Esoterica

Esoterismul este o cunoaștere, o călătorie în care căutătorii au capacitatea de a primi spiritul interiorității, sensul transcendenței metafizice și al inefabilului; este cunoașterea prin care Nevăzutul se face văzut. Deși atrage mai mult prin caracterul abundent speculat că esența sa este „să ascundă”, esoterismul înțeles în profunzimea sa poate învinge materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

Himere și metamorfoze

La solstițiul de vară, 24 iunie, al anului 1717, patru loji londoneze au constituit Marea Lojă a Londrei și Westminsterului, care, după mai multe schimbări de denumire, din anul 1813 va purta numele de Marea Lojă Unită a Angliei. 2017 a fost un moment omagial pentru toate marile loji regulare din lume. Într-un chip deosebit a aniversat trei secole de masonerie modernă Marea Lojă Regulară a Belgiei, al cărei Mare Maestru, Jacques François, i-a cerut lui Marc Halévy, membru al Lojii „La Parfaite Fraternité” și cunoscut scriitor aplecat asupra masoneriei, să pregătească un text sub forma unui ritual. În această onorantă misiune, Marc Halévy a fost însoțit de Freddy Malice și Jean-Marc Denis. Ritualul însoțit de un prolog și de un epilog se regăsesc în volumul Et la F:.M:. sera! 1717 – 2017. 300 anniversaire de la fondation de la Franc-Maçonnerie moderne. Marc Halévy avec la collaboration de Freddy Malice et Jean-Marc Denis, Escalquens, éditions Oxus, 2017, 176 p.

Prologul semnat de Freddy Malice și Jean-Marc Denis este despre leagănul masoneriei speculative, despre istoria masoneriei care este în amonte și mai ales în aval față de data cronologică a nașterii masoneriei; în amonte sînt variate surse: biblică, alchimică, hermetistă, rozacruciană, arta construcției. Deși construirea unui templu ține de cîmpul operativ, arta de a construi o catedrală transcende muncii, pentru că lucrătorii puneau în operă o mistică a meseriei de constructor. Deși în privința apariției masoneriei speculative nu s-a conturat un punct de vedere acceptat unanim, cei doi masoni belgieni adoptă ideea trecerii progresive de la operativ la speculativ, imaginînd un moment magic, adevărat moment de grație în care loja primește în sînul său pe unul care nu era constructor de meserie, dar a fost „acceptat”, avînd mîinile curate și sufletul pur. Pe același temei cei doi vorbesc despre coexistența și contactele dintre corporație și loja speculativă. În încheierea prologului este amintită o frumoasă formulare găsită într-un document din 1760: „O, Dumnezeule, Mare și Universal Ziditor al lumii, Și Prim Constructor al omului ca și cînd ar fi un templu…”

Marc Halévy, „cu complicitatea fraternă a lui Freddy Malice și Jean-Marc Denis”, imaginează un alt fel de ritual pentru a marca aniversarea masoneriei moderne, un ritual în patru tablouri. Ritualul debutează cu un monolog în care Marele Arhitect al Universului privește și vorbește despre omul așezat în grădina Edenului, care a abandonat înțelepciunea alegînd narcisismul, violența, puterea, dominația, acaparare. Un prim tablou este despre masoneria mitică, despre Templul de la Ierusalim, are ca personaje pe Regele Solomon, profetul Samuel și Maestrul Hiram. Între cele trei personaje se încheagă un dialog despre construirea Templului, un dialog pilduitor despre Templul construit pentru gloria lui Solomon sau pentru gloria Marelui Arhitect al Universului, despre materialele folosite, dacă sînt cele ale unei vieți nomade sau ale unei vieți sedentare. Solomon a fost încercat de pericolul orgoliului care nu se răsfrîngea doar asupra sa, ci asupra poporului lui Israel, iar profeția amintea că Solomon va fi înrobit vanităților sale, numărului sporit de soții și concubine, fiecare cu idolii săi, încît profetul îi va aminti că „Templul este Templul lui Dumnezeu și nu Templul lui Solomon”. Hiram este cel care asumă construirea Templului, el va fi compasul și echerul, ciocanul și dalta, nivela și perpendiculara, iar Templul va fi psalmul, rugăciunea, semnul de eternitate … Citeste mai departe »

Preocupat de științele complexității și de cercetări asupra fizicii proceselor, Marc Halévy este interesat în egală măsură de lumea de astăzi, de schimbările de paradigmă, de spiritualitatea vremurilor noastre. Privind către modernitate, Marc Halévy consideră că era modernă, moștenitoare a Renașterii, s-a stins; a murit odată cu Auschwitz, a murit la Berlin, a murit odată cu ideologiile triumfaliste totalitare, moștenitoare ale umanismului, raționalismului, criticismului, pozitivismului și nihilismului, adică relele ultimelor cinci secole. Despre sfîrșitul modernității și așteptările omului contemporan este unul dintre recentele volume purtînd semnătura lui Marc Halévy: Une spiritualité pour notre siècle. Rien ne meurt, tout est vivant, Escalquens, éditions Oxus, collection „Spiritualité”, 2017, 176 p.

