Invitație la lectură (II)

Esoterismul este o cunoaștere, o călătorie în care căutătorii au capacitatea de a primi spiritul interiorității, sensul transcendenței metafizice și al inefabilului; este cunoașterea prin care Nevăzutul se face văzut. Deși atrage mai mult prin caracterul abundent speculat că esența sa este „să ascundă”, esoterismul înțeles în profunzimea sa poate învinge materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

Himere și metamorfoze

Cartea egipteană a morților

cartea-egipteana-a-mortilor-papirusul-ani-no-border

În biblioteca templului din Edfu, cel mai bine conservat dintre templele egiptene, un basorelief reprezintă două personaje care înalță spre cer o paletă, de o parte și de cealaltă auzul și văzul, Cuvîntul și intuiția. În această reprezentare, cartea este cea glorificată, cartea este purtătoare a sacrului care conține în mod potential toate scrierile. O carte de înțelepciune, adevărată moștenitoare a înțelepților, este asemănătoare unei piramide: construiește un monument în inima celui care percepe mesajul său. Egiptenii, care au avut cărți sacre și cărți secrete, nu au avut preocuparea de a fixa revelațiile într-o carte dogmatică ce ar conține adevăruri absolute și definitive. Cartea este învățătură esoterică, transmitere a unei spiritualități, piatră a unui templu, legătură abstractă cu originile. Unii cercetători duc considerațiile despre esoterism și mai departe susținînd că trebuie să distingem între un esoterism de formă, legat de transmitere și destinatar, și un esoterism ca mod de gîndire. Acesta din urmă implică diverse nivele de înțelegere a unui text, literal, aparent, exoteric, la care se adaugă unul sau mai multe mesaje ascunse, esoterice, comprehensibile numai inițiaților. În Egiptul vechi, problema se pune într-un sens ușor diferit căci conținutul și sensul textelor era diferit în funcție de apartenența destinatarului la sfera privată sau regală. Astfel, Textele piramidelor erau rezervate exclusiv regelui și, uneori, reginei; tot regelui îi erau destinate Cărțile lumii inferioare și Cărțile celeste; în schimb, simplii cetățeni dispuneau de un repertoriu propriu compus în principal din imnuri, texte rituale și Cartea morților, a cărei versiune românească a fost recent reeditată: Cartea egipteană a morților. Papirusul Ani, traducere, cuvînt introductiv, note și indice tematic: Maria Genescu, București, Editura Herald, colecția „Cultură&civilizație”, ediția a IV-a, 2018, 368 p.

În vechiul Egipt, moartea nu era considerată ca un sfîrșit, ci ca o trecere într-un univers diferit de lumea de aici, permițînd defuncților să părăsească domeniul aparențelor și să intre în contact cu zeii, să pătrundă în sfera esenței. Pe plan istoric se constată o evoluție a credințelor funerare în Vechiul Imperiu, în Imperiul mijlociu și în Imperiul nou. În această ultimă perioadă accesul particularilor la Cartea morților era neîngrădit, fiecare individ care avea mijloacele financiare necesare putînd să-și procure un exemplar. Cartea nu era concepută după o schema fixă, motiv pentru care există o mare varietate atît în alegerea formulelor cît și a numărului lor, în timpul celei de-a XXVI-a dinastii structurîndu-se textul într-o formă fixă, reunit în 190 de capitole. Cărțile destinate regelui (Cărțile lumii inferioare, Cărțile celeste, Amduat) închideau totalitatea cunoștințelor privitoare la cele cerești, la suflet, la lumea de dincolo, toate cele necesare bunei exercitări a regalității atît pe pămînt cît și în regatul de dincolo de viață. Spre deosebire de cărțile amintite, Cartea morților codifica datele lumii de dincolo necesare defunctului pentru a evita pericolele și a fi acceptat în panteon. „O caracteristică a acestor texte constă în faptul că ele suscită comentarii dintre cele mai contradictorii. Unii le-au considerat rod al unei alienări la scară națională, alții le-au acordat valențe ale unei metafizici savante; unii le apreciază ca fiind produse ale unor minți primitive, alții sînt fascinați de universul fantastic pe care îl întrezăresc dincolo de aparențele derutante și înșelatoare”, afirmă Maria Genescu.

Cultura egipteană are ca una din amprente pesimismul: dacă omul se lasă condus de înclinațiile sale, își urmează inima, centru al voinței, lumea devine de netrăit, fiecare om vede în celălalt un dușman. Dreapta măsură, ordinea simbolizată de conceptul Maât, nu este inerentă naturii umane. Regele este cel care redă justiția, veghează ca Maât să domnească printre oameni. La fel, cosmosul nu este conceput ca o ordine eternă și definitiv stabilită odată cu creația. În Egipt, creația se numește „prima dată” ceea ce înseamnă că numeroase alte „dăți” trebuie să succeadă. Pentru astrul solar fiecare zi constituie o nouă creație; orice ciclu este amenințat de discontinuitate. În sfera cosmică, șarpele Apophis, simbol al forțelor negative ale haosului, amenință să puna capăt ciclului atacînd zeul solar și întunecîndu-l. În domeniul istoric fiecare întronizare este considerată ca o nouă creație. Sethi I, inovator în multe domenii, a ales ca nume programmatic „Cel care repetă nașterile”. Prima misiune a noului faraon era restabilirea ordinii, Maât, care, în absența suveranului a fost ucisă de injustiție, minciună și haos. Ramses al II-lea se lăuda că a „fondat lumea din nou, ca la creație”. Orice eveniment istoric nefast, moartea regelui, o foamete, o invazie se repercutează în sfera cosmică aceasta fiind amenințața cu disoluția. Regele, în calitatea sa de preot, este cel care garantaeză ordinea. Cărțile despre lumea de dincolo conțin toate cunostințele necesare bunei rînduieli a cosmosului, cunoștințe necesare faronului în existența sa postumă pentru a menține ordinea cosmică. Una din funcțiile acestor cărți ale vieții de dincolo este transmiterea unui tip de cunoaștere eminamente esoterică. Citeste mai departe »

