Invitație la lectură (II)

Esoterismul este o cunoaștere, o călătorie în care căutătorii au capacitatea de a primi spiritul interiorității, sensul transcendenței metafizice și al inefabilului; este cunoașterea prin care Nevăzutul se face văzut. Deși atrage mai mult prin caracterul abundent speculat că esența sa este „să ascundă”, esoterismul înțeles în profunzimea sa poate învinge materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

Himere și metamorfoze

Antroposofia – o hipersferă născîndă

buduca-eseuri-de-antroposofie

Întotdeauna alături de cunoașterea rațională a crescut și filonul cunoașterii spirituale, unul ale cărui rezultate nu erau vizibile decît inițiaților, un curent privit totdeauna cu superioritate, ca unul frivol neaducător de spor în cunoaștere, ca fiind o rătăcire, o inutilitate. Este bine cunoscuta reacție a celor care nu pot depăși cadrul unui raționalism reductiv. Alții au văzut în cunoașterea spirituală, în esoterism, cheia de boltă a întregii cunoașteri, de aici un alt șir de rezerve față de o formă de gîndire care funcționează pe polisemie, pe pluralitatea nivelurilor de realitate, și care este prin natura ei transdisciplinară, favorizînd o hermeneutică în sensul descifrării neîncetate a lucrurilor și a raporturilor dintre ele. Natura umană nu a nesocotit vreodată cunoașterea intuitivă a unui altceva, subtil, nevăzut, insesizabil și multiform, care este Divinul. Dar această cunoaștere a înaintat prin serii de antinomii și complementarități: ciclic și linear, imaginal și material, mit și istorie, infinit și finitudine, natură și cultură, contemplație și acțiune. Secolul al XX-lea a fost unul de o extremă bogăție în privința lucrărilor consacrate spiritualității, efect al unei vitalități și al unui entuziasm puțin cunoscute anterior, semne ale căutării unor soluții, al oferirii unor chei de înțelegere și interpretare. Specialiștii în istoria mentalităților se întreabă dacă secolul al XX-lea a fost unul care a trasat pietrele de hotar ale celei de a doua Renașteri, care ar fi o credință spirituală. Astăzi interesul pentru căutările spirituale răspund unor așteptări, unor neliniști. Pentru salvarea Sodomei ar fi fost nevoie de zece oameniu drepți; un filosof francez, Jean Biès, a scris în 1999 o carte despre inițiații secolului al XX-lea, oricîte eliminări a făcut, tot a trebuit să aleagă mai mulți! Dacă s-ar fi oprit la cifra zece, demersul său nu ar fi putut cuprinde diversitatea vocilor. Printre cei care au dat contur curentelor inițiatice în veacul trecut, Jean Biès amintește pe : Raymond Abellio, Nicolai Berdiaev, Martin Buber, Dalai-Lama, René Guénon, Carl Gustav Jung, Frithjof Schuon, Rudolf Steiner. De numele lui Rudolf Steiner se leagă indisolubil antroposofia, disciplină care i-a prilejuit lui Ioan Buduca o amplă reflecție: Eseuri de antroposofie, Iași, Editura Junimea, 2018, colecția „Efigii”, 418 p.

Descendent spiritual al inițiaților antici, al teosofiei, moștenitor al curentului Naturphilosophie, admirator necondiționat al lui Goethe, Rudolf Steiner a conciliat știința modernă cu elemente împrumutate din diverse tradiții în încercarea sa de afirmare a  individului și de ameliorare a societății. După ce a limitat învățătura sa la un cerc esoteric, el a comunicat-o public, iar vehiculul a fost antroposofia, despre care Ioan Buduca scrie că „este cel mai mic fiu al Sophiei, dar este cel dintîi căruia i-a fost dată cunoașterea celor ce s-au petrecut în primul eon al ciclului nostru cosmogonic (pe cînd nici Sophia nu era născută încă), ceea ce nici chaldeenilor nu le fusese dat. Marduk putea vorbi doar despre cel de-al doilea eon al ciclului nostru cosmologic, acela în care a fost născut el însuși ca fiu al Sophiei.” Antroposofia tratează în mod teoretic cunoașterea universului, îmbogățirea stărilor conștiinței și a doctrinei evoluției ; ea oferă metode destinate să elibereze gîndirea, sentimentele, voința de influențe exterioare. Scopul ultim al antroposofiei este de a deștepta facultățile care stau în amorțeală în fiecare om, și care fac posibilă întîlnirea lumilor suprasensibile a căror existență este negată de materialiști; antroposofia caută să pătrundă tainele acestor forțe latente, iar pentru a reuși în această încercare „dezocultează ocultul și caută punctul în care spiritul care este în om se unește cu Spiritul care este în univers. Preocupat de dramele lumii, Steiner avansează ideea că adevărata cauză a războiului este confuzia ideilor politice, economice și culturale, și propune o reformă socială, evident fără succes, evoluția materialistă a societății urmînd cu totul altă direcție. Viziunea sa asupra istoriei se împletește cu considerații esoterice care vizează o amplă mișcare evolutivă în care se regăsesc idei din budism, din Darwin sau Haeckel, destul de greu de conciliat, într-o încercare de a desena centrul de gravitație al evoluției spirituale cosmice, un Punct Omega despre care va scrie Teilhard de Chardin. Rudolf Steiner insistă pe implicarea reciprocă a omului și a cosmosului, vorbind despre ritmuri cosmice și despre ritmuri individuale. „Omul este, acum, treaz în gîndirea sa. Este semiadormit în simțirea sa. Și doarme profund în voința sa. N-a fost întotdeauna așa. Era, la începuturile prezenței sale în corpuri fizice, profund adormit în gîndirea sa, semiadormit în simțire și treaz în voința sa, căci acolo, în domeniul spiritual al voinței sale, aveau acces, încă aveau acces entități spirituale superioare omului. Acest acces este ceea ce numim a fi la sînul zeilor”, scrie Ioan Buduca, surprinzînd evoluția gîndirii, simțirii și voinței omului. Citeste mai departe »

