Invitație la lectură (II)

Esoterismul este o cunoaștere, o călătorie în care căutătorii au capacitatea de a primi spiritul interiorității, sensul transcendenței metafizice și al inefabilului; este cunoașterea prin care Nevăzutul se face văzut. Deși atrage mai mult prin caracterul abundent speculat că esența sa este „să ascundă”, esoterismul înțeles în profunzimea sa poate învinge materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

Himere și metamorfoze

Companionul și căutarea spirituală

olivier-pouclet-cheminement-compagnon-franc-macon

În martie 2016, tot aici, scriam despre cartea lui Olivier Pouclet, Le cheminement de l’apprenti franc-maçon, intérprétation psychologique et symbolique. Autorul francez, psihiatru de formație, continuă studierea sensului psihologic și inițiatic al primelor grade masonice în noua sa carte Le cheminement du compagnon franc-maçon. Une étape-clé de la construction de l’initié, Paris, Maison de Vie éditeur, 2018, 198 p. Termenul de companion este în mod obișnuit asimilat companionajului sau masoneriei operative medievale, datorită prezenței mitului construirii templului lui Solomon.  Olivier Pouclet remarcă lucrările despre simbolismul artei romanice, scrise de Anne și de Robert Blanc care pun în lumină existența practicii inițiatice în ghildele zidarilor medievali. Străbătînd Franța în căutarea sculpturilor romanice, autorii amintiți au evidențiat mesajul inițiatic al acestora, omogenitatea mesajelor lor simbolice, esoterice încrustate în piatră, concentrate în jurul temei luptei interioare a omului pentru îmbogățirea sa spirituală, așa cum apare ea ilustrată în sculpturile din bisericile Saint-Nicolas din Brem-sur-Mer, Notre-Dame din Angels și Notre-Dame din Vouvant.

Olivier Pouclet sesizează un aspect despre care se vorbește mai puțin, dar care nu ar trebui să lipsească din pregătirea preliminară inițierii masonice. Mulți profani bat la poarta templului încărcați de iluzii, false idei asupra originii și intențiilor ordinului masonic. Cînd va citi în Constituțiile lui Anderson că Adam a fost primul mason, ucenicul va înțelege că pastorul englez a exprimat valoarea umanistă a ordinului. Ucenicul va fi îndrumat să facă un examen serios asupra unor idei, aparent încîntătoare, atrăgătoare, dar lipsite de temeinicie istorică. Dar ucenicul nu va neglija înțelesurile metaforice, alegorice, la rîndul lor lipsite de un corespondent concret, dar care prin sensuri multiple, aparent ascunse, vor da sens căutării sale inițiatice. „Mișcarea francmasonică acordă o importanță primordială simbolului, cum finalmente o fac toate curentele spirituale și inițiatice”, afirmă Olivier Pouclet, amintind convingerea lui C.G. Jung că nu există societate sacră fără viață simbolică. Apărută în 1717, masoneria a preluat elemente din masoneria operativă accentuînd latura speculativă. Teoria filiației masonice dinspre templieri sau operativi are încă numeroși susținători în ciuda lipsei dovezilor istorice; este acceptată teoria pătrunderii progresive în loji a celor neafiliați profesiei de zidar și care au adus cu ei gîndirea speculativă care se va împleti în jurul practicilor și ritualurilor meseriei de zidar. „Ordinul inițiatic născînd a pus stăpînire pe metafora artizanului tăietor în piatră, pentru a exprima lucrarea de construcție interioară. Este din ce în ce mai evident că dorința de afiliere la masonerie nu reprezintă decît o funcție simbolică. S-a demonstrat că avînd în vedere doar practica meseriei de zidar, nu se găsește nici o corespondență între masoneria de meserie și francmasonerie”, scrie Olivier Pouclet. Vechii zidari nu au lăsat înscrisuri despre practicarea meseriei, dar lucrările lor dau informații despre ceea ce știau să facă, și deopotrivă despre modul lor de a fi. Zidarul era conștient de dimensiunea simbolică a muncii sale. Valoarea operativă nu se limitează doar la mînuirea instrumentelor, pentru că ar fi dificil de apărat ideea că există o funcție manuală în ritual sau de a susține necesitatea unei solide culturi simbolice pe care o aveau constructorii medievali și menținerea concepției filosofice atașate muncii asupra pietrei.