Despre ocultism

istoria-filosofica-si-politica-a-ocultismului-no-border

Doar simpla menționare a cuvîntului ocultism stîrnește reacții diferite, patimi și multă confuzie. Totdeauna a fost așa, dar atitudinea de vehementă împotrivire față de științele oculte s-a intensificat odată cu Iluminismul și noua doctrină a materialismului și raționalismului. În ceea ce privește terminologia, viu subiect de erori și neînțelegeri, situația ocultismului este asemănătoare cu a esoterismului. În cazul esoterismului, adjectivul esoteric a apărut cu foarte multe secole înaintea substantivului esoterism, aici perpetuîndu-se și eroarea de a-i atribui termenul de esoteric lui Aristotel, cînd el a fost creat de Lucian din Samosata. În cazul ocultismului, adjectivul ocult datează din secolul al XII-lea, iar termenul de ocultism a fost creat de Eliphas Levi, la mijlocul secolului al XIX-lea. Eliphas Levi credea că a găsit doctrinele secrete ale evreilor, caldeenilor și egiptenilor, cheia întoarcerii la unitatea științei și a religiei: știința timpurilor noi dincolo de fracturile istorice. Pentru că am amintit cei doi termeni, care pentru unii pot părea similari, să menționăm opinia curentă a specialiștilor că în vreme ce ocultismul este un ansamblu de practici, esoterismul este un ansamblu teoretic susceptibil să facă posibile aceste practici. Acceptat sau blamat, înțeles în dreapta sa măsură sau atribuindu-i-se un înțeles mult prea extins, ocultismul este un fenomen apărut din antichitate și perpetuat în timp. O recentă apariție editorială este tocmai despre formele ocultismului de-a lungul vremii: Felix Fabart, Istoria filosofică și politică a ocultismului. Magie, vrăjitorie, spiritism și alchimie, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, București, Editura Herald, colecția „Quinta essentia”, 2018, 256 p. Într-o istorie a esoterismului și a științelor oculte, Jean-Paul Corsetti scria că „ocultismul a fost cînd în armonie cu însăși cunoașterea filosofică și spirituală a timpului, cînd în opoziție și perceput ca subversiv, ca suma fantezistă și greu de înțeles a unor divagații cu iz de pucioasă, destinate să invoce puterile malefice. În orice caz, el a adoptat moduri de exprimare variabile care trebuie să fie înțelese în funcție de context și intenție.” Felix Fabart își propune să scrie o istorie a lumii „oculte” după următorul plan: ocultismul la evrei, la greci, romani și gali; vrăjitoria în Evul Mediu și alchimia; teurgia în epoca modernă, urmînd etapele specifice magiei: expansiune, decădere, reînnoire.

Pe urmele unor istorici, Felix Fabart afirmă că expresia cea mai elevată a ocultismului se regăsește în învățătura magilor, care s-a răspîndit din Caldeea în ținuturile apropiate, apoi și în cele mai îndepărtate. Istoria ocultismului începe cu Moise, care deși îl condamnă, tocmai prin aceasta arată cît de mult credeau evreii în supranatural, el însuși studiind la școala magilor. Felix Fabart evocă panteonul Greciei antice și atmosfera din Olimp, în multe asemănătoare celei de pe pămînt; cît despre ocultism, acesta s-a transformat într-o parte esențială a ritualului sacru. Oamenii au crezut din totdeauna în capacitățile de clarviziune ale semenilor înzestrați cu un astfel de dar, în puterile sibilelor care auzeau voci interioare și profețeau. Tradiția a păstrat și numele cîtorva profetese celebre: Sambeth, Elissa, Artemis, Sarbis, Casandra, Lampusa, Hierophila, cunoscută ca Sibila din Cumae. Pînă la invazia romană, druizii au fost adevărații maeștri învățători ai Galiei, „iar ocultismul era în mare măsură unul dintre mijloacele de dominație. Druizii erau descendenții direcți ai magilor din vechea Caldee”, susține Felix Fabart. Galii erau bine organizați în familii și clanuri, iar casta sacerdotală își alegea noii membri din rîndul propriilor familii; aceștia erau instruiți douăzeci de ani în colegii inaccesibile celorlalte caste, unde învățau medicina, muzica, legislația, geografia, astronomia, astrologia, simbolismul hieratic, practicile Cabalei. Citeste mai departe »

Despre simbol, Tarot și psihanaliză

george-colleuil---functia-terapeutica-a-simbolurilor_c1

„Îmi place ceea ce este simbolic”, obișnuia să spună Georges Colleuil, pe cînd avea doar zece ani. Cu siguranță nu știa atunci că simbolul este un termen, o imagine familiară în viața de zi cu zi, dar care, după cum spunea C.G. Jung, posedă conotații specifice, care vin în plus față de sensul convențional și evident. Nu știa nici că peste ani avea să scrie despre simboluri, despre funcția lor, despre Tarot, despre psihanaliză. Dar cine este Georges Colleuil? A studiat psihologia, filosofia și științele limbii la Universitatea din Nisa. A predat la Nisa și la Cannes, a înființat Asociația „Hommes de Parole”, este psihoterapeut, autor a mai multor cărți. Una dintre cărțile sale a fost recent tradusă în limba română: Funcția terapeutică a simbolurilor. Referențial, Mitogramă, Onomasofie, Blazoane, Tarot…, traducere din limba franceză de Doru Mareș, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, București, Editura Nemira, colecția „Philemon” – coordonator Lavinia Bârlogeanu, 2017, 296 p.