Cînd Friedrich Nietzsche a proclamat aforistic că „Dumnezeu este mort!”, nu a făcut-o de pe poziția ateismului, ci arătînd că Dumnezeul creștin devenise exterior propriei creații. Pornind de la moartea lui Pan, proclamată de Plutarh cînd creștinismul a început să se răspîndească în imperiul roman, de la moartea lui Dumnezeu, proclamată de Nietzsche, și de la viața exuberantă a lui Dionysos, Marc Halévy propune o carte ditirambică despre reînnoirea relațiilor cu sine, cu lumea și cu întregul, adică interioritatea, exterioritatea și unitatea interiorității cu exterioritatea.

Identitatea unei persoane nu este ceva dat pentru totdeauna, individul fiind propria memorie acumulată, un proces în mers, care se construiește în permanență, asemănător cu ceea ce spunea Arthur Rimbaud: „Eu sînt un altul”. În opinia lui Marc Halévy personalitatea nu este altceva decît modul unic de a organiza viața interioară: „Personalitatea mea, identitatea mea nu sînt nimic altceva decît această manieră unică (și puțin evolutivă) de a organiza memoria sa (foarte evolutivă) și relația sa cu lumea (foarte evolutivă, de asemenea)”. Deseori este invocat dictonul antic „Cunoaște-te pe tine însuți”, în care Marc Halévy vede îndemnul la cunoașterea adevăratei personalități, adevăratei identități, fără indulgență sau modestie, fără ipocrizie sau minciună, fără aroganță sau culpabilizare. După acest necesar exercițiu este necesar să căutăm o armonie între propria vocație și propriul destin, această armonie fiind secretul unei existențe liniștite.

Lumea este tot ceea ce nu este sine, fiecare om avînd lumea sa cu un imens număr de legături umane și non-umane, materiale și imateriale, carnale și spirituale. Nimeni nu poate vorbi de lume, fiecare vorbește despre lumea sa, de lumea personală făcută din apropiați, din locuri, din idei, din cunoștințe, din credințe. Cu cît relațiile cu lumea sînt mai variate și mai intense, cu atît cîmpul constrîngerilor noastre existențiale este mai pregnant, sau altfel spus minimalismul relațional este un exercițiu de eliberare de sine, mai puțină exterioritate, o interioritate intensă. Că vrem sau nu, viața se trăiește în interior, afirmă scriitorul belgian, care adaugă că și creștinismul și modernitatea împing omul să trăiască în exterioritate, să trăiască oriunde, mai puțin în prezent, „să trăiască fie în nostalgia unui trecut reinventat, fie într-un viitor utopic, într-un mesianism eshatologic sau ideologic”. Cum să trăim în lumea măcinată de penurii, penurii ale resurselor, penurii ale terenurilor, penurii culturale? Învățînd să trecem de la cantitate la calitate, redescoperind frugalitatea și simplitatea, remodelînd toate modalitățile vieții, regăsind căile către înțelepciune. Alegerea frugalității este actul unui om liber, libertatea fiind opusul filosofic al capriciului; omul trebuie să caute echilibrul între libertatea interioară și libertatea exterioară. Toate îndemnurile lui Marc Halévy sînt pentru ca omul să-și regăsească locul în univers. … Citeste mai departe »