Cîntarea Cîntărilor (II)

cintarea 2

În general, Tereza de Avila preferă să dea poemului valoarea de simbol nupțial între Dumnezeu și om; mai curînd decît să reia versiunea tradițională a Bisericii, mireasă a lui Isus, ea pune accent pe simbolismul interpersonal: Dumnezeu și sufletul, acceptînd deschiderea simbolului către alte zări, afirmă Thomas Alvarez, unul dintre cei mai avizați comentatori actuali ai scrierilor Terezei de Avila.

Într-o carte apărută recent, Le Cantique des Cantiques. Rituel initiatique, Michel Lapidus propune o traducere a originalului ebraic, însoțită de o traducere literală, urmate de o rescriere în cheie inițiatică în care autorul face apel mai curînd la entități decît la personaje. Michel Lapidus crede într-un sens ascuns al poemului biblic, în care vede un text ritual de natură inițiatică, în opinia autorului schimbul de expresii simbolice corespunzînd formei unui ritual. Michel Lepidus retranscrie poemul pentru două personaje, masculin și feminin, în dorința de a ne face să vedem în Cîntarea Cîntărilor un ritual inițiatic al creării cuplului regal: „Totul începe prin crearea entității regale care nu se poate naște urmînd o voință profană, ci mai curînd printr-o iubire de natura unui suflu creator, depășind orice aspect uman.” Michel Lapidus acordă elementului feminin misiunea purificatoare, înlăturarea tuturor elementelor perturbatoare, transmutația alchimică, în vreme ce masculinul este cel care imprimă nota inițiatică, părăsirea căii supunerii și participarea la frumusețea creatoare. Poemul se reconstruiește într-un joc al entităților, fiecare avînd cunoașterea care îi corespunde, în măsură să asigure coerența funcției regale în cuplu. Pentru entitatea feminină este vorba de iubire în forma ei cea mai elevată, în timp ce pentru entitatea masculină, această iubire estte cea care inițiază în toate formele Creației. Pentru a asuma caracterul regal și sacru, iubirea trebuia să fie o cale care duce către locul plenitudinii. Dar cadrul inițiatic se împlinește doar prin probele, prin încercările care confirmă bunele intenții și realitatea dorinței de a fi inițiat; este sufletul îndrăgostit care cere ajutor: „Fete din Ierusalim, vă jur: De-ntîlniți pe dragul meu, ce să-i spuneți oare lui? Că-s bolnavă de iubire. Ce are iubitul tău mai mult ca alții, o tu, cea mai frumoasă dintre femei? Cu cît iubitul tău e mai ales ca alți iubiți, ca să ne rogi așa cu jurămînt?” Odată trecute probele, urmează recunoașterea și încoronarea, adevăratul ritual alchimic al căsătoriei, iar acest ritual îi îngăduie lui Michel Lapidus să sugereze că în Cîntatrea Cîntărilor putem percepe o nouă spiritualitate, în care divinitatea nu mai avea acest caracter de intransigență și de fixitate absolută.