Scriind despre Georges Colleuil, Lavinia Bârlogeanu remarcă afinitatea psihoterapeutului francez pentru C.G. Jung, pasiunea sa pentru simbol și deschiderea față de misterul spiritului, teme predilecte ale psihologului elvețian. Studiile și cercetările lui Georges Colleuil sînt la confluența unor domenii diferite, unele bine conturate și acceptate în toate mediile (psihologie, psiahanaliză, filosofie, lingvistică, științe medicale), altele cu un contur aparent imprecis, respinse de raționaliști (simbologie, heraldică, alchimie, gnosticism, lumea viselor). „Din aceste vaste preocupări, scrie Lavinia Bârlogeanu, rezultă o cunoaștere integrată, coerentă, personalizată și extrem de convingătoare care favorizează pătrunderea pe calea simbolului, pentru a dezactiva marile simptome ce ne amenință parcursul cotidian și pentru a favoriza cunoașterea profundă a cauzelor suferinței, pentru a le destructura și a le depăși, pentru a ne vindeca și pentru a ne realiza ca ființe complete.” Pentru Georges Colleuil, simbolul călăuzește către unitate, remediază, reface unitatea lumilor separate, ne luminează calea: „Simbolul nu înlocuiește entitatea absentă, ci țese o legătură între mine și aceasta, îi poartă amintirea sau, mai degrabă, poartă amintirea timpului în care eu și entitatea absentă eram una!” Un simbol își reconfigurează întreaga dimensiune cînd primește experiența personală a unui subiect, simbolul devenind astfel agent terapeutic, ceea ce-i permite lui Georges Colleuil să vorbească despre funcția terapeutică a simbolului. Pentru el cinci criterii obiective îi sînt utile în definirea simbolului: memoria, sensul și structura, remedierea, evoluția, dublul referent.

Asocierea între simboluri, amintind celebrul poem al lui Baudelaire, Corespunderi („Prin codri de simboluri petrece omu-n viață”), îl conduce pe Georges Colleuil către instrumentele vocației terapeutice, iar unul dintre acestea este Tarotul. Probabil nu puțini vor fi cei care se vor întreba care poate fi legătura între cărți de joc desemnînd arcane și cunoașterea sufletului omenesc, și vor privi cărțile cu Nebunul, Magicianul, Faetonul, Moartea, Diavolul sau Turnul ca pe o frivolitate, iar acceptarea lor ca pe cedarea irațională în față atotbiruitoarei raționalități care sufocă lumea de la Iluminism încoace. Celor stăpîniți de neîncredere, le amintesc că în celebrul Dictionnaire critique de l’ésotérisme, apărut la Presses Universitaires de France, în 1998, articolul despre Tarot este scris de profesorul Antoine Faivre, vreme de două decenii șef al catedrei de Istoria curentelor esoterice în Europa modernă și contemporană la Ecole pratique des hautes études. Pentru Georges Colleuil, „Vechiul Tarot de Marsilia este poate tot ceea ce omul a inventat mai elaborat și mai bine pus la punct ca să transmită știința simbolului și să încerce armonizarea tuturor limbajelor simbolice.(…) Tarotul modelează, conform unei simbolistici foarte elaborate, toate marile etape ale evoluției umane constituind, de asemenea, o grilă de citire a structurii universului.” El recunoaște în Tarot influențe dinspre învățătura filosofică și școli inițiatice, pitagoreice, zoroastriene, gnostice, orfice, astrologice, cabalistice, templiere, toate reunite într-un limbaj simbolic care oferă practicantului posibilitatea de a decoda evenimente din viața sa, de a le descifra sensul, căpătînd astfel învățăminte filosofice sau spirituale. În practica psihoterapeutică Georges Colleuil aduce în prim-plan Referențialul de Naștere, un instrument cu finalitate terapeutică, întrucît permite lucrul cu arhetipurile. Citeste mai departe »

Manuscrisele de la Marea Moartă

manuscrisele-de-la-marea-moarta-no-border

Au trecut șapte decenii de la una din descoperirile arheologice care a stîrnit multă agitație în rîndul cercetătorilor iudaismului și al originilor creștinismului. Povestea este bine știută, în anul 1947, la Qumran, pe malul Mării Moarte, cîțiva păstori descoperă întîmplător o grotă în care erau cîteva vase de lut conținînd manuscrise care au înflăcărat imaginația celor dispuși să rescrie un capitol din istoria religiilor, deși editarea științifică a acelor manuscrise avea să întîrzie mult timp. Specialiștii în istoria religiilor erau interesați de cercetarea paleografică și de contextual istoric care generase aceste manuscrise și rulouri de piele; în 1952 au fost descoperite grotele 3 și 4, ultima fiind pentru experți cea mai însemnată descoperire de la Qumran; era un document cu accente iudeo-creștine. Documentul 4Q a fost transferat la muzeul Rockefeller din Ierusalimul de Est, la acea vreme controlat de Iordania, în vreme ce documentele din grota Q1 erau la Muzeul Israelului, din Ierusalimul de Vest, sub control israelian. După 1967, cînd evreii au ocupat Ierusalimul, editarea  rulourilor a stagnat. De fapt interesul autorităților statale, mai întîi iordaniene, apoi israeliene, nu era grăbirea procesului de editare, ci temporizarea sa. Iordanienii creaseră o echipă internațională care să vizeze procesul de editare; în fapt echipa nu era internațională, nu funcționa ca o echipă, a trenat interminabil munca de editare. De partea cealaltă, cînd în 1986, profesorul Robert Eisenman, aflat la Ierusalim, a cerut permisiunea să vadă rulourile, i s-a răspuns că nu le va vedea în timpul vieții. Totuși din 1989 reprezentanții muzeului din Ierusalim au acceptat să fotocopieze rulourile și să le trimită cercetătorilor americani Robert Eisenman și Michael Wise; echipele celor doi au lucrat independent, au confruntat traducerile, rezultatele muncii lor fiind publicate în 1992 la Editura Element Books Ltd, Shaftesbury, Dorset, versiunea franceză trei ani mai tîrziu, la Librairie Artheme Fayard.