Geometria este un element cheie al masoneriei speculative, apropiindu-se de statutul pe care l-a avut în masoneria operativă medievală; litera G din centrul stelei înflăcărate este inițiala geometriei. Manuscrisele Regius și Cooke, apărute la sfîrșitul secolului al XIV-lea și începutul celui de-al XV-lea, arată interesul vechilor constructori pentru geometrie, pentru arta de a trasa, compasul, rigla și echerul fiind instrumentele fundamentale ale artei de a trasa, cea care îmbină armonios spontaneitatea gestului cu stăpînirea misterului creației, după frumoasa zicere a lui Olivier Pouclet. Autorul face utile notații despre Euclid și Pitagora, primul fiind prezent mai mult în masoneria operativă, cel de-al doilea fiind mai apropiat masoneriei speculative prin dimensiunea inițiatică a geometriei. Geometria masoneriei speculative este una imaterială, o geografie fără care nu putem vorbi de construirea propriului templu interior. Citeste mai departe »

Paradis, utopie, imaginar

horia-roman-patapievioci-doua-eseuri-despre-paradis

Cercetătorii sînt unanimi în ceea ce privește originea cuvîntului paradis, provenit din persanul pairidaeza, devenit paradeisos în greacă, pardes în ebraică. Vechiul cuvînt persan însemna grădină, parc. În Facerea, primul om a fost așezat în grădina Edenului, acolo unde se afla pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului; era vorba despre paradisul terestru, acolo unde a fost așezat primul cuplu, și de unde a fost alungat pentru căderea în păcat. Ideea de paradis este prezentă în toate marile religii, din vechime pînă în zilele noastre. Zoroastrieni și mazdeeni, musulmani, hinduși, iudaici, greci sau creștini vorbesc despre un paradis terestru, despre o beatitudine eternă, despre viața viitoare, despre o grădină a liniștii, despre o grădină destinată distracțiilor regilor. Cele patru fluvii ale paradisului biblic, cele patru mari ape ale lumii vechi, simbolic aduc apă limpede, vin care nu îmbată, lapte care nu se alterează, miere plăcut mirositoare, și acel paradis nu era o lume onirică și fără substanță, ci o lume a bucuriei, o lume reală, imagine desăvîrșită a calmului. După ce a privit Cerul văzut prin lentilă, după ce a stîrnit valuri de iritare și polemici prin Politicile sale, după ce va fi trasat cu acribie contururile și profilul care definesc Omul recent, după ce-și va fi adîncit privirea în Ochii Beatricei, Horia-Roman Patapievici a pornit în căutarea Paradisului: Două eseuri despre Paradis și o încheiere, București, Editura Humanitas, 2018, 134 p. Grădină la est de Eden, Paradis, Rai Ceresc, Insula Fericiților, Cîmpiile Elizee, Arcadia, „ideea de paradis este o intersecție a tradițiilor referitoare la fericire. La început un parc privat de vînătoare bogat în animale de tot felul, apoi o grădină împrejmuită dotată cu animale exotice și rare, cu vegetație luxuriantă și climă aleasă, destinată plimbărilor procesionale, însoțite, ca în lumea fericiților, de cîntări desfătătoare, paradisul persan al grecilor s-a transformat în cultura creștină într-un loc al recompenselor paradiziace, pe care Dumnezeu, după Judecata de Apoi, le acordă aleșilor, care devin astfel, prin mîntuire, sfinții, fericiții și preafericiții”, scrie Horia-Roman Patapievici.