Și totuși Cîntarea Cîntărilor nu-i un imn adresat iubirii, puterii iubitoare a femeii și a bărbatului? Unul dintre marii gînditori greci contemporani, Christos Yannaras, susține că ne este sete de viață și că viața este posibilă numai în relație cu un Altul: „Ne este sete de viață. Și nu ne este sete de ea prin gînduri sau concepte. Nici chiar prin voința noastră. Ne este sete de ea cu corpul nostru și cu sufletul nostru. (…) Cînd se naște erosul, se naște viața. Uimiți, simțim sărăcia existenței transfigurîndu-se în bogăția neașteptată a vieții.” Filosoful grec vorbește despre reciprocitate, despre transfigurarea existenței, despre surîsul și privirea celuilalt; în ochii pe care-i iubesc, ating pentru prima oară ceea ce este privirea umană, scrie Yannaras. Reciprocitatea este semnificată de privire, prima tresărire este totdeauna în prima încrucișare a privirilor, de aceea erosul se naște din lumină: „Privire, surîs, voce, gest, mișcare: frontieră a corporalului și a incorporalului, loc al semnificanților reciprocității.” Privirea și surîsul sînt inseparabile, răspîndesc aceeași lumină, sînt o reflectare a unicității, o matrice a dorinței. Citeste mai departe »

Cîntarea Cîntărilor (I)

cintarea 1

Cîntarea Cîntărilor este un foarte frumos poem de dragoste, o alegorie a poveștii de dragoste dintre Dumnezeu și poporul lui Israel, dintre Dumnezeu și sufletul omenesc, a tainei cununiei între Isus și Biserică, această din urmă interpretare aparținînd lui Origen. Înainte de orice comentariu, Cîntarea Cîntărilor se înfățișează ca un tulburător poem, poate unul dintre foarte puținele texte biblice tradus deopotrivă în corpusul biblic, cît și separat. În limba română sînt mai multe traduceri; alături de cele cuprinse în corpusul biblic (Biblia de la 1688, Bibliile traduse de Gala Galaction și Vasile Radu, Nicolae Cornilescu, Bartolomeu Anania, de Alois Bulai, Eduard Patrașcu și Anton Budău) sînt și traducerile făcute de Ioan Alexandru și Petru Creția. “În gravul, austerul peisaj al cărților canonice din Vechiul Testament, străbătut îndeobște de figuri venerabile, pioase, răsare privirilor uimite ale neavizaților, ca o întrebare mereu deschisă, superba, rara floare a Cîntării Cîntărilor (Șir hașirim). Grațioasa poveste de iubire dintre regele Solomon și Sulamita, oacheșa păstoriță, este una dintre cele mai vechi pastorale din istoria literaturii universale, păstrînd în străvechea ei structură toată prospețimea și spontaneitatea mișcării unor suflete care se cheamă, se găsesc, se pierd si se regăsesc, după înaltele legi nescrise ale dragostei”, scria Zoe Dumitrescu-Bușulenga în studiul introductiv la Cântarea Cântărilor, tradusă de Ioan Alexandru.

Cîntarea Cîntarilor face parte din cea de-a treia secțiune a canonului biblic evreiesc, din hagiografe, alături de Psalmi, Proverbe, Rut, Plîngerile, Ecclesiastul, Estera, Daniel, Ezra, Neemia, Cronicile; Talmudul consemnează controversele în legătură cu canonicitatea unora dintre aceste cărți, cum ar fi Cîntarea Cîntărilor sau Estera. Cîntarea Cîntărilor este unul dintre cele Cinci Suluri (Hameș Meghilot) care se citesc în sinagogă în anumite zile, în săptămîna de Pesah, iar în comunitățile sefarde în fiecare vineri, după lăsarea serii. “După cum demonstrează chiar titlul cărții, aceasta a reprezentat întotdeauna, în tradiția evreiască, o cîntare prin excelență. Talmudul redă amănunțit îndelungatele dezbateri care au precedat introducerea sa în canonul biblic. Învățații Talmudului s-au confruntat aici cu o problemă: conținutul cărții părea fundamental profan, iar numele lui Dumnezeu nu era pomenit niciodată. S-a optat în final pentru acceptarea ei, în urma lecturii lui Rabi Akiva care a interpretat-o drept o alegorie a iubirii spirituale dintre Dumnezeu și poporul lui Israel. Această alegorie a dragostei dintre Israel și Logodnicul divin este una din principalele teme ale Cabalei”, scriu autorii Enciclopediei Iudaismului.

Tradiția este nesigură în ceea ce privește fixarea canonului scripturar, afirmă Andre Cohen în lucrarea sa, Talmudul. Din primele mărturii privitoare la canonicitatea unor scrieri, “la început au fost respinse Proverbele, Cîntarea Cîntărilor și Ecclesiastul, pentru că ele conțineau parabole și nu aparțineau Scrierilor. Ele au rămas astfel excluse pînă ce au venit oamenii marii sinagogi, care le-au explicat (într-un sens spiritual)”. Timp de cinci secole locul unor cărți în colecția sfîntă a fost subiect de discuții, de controverse. Rabi Iehuda susținea că scrierea Cîntarea Cîntărilor întinează mîinile, R. Iose că Ecclesiastul nu întinează mîinile, iar pentru Cîntarea Cîntărilor chestiunea este controversată; R. Simeon b. Azai evoca tradiția celor 72 de strămoși care l-au pus pe Eleazar b. Azaria în fruntea academiei, amintind că Ecclesiatul și Cîntarea Cîntărilor întinează mîinile, pentru ca R. Akiva să tranșeze cu fermitate: “Ce oroare! Nimeni din Israel n-a susținut vreodată că trebuie exclusă Cîntarea Cîntărilor, căci întreaga lume n-a fost demnă de ziua în care această Carte a fost dată lui Israel. Toată Biblia este sfîntă, dar Cîntarea Cîntărilor este arhisfîntă.” Citeste mai departe »