De-a lungul timpului au existat mai multe încercări de a edita, fie și parțial Manuscrisele de la Marea Moartă; una dintre ele a fost de curînd reeditată: Manuscrisele de la Marea Moartă, traducere din ebraică, introducere și note: Theodor H. Gaster, traducere din limba engleză: Simona Dumitru, București, Editura Herald, colecția „Manuscris”, ediția a 4-a, 2018, 414 p. Ediția engleză după care s-a făcut traducerea a apărut la Londra în 1957, la zece ani de la descoperirea manuscriselor, autorul atenționînd în prefață că ediția nu se adresează specialiștilor și că nu-și propune decît traducerea manuscriselor. „Aceste scrieri, susține Theodor H. Gaster, ne fac cunoscută o comunitate ce este concepută ca fiind adevărata congregație a Israelului, puținii ce au mai rămas credincioși legămîntului străvechi și care stau mărturie pentru continuitatea poporului lui Dumnezeu sau pentru purificarea pămîntului de păcatele sale. Se spune că Legămîntul a fost păstrat de-a lungul istoriei doar datorită unor astfel de «aleși» plini de credință.” Gaster avansează ca dată posibilă cînd au fost redactate manuscrisele un interval cuprins între secolul al II-lea și secolul I î. C., „dacă nu chiar ceva mai tîrziu”.  În opinia lui Theodor H. Gaster, manuscrisele aparțineau unei comunități concepute ca adevărată congregație a Israelului, compusă din puținii rămași credincioși legămîntului străvechi. În sînul acelei comunități trăiau în bună armonie slava divină și exercițiul voit al omului, puterea de discernămînt a omului, puterea lui de alegere; omul trăia ceea ce misticii numesc „starea unitivă”. „Aceasta era starea la care năzuiau membrii comunității. Acesta a fost țelul ultim al întregii lor aventuri spirituale; scopul și rațiunea de a fi a Torei și a vieții disciplinate la care aceasta îndemna”, scrie Theodor H. Gaster. Citeste mai departe »

Arta de a uni contrariile

espagnet-filosofia-antica-restituita-no-border

Magistrat și alchimist francez, Jean d’Espagnet (1564-1637) este cunoscut pentru operele sale esoterice: Le miroir des alchimistes, 1609; Arcanum Hermeticae philosophiae,1616, și Enchiridion Physicae Restitutae, 1623. De puțin timp, ultimele două titluri amintite mai sus au apărut în limba română: Filosofia antică restituită în puritatea ei. Opera secretă a filosofiei lui Hermes, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, București, Editura Herald, colecția „Quinta essentia”, 2018, 232 p.

Filosofia antică restituită în puritatea ei debutează cu o pledoarie în favoarea filosofiei naturale, arătîndu-si admirația pentru școlile filosofice antice, fără a putea adera la vreuna dintre ele. Îi recunoaște lui Aristotel statutul de Părinte al Filosofiei, dar pe bună dreptate deplînge uitarea în care a căzut filosofia celor mai vechi decît Aristotel, cei care au vorbit primii despre natură, despre materia primordială. Vorbind despre crearea lumii, Jean d’Espagnet amintește un principiu, Hylam, aproape inaccesibil minții omenești, căci a precedat materia primordială, nu are corp, este mai mult o umbră vastă: „Dar mintea omenească nu ar putea concepe acest principiu imaginar decît visînd, iar imaginația noastră este incapabilă să-și reprezinte cu fidelitate acest haos, acest sălaș al tenebrelor.” Jean d’Espagnet continuă scriind despre mintea ziditoare care a urzit și a început țesătura care a dus la crearea a două principii universale, unul formal și unul material, adică Cerul și Pămîntul. Cum au evoluat elementele? Întrebarea se justifică din perspectiva pe care o propunea Lucrețiu, anume că lucrurile sînt alcătuite din principii insesizabile; principiile care alcătuiesc sfera inferioară a Universului impure, umbre și fantome ale elementelor. Sînt enumerate cele patru elemente fundamentale (pămînt, aer, apă, foc) pe marginea cărora autorul face mai multe considerații inspirate din scrierile vechilor filosofi greci, dar vorbește și despre un al cincilea element, „un spirit eteric, incoruptibil, care este adus pe pămînt de către lumină și mișcare, reieșind din calitațile corpurilor celeste, care pregătește elementele pentru amestec și pentru a primi suflul vital, conservînd naturile individuale de la putreziciune, atît cît le permite stabilitatea lor internă. De aceea, înțelepții filosofiei esoterice au numit acest al cincilea element sarea naturii, nodul elementelor și spiritul Universului.” Jean d’Espagnet scrie și despre stările de contrarietate, despre lupta contrariilor, despre lumină și întuneric, despre corpurile mixte, umiditate, despre multe alte aspecte care redau concepțiile filosofilor greci antici.