Privirea eseistului asupra paradisului este una cuprinzătoare, nu e numai despre raiul ceresc, este în egală măsură despre Vîrsta de Aur, despre Arcadia, iar dialogul său este cu Dante, cu Claude Lorrain, cu Rembrandt, cu Heidegger, cu Ezra Pound, cu W.B. Yeats, cu Jacques de Voragine, cu Nietzsche, totul într-o încercare de a surprinde sensuri și înțelesuri în care se regăsesc și hortus conclusus și locus amoenus, și paradiso terrestre și paradisio celeste, în încercarea autorului de a cuprinde în cîteva teze aspectele fizice și spirituale ale unei lumi stăpînite de frumusețe, de fericire, de plăcute experiențe, găsind în litere, sunete și imagini emoția extatică: „Pound spunea că omul modern a pierdut capacitatea de a percepe senzorial materia din care e făcut paradisul. Această materie avea toate atributele luminii, splendorii și energiei radiante. Zeii, după Pound, sînt stări mentale și emoționale extatice, explozii luminoase de tensiune psihică obiectivă. Existența lor și a miturilor grecești, credea Pound, are o bază permanentă în om. Există o stare de luminozitate și claritate extatică a minții noastre, despre care Pound credea că este, cumva, forma grecească a condiției umane. Dacă ar fi fost pictor, pentru Pound, arta supremă ar fi fost să picteze lumea cu lumina din care e făcut paradisul lui Dante.” Citeste mai departe »

Thomas GRISON: Fără munca de interiorizare, legenda lui Hiram nu ar fi decît o farsă grotescă (II)

thomas grison

A reconstrui ceea ce a fost distrus

Bogdan Mihai MANDACHE: Doctrina Ritului Scoțian Rectificat este datorată lui Jean-Baptiste Willermoz, în vreme ce iconografia este inspirată de cărțile de embleme (emblematica). Vă rog să schițați cîteva elemente ale originalității gradului de ucenic.

Thomas GRISON: Se spune adeseori că gradul de ucenic în Ritul Scoțian Rectificat conține într-o oarecare măsură, și în manieră aluzivă, toate elementele programului doctrinal al Regimului Rectificat. Ader în totalitate la acest punct de vedere și este clar că tabloul gradului de ucenic rezumă în mare măsură demersul masonului în acest rit. Pe tablou este reprezentată o coloană ruptă, dar cu baza stabilă. Această coloană, care trimite la starea de privațiune în care se găsește omul după Cădere și păcatul original (expresia trimite la un timp mitic), este și o invitație la a reconstrui ceea ce a fost distrus, în această împrejurare legătura între Dumnezeu și întreaga omenire. Confruntat cu această coloană, masonul din Ritul Scoțian Rectificat trebuie deci să se angajeze pe drumul virtuții, înainte de a repara ceea ce a fost distrus.

Trebuie remarcat de asemenea că emblema este împrumutată de la Stricta Observanță Templieră și că în acest rit coloana sfărîmată era un mod de referință la ordinul Templierilor, care a fost distrus, dar care (după legenda susținută de creatorii ei) subzistă în manieră discretă sau ocultă prin secole, și care era chemat să renască din propria cenușă. Jean-Baptiste Willermoz, credincios deopotrivă regelui și papei, voia să facă orice pentru a submina dimensiunea templieră a unui rit care, pentru rațiunile istorice cunoscute, risca sa atragă loviturile puterii seculare și puterii religioase. El respingea filiația templieră a Strictei Observanțe, și pentru acest motiv, căci această filiație ținea de legendă, în mod sigur.

Ziua primirii sale în gradul de ucenic este ziua în care masonul Ritului Scoțian Rectificat este confruntat cu un tablou care îl va urmări de-a lungul vieții sale masonice în sînul Ordinului. Pentru mai multe motive acest tablou pare a avea o importanță capitală, decisivă, pentru înțelegerea generală și particulară a diferitelor mize spirituale. Mai mult decît un simplu element decorativ în loja rectificată, acest tablou ni se pare a fi punctul de plecare al unui demers original în sfera masonică. În Ritul Scoțian Rectificat este util să amintim că în lojile albastre tabloul fiecărui grad este așezat la Orient, la baza altarului; cel al ucenicului este o coloană ruptă, cu baza fermă, avînd inscripția „Adhuc stat!”

Care este sensul devizei „Dirigit obliqua”, deviza gradului de companion în Ritul Scoțian Rectificat?