Gnoza, o problemă filosofică

despre-gnoza-si-gnosticism-2018-no-border

Mișcare spirituală afirmată în secolele II-III, redescoperită în plină modernitate, gnosticismul continuă să suscite deopotrivă admirație și nedumeriri. Gnosticul este cel care cunoaște, cel căruia îi este dată o experiență a absolutului ca experiență primă și ultimă. Clement Alexandrinul spunea că „Gnoza este, ca să spun așa, o desăvîrșire a omului ca om, care, prin știința lucrurilor dumnezeiești, duce la desăvîrșire și purtarea și viața și cuvîntul omului, în unire și de acord cu sine însuși și cu Cuvîntul cel Dumnezeiesc.” Dacă Clement Alexandrinul sau Evagrie Ponticul aminteau și discutau despre gnoză într-un climat liniștit, nu același lucru este valabil și astăzi cînd simpla pronunțare a cuvîntului „gnoză” provoacă indignare și condamnare în unele medii creștine. Tot Clement prefigura că „pentru aceea sînt acoperite de pilde tainele cele sfinte ale profeților; sînt păstrate pentru cei aleși și pentru cei pe care credința lor i-a rînduit spre gnoză.” Același învățat al lumii antice spunea că pentru a ajunge la semințele gnozei este nevoie de perseverență, de căutare, de cercetare vreme îndelungată, de multă osteneală. Perspectiva asupra gnozei se deschide în momentul în care misterul nu mai este a priori ceva de necunoscut, ci conform sensului etimologic, ceva inexprimabil. Gnoza este mai curînd mută, nu mistică. Spre deosebire de experiența mistică și care adeseori se impune celui care o primește sub semnul purei pasivități, experiența gnostică implică o muncă, un exercițiu, adică un praxis. Comentatorii moderni au arătat de multe ori că experiența gnosticului consonează puternic și strîns cu efortul și disciplina cerute de metoda fenomenologică a reducerii. Unul din filosofii considerați clasici în domeniul studierii gnozei este Henri-Charles Puech, autor al celebrei cărți En quete de la gnose, Gallimard, 1978. Cartea a fost tradusă în limba română și a apărut la editura Herald, recent fiind reeditată; rîndurile ce urmează sînt prilejuite de reeditarea volumului Despre gnoză și gnosticism, traducere din limba franceză Cornelia Dumitru, colecția „Manuscris”, 2018, 464 p.

La un colocviu internațional desfășurat în toamna anului 1997, la Sorbona, despre fenomenologie, gnoză și metafizică, participanții aminteau în intervențiile lor două lucrări clasice despre gnoză: Gnosis und Spatantiker Geist, de Hans Jonas, și En quete de la gnose, de Henri-Charles Puech. În cele două tratate ale sale (Gnosticul și Tratatul practic) Evagrie Ponticul, discipol al lui Grigorie de Nazianz, arată cum practica exercitată ca o metodă reglată este condiția preparatoare necesară accesului la gnoză ca experiență metafizică a absolutului. Tratatul practic este mai curînd un tratat de terapeutică, de „psih-analiză” în sens literal, pentru că analizează mișcările sufletului și corpului, pulsiunile, pasiunile și gîndurile care agită ființa umană. Gnosticul prefigurează trecerea de la psihologia fenomenologică la psihologia transcendentală, o propedeutică, o metodă prin care cel care a urmat exercițiul ascetic devine capabil de contemplarea spirituală, primește cunoașterea, gnoza. În opinia lui Henri-Charles Puech gnosticismul este una dintre cele mai complicate probleme cu care se confruntă istoricul religiilor, fiind un punct de convergență în care se întîlnesc istoria Bisericii, situația iudaismului la apariția creștinismului, misteriile eleniste, religiile orientale. Împletirea acestor curente a creat numeroase dificultăți de interpretare, „multe lucruri ne scapă încă, chiar dacă ar fi numai de interpretarea documentelor care ne-au rămas. Există sisteme gnostice cărora sîntem incapabili să le dăm măcar o simplă analiză și există o infinitate de sisteme, adesea în interiorul unei aceleiași școli”, afirmă filosoful francez. El recomandă cercetătorilor acestui curent de profundă spiritualitate evitarea încercărilor de a trata global gnosticismul, pentru că această manieră de abordare ar spori obscuritatea din jurul gnosticismului. Citeste mai departe »