Marc Halévy (n. 3 mai 1953) a făcut studii politehnice, a obținut un masterat în fizică teoretică, este diplomat în filosofia și istoria religiilor, este doctor în științe aplicate. A lucrat timp de zece ani împreună cu laureatul Premiului Nobel Ilya Prigogine. După propria mărturisire , domeniile sale de activitate sînt sistemica, noetica și mistica; cele mai multe  lucrări ale sale sînt despre complexitate, despre esoterism și francmasonerie. Am purtat cu cărturarul de origine franceză o interesantă discuție despre masonerie, dialogul, cu titlul „Francmasoneria este o metafizică a depășirii de sine prin operă”, fiind publicat pe acest site și reluat în volumul Fascinația nevăzutului, Iași, editura Cronica, 2012. Tot aici au apărut prezentări și comentarii pe marginea unora dintre cărțile lui Marc Halévy, dintre care amintesc: Aux sources de la kabbale et de la Mystique juive; Philosophie maçonnique; Pensée hebraique. Une philosophie du kabbalisme au dela du rabbinisme; Journal d’un Orateur de Loge; Un univers complexe; Et la F:.M:. sera! 1717-2017; Une spiritualité pour notre siècle. Acestora li s-a adăugat de curînd o nouă apariție editorială purtînd semnătura lui Marc Halévy: Catéchismes et tableaux de loge, Escalquens, éditions Oxus, collection „Spiritualité”, 2018, 252 p.

Marc Halévy în disputata problemă a originilor masoneriei speculative îmbrățișează punctul de vedere tradițional după care masoneria de astăzi este fructul unui lung proces de maturizare, de coacere care a început în Evul Mediu tîrziu pe șantierele abațiilor romane, apoi ale catedralelor gotice. Masonul a părăsit șantierul operativ (de la operare-a lucra manual) al catedralelor pentru a se angaja pe șantierul speculativ (de la speculare-a lucra cu gîndirea) al umanului, iar această evoluție îl îndreptățește pe Marc Halévy să afirme că „masoneria este deopotrivă o credință, un ordin și o fraternitate”. Dar lucrul pe ambele șantiere, ale catedralelor și ale umanului, se desfășoară după reguli, într-o anumită ordine respectată cu strictețe. De aceea Marc Halévy a ales ca subiect al recentei sale cărți catehismele și planșele/tablourile lojilor, adică ritualurile după care se desfășoară lucrările și desenele inițiatice care trasează itinerariul spiritual pe care îl urmează membrii lojii. La o privire superficială unii ar putea reproșa o divulgare a secretelor, uitînd că de aproape trei secole masoneria a fost devoalată ochilor profanilor. Dar nu aici se află secretul, autorul amintind că „masoneria se interesează exclusiv de interioritate, de spiritualitate, de inițiere”. De la Masonry Dissected „secretele” masoneriei au fost divulgate; a mai rămas un singur „secret”: cel pe care fiecare inițiat adevărat îl poartă în el însuși, „este secretul absolut al drumului spiritual parcurs în intimitatea interiorității sale și în apercepția Divinului și Sacrului, a Vieții și a Spiritului”. Este un secret dincolo de cuvinte, concepte și formule. … Citeste mai departe »

Mitul călătoriei, al pelerinajului, al căutării este unul prezent în toate culturile lumii. Simbolismul călătoriei este unul al căutării adevărului, al inițierii, al căutării și descoperirii unui centru spiritual. Este edificator să amintim călătorie lui Ulise, Enea, Dante sau Christian Rosenkreutz, călătoriile romanticilor sau cele atît de frumos povestite de François Rabelais, Jonathan Swift sau Jules Verne. În toate aceste călătorii, și în multe altele neamintite aici, nu este vorba de divertisment, ci căutări de ordin spiritual, mistic și psihic. „Călătoria exprimă o dorință profundă de schimbare interioară, o nevoie de noi experiențe, mai degrabă decît o deplasare locală. [...] Singura călătorie adevărată este aceea pe care omul o face în interiorul lui însuși”, susțin autorii cunoscutului Dicționar de simboluri. Profesor mult timp la Ecole pratique des hautes études, cercetător la CNRS, autor a mai multor cărți (Symbolisme et écriture; L’Esotérisme chrétien en France au XIXe siecle; L’Esotérisme) Jean-Pierre Laurant a scris și o lucrare despre călătorie, Le Voyage, Editions Oxus.

Jean-Pierre Laurant discută despre sentimentul exilului interior, despre căutarea drumului de întoarcere, iar aceasta nu se poate face în afara cadrului întîlnirii între Ulise și Calipso, întîlnire în care filosofii antici au deslușit mai mult decît întîlnirea între doi oameni. Calipso, spunea Eustathius, întrupează știința, astronomia; dar Ulise plecase dintr-o patrie, plecase de la Penelopa și trebuia să revină la ea, același filosof grec amintit mai sus comparînd țesutul pînzei cu înlănțuirea silogismelor. Urmărind sensul înalt al călătoriilor lui Ulise, Félix Buffiere arăta că „lăsînd pe Calipso pentru a reveni la Penelopa, Ulise a părăsit știința pentru filosofie, a renunțat la studiul lumii exterioare pentru a privi în sine însuși”. Jean-Pierre Laurant propune cititorului mai multe subiecte de meditație asupra călătoriei, cu precădere din cele descrise de scriitori precum Jules Verne, Selma Lagerlof, Cervantes sau Gustave Flaubert, dar și asupra pelerinajelor sau asupra scrierilor biblice despre exod.