- Deviza companionului este o invitație la a rectifica ceea ce a ieșit din matcă. În contextul Ritului Scoțian Rectificat și al riturilor rectificate în general, această rectificare intervine în momentul în care se caută instaurarea unei ordini în rîndul gradelor înalte, pentru a se obține sisteme coerente. Crearea Ritului Scoțian Rectificat este un răspuns adus confuziei cauzate de abundența și de caracterul haotic al gradelor înalte de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Alte sisteme coerente au apărut în acea perioadă; gîndesc mai ales la sistemul gradelor Ritului Francez și la cel al Ritului Scoțian Antic și Acceptat. Toate aceste sisteme au permis să se facă curățenie, adică să se elimine un anumit număr de grade înalte considerate ca fiind lipsite de interes, dîndu-se astfel coerență parcursului masonic, creîndu-se o scară a gradelor. Citeste mai departe »

Thomas GRISON: Fără munca de interiorizare, legenda lui Hiram nu ar fi decît o farsă grotescă (I)

thomas grison

Profesor de literatură engleză, Thomas Grison, membru al Marii Loji Tradiționale și Simbolice Opera, este pasionat de iconografia religioasă și de lumea simbolurilor. Este autorul a mai multor cărți despre simbolism, iconografie și ritual, dintre care amintim: Le Tarot de Marseille, l’ésotérisme chrétien à l’œuvre, La Hutte, 2014; Le Tombeau des ducs de Bretagne et son symbolisme, éditions Rafael de Surtis, 2015; Tarot et franc-maçonnerie, résonances du tarot dans les rituels maçonniques, MdV editeur, 2017; Le symbolisme de l’épée, MdV editeur, 2018; Iconographie du Rite Ecossais Rectifié, les tableaux de grades, tome 1, Apprenti, Compagnon, MdV editeur, 2018; Iconographie du Rite Ecossais Rectifié, les tableaux de grades, tome 2, Maître, Maître Ecossais de Saint Andre, MdV editeur, 2018. Thomas Grison este și poet; volume individuale (Nouvelles Rives, éditions Sac à Mots; Calices, éditions Rafael de Surtis), volume colective (Et les megots du ciel, éditions du Contentieux; 60 poètes sémaphoriques, Maison de la Poésie de Quimperlé).

 

Cufărul gol este mai plin decît pare

Bogdan Mihai MANDACHESînteți autorul mai multor lucrări despre simbolismul masonic, sînteți membru al Marii Loji Opera. Ce înțelegeți prin inițierea masonică?

Thomas GRISON: Inițierea masonică este, mai întîi, un angajament pe care îl luăm față de noi înșine și față de bărbații și femeile cu care, prin angajamentul nostru, avem legături particulare de fraternitate și de prietenie, atît în interiorul lojii, cît și în exteriorul acesteia. Aceste legături particulare unesc bărbați și femei care nu se cunosc dinainte, și care nu aparțin aceluiași grup cultural, social. Acest fapt mi se pare foarte important, căci trebuie înțeles că juramîntul ne angajează față de toate persoanele susceptibile de a fi inițiate. Acest angajament este deci esențial, căci el este marca unei speranțe pe care inițiatul o arată omenirii și progresului acesteia. Acest progres, bineînțeles, nu este de ordin științific sau material, ci este de domeniul spiritualității.

Inițierea masonică este deci, din acest punct de vedere, un drum care ne angajează pe plan spiritual față de noi și față de umanitate, și aceasta indiferent care ar fi maniera noastră de a înțelege raportul cu transcendența. Din acest punct de vedere, chiar dacă instituția a apărut în secolul al XVIII-lea într-o societate occidentală și creștină, masoneria trebuie să fie de acord cu poziții diferite : agnostici, atei, budiști, musulmani, trebuie să lucreze în sînul unei loji. Trebuie spus de asemenea că drumul ales de un mason pune accentul în mod puternic pe cunoaștere (de sine, a lumii, a locului nostru în lume și în societate); angajarea pe acest drum înseamnă că se vrea a da un sens la ceea ce ne animă și la ceea ce sîntem. Citeste mai departe »

