prospetimea-clipei--no-borderCartea Le fraîcheur de l’instant. Le fin d’un rêve d’individualité, Prospețimea clipei. Sfârșitul unui vis de individualitate, semnată simplu Betty, este o tulburătoare mărturie de viață. Într-o lume în care este o inflație de încercări de a defini, de a explica iluminarea, Betty a trăit propria iluminare pe care a transpus-o într-o scriere de o stranie simplitate, cu un netăgăduit îndemn de a sonda, de a privi înlăuntrul nostru. Betty Quirion și-a aștenut pe hîrtie gîndurile fără vreo intenție teoretică, descriind ceea ce a trăit începînd cu primăvara lui 2008. Cartea sa a apărut în Québec, în 2012, recent aparînd la Editura Herald versiunea în limba română, în traducerea semnată de Magda Vernescu.

O copilărie lipsită de afecțiunea părintească, mama i-a murit imediat după naștere, a fost crescută de altă familie, va naște în interiorul ființei lipsite de aparare, de puterea de reacție, o revoltă trăită în singurătatea visului; lipsa familiei a generat suferința și singurătatea pe care copilul încerca să le lase în afara propriei lumi, a propriului univers care nu era doar o lume în care se simțea protejat, ci o lume în care își făceau loc percepțiile extrasenzoriale, universurile paralele, formele de spiritualitate sofisticate, neîntîlnite la copiii cărora le împărtășea trăirile sale. Totul era căutare, dorință de cunoaștere și control al vieții, de evitare a stării de anxietate și a senzației de vid interior: “Mă lupt cu entități și conduc suflete pierdute la sursa de lumină. Aceste experiențe sunt mult mai reale și mai puternice decât viața cotidiană plină de încercări și decepții. În ochii mei, aceste capacități compensează suferința acumulată din copilărie. Și credeam cu tărie că viața mi le impune tocmai în scopul de a-mi permite accesul spre alte dimensiuni.” De mică a înțeles că adevărata lume este cea a EI, nu cea în care se rînduiau evenimente și care era populată de oameni mai mult sau mai puțin prietenoși. Experiența orfelinatului o apropie de religie, de sacru; în orfelinat, văzînd un crucifix, Betty îi șoptește lui Isus: “Dacă tu ești Dumnezeu, fă ca viața mea să fie mai suportabilă iar eu, în schimb, voi încerca să te iubesc puțin.” Viața îi este marcată de propriul sistem de credințe, de viziuni și întîlniri care îi vorbesc despre o lume, o realitate dincolo de aparețe; sînt întîlniri cu oameni care trăiesc și prețuiesc prezentul, “adevărul simplu și luminos al clipei”. Ducea o viață despre care alții ar fi spus că este fericită: “În interiorul meu, setea de a găsi răspuns la toate întrebările mele existențiale devine de neîndurat. Încerc din toate puterile să aflu cine sunt eu cu adevărat, cu ajutorul experiențelor senzoriale, extrasenzoriale și a analizei nenumăratelor vise nocturne. Toate aceste experiențe îmi propun mai multe variante posibile de răspuns cărora mă las complet pradă, pentru ca apoi să le abandonez invariabil.”

Pe acest fond se instalează frica, dar nu frica de ziua de mîine, nu frica întîlnirii necunoscutului, ci “frica de mine”, îndoiala în ceea ce privește propria identitate, iar acestea o duc către tentative de reconstrucție a vieții, către introspecție profundă, către visul de individualitate. Dar Betty nu poate ascunde starea de insatisfacție, nu găsește sensul obositoarei repetitivități din viața ei, “un bâlci de prost gust”, un cerc în care se învîrte mecanic, fără abatere: “Sunt plină de amărăciune, o durere puternică care crește în interiorul meu, ca seva care umple arțarii primăvara. (…) O nostalgie fără margini mă înghite și nici eu nu știu de ce mi-e dor. Inventasem tot felul de măsuri de siguranță, de viziuni, de filozofii și de idealuri de care mă foloseam la nevoie pentru a mă liniști. Absolut nimic din toate acestea nu mai e în stare să mă protejeze, nimic nu mă mai ajută acum.” Simte tot mai des și tot mai acut că trăiește într-o iluzie, că viața ei nu mai are sens, simte frica de vid, de singurătate, simte frigul și înghețul lăuntric: “Lumea pe care o văd la exterior nu-i decât reflexia precisă a tuturor credințelor și condiționarilor personale care mențin în viață personajul meu. Văd cum mintea funcționează înmagazinând date în memorie. Văd cum identitatea pe care credeam că o am nu-i decât un depozit de amintiri intelectuale, de senzații corporale și de impresii emoționale pe care le tot învârt și le tot amestec, le clasez și le reamenajez. Văd clar că nu sunt decât un biet muncitor la bandă într-o uzină de reciclaj.”