Dar călătoria nu este lipsită de obstacole, de trecerea unor probe, de trecerea unui prag, de întîlnirea cu cel care păzește o intrare sau un tărîm:

Și-abia’ncepui să urc pe ea, și iată,
săltînd o sprintenă panteră’n drum
și-avînd o blană mîndru’mpestrițată

nu vrea să-mi lase cale nicidecum
și-astfel de mult mă’mpiedica’n suire,
că stetei să mă’ntorc acum-acum”, scrie Dante în Prolog la Infernul.

Jean-Pierre Laurant amintește cîteva episoade biblice în care sînt amintite animale sălbatice care se vor plimba pe ulițele orașelor căzute în robia desfrîului. Esoterologul francez face trimitere și la probele la care este supus candidatul la inițierea masonică. … Citeste mai departe »

Simbol al vigilenței și al trecerii peste tenebrele nopții, simbol identitar pentru Franța și pentru valoni, cocoșul este prezent în toate mitologiile, culturile și tradițiile religioase. Pentru Pitagora cocoșul era o pasăre consacrată soarelui și lunii, iar cocoșul alb era emblemă a binelui, nu putea fi sacrificat. În ciuda sfatului lui Pitagora, vechii greci sacrificau un cocoș în cinstea zeului Asclepios, iar Socrate îi amintește lui Criton să sacrifice un cocoș lui Asclepios („Criton, îi sînt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați”), ceea subliniază rolul de psihopomp atribuit cocoșului, el anunțînd și conducînd pe lumea cealaltă sufletul celui decedat.

Un blazon francez de la începutul secolului al XVI-lea asociază cocoșul, soarele și pe Isus, desenul fiind însoțit de o criptogramă, solivsticiexps, reunind soarele, dreptatea, pe Isus și solstițiul de vară. „Cocoșul și soarele au fost totdeauna strîns asociate în gîndirea oamenilor. Valoarea simbolului este deci fără echivoc. Cocoșul prezidează înfrîngerea tenebrelor sau a erorii, și victoria luminii”, susține Paul de Saint-Hilaire în cartea Le Coq, editions Oxus. Autorul amintește și tristețea episodului biblic al lepădării de Isus: „Nu cunosc pe omul acesta. Și îndată a cîntat cocoșul. Și Petru și-a adus aminte de cuvîntul lui Isus, care zisese: Mai înainte de a cînta cocoșul de trei ori te vei lepăda de Mine. Și ieșind afară, a plîns cu amar.” Iov se întreba cine i-a dat pricepere cocoșului, iar atributul de crainic al ivirii zilei va duce la așezarea unei figurine întruchipînd cocoșul pe fleșele bisericilor, pe clopotnițele și turlele catedralelor. „Mazdeismul asimilează soarele cu un cocoș care vestește ivirea zorilor, iar clopotnițele creștine continuă să poarte această pasăre care simbolizează veghea sufletului în adăstarea sosirii Duhului, a zămislirii Marii Aurore”, afirmă Gilbert Durand în cunoscuta sa carte Structurile antropologice ale imaginarului. Influențați de simbolismul soarelui, meșterii medievali suflau cu aur figurina care urma să fie plasată pe clopotnițe. După modelul consacrat de biserici și catedrale, locuitorii satelor au început să folosească și ei simbolul cocoșului, amplasînd figurine pe acoperișurile caselor.