Opera secretă a filosofiei lui Hermes este o scriere dedicată maeștrilor în filosofia hermetică, o încercare de a descifra ceea ce maeștrii alchimiei au ascuns „sub imagini și enigme, pentru a nu fi cunoscută de oamenii de rînd, și au înălțat-o atît de sus, ca pe un fel de cetate puternică zidită pe o stîncă, pentru a-i descuraja pe mulți să se cațere acolo sus, fiind inaccesibilă minții obișnuite care nu este călăuzită de Dumnezeu.” Îndemnul cu care se deschide cartea alchimistului francez arată de la primele rînduri fervoarea sa în susținerea eforturilor  celor aflați în căutarea Pietrei Filosofale; el dezvăluie și care trebuie să fie calitățile alchimistului: să aibă sufletul pur și încredere totală în Dumnezeu, cunoașterea perfectă a operațiunilor naturii și metalurgiei, abandonarea viciilor și poftelor lumești, dăruirea totală operei sale, minte clarvăzătoare, judecată solidă, lecturi serioase. Jean d’Espagnet face o plăcută și instructivă incursiune în arta alchimică, scrie despre Soare și Lună, despre mercur, sare, sulf, despre operațiuni alchimice. Operațiile alchimice pentru obținerea Pietrei Filosofale cer cunoaștere, răbdare, tenacitate, pe lîngă cele șapte pietre care trebuie procurate din locuri diferite din Orient și Occident. Citeste mai departe »

Pași pe cale

inayat_khan_pasi_pe_cale-no-border

Despre sufism, Jean Chevalier spunea că a existat cu mult înainte de a fi desemnat prin numele său, denumirea de al soufi datînd din secolul al VIII-lea. De-a lungul secolelor, sufismul s-a conturat ca o tradiție, adică transmiterea unei înțelepciuni de oridine divină, dar este totodată perpetuare în timp și reînnoire neîncetată. Dintre fondatori și dintre reprezentanții vîrstei de aur a sufismului, amintim: Ibn Adham, Ibn Karrâm, Hallâj, Sohrawardî, Ibn Arabî, Rumi. Dar timp de secole sufismul i-a atras și continuă să o facă pe toți cei care doreau să primească revelația, să aprofundeze aspectul esoteric (bâtin). Printre aceștia se numără și Hazrat Inayat Khan (1882-1927), musulman indian, muzician și mare maestru sufi în Ordinul Chishti, în care a fost inițiat de maestrul său Sayyed Abu Hashim Madani. Nu a fost un autor prolific, dar una dintre cărțile sale a fost recent tradusă și în limba română: Pași pe cale, traducere din limba engleză de Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2018, 210 p.

Pentru Hazrat Inayat Khan „mistica este esența și baza oricărei cunoașteri, fie ca știință, artă, filosofie, religie sau literatură. Toate acestea sînt incluse în cadrele misticii.”  În viziunea sa, mistica este perspectivă asupra vieții, o perspectivă în care Dumnezeu nu este ceva abstract, ci este o realitate. Ce îi apropie pe un filosof, un înțelept, un mistic? Un filosof cunoaște natura și caracterul lucrurilor; un înțelept este cel care a fost discipolul vieții; un mistic este cel care comunică cu viața, cu împrejurările, cu lucrurile, cu ființele. Hazrat Inayat Khan nuațează, susținînd că filosofia se învață și că înțelegerea mai profundă a vieții face din cineva un filosof, în vreme ce mistica nu se predă și nu se învață. „Misticul își eliberează sinele cel adevărat, care din cauza iluziei se afla întemnițat în spatele minții și al corpului, ceea ce se numește un suflet pierdut, un suflet inconștient de adevărul mistic că mintea și corpul sînt doar vehicule prin care se experimentează viața. Și în felul acesta el își începe călătoria spre nemurire”, afirmă Hazrat Inayat Khan.

Un capitol important al cărții este cel despre  inițiere, subiect deseori abordat, dar înțeles diferit. Autorul amintește cele douăsprezece inițieri admise în lumea misticilor, discută despre cît este învățătură și cît este trăire într-o inițiere, despre relația între maestru și discipol: „nimeni nu poate transmite altuia cunoașterea spirituală, căci aceasta se află în inima fiecăruia. Ce poate face maestrul este să aprindă lumina ascunsă în inima discipolului. Dacă acolo nu există nici o lumină, vina nu este a maestrului.” Este amintită o frumoasă zicere a lui Hafiz: „Oricît de mare ar fi un maestru, el este neputincios în fața celui cu inima închisă.” Este nevoie de încredere deplină între maestru și discipol, de un pas înainte al amîndurora, de contemplație și de un mod de viață pe măsura unui sufit. Inițierea nu-i o activitate mondenă, ea cere curaj, perseverență, disciplină, contemplație și dorința de a progresa spiritual. Dorința de inițiere vine din interior, este un îndemn lăuntric pe care un adevărat maestru îl va pune în operă. Citeste mai departe »