A trasa cu rigla și compasul

elements-de-traces-avec-regle-et-compas

Pitagora nu a lăsat nimic scris, dar printre altele i se atribuie o frază celebră despre geometrie: „Nimeni să nu intre aici dacă nu este geometru”. Geometria, o știință nobilă înscrisă printre cele șapte arte liberale, făcînd parte din quadrivium, știința numerelor, alături de aritmetică, muzică și astronomie. Sfîntul Augustin, apoi Martianus Capella, cel care a înscris numele celor șapte arte liberale (gramatica, retorica, logica, aritmetica, geometria, muzica, astronomia) în cartea sa Nunta lui Mercur cu Filologia, considerau că cele șapte arte liberale conțin aproape toate cunoștințele pe care le poate dobîndi un om. Ele sînt amintite și descrise și în manuscrisele Regius și Cooke, geometria fiind cea care ne învață toate dimensiunile și măsurile. Pe frontispiciul Constituțiilor lui Anderson se găsește teorema lui Pitagora, iar primul paragraf afirmă că „Adam, primul nostru părinte, creat după chipul lui Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului, trebuie să fi avut scris în sufletul său meșteșugul artelor liberale, în special al geometriei.”

Solange Sudarskis este o autoare cunoscută în lumea francofonă pentru cărțile sale despre simbolismul și vocabularul masonic: Pour éclairer le chemin. Une approche philosophique de la franc-maçonnerie; Vocabulaire de l’apprenti franc-maçon; Vocabulaire du compagnon franc-maçon; Vocabulaire du maître franc-maçon; Que signifie Tailler sa pierre?, toate apărute la Editions de La Hutte. Acestora li s-a alăturat și un eseu despre geometrie: Eléments de tracés avec règle et compas. Pour une concordance maçonnique, publicat la aceeași editură franceză, La Hutte, în anul 2015.

Compasul trasează un cerc, unde fiecare punct de pe marginea sa este la distanță egală de centru, delimitează lumea („Acel care-a ‘nvîrtit compasul, frate,/ pe-a lumii margini, și din sine-a scos…”) scrie Dante în Paradisul. Compasul este un simbol al creării lumii; „utilizarea compasului implică o rotație, deci o mișcare, iată pentru ce el este perceput ca activitatea dinamică a gîndirii și a spiritului. El materializează deopotrivă aceste virtuți fondate pe măsura pe care o dau prudența, dreptatea, temperanța și înțelepciunea”, afirmă Solange Sudarskis. Autoarea consacră pagini scrise cu talent și dăruire ritualului masonic, căutării unității (omnia ab uno, omnia ad unum), refacerii unității, amintind miturile lui Osiris, Dionisos și Hiram. Este primul pas al unor frumoase descrieri al rolului simbolic al cifrelor în ritualurile masonice: „Fiecare din cele trei grade ale masoneriei simbolice este marcat de un număr distinctiv care, indicînd vîrsta proprie gradului în riturile continentale, se reflectă aproape peste tot în diferitele elemente care constituie acel grad. Acest număr trebuie înțeles într-o manieră conformă științei tradiționale a numerelor, adică trebuie interpretat într-un sens analogic, simbolic și anagogic”, subliniază Solange Sudarskis. Sînt în paginile cărții incursiuni asupra semnificațiilor cifrelor 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 9, 11, dar și asupra pașilor pe care-i execută ucenicii, calfele și maeștrii, totul într-o armonioasă îmbinare între figurile geometrice și ritualurile masonice.

Eminescu citit în cheie esoterică

Radu-Cernatescu-antiparadisul-lui-mihai-eminescu

Marile opere fie ele filosofice, literare, muzicale sau plastice își vor arăta totdeauna nebănuite sensuri și înțelesuri, vor fi privite și analizate din noi perspective, vor primi noi interpretări, subliniind prin aceasta bogația de semnificații atașată creației. De cele mai multe ori comentatorii de astăzi propun o concepție, o viziune de interpretare mai vastă, deschisă către cultură, spiritualitate, cunoaștere filosofică. Astfel cititorul va întîlni în lucrările care propun noi viziuni interpretative ample referințe la concepte care au marcat dezvoltarea științelor umane (lingvistică, psihologie, antropologie culturală, sociologie, psihanaliză, istorie). De la un prim cerc al operei, cititorul va privi o amplă panoramă a multiplelor cercuri concentrice aflate într-o continuă generare; nu este vorba nicidecum de substituirea unei interpretări vechi cu alta nouă, ci constanta raportare la operă și propunerea unei noi viziuni. În zorii modernității una dintre cele mai expresive imagini a cercurilor îi aparține lui Robert Fludd și este exprimată în gravura sa Integrae Naturae Speculum Artisque Imago, în care universul este prezentat ca imagine a lumii arhetip. Monada divină universală a cărei emanație zămislește sferele macrocosmosului și microcosmosului după raporturi armonice care revelează că Dumnezeu lucrează asupra întregului. Filosoful și matematicianul britanic, Alfred North Whitehead, spunea că întreaga filosofie europeană nu este decît o notă în subsolul unei pagini a unui dialog al lui Platon; exprima astfel admirația pentru perfecțiunea artistică, literară, conceptuală a dramelor filosofice scrise de filosoful grec, pentru prospețimea spiritului grec și a culturii grecești exprimată cu maximă intensitate de dialogurile platoniciene, pentru sentimentul de autenticitate și imediatitate, toate acestea fiind căi de apropiere a publicului contemporan de dialogurile lui Platon. Aceste gînduri pot fi extrapolate către întîlnirea cu orice autor al unei opere care este piatră de hotar. Radu Cernătescu, cunoscut pentru preocupările sale hermeneutice aplicate filosofiei oculte în literatura română și universală, recitește poezia lui Eminescu ascultîndu-l pe celălalt Eminescu, filosoful: Antiparadisul lui Mihai Eminescu, Iași, Editura Junimea, colecția „Eminesciana”, 2017, 208 p.

