termenul de nihilist. La mijlocul secolului al XIX-lea termenul de nihlism era folosit în culturile germană și franceză; el fusese folosit izolat și în teologia medievală, dar acolo nu era vorba despre o conceptualizare a termenului. Aceasta s-a produs, în opinia lui Franco Volpi, o data cu Pascal care dă măsura transformării pe care cosmologia a adus-o în raport cu poziția metafizică a omului în univers: ” Totul e o sferă infinită al carei centru se află pretutindeni, iar circumferința nicăieri. Închipuirea noastră se pierde la acest gînd. (…) Să ne cunoaștem deci puterile; sîntem ceva și nu sîntem nimic. Deși sîntem ceva, nu vedem bine primele principii care se nasc din nimic; și fiindcă nu sîntem nimic nu putem vedea nemărginirea.” Pe marginea aceastei tulburătoare priviri asupra omului și a lumii, Franco Volpi notează că în universul cosmologiei moderne, omul “nu mai poate locui și nu se mai poate simți acasă, așa cum se simțea în cosmosul antic și medieval. Universul este perceput ca fiind străin destinului său individual. În fața tăcerii eterne a stelelor și a spațiilor infinite care îi rămîn indiferente, omul este singur cu el însuși. Și fără patrie.”

Școala idealistă folosește frecvent termenul de nihilism, după cum același termen este utilizat pentru critica tezelor idealismului, așa cum o face Jacobi într-o scrisoare adresată lui Fichte; una dintre descrierile expresive ale experienței asupra Nimicului îi aparține lui Jean Paul: “Nu există nici Dumnezeu, nici timp. Eternitatea nu face decît să se macine pe sine și să roadă haosul. Curcubeul irizat al ființelor se arcuiește fără soare deasupra abisului și se dizolvă picătură cu picătură – asistăm la îngroparea mută a naturii sinucigașe și sîntem îngropați în același timp cu ea. Cine-și mai ridică privirea către ochiul divin al Naturii? Ea vă fixează cu nemărginita ei orbită și neagră.” Dinspre romantism și idealism, nihilismul capătă un sens social și politic descriind starea unei societăți care trebuie depășită, cazul cel mai grăitor fiind cel al gîndirii ruse de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, cînd termenul de nihilism a ajuns să desemneze o mișcare de rebeliune socială și ideologică, o revoltă antiromantică și antimetafizică, dar fără o construcție înlocuitoare: “Mișcarea nihilistă rusă a fost adesea mai curînd dogmatică și rebelă decît critică și sceptică (…) renega așadar trecutul, condamna prezentul, dar fără capacitatea de a se deschide unei configurări concrete și pozitive a viitorului”, scrie Franco Volpi.

Intrarea triumfală a nihilismului în gîndirea europeană o datorăm lui Friedrich Nietzsche, un vestitor al timpurilor nihilismelor, filosoful care scria că nihilismul este în fața ușii, dar nu era un oaspete care cerea ospitalitate, ci figura stranie care anunța deja prezența nihilismelor în casele noastre. Nihilismul, scria filosoful german pe la 1885/6, era în fața ușii, nu se știa “de unde venea acest cel mai neliniștitor dintre toți oaspeții”, dar mai cu seamă nu se știa cît va rămîne.  Cu Nietzsche, “analiza fenomenului atinge apogeul, ajungînd la o conștiință istorică deplină cu privire la rădăcinile sale cele mai îndepărtate, platonismul și creștinismul, alimentînd în același timp exigența critică a unei depășiri a relelor care derivă din acestea. Nu este așadar o exagerare să-l considerăm pe Nietzsche drept cel mai mare profet și teoretician al nihilismului”, consideră Franco Volpi. Discursul lui Nietzsche despre nihilism merge mînă în mînă cu cel despre decadență, aici întîlnindu-se cu ideile lui Paul Bourget, care analiza societatea sfîrșitului de secol XIX prin conceptele de decadență, pesimism, cosmopolitism, nihilism. Filosoful german duce mai departe analiza și deschide un orizont mai vast al interpretării sale asupra nihilismului: “Nihilismul nu este o cauză, ci doar logica decadenței”, pentru ca în Voința de putere să ducă gîndul mai departe: “De ce pînă la urmă venirea nihilismului este de acum necesară? Pentru că valorile noastre precedente sînt cele care poartă în ele concluzia ultimă; pentru că nihilismul este o logică gîndită pînă în străfundul marilor noastre valori și idealuri – pentru că trebuie mai întîi să trăim nihilismul, pentru a înțelege care a fost propriu-zis valoarea acestor valori.”

În secolul al XX-lea gîndirea lui Nietzsche a suscitat controverse și interogații, unul dintre cei mai temeinici cunoscători ai operei sale fiind tot un filosof german, Martin Heidegger, care avea să consacre la Universitatea din Freiburg, între anii 1936-1940, cursuri asupra gîndirii fundamentale a lui Nietzsche, într-un spirit al interogării lămuritoare, al “confruntării fructuoase”. Aceasta dovedește tenacitatea cu care Heidegger s-a aplecat asupra operei nietzsceene; în aceeași perioadă Heidegger frecventa Arhiva Nietzsche, și pentru un timp a făcut parte din comitetul științific pentru editarea operelor lui Nietzsche. Este și perioada în care Heidegger acordă atenție nihilismului, negativității care devin categorii centrale pentru a înțelege metafizica și istoria ființei înseși. Heidegger a avut cu Nietzsche o confruntare filosofică pe două mari teme: voința de putere și eterna reîntoarcere a aceluiași; dar despre nihilism va avea o confruntare memorabilă cu Ernst Junger, considerată de Franco Volpi “analiza contemporană cea mai pătrunzătoare a problemei nihilismului, un itinerarium mentis in nihilo pe măsura secolului XX.” Disputa este despre linia nihilismului, dacă trebuie trecută, cum îndemna Junger, sau dacă acest lucru este încă prematur, cum sugera Heidegger, cel care spunea că refuzînd apropierea nimicului rămîi “definitiv și fără speranță în afara filosofiei”. Junger scria în Jurnalul său că dezbaterea sa cu Heidegger a fost un “eveniment epocal”.

Cartea lui Franco Volpi, amplu documentată, este o solidă mărturie “că nihilismul reprezintă ceva mai mult decît un simplu curent al gîndirii contemporane sau o sumbră aventură a avangardelor sale intelectuale.” Nihilismul este expresia unei stări a conștiinței europene a ultimelor două secole, un indice al prăbușirii unor viziuni, valori și orientări tradiționale, a unor iluzii, un semn al unei crize morale, sociale, intelectuale și al uniformizării lumii, al pierderii unor repere, al lipsei răspunsurilor la căutările neîncetate într-un spațiu care și-a pierdut centrul, iar marginile sînt tot mai vagi și îndepărtate. Din prag ne privește enigmaticul oaspete a cărui prezență ne-a vestit-o Nietzsche; pe ușa larg deschisă unii au pornit spre zările neantului, alții către orizonturile sensului…