Noaptea contemplației purificatoare

sf-ioan-al-crucii-noaptea-intunecata-no-border

Juan de Yepes y Alvarez (1542-1591), sf. Ioan al Crucii, este unul dintre cei mai cunoscuți teologi spanioli, prezent în toate marile dicționare și enciclopedii teologice și filosofice. Născut într-o familie săracă, orfan de tată din primele sale luni, Juan a fost încredințat de mamă unui centru de copii la Medina del Campo, unde timpuriu și-a arătat înclinațiile spre artizanat. Tînărul Juan a dovedit nu numai înclinație spre artizanat, ci și o extraordinară sensibilitate religioasă și artistică, remarcate de un binefăcător înstărit care a hotărît să-l trimită la studii la iezuiții din Medina del Campo, unde va primi o serioasă instrucție clasică, înainte de a intra în ordinul carmelitan, în 1563, după obiceiul vremii, luîndu-și numele de Juan de Santo Matia. A studiat apoi la Universitatea din Salamanca, în 1567 fiind hirotonisit preot. După ce o întîlnește pe Theresa de Avila, Juan de Santo Matia începe o asiduă muncă de reformare a ordinului carmelitan, în anul 1568 fondînd prima mănăstire a Ordinului Carmelitanilor Desculți, la Duruelo, în ținutul Avila, apoi la Alcala, ceea ce a stîrnit furia celor care nu-i acceptau reformele, adversari care l-au încarcerat la sfîrșitul anului 1577. Nouă luni mai tîrziu evadează și devine rector al colegiului din Baeza, apoi vicar provincial al Andaluziei, pentru ca în 1588 să fondeze o nouă mănăstire la Avila. În anul 1591, Doria, un provincial ostil reformelor sale, îl revocă, redevenind simplu călugăr la Penuela, unde avea să moară la sfîrșitul lui 1591. Doi ani mai tîrziu, rămășițele sale părintești sînt mutate la Segovia. În 1675 este beatificat, canonizat în 1726, proclamat Doctor al Bisericii în 1926. Prima ediție a scrierilor lui Ioan al Crucii a apărut în 1618, în Alcada  de Henares, fiind reeditată un an mai tîrziu la Barcelona. Dintre scrierile sale cele mai cunoscute amintim: La subida del Monte Carmel, Cantico espiritual și En una noche oscura. Aceasta din urmă de puțin timp cunoaște și versiunea în limba română: Noaptea întunecată, ediție îngrijită de Ordinul Carmelitanilor Desculți din România, traducere de Ricarda Maria Terschak, introducere de Eulogio Pacho, București, Editura Herald, colecția „Spiritualitate creștină” și Editura Carmelitană, 2018, 228 p.

Opera sa umanistă și mistică, itinerariul său mistic, stilul literar exemplar, proclamarea sa ca Doctor al Bisericii, îl consacră pe Ioan al Crucii ca referință majoră a misticii și spiritualității creștine. În cadrul operei literare a misticului spaniol de mai mare apreciere s-a bucurat opera poetică (Flacără de dragoste, Cînt spiritual, Într-o noapte întunecată) decît cea în proză, primei atribuindu-i-se o funcție hermeneutică. Toți comentatorii operei lui Ioan al Crucii fac o apropiere între Urcarea Muntelui Carmel și Noaptea întunecată, amîndouă debutînd cu cîte un poem urmat de un amplu comentariu asupra itinerariului mistic, asupra purtării „sufletului pe drumul spiritual, ca să ajungă la uniunea perfectă de iubire cu Dumnezeu”. Ioan al Crucii nu a scris o carte cu titlul Noaptea întunecată, dar primul vers al poemului este „În noaptea întunecată”; simbolul nopții este cheia modului de gîndire și este legat de experiența mistică a lui Ioan al Crucii în noaptea întunecată a simțurilor și noaptea întunecată a spiritului. Sînt stările de intensă, de dramatică trăire ale celui care vrea să se elibereze de propria natură senzuală pentru a se cufunda în natura spirituală. Poemul și comentariile au fost rostite „de către un suflet care a atins starea de desăvîrșire, adică unirea întru dragoste cu Dumnezeu. El a trecut prin dura osteneală și prin toate celelalte suferințe și cazne, pe care le aduce cu sine calea îngustă care duce la viața veșnică”. Citeste mai departe »

Dialoguri despre acasă și departe, globalizare și identitate

holban-gavriluta-globalizare

De cîteva decenii, în multe dezbateri revin termeni precum mondializare, spiritualitate, globalizare, identitate, naționalism, patriotism, universalism, ecumenism, uniformitate, cosmopolitism, individuație. De cele mai multe ori acești termeni sînt contrapuși, de cele mai multe ori accentuat, ceea ce generează ample dispute, care în loc să lămurească lucrurile, le complică și mai mult. Sigur, par ireconciliabile mondializarea cu naționalismul, globalizarea cu identitatea. O recentă apariție editorială are în titlu chiar ultimii doi termeni menționați: Nicu Gavriluță – Ioan Holban, Globalizare și identitate românească. Dialoguri culturale, Iași, Editura Junimea, colecția „Dialog XXI”, 2018, 230 p. Ce-și propun cei doi în cartea lor de dialoguri? Își propun o arheologie spirituală care să (re)descopere un fond cultural străvechi, o regăsire a unui fond cultural comun religios, doresc redescoperirea unui filon spiritual care poate conferi suflet lumii globale. Dialogurile celor doi intelectuali sînt despre fundamentele culturale europene, despre mitologia indo-europeană, despre filosofia greacă, cultura romană sau despre creștinism. La origine au fost cincisprezece dialoguri televizate, acum transcrise și pentru cei care nu le-au putut urmări. „Noi credem, afirmă cei doi autori, cu tărie că adevărata integrare europeană nu o putem face la modul profund, autentic și convingător doar în baza  unor acorduri politice, diplomatice, legislative și administrative. Ele sînt necesare dar nu suficiente. Adevărata integrare europeană o reușim doar atunci cînd ne regăsim rădăcinile culturale comune, în primul rînd pe cele religioase, creștine și chiar precreștine. Este vorba de celebrul fond spiritual (stră)vechi despre care a scris pagini minunate Mircea Eliade.”