Eseurile din recentul volum al lui Radu Cernătescu „își propun să treacă dincolo de clișeele criticii estetice, revelînd apetența poetului nostru național pentru «puterile ascunse și interzise» care au format cîndva, în vremea lui Paracelsus și Agrippa, obiectul acestei occultaphilosophia.” Este avută în vedere deschiderea către ființa văzută nu static, ci în devenire, iar această viziune este dintre pecețile gîndirii romantice care a avut numeroase puncte de convergență cu filosofia ocultă, iar această preocupare pentru filosofia ocultă o ilustrează Goethe, Herder sau Schlegel. Dar discuția despre filosofia ocultă nu putea ocoli subiectul care generează încă vii dispute, anume apartenența la masonerie, loja L’Etoile de Roumanie, a celor mai mulți membri ai societății „Junimea”. O notă din jurnalul lui Maiorescu îl determină pe Radu Cernătescu să afirme că Eminescu era mult mai apropiat decît s-a crezut „de cele două coloane între care se păstrează secretul masonic.” Apropierea poetului de tainele masoneriei ar fi avut loc în anii de studenție, la Viena, unde ar fi frecventat cercuri spiritiste și ocultiste, ecourile acestor întîlniri putînd fi lesne percepute în poeziile Venere și madonă, Epigonii, Steaua vieții sau Odin și poetul. Mult timp s-a speculat asupra internării și mai tîrziu asupra morții poetului, urmare a unei conspirații masonice datorate atitudinii lui Eminescu în scandalul diplomatic între Viena și București. Un subiect pe seama căruia se va specula mult timp. Radu Cernătescu interpretează în cheie masonică o notă din jurnalul lui Maiorescu, din 28 iunie 1883, în care apar Hermes și Venus, primul, ca aducător de pace, Venus ca Luceafăr, steaua ca emblemă a masoneriei. „Așadar, sensul învăluit pe care nu-l putea divulga Maiorescu decît unei posterități avizate era că masoneria va aduce pacea prin negociere. Moment la care, Eminescu «cu privirea în extaz» ar fi răspuns că asta va putea însemna o nouă renaștere”, susține Radu Cernătescu. Citeste mai departe »

Piramida

pyramide-secret-dune-vie-en-eternite

Monument avînd origine pur egipteană, piramida este cunoscută drept locul funerar al regilor și reginelor Egiptului antic. Simbol al morții și al învierii, piramida a devenit simbol al construcției armonioase după cunoștințele fundamentale ale geometriei. Numeroase speculații matematice, mistice și inițiatice au fost alăturate acestui simbol, care reunește semnificațiile muntelui și cavernei, ale lui trei și ale lui patru, ale geometriei și magiei, căpătînd un rol important în ritualurile legate de construcție, în companionaj. Cunoscut pentru cărțile sale despre subiecte masonice (Les deux colonnes et la porte du temple; La Voute etoilée et l’astrologie initiatique; La planche à tracer), François Ficeag ne propune un nou titlu: La Pyramide. Le secret d’une vie en eternité, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques, no. 80, 2018, 126 p.