Urmează întîlnirea cu amerindiana șamană, care, fără ocolișuri, îi spune: “Ți-ai construit o personalitate interesantă de victimă. (…) Minciuni! Și ce-i mai rău, e că te minți singură! Faci asta fără încetare cu singurul scop de a supraviețui, măcar în postură de victimă. Te crezi al naibii de interesantă! Patetic! Ca și cu dragostea, n-ai iubit în viața ta! Habar n-ai ce-i aia dragoste!” Spusele necunoscutei îi dovedesc că a trăit și suferit din emoții inventate, din iluzii; o străfulgerare îi spune: “Betty, lasă Viața să se instaleze în felul ei, nu într-al tău!” Viața sa se desfășura într-un ritm necotrolat, iar experiențele și cunoștințele acumulate nu serveau la nimic: “Goală, vulnerabilă, cu brațele larg deschise, rămân totuși în momentul prezent. Dorința de a cunoaște adevărul e mult mai importantă decât confortul unui personaj care nu mai are nicio putere să intervină.” Totul era un preludiu la iluminare, preludiu în care apar pregnant viziuni dincolo de simțurile corporale, apare visul lucid; Betty povestește cinci viziuni care ilustrează sfîrșitul visului de individualitate, în care apar cîteva simboluri: taurul, deșertul, vaporul, traversarea, naufragiul. Prezentarea viziunii este urmată de interpretarea sa; revin momente din istoria personală, întrebările obsesive, forța vitală de necontrolat, vidul interior.

Începutul lui octombrie 2008 aduce Iluminarea, cunoașterea instantanee, eliberată de matricea spațiu-timp, reprezentarea corpului fizic, fără mental și fără emoții: ” O ploaie de milioane și milioane de particule de lumină strălucitoare și vibrantă mă traversează și mă înconjoară de pretutindeni. Ceața s-a dispersat, pentru că visul îmi voala vederea, mă împiedica să văd pur și simplu. (…) Tot ce există este această inimă care vibrează, unică și indivizibilă! Nimic nu-mi mai amintește de lumea visului! E mai presus de orice imaginație, mai presus de simțuri, mai presus de cuvinte și de orice înțelegere!” Timpul este esențial în dobîndirea noii înțelegeri, dar e un timp al prospețimii clipei, nu a capturării unei imagini pentru a o retrăi: “Simt briza plăcută care agită cu delicatețe întinderea apei și simultan percep imobilitatea și răcoarea din adâncuri. Sunt umiditatea, trupul, forma și neforma, vibrația luminii din spatele imaginii. Și toate astea, fără nicio interpretare, fără nicio referință din trecut sau proiectare în viitor. Eu sunt Ceea Ce Este!”

Visătorul își construiește propriul castel, propria fortăreață, inexpugnabilă, apărată de reveriile, de închipuirile, de fantasmele sale; realitatea lui este lumea ireală, cea în care se cufundă cu plăcere, cea care-i asigură confort, îi dă siguranță, din păcate o iluzorie siguranță: “Visul este un mecanism fără corp, fără suflet, repetitiv, o mașinărie care se susține pe trei stîlpi uriași: mintea visătorului, emoțiile și identificarea cu corpul. Ceea ce numesc eu mintea visătorului e mintea reactivă. E un fenomen inconstient de reactivare a evenimentelor trecute puse la păstrat în memorie.” Pelerin singuratic și tăcut, visătorul va începe o călătorie exploratorie în care va folosi repere din trecut, se va proiecta în viitor uitînd să trăiască în prezent! Acesta este îndemnul lui Betty Quirion rezumat admirabil în cuvintele Eu sunt Ceea Ce Este!