Fără încrîncenare, cu argumente, cu dorința de a se asculta unul pe celălalt, cei doi intelectuali ieșeni poartă dialoguri despre mitologiile și nostalgiile regăsirii de sine, despre fricile românilor, despre ură, despre simbolistica arborilor sacri (bradul, mesteacănul, stejarul, plupul și salcîmul), despre simbolistica animalelor sacre (lupul și ursul, cerbul, calul, cîinele, mielul și țapul), despre centru și provincie, despre balcanism. Omul balcanic și balcanismul sînt noțiuni prost percepute, cu trimiteri la un Fanar care nu era vreo culme a civilizației, noțiuni pe marginea cărora Ioan Holban și Nicu Gavriluță discută fără patimă, animați exclusiv de dorința de a lămuri și de a îndeparta pe cît este cu putință prejudecățile. „Așa cum spune George Călinescu, e adevărat că balcanismul se leagă de ideea de lene, de poveste, de Șeherezada. Balcanicii sînt niște tipi care-s pus pe povestit, tot timpul să stea la taifas, la narghilea și la un șerbet cu un pahar de apă rece, eventual, o cafea, într-o lume fanariotă din asta atemporală, cu oameni pierduți în poveste și care nu-s pragmatici și care visează tot timpul”, scrie criticul literar, mai aplecat către literatura care descrie acest tip de homobalcanicus, trăitor într-o lume fanariotă, leneșă, lăsînd lucrurile să treacă…Vorbind despre spiritul profund al balcanismului, Nicu Gavriluță completează: „Însă, ceea ce cred eu că este profund în balcanism este reprezentat de spiritul filosofic și de cel religios. Or grecii au excelat în privința aceasta. Ne aflăm în plin paradox: grecii care au pus bazele culturii europene sînt un popor balcanic care s-a ocupat de navigație și de comerț. Totuși, în momentul de față, homo balcanicus profund este cel religios. Aici, în Balcani, s-a cultivat un mariaj extraordinar între tradițiile străvechi și creștinism. A rezultat acel «creștinism cosmic», frecvent invocat de Mircea Eliade cu referire precisă la spațiul balcanic și românesc.” Citeste mai departe »

Căutarea principiului, comuniune, metafizică

simplitatea-principiului_1_fullsize

Paul Gilbert, iezuit, doctor în filosofie, este profesor de metafizică la Universitatea Gregoriană din Roma. Mai este lumea de astăzi interesată de metafizică? La prima vedere s-ar putea spune că o lume mai înclinată către superficial, către subiecte mai curînd frivole, nu mai are timp și apetență pentru metafizică. Dar e doar o supoziție, și încă una fundamental greșită de vreme ce mai apar cărți de metafizică, unele fiind traduse și în alte limbi. Paul Gilbert este autorul cîtorva cărți, dintre care amintim: La Simplicité du principe, Lessius, 1996; La Patience de l’etre. Metaphysique, Lessius, 1996; Sapere e sperare. Percorso di metafisica, Vita e Pensiero, 2003; Violence et compassion. Essai sur l’authenticité d’etre, Cerf, 2009. Debutul său editorial a constat în comentarii la Monologion și Proslogion, ale lui Anselm. Pentru cărțile sale a obținut premiul „Cardinal Mercier” al Universității din Louvain și premiul „Polydore De Paepe” al Academiei Regale din Belgia. A coordonat împreună cu Alin Tat volumul Gustul speranței. Studii filosofice și teologice, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2009. Una dintre cărțile filosofului si teologului Paul Gilbert a apărut în traducere în  limba română: Simplitatea principiului, Târgu-Lăpuș, Editura Galaxia Gutenberg, traducere din limba franceză de Marius Motogna și Manuela Kaufmann, colecția „Aletheia”, 2017, 292 p.

Întrebat ce este omul, Paul Gilbert ne reamintește Psalmul 8 („Ce este omul că-Ți amintești de el? Micșoratu-l-ai pe dînsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dînsul peste lucrul mîinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui.”)  Sigur, e o viziune optimistă a omului sigur pe sine, a omului plasat aproape de vîrful creației, dar mai există o viziune asupra omului, aceea care vede și fragilitatea ființei, fragilitate atît fizică cît și morală. Omul este un animal care se pretinde rațional, dar Paul Gilbert spune că această convingere este falsă, pentru că propriu omului este doar să fie nemulțumit și să spere, raționalitatea sa este sentimentul de inadecvare care stimulează căutarile noastre intelectuale; sentimentul de a nu ști cu adevărat ce se întîmplă în realitate în lume și în noi înșine ne lasă gustul insatisfacției și deșteaptă în același timp în noi dorința de a ști mai bine, pentru a cunoaște zile mai bune. Omul este acest animal care se știe la distanță de orice și care întreabă. Științele experimentează în maniera lor acest elan către necunoscut, către transcendență, despre care noi luăm cunoștință în altă manieră decît științifică, în artă în religie, pretutindeni unde afectivitatea noastră este pusă în discuție. Ce căutăm în interogațiile noastre? Nu căutăm niciodată răspunsuri definitive, închise. Reflecția filosofică, reîntoarcerea asupra ființei întrebătoare, nu urmărește să stingă interogația noastră, să închidă voința de a poseda adevărul, ci dimpotrivă să pună în evidență sursa întreprinderii umane care este, după spusa lui Socrate, de a nu ști. Mai poate pretinde omul că ar putea cunoaște totul despre tot ? Efortul gîndirii care reflectează este dificil și problematic. Cultura contemporană o știe bine și face adeseori alegerea de a se replia asupra cunoștințelor imediate, încearcă să uite de ființa întrebătoare care sîntem. Dar manifestă o absență de coerență: laudă cîteva staruri ale gîndirii, „maeștri gînditori”, dar uneori ignoră rigoarea și claritatea  unei reflecții duse cu răbdare și disciplină, iar de cele mai multe ori această incoerență vine din necesitatea de a merge cît mai repede, de a prinde idei utilizabile imediat mai curînd decît gînduri care ar angaja într-un viitor imperceptibil astăzi. Lăudarea „maeștrilor gîndirii” este însoțită de o simplificare a gîndirii lor chiar în medii unde asta nu ar trebui să se întîmple. Sîntem capabili de a interoga cu adevărat, de a urmări cercetări radicale? Poate fi metafizica un răspuns pentru toate acestea? „Problematica metafizică este azi marcată de reflecția asupra existenței și asupra diverselor sale nivele de profunzime. Ea ar părea astfel să se distanțeze de ontologia antică și de epistemologia modernă. De fapt, de vreme ce întrebarea metafizică se referă la principiul prim și cel mai universal, cum ar putea ea lăsa la o parte existentul care o ridică? (…) În tradiția filosofică modernă, metafizica a cunoscut dezvoltări sensibil marcate de critica cunaoșterii. Problema metafizicii moderne este mai puțin ființarea ca ființare cît ființarea ca fiind certă”, scrie Paul Gilbert. Citeste mai departe »