Mitologia amintește rolul de vindecător al cocoșului, acesta apărînd, de exemplu, alături de șarpele care era simbol al lui Asclepios. În mod surprinzător cocoșul apare în debutul uneia dintre cele mai interesante scrieri medievale, Bestiarul iubirii, de Richard de Fournival, canonic al catedralelor din Amiens și Rouen, medic, alchimist și scriitor, un erudit care în dorința de a cuceri femeia iubită, convoacă imaginea și cuvîntul dînd un nebănuit sens simbolic bestiarului, începînd cu cocoșul: „Și pentru că această scriere este ultimul meu corp de oaste și cel din urmă ajutor la care pot recurge, trebuie să mă exprim în ea cu mai multă forță decît în toate celelalte. Tot astfel se povestește și despre natura cocoșului: acesta, cu cît noaptea e mai aproape de înserare sau de zorii zilei, cu atît mai des cîntă; cu cît se apropie miezul nopții, cu atît cîntă mai cu putere și-și îngroașă glasul.” Cocoșul este un simbol folosit și în alchimie, mai cu seamă pentru calitățile sale de luptător și pentru că este vestitorul zilei: „În opera filosofică, cocoșul reprezintă Soarele, așa cum găina desemnează Luna. Iar cocoșul îi este supus Soarelui; se trezește la ivirea sa și merge la culcare în același timp cu el. Privește neîncetat cerul și își înalță spre cer coada curbată ca o coasă. Luptă, ca să-și apere puii, și împotriva șerpilor. El este heraldul luminii”, scrie Michael Maier în Atalanta fugiens. Simbolismul cocoșului este întîlnit și în ritualul de inițiere în Ritul Scoțian Antic și Acceptat, în cabinetul de reflecție este o imagine a cocoșului însoțită de inscripția „vigilență și perseverență”. În masonerie, scrie într-un vechi manual masonic, cocoșul anunță lumina pe care o va primi inițiatul, fiind semnul exoteric al luminii. … Citeste mai departe »

În urmă cu 120 de ani, la editura pariziană Bibliotheque de „La Vie moderne” apărea cartea Les Francs-Maçons du Moyen-Age, semnată de Emile Lambin. Cine a fost Emile Lambin? Emile Lambin (1835-1901) a fost profesor de istorie și arheologie națională la Institutul popular Trocadero, asociat corespondent al Societății naționale a anticarilor din Franța și membru al Societății arheologice din Soissons. În afara cărții amintite, Emile Lambin este autor al mai multor studii și cărți dintre care amintim: La Flore gothique, 1893; La flore des grandes cathédrales de France, 1897; Les églises de l’Ile de France, 1898; La Cathédrale de Cologne, 1902.

Cartea Les Francs-Maçons du Moyen-Age (reeditată în 1992 la éditions Lacour și în 2009 de Maison de Vie Editeur) este despre zidarii, despre constructorii medievali, deși termenul de francmason se aplică cu precădere masoneriei moderne, eminamente speculativă. La Căderea Imperiului Roman de Apus (476 d.C.), în Anglia, Galia și Italia erau numeroase corporații de meseriași, Collegia artificum et fabrorum, printre acestea cele mai cunoscute fiind ale zidarilor și constructorilor. Era perioada cînd a luat amploare construcția de biserici și catedrale romanice, apoi gotice, era vremea cînd călugării conlucrau bine cu constructorii. În anul 926 a fost promulgată Carta de York, adevărată constituție a zidarilor englezi care-și aleseseră ca patron pe Sfîntul Ioan Botezătorul; în Italia, papa Bonifaciu al IV-lea a încredințat corporațiilor zidarilor lombarzi privilegiul exclusiv de a ridica edificii religioase. În secolul al XIII-lea arta constructorilor atinge apogeul, dovadă peremptorie fiind minunile arhitecturii gotice: Notre-Dame din Reims, Notre-Dame din Amiens, catedralele din Koln și Strasbourg. Secolul al XV-lea aduce, ca urmare a Războiului de o sută de ani, o diminuare a elanului parohiilor de a comanda noi construcții, încît viața masonică operativă se mută în Germania, Jobs Dotzinger convocînd în 1459, la Regensburg, o adunare a lojilor zidarilor unde se discută despre statutele zidarilor care trebuie să-și păstreze tainele artei și să nu le divulge celor din afară. La începutul secolului al XVI-lea fervoarea religioasă este vizibil diminuată, catedralele erau fie terminate, fie abandonate, multe loji intrînd în disoluție sau ducînd o viață ternă, lipsită de strălucirea de altădată, pentru ca în 1717 masoneria engleză „să se transforme într-o societate pur filosofică și umanitară, deschisă tuturor, care se va propaga rapid pe continent, și care va deveni francmasoneria modernă”, scrie Emile Lambin, notînd mai departe că povestirile despre Hiram sînt pure invenții ale zidarilor care au pierdut urma adevăratei origini, că societățile și popoarele, dar și indivizii, iubesc originile îndepărtate și misterioase, motiv pentru care fabula cu Hiram-fondator are încă succes. … Citeste mai departe »