Multiplele chipuri ale înțelegerii lucrurilor acestei lumi

afloroaei-fabula-existentiala

În urmă cu trei decenii, numărul pe noiembrie 1988 al publicației franceze „Autrement” se intitula A quoi pensent les philosophes. Nu era sub forma unei interogații, deși ar fi putut fi un incitant titlu. Totuși, la ce gîndesc filosofii? Au fost invitați să răspundă filosofi aparținînd mai multor generații, aparținînd curentelor și școlilor de gîndire, în așa fel încît să i se ofere cititorului o privire de ansamblu în care să se regăsească diversitatea și vitalitatea filosofiei zilelor noastre; sigur, au răspuns invitației redacției cu precădere filosofi din hexagon, fără intenția de a contura un specific francez, filosofia fiind tot mai puțin națională. Păstrîndu-și în mod necesar spiritul reflexiv și critic, filosofia rămîne constant interesată de etică, de politică, de artă, de știință, de religie, într-un joc al interogativității și al reflexivității, într-o neîncetată căutare a sensului. Dar în această căutare a sensului, filosofia deschide noi orizonturi, cuprinde noi cîmpuri, atît în planul scriiturii, cît și al noțiunii de operă filosofică. În deceniul al X-lea al veacului trecut a apărut Encyclopedie Philosophique Universelle, probabil ultima mare enciclopedie filosofică sub formă tipărită. Proiectul enciclopediei aducea în atenția iubitorilor de filosofie teme precum universul filosofic, noțiunile filosofiei, discursul filosofic și operele filosofice. Era primul dicționar al operelor filosofice, iar prin opere filosofice editorii nu înțelegeau numai cărți de metafizică și ontologie, nu numai filosofia primă, ci și numeroase filosofii secunde, noțiunea de operă filosofică deschizîndu-se către toate formele cunoașterii asupra cărora filosofia speculativă își exercită reflecția critică. De aceea nimeni nu ar trebui să fie surprins că în cele două tomuri despre operele filosofice va întîlni alături de Platon, Aristotel, Descartes, Kant, Hegel, Heidegger, Galilei, Einstein, Ricoeur, nume precum Leonardo da Vinci, Michelangelo, Van Gogh, Picasso, Cezanne, Debussy, Messiaen. Dacă Rabelais sau Montaigne au dreptul să locuiască în cetatea filosofilor, de ce nu ar avea același drept Papini sau Huxley? Cine ar putea nega incidența filosofică majoră a unor texte ca Divina Comedie, În căutarea timpului pierdut, Ulysse, Castelul sau Frații Karamazov?

Cunoscut pentru lucrări cum ar fi: Ipostaze ale rațiunii negative. Scenarii istorico-simbolice; Întîmplare și destin; Cum este posibilă filosofia în estul Europei?; Metafizica noastră cea de toate zilele; Privind altfel lumea celor ascunse, profesorul Ștefan Afloroaei ne propune o nouă carte de filosofie despre locul unde se întîlnesc mai multe drumuri: Fabula existențială. Cu privire la distanța dintre a trăi și a exista și alte eseuri, Iași, Editura Polirom, colecția „Plural M”, 2018, 232 p. Ștefan Afloroaei caută răspunsuri nu la întrebări și nedumeriri curente, ci la chestiuni care „par să scape preocupărilor și urgențelor noastre obișnuite”, iar reluarea acestor chestiuni își află de multe ori pretextul în scrierile sau imaginile lăsate spre reflecție de Nietzsche și Borges, de Eliade și Kawabata, sau de Kundera și Van Gogh. Nu este un simplu exercițiu în fața unor situații de viață, ci viața însăși, necesitatea de a înțelege o experiență existențială, în care „fabula” nu are înțelesul unei povestioare cu tîlc, ci „constituie locul de probare a unei existențe trăite, unde aceasta intră în dispută cu sine și se expune ca atare, se verifică «pe viu» ea însăși. Termenul păstrează pînă astăzi înțelesul de  reprezentație, curs al unor acțiuni, expunere pe o scenă.” Alăturările de nume amintite mai sus nu trebuie să surprindă, mai cu seamă că un paralelism între textul romanesc și textul filosofic datează de cîteva secole: a existat un cartezianism literar la sfîrșitul secolului al XVII-lea, o influență a lui Locke asupra romanului englez al Luminilor, au existat cupluri celebre: Swedenborg și Balzac, Claude Bernard și Zola, Bergson și Proust; Umberto Eco vedea în opera lui James Joyce un avatar al tomismului în epoca relativității einsteiniene, iar Ann Banfield a arătat strînsa legătură care unește romanele Virginiei Woolf de gîndirea lui Russel sau Whitehead.