Căutarea unității primordiale

pistis-sophia-no-border

Gnosticismul este un sistem de gîndire filosofică și religioasă care face din cunoașterea lumii divine și a obiectelor cerești singurul mijloc al mîntuirii. Rezervată inițiaților, gnoza (din grecescul gnosis – cunoaștere) le arată acestora secretul originii lor cerești și mijloacele prin care să revină la leagănul lor primordial. Încă de la începuturi, creștinismul a respins gnosticismul, apostolul Paul arătînd că totdeauna cunoașterea semețește, în vreme ce credința zidește, cerîndu-i lui Timotei să păzească comoara ce i s-a încredințat și să se țină departe de vorbele deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase, denumiri sub care istoricii religiilor identifică trimiterile la gnosticism. Literatura gnostică originală în limba greacă s-a pierdut aproape în totalitate, dar ideile gnostice s-au păstrat în scrierile Părinților Bisericii care, respingînd ideile gnostice, ofereau extracte sau descrieri ale scrierilor gnostice. Scrisă la începutul secolului al III-lea, cartea lui Hipolit din Roma, Respingerea tuturor ereziilor, este o sursă importantă pentru studierea ereziilor, a curentelor gnostice aflate la acea vreme în plin avînt. Hipolit face ample trimiteri la școlile lui Saturnius în Antiohia, Basilide la Alexandria sau Valentin mai întîi la Roma, apoi în întreg Imperiul roman. Sub critica nemiloasă a lui Hipolit s-au aflat și iluștrii filosofi greci Tales, Empedocle, Heraclit, Socrate sau Platon pe ale căror concepții s-au fundamentat multe mișcări gnostice, acestora reproșîndu-le intenția de a concilia filosofia păgînă cu revelația creștină. Aceleași critici vor fi reluate de Clement Alexandrinul, Tertuluin, Origen sau de Sf. Augustin. Aminteam că scrierile în greacă s-au pierdut, în schimb s-au păstrat în coptă, multe provenind din situl de la Nag Hammadi. Una dintre scrierile gnostice copte celebre, al cărei manuscris se alfă la British Museum, este PistisSophia, ale cărei prime două carți au apărut și în limba română: Pistis Sophia, traducere și îngrijire ediție de Alexandru Anghel, București, Editura Herald, colecția „Manuscris”, ediția a II-a, 2018, 288 p. Scrierile gnostice reprezintă genuri variate: unele sînt evanghelii apocrife, atribuite unor revelații ale lui Isus transmise către un discipol (Evanghelia lui Toma, Pistis Sophia), altele sînt apocalipse destinate trecerii pragurilor lumii nevăzute (Apocalipsa lui Adam) sau tratate doctrinare (Tratatul tripartit).

Pistis Sophia aparține gnozei siro-egiptene ale cărei manuscrise copte se bazează pe scrieri grecești pierdute. De-a lungul vremii numeroși cercetători s-au aplecat cu acribie asupra manuscrisului copt, încercînd să-l plaseze cu exactitate în timp, să determine dacă aparține unei anumite școli gnostice; dintre acești cercetători amintim pe C.G. Woide, M.G. Schwartze, K.R. Kostlin, A. Harnack, C. Schmidt, W. Bousset. Subiectul mitului din Pistis Sophia, nume care aliază Credința și Înțelepciunea, constă mai curînd în „nebunia Înțelepciunii” care suscită o compasiune tragică, decît într-un protest așa cum se întîmplă în gnoza iraniană. Procesul cosmogonic nu este cauzat de un atac venit din tenebre exterioare, este vorba de o coborîre care revine la un element al lumii eterne. În Pistis Sophia Haosul nu există de la începuturi, el a apărut dintr-o „umbră” care-și are originea într-o „lucrare” care a avut loc la începuturi. Această lucrare primă este acțiunea Sophiei nemuritoare care face să emane din ea însăși o „imagine” a „Lumini”. În Pistis Sophia, Cristos este înfățișat ca Mîntuitor și Prim Mister, el este printre ucenicii săi, bărbați și femei, învățîndu-i despre gnoză timp de unsprezece ani după Înviere. „Cînd puterea de lumină s-a coborît asupra lui Iisus, l-a înconjurat încet în întregime. Atunci Iisus s-a înălțat sau s-a ridicat către înalt, strălucind foarte tare într-o lumină ce nu poate fi măsurată. Și ucenicii s-au uitat după el și niciunul dintre ei nu a vorbit pînă cînd el nu a ajuns la cer; ci ei toți au rămas într-o mare tăcere”, scrie Pistis Sophia despre Înălțare. Citeste mai departe »

Pagina 1 din 29123456789...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.