Christian Jacq (n. 28 aprilie 1947, Paris) este un cunoscut scriitor cu preocupări în domeniile egiptologiei, esoterismului și masoneriei. După studii de filosofie și literaturi clasice, la Universitatea Paris X-Nanterre, Christian Jacq a obținut titlul de doctor în egiptologie, la Sorbona, cu teza „Le Voyage dans l’autre monde selon l’Egypte ancienne”, însă nu a urmat traseul clasic al unui cercetător specializat în egiptologie, nu a participat la lucrări arheologice, nu a urmat o carieră universitară, a ales calea publicisticii. Christian Jacq este autorul unui număr impresionant de cărți, peste 50, majoritatea în stil foiletonistic, cu multe dialoguri și fraze scurte, deseori critica literară reproșîndu-i lipsa construcției și a profunzimii în conturarea personajelor, slăbiciunea stilistică și vocabularul limitat, atribute obișnuite scrierilor de popularizare ai căror cititori sînt mai interesați de firul narativ, prea puțin atenți la veridicitatea faptelor, la adevărul istoric. Alți critici subliniază tentativa de reconstituire istorică, apreciind dimensiunea inițiatică și esoterică a romanelor sale. Pentru cartea L’Egypte des grands pharaons, Editions Perrin, 1981, a primit premiul Academiei Franceze. Mai multe edituri din România i-au tradus o parte din romane și amintim dintre acestea: Ramses, 5 volume, Calea de Foc, Marele Magician, Ultimul vis al Cleopatrei, Fiul Luminii, Femeia înțeleaptă, Divina adoratoare, Locașul Adevărului, Uneltirile răului, Marele Secret, Afacerea Tutankhamon.

Una dintre cărțile lui Christian Jacq, reeditată în mai multe rînduri este Les 33 degrés de la Sagesse ou l’initiation des Francs-Maçons de la pierre franche, după titlul de pe copertă, pentru că pe pagina de gardă titlul este ușor modificat: Les trente-trois degrés de la sagesse ou L’initiation des Maçons de la Pierre France. Cea mai nouă ediție este cea apărută la Maison de Vie Editeur, 2015. Prima ediție a cărții a apărut în 1981, la Editions du Rocher și avea titlul Le Voyage initiatique ou Les trente-trois degrés de la sagesse, prezentată pe site-ul autorului ca fiind o carte de esoterism. Cartea lui Christian Jacq este o încercare de a pătrunde în universul spiritual medieval pornind de la sculpturi din catedrala din Metz; este un dialog între un cercetător, autorul, și un maestru, moștenitor al zidarilor, urmărind să descifreze limbajul inițiaților care au ridicat catedralele și al căror mesaj rămîne în continuare actual, și nu mai puțin misterios. După propria mărturisire a autorului, cartea este o mărturie, o tentativă de a transcrie o întîlnire cu spiritualitatea Evului Mediu, reluînd un gînd inspirat și profund al Mariei-Madeleine Davy: „Diferența între oameni se reduce la aceasta: prezența sau absența experienței spirituale. Oricît de luminoasă ar fi, această experiență nu este dobîndită odată pentru totdeauna, ea este menită unor aprofundări succesive, de aceea omul în care se desăvîrșește este atent la semnele prezenței, la simbolurile care ca și literele îi apar ca un limbaj, un limbaj al iubirii și al cunoașterii. Omul spiritual este instruit de simboluri și cînd vrea să dea seamă de experiența sa inefabilă, în mod necesar tot la simboluri trebuie să facă recurs.” … Citeste mai departe »

Au trecut mai bine de zece ani de la apariția primului titlu (Le Grande Architecte de l’Univers, de Jean Delaporte), din colecția „Les Symboles maçonniques”, a editurii pariziene Maison de Vie. Pînă la sfîrșitul anului trecut apăruseră 84 de titluri ale acestei colecții; în primele zile ale anului 2019 a apărut un nou titlu, semnat de Marc Steinberg: La chambre du milieu.

Folosirea termenilor templu, atelier, lojă sau cameră poate stîrni o anumită confuzie mai ales în rîndul celor care nu aparțin confreriei masonice. Marc Steinberg își propune să explice ce se înțelege prin camera de mijloc. În templele clasice, o cameră era o parte a templului, una din numeroasele sale părți; strict masonic, o cameră aparține spațial templului, dar nu se confundă cu templul, camera trimite la ideea de loc închis, acoperit și protejat. Camera de mijloc este locul în care se întîlnesc maeștrii.

În ritualul gradului de maestru al Marelui Orient al Franței de la 1785 se poate citi următorul dialog:

- Unde ai fost primit?
- În camera de mijloc.
- Cum ai ajuns acolo?
- Urcînd o scară cu trei, cinci și șapte trepte.
- Ce ai văzut acolo?
- Oroare, doliu și tristețe.