Piramida este o matrice a funcției regale, care se naște și se regenerează, așa cum s-a întîmplat cu Osiris. Piramida este locul unde se concentrează puterea regală, puterea vitală al cărei depozitar este faraonul. Este un foaier animator al unei puteri fără egal, ca și al unui mod de întrupare a Cuvîntului creator. François Ficeag face apropieri între piatra cubică și piramidă, deși doar partea nevăzută a piramidei este simbolizată de piatra cubică. Piramida este o concretizare monumentală a regiunii luminii, iar exemplul concludent este piramida lui Keops. „Numele care i-a fost dat de cei care au conceput-o, numele care definește valoarea sa simbolică, este tocmai: akhet. Astfel, marea piramidă este realizarea concretă a acestui ținut, cel mai abstract și cel mai spiritual care poate fi. Unit cu lumina creatoare, sufletul Faronului se înalță și adoarme în tovărășia puterilor creatoare, și aceasta pentru eternitate”, scrie François Ficeag. Citeste mai departe »

Scrieri esoterice și gnostice

evanghelia-dupa-toma-no-border

În anul 1945, în Egipt, la Nag Hammadi, o întîmplare avea să aducă la lumină, atît la propriu cît și la figurat, cîteva manuscrise vechi, cîteva papirusuri aflate într-un ulcior, texte care redeschideau discuția asupra scrierilor canonice. În aceeași perioadă, la Qumran erau descoperite manuscrise care se anunțau drept marea răsturnare arheologică a secolului al XX-lea, scrieri cunoscute astăzi sub numele de Manuscrisele de la Marea Moartă. Dincolo de aspectul spectaculos și de preocuparea presei interesate de senzațional, documentele aduceau în discuție posibila existență a unor texte creștine, altele decît cele canonice, dar și mărturii despre literatura iudaică despre apocalipsă. Amatorii de senzațional au abandonat subiectul, acesta revenind specialiștilor. Printre primii specialiști care au studiat manuscrisele descoperite la Nag Hammadi și au editat Nag Hammadi Codex s-au numărat Gilles Quispel, profesor de istoria creștinismului timpuriu la Universitatea din Utrecht, Henri-Charles Puech, titular timp de două decenii, 1952-1972, al catedrei de istoria religiilor la Collège de France, și Pahor Labib, director al Muzeului Copt din Cairo, specialist unanim recunoscut în lume în domeniile egiptologiei și studiilor copte. De-a lungul deceniilor numeroși specialiști au adus noi interpretări ale scrierilor gnostice, printre ei numărîndu-se: Jean Danielou, Michel Tardieu, James M. Robinson, R.-M. Grant, H. Laisegang. Provenind din grecesul gnosis, cunoaștere, gnoza desemnează o mișcare religioasă și filosofică deopotrivă, care a avut un impact puternic în mediile intelectuale și spirituale din primele secole ale erei noastre. Henri-Charles Puech, specialist recunoscut internațional, și-a consacrat activitatea de cercetare hermetismului, neoplatonismului, maniheismului și cu precădere gnosticismului. Acestui din urmă domeniu i-a consacrat importanta sa lucrare  En quete de la gnose, apărută în 1978, în două volume, la cunoscuta editură Gallimard; tome I – La gnose et le temps; tome II – Sur l’Evangile selon Thomas. Traducerea în limba română a acestei cărți a apărut acum cîțiva ani la Editura Herald; recent a fost reeditat volumul al II-lea: Evanghelia după Toma, Herald, București, traducere din limba franceză de Radu Duma, colecția „Manuscris”, 2018, 368 p.

Părinții Bisericii au reținut și răspîndit o formă de cunoaștere înrudită cu gnoza. Tot ei au respins atitudinea teologică și filosofică a unor autori care se plasau în marginea credinței, o tendință eretică și periculoasă pentru adevărul crestin. Erau timpuri de căutare, de identificare, de trasare a demarcațiilor, timp în care scrierile Parinților erau principalele surse ale gnozelor și afirmării lor. Mult timp gnoza a fost privită și cu o anumită rezervă, depășită din fericire o dată cu descoperirea și publicarea manuscriselor de la Nag Hammadi. Într-un nou înțeles, cel al istoricilor religiilor din ultimul veac, gnoza denumește un ansamblu de doctrine în care poate fi văzută o anume unitate dincolo de diferențe. Adolf Harnack, istoric german al creștinismului, considera că gnosticismul era o secularizare dusă în cel mai înalt punct al său, o elenizare radicală și timpurie a creștinismului. Principalii reprezentanți ai gnosticismului au fost Simon, pentru palestinieni, Saturnian, pentru siriaci, Basilide și Valentin pentru școala din Alexandria, Marcion pentru asiatici. Henri-Charles Puech respinge înțelesul restrictiv al gnozei văzută drept o cunoaștere care aduce mîntuirea, dar și ca o erezie apărută în sînul creștinismului. „Oricît de diferite ar fi fost formele sub care s-a manifestat istoric, gnosticismul trebuie considerat ca un fenomen specific, o categorie sau un tip distinct al gîndirii filosofico-religioase”, scrie Henri-Charles Puech. Citeste mai departe »

Himere și metamorfoze

bogdan-mihai-mandache-himere-si-metamorfoze-vasiliana_650

Bogdan Mihai MANDACHE
Himere și metamorfoze

Iaşi, Editura Vasiliana ’98

 

După cinci ani de la precedenta „ispravă” editorială, vă propun o culegere de eseuri, Himere și metamorfoze, apărută la Editura Vasiliana ’98.