Pentru mulți cuvîntul filosof a devenit unul atoateîncăpător, cum de altfel, din păcate, și filosofia, rău înțeleasă, se regăsește în nefericite și nepotrivite contexte; filosof nu este numai cel care predă istoria ideilor și explorează principalele sisteme filosofice. Înainte de orice filosoful trebuie să rămînă în mod esențial prieten al Sophiei văzută ca realizare spirituală a ființei, ca răspuns trăit, făcut în cel mai profund grad de autenticitate. Filosoful, și eseurile lui Ștefan Afloroaei o dovedesc cu prisosință, nu trebuie să părăsească interioritatea; ce este interioritatea? Este lumea pe care o poartă în el, pe care o purtăm în noi, și care se constituie din învelișuri încă relativ exterioare: mentalul, instrument de reflecție și de investigare, și psihicul, domeniu al planurilor subtile. Dar dincolo de acestea este Spiritul, ceea ce nu este reductibil la altceva, omul avînd șansa de a realiza plenitudinea Spiritului. „Lumea, o reprezentație dramatică”, „Proba celor irepetabile”, „Metafizica oaspetelui nocturn”, „Paradoxul celor desăvîrșite”, „Distanța dintre a trăi și a exista” sînt cîteva dintre titlurile capitolelor recentei cărți a lui Ștefan Afloroaei care caută să surprindă aventura umană cînd dincolo de pragul cuvintelor se deschide un spațiu al omului, iar deschiderea pe care o operează spiritul în om face din el un fiind în măsură să vorbească despre viața sa, să se întrebe asupra destinului și asupra enigmei conditiei sale: „Desigur, fabula unei vieți se poate reface cu fiecare experiență resimțită într-adevăr ca decisivă. Și poate să ia, pentru aceeași conștiință, variante imprevizibile sau neașteptate. Recunoașterea ei presupune o anumită distanțare de sine, disponibilitatea omului de a se privi la un moment dat ca și cum și-ar fi străin. În acest fel, poate constata cum percepția de primă instanță face loc multor iluzii, bunăoară să ascundă faptul că cele reale și cele aparente sînt într-o privință nonseparabile.” Citeste mai departe »

Vocabularul masonic în treizeci și trei de cuvinte

pdangle-le-langage-symbolique-de-la-franc-maconnerie

Editura pariziană Maison de Vie este cunoscută pentru cărțile care au ca subiecte simbolismul masonic, esoterismul, arhitectura catedralelor, cărți apărute în colecții precum: „Les Symboles Maçonniques”, „Voir l’Essentiel”, „Le message initiatique des cathédrales” sau „Franc-maçonnerie initiatique”. Amintim cîțiva autori și cîteva dintre cărțile lor apărute în colecția „Franc-maçonnerie initiatique”: Julien Behaeghel (Quete symbolique d’un Franc-Maçon; Cosmologie et tableau de Loge; Hiram et la reine de Saba), Pierre Dangle (Le livre de l’Apprenti; Le livre du Compagnon; Le livre du Maître), Jean-Patrick Dubrun (Qu’est-ce qu’un apprenti Franc-Maçon?), Percy John Harvey (La Franc-Maçonnerie expliquée par l’image, T.1: Le grade d’Apprenti; T.2: Le grade de Compagnon; T.3: Le grade de Maître), Joel Jacques (Les Pas des Franc-Maçons; Le silence des Appentis; L’Acacia m’est connu), Xavier Tacchella (La Signification des mots hebreux en Franc-Maçonnerie). Unul dintre autorii mai sus amintiți, Pierre Dangle, și-a pus semnătura pe o nouă carte: Le langage symbolique de la franc-maçonnerie. Les mots-clés, collection „Franc-maçonnerie initiatique”, 2018, 282 p. Autorul a ales 33 de cuvinte-cheie ale masoneriei, de la inițiere la Orientul etern, începutul și sfîrșitul parcursului masonic; între cuvintele alese de autor amintim: arta regală, cabinetul de reflecție, loja, Marele Arhitect al Universului, piatra brută și piatra cubică, semne, cuvinte și atingeri, trunchiul văduvei, lanțul de unire, camera de mijloc, fii ai Luminii.