Un dialog asemănător poate fi citit în ritualul Ritului Scoțian Rectificat:

- Unde ai fost primit maestru?
- În camera de mijloc, loc al regretelor și lacrimilor.
- Cum ai ajuns acolo?
- Pe o scară misterioasă în formă de spirală, care se urcă prin trei, cinci și șapte.

Simbolic, scara cu trei, cinci si șapte trepte duce către camera aflată între cer și pămînt. Într-un catehism al Ritului Scoțian Antic și Acceptat există acest dialog: „Dacă pierdeți unul dintre frați, unde îl găsiți? – Între echer și compas.” Termenul cameră de mijloc evocă faptul că maestru mason se află mereu între echer și compas, în locul care simbolic corespunde centrului invariabil. În opinia lui Marc Steinberg „mijlocul în sensul său inițiatic nu este legat de nici o noțiune spațio-temporală, de nici un criteriu social. El caracterizează un jalon între lumea manifestă și non manifestă, vizibil și invizibil, timp și eternitate, naștere și moarte. Mijlocul inițiatic nu corespunde în mod necesar mijlocului geometric.” Noțiunea de mijloc o depășește pe cea de centru, chiar dacă în linii mari ele se acoperă una pe cealaltă. „Pătrunderea în camera de mijloc”, afirmă Irène Mainguy, „corespunde accesului virtual al Maestrului în centrul ființei omenești, și în centrul lumii … Citeste mai departe »

Sophie Perenne a studiat filosofia la Universitatea din Louvain, animează seminarii despre gradul de maestru și susține conferințe în Belgia, Franța, Spania și Elveția. Este autoarea mai multor cărți, dintre care amintim: L’Obscure Lumière des sages. Une introduction à la Voie ésotérique, éditions Accarias/L’Originel, 2006; La vision paradoxale ou l’Art de concilier les opposés, éditions Accarias/l’Originel, 2009; Vivre, lire et écrire les rituels, E.M.E., 2011; La parole perdu, Maison de Vie Editeur, 2014, carte recenzată pe acest site. Rîndurile de față sînt despre o carte izvorîtă din preocupările lui Sophie Perenne vizînd aprofundarea ritualului gradului de maestru: Le choeur des maîtres. Le travail en séminaires de maîtres, le rituel d’élévation et la maîtrise, Paris, Maison de Vie Editeur, collection „Temoignage maçonnique”, 2011.

Profanul este condus la poarta templului de un maestru, după cum același maestru îi însoțește pașii ucenicului, urmărind parcursul masonic al acestuia. În tradițiile inițiatice, maestrul este care certifică faptul că maeștrilor li se poate alătura un nou maestru, cînd candidatul a atins un anume grad al realizării. În masonerie aproape în mod automat la împlinirea termenului specificat în regulamente, companionul trece la gradul de maestru, în prea puține cazuri avînd vreo greutate progresul personal al candidatului și gradul său de înțelegere a tradiției, totul fiind înlocuit de formalul dialogul dintre venerabil și supraveghetor. Demersul inițiat de Sophie Perenne își are originea într-o observație a lui Francis Baudoux care sublinia contradicția între seriozitatea care se acordă în lojă ceremoniei gradului de maestru și puțina preocupare pentru formarea noilor maeștri, astfel unii încep să absenteze, au atins capătul unui drum!, alții devin tot mai preocupați în perspectiva alegerilor de ocuparea unei demnități…Unii se vor întreba la ce bun seminarii despre gradul de maestru cînd frații pot spori în cunoaștere frecventînd gradele înalte, doar că ele sînt concentrate pe învățătura specifică, nu aduc nimic  lămuritor maestrului. Intenția autoarei cărții nu este de a oferi cîmp liber de manifestare orgoliilor, dorinței de veni în fața fraților și de a etala vagi cunoștințe, ci să creeze un spațiu al discuțiilor libere pentru a forma astfel viitori ofițeri și demnitari ai lojii, pentru a-i pregăti pentru gradele înalte și pentru a avea viitorii autori ai unor remarcabile planșe de arhitectură. „Dialogul între maeștri nu are ca obiectiv ajungerea la un compromis sau la o sinteză, ci la o varietate de sensuri și la sentimentul că înțelegerea și cunoașterea pot totdeauna să se reînnoiască și să se îmbogătească. Seminarul nu este deci un loc unde se găsește o interpretare unică a celui de-al treilea grad.” … Citeste mai departe »