Sînt texte despre celebrele tapiserii de la Muzeul din Cluny, „Doamna cu licorna”, despre Metamorfozele lui Ovidiu și întîmplările lui Lucius din Măgarul de aur, despre ispitirea sfîntului Anton, așa cum apare în tablouri și în romanul cu același nume al lui Flaubert, despre povara tristeții cum transpare din romanele lui J.-K. Huysmans (În răspăr) și Gabriele d’Annunzio (Triumful morții), despre avatarurile afectivității, despre androgin și nostalgia unității pierdute.

Toate textele reunite în volum dau seamă de o căutare neîncetată a sensului ascuns dincolo de aparențe. Citeste mai departe »

Jung și gnoza

francoise-bonardel-jung-et-la-gnose

Françoise Bonardel, filosof și eseist, este profesor emerit al Universității Paris I, Panthéon-Sorbonne, unde a predat cursuri de istoria religiilor. Este autoarea a numeroase cărți care dau contur unei opere puternice și originale.  Amintim cîteva din direcțiile sale de cercetare și cîteva titluri care-i poartă semnătura: hermetism și alchimie (La Voie hermétique; Philosophie de l’alchimie. Grand Oeuvre et modernité; Philosopher par le Feu. Anthologie de textes alchimiques occidentaux; Bouddhisme tantrique et alchimie), reflecție critică asupra culturii moderne (Des héritiers sans passé), meditație asupra creației artistice (Triptique pour Albrecht Durer: La conversation sqcreé; Antonin Arthaud ou la fidelité à l’infini). A colaborat la cîteva ample lucrări colective și mari dicționare: Dictionnaire universel des littératures; Dictionnaire critique de l’ésotérisme; Le Livre des sagesses; Les femmes mystiques. Histoire et dictionnaire. De-a lungul anilor am scris despre cărțile Doamnei Françoise Bonardel pe acest site și în paginile revistei „Cronica”, am întîlnit-o la Iași, la lansarea cărții sale Filosofia alchimiei, am realizat două ample interviuri publicate în cărțile Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism și Fascinația nevăzutului.www.esoterica.ro, ambele apărute la Editura „Cronica” în 2005 și 2012. Versiunea în franceză a acestor interviuri este pe site-ul Doamnei Françoise Bonardel. Cînd i-a apărut cartea Prendre soin de soi. Enjeux et critiques d’une nouvelle religion du bien-etre (2016) îmi scria că viitoarea carte va fi despre C.G. Jung. Știam că publicase studii despre ilustrul psihiatru elvețian în două lucrări colective (Carl Gustav Jung. Cahiers de l’Herne și Carl Gustav Jung (1875-1961). Pour une réévaluation de l’oeuvre. Revue „Recherches germaniques”), așa încît am așteptat cu interes apariția noii cărți, fapt produs de curînd: Jung et la gnose, Paris, Editions Pierre-Guillaume de Roux, 2017, 422 p.

Atît comentatorii operei, cît și biografii lui Jung, insistă asupra separarii sale de Freud și asupra descoperirii alchimiei, acest din urmă eveniment petrecîndu-se în anii 1928-1930, cînd încheia redactarea Cărții Roșii. Jung a consacrat legăturilor alchimiei cu psihologia analitică trei lucrări majore (Psihologie și alchimie; Psihologia transferului; Mysterium Conjunctionis). Aceiași comentatori și biografi vorbesc foarte puțin despre gnoză și gnosticism, care pentru Jung erau la fel de importante ca și alchimia. Dacă în alchimia medievală vedea veriga lipsă între gnozele antice și psihologia analitică, în experiențele sale interioare vedea ecoul aventurii spirituale a gnosticilor. Sigur, maniera diferită în care au privit comentatorii raportul lui Jung cu alchimia, pe de o parte, și raportul lui Jung cu gnoza, pe de altă parte, se datorează și faptului că în vreme ce alchimiei Jung i-a consacrat trei importante cărți, despre gnoză scrie explicit doar în Aion, unde vede în gnostici precursorii „fenomenologiei Sinelui”. Referințele lui Jung la gnoză, gnostici și gnosticism sînt numeroase, dar sînt răspîndite în ansamblul operei sale. Unii comentatori s-au limitat la a vedea influențe gnostice doar în Septem Sermones ad Mortuos, inițial publicată separat de Cartea Roșie, fără a ține seama de întreg, de decodarea hermeneuticii imaginației creatoare. Așadar, „cîmpul pentru o nouă cercetare pare a fi deci relativ liber, cu dificultățile pe care aceasta le implică din cauza diversității și a volumului de scrieri, atît de partea lui Jung, cît și a gnosticilor”, scrie Françoise Bonardel într-o încercare de a explica de ce a ales acest subiect. Citeste mai departe »

Pagina 1 din 28123456789...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.