Încă din vechime, observînd comportamentul uman, ceea ce ține de sănătatea minții și ceea ce ține de boala minții, medicii și gînditorii au surprins natura melancoliei ca pe „o lungă trudă a sufletului”, asociată cu toamna cînd apăreau „tristețea, neliniștea, descurajarea, tendința de a-ți lua viața”, asociată cu „teama prelungită”. Aristotel se întreba pentru ce motiv toți cei care au fost oameni de excepție în ceea ce privește filosofia, arta de a conduce, poezia sau artele, au fost explicit melancolici. Vechii filosofi greci susțineau că tulburările ușoare pot fi tratate de medici, în vreme ce tulburările profunde sînt de domeniul filosofilor. Claudius Galenus, medicul împăratului-filosof Marcus Aurelius, considera că melancolia era parte a eului și că „există oameni care sînt din fire neliniștiți, depresivi, chinuiți sufletește, mereu gînditori; pentru ei medicul nu poate face prea mult.” În cazul melancoliei existența pare să se rotească în jurul ei înseși fără încetare, fără a se vedea o altă perspectivă, nici o altă șansă, fiind constrînsă la propria repetiție la nesfîrșit, la rămînerea într-o pasivitate absolută.

Pentru teologii creștini, melancolia era văzută ca fiind ceva nociv; Evagrie Ponticul, pe urmele versetelor din Psalmul 90 („Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază”), întocmea o listă a semnelor plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului care încercau sufletul eremiților pustiului: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia. Despre încercările chinuitoare la care a fost supus Antonie în pustia Egiptului a scris sfîntul Atanasie cel Mare, dar și scriitorii Gustave Flaubert și Anatole France, chipul biruitor al lui Antonie fiind zugrăvit de Hieronymus Bosch, Martin Schongauer, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Paul Cezanne sau Salvador Dali.

Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare și vlăguire a persoanei care nu găsește mulțumire în nimic din ceea ce altădată îi aducea pacea sufletească. Este o stare „atît de lipsită de contururi că eu însumi nu știu ce-mi lipsește”, nota cu amărăciune Kierkegaard. În scrierea sa suprarealistă, Aurora, Michel Leiris enumeră mai bine de 60 stări și fațete care conturează așlteptarea neîmplinită; amintesc cîteva: spleenul, nenorocul, slăbiciunea, lașitatea, frica, tristețea, dezgustul, suferința, mîhnirea, nebunia, melancolia, furia, neputința, blazarea, insomnia, robia, oboseala, istovirea, rușinea, spaima, greața, deruta, renunțarea, decăderea. Acedia nu doare fizic, dar distruge fundamentele vitalității, speranței, ale vieții. „Acedia este vlăguirea (atonia) unui suflet, a unui suflet care nu rezistă prin fire și nu stă drept, curajos înaintea încercărilor. Norii fără apă sînt alungați de vînt, mintea fără stăruință [e alungată] de vîntul acediei. Ochiul acedicului e tot timpul ațințit asupra ferestrelor, iar mintea lui închipuie musafiri. A scîrțîit ușa, îndată iese afară. A auzit un glas, îndată se cațără la fereastră și rămîne așa pînă-i amorțesc mădularele”, scrie Evagrie Ponticul. Peste veacuri, despre o stare eternă, de aceeași vîrstă cu omul, era astfel descrisă de Baudelaire:

Și lungi și nesfîrșite convoaiele mortuare
Încet și fără muzici prin suflet trec mereu;
Speranța-nvinsă plînge; și, rea, dominatoare,
Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu.

Lui Aristotel i se datorează primele argumente în favoarea melancoliei ca vis imaginativa, forță a imaginației, nebunie sau extaz poetic; bila neagră, atributul melancolicului, îl face pe acesta să reacționeze violent față de impresiile trăite; melancolicul este supus unei impetuozități, unei exuberanțe a pasiunii, unei violențe necontrolate, este depășit de tot ceea ce primește. Platon spunea că delirul îl înhață pe poet, iar aceasta se datorează forțelor divine, daîmon-ului care-l inspiră. Umoarea melancolică îi face pe cei atinși de ea taciturni, ascunși, dedați exceselor unei imaginații imposibil de stăvilit. Ceea ce colericul exteriorizează într-un acces de furie, melancolicul consumă în viziuni extraordinare, extravagante. Pentru umanistul Marsilio Ficino, melancolia era semn al geniului, ea fiind mai des întîlnită la filosofi și artiști, decît la oamenii de rînd … Citeste mai departe »