De la „dezvăluirile” lui Samuel Pritchard, în adevăr referiri la ritualurile masonice, cititorii interesați de „secretele” masoneriei au căutat și au descoperit numeroase texte, trimiteri explicite sau aluzive la ritualuri, la simboluri, la denumiri; în timp ritualurile nu au rămas secrete, parolele, vîrstele simbolice și semnele au fost cunoscute, treptat vălul a fost ridicat, apoi înlăturat. Sîntem în fața unei transparențe absolute? Nu, doar că sîntem departe de dorința de a ascunde, și că privim cu luciditate spre cele două tipuri de secret: secretul prin convenție, intrinsec obiectului său, și secretul prin natură, esențial obiectului său, și care este de ordin inefabil. Teologul dominican, Jerome Rousse-Lacordaire, afirmă că primul tip de secret rezultă dintr-o voință de protecție, și amintește cazul societăților secrete care se protejează de o privire străină. Al doilea tip de secret nu depinde în mod imediat de o voință, el este intrinsec obiectului. Aceste „dezvăluiri” sînt precum textele alchimice: pentru cei mai mulți athanorul, Marea Operă, conjunctio, arcana, elixir, sublimare sînt niște termeni atrăgători, frumoși dar care nu pot fi identificați, iar cititorilor de texte alchimice nu spun nimic, așa cum nu spun nimic o parolă aflată întîmplător sau un fragment de ritual masonic citit de cineva căruia nimeni nu i-a ridicat bandoul de pe ochi.

Trăim într-o lume în care multe cuvinte sînt folosite abuziv și sînt astfel golite de sens, golite de înțelesul prim. Este ușor să constatăm lipsa de substanță a termenului inițiere, folosit astăzi în contexte total nepotrivite. Pentru Pierre Dangle, inițierea este o altă naștere, una de natură spirituală, care nu este supusă timpului, este „o emancipare personală și spirituală, o căutare permanentă a dreptății. (…) A fi inițiat permite revenirea la lumina originilor, care se naște din ea însăși în fiecare clipă. Inițierea este comuniunea cu această lumină care luminează drumul existenței noastre și îi dă un sens.” Pentru a ajunge la inițiere, candidatul petrece un timp de meditație, de reflecție, în tăcere, într-un loc izolat, întunecos. „Cabinetul de reflecție este formularea simbolică, proprie masoneriei, pentru grotele și cavernele unde se derulau inițierile în multe civilizații vechi”, scrie Pierre Dangle. Șederea în cabinetul de reflecție corespunde primei purificări prin cele patru elemente, cea a pămîntului. Celelalte trei purificări, prin aer, apă și foc, au loc în timpul inițierii. „Loja este celula de bază a masoneriei. Fiecare inițiat are o lojă-Mamă care i-a dat naștere făcîndu-l să descopere lumina Orientului și viața în spirit.” Loja se construiește spiritual și material, iar inițiații, înconjurați de simboluri și împlinind ritualul devin pietrele vii care unesc ceea ce este sus cu ceea ce este jos, văzutul cu nevăzutul, terestrul cu cerescul. Printre multele acuze aduse masoneriei este și cea potrivit căreia aceasta ar fi împotriva religiei. Pierre Dangle se întreabă dacă se poate face inițiere fără referința la Marele Arhitect al Universului; răspunsul său este nu, pentru că Marele Arhitect al Universului este un demers de Cunoaștere, pentru că drumul inițierii trimite la o arhitectură sacră, altfel locul în care s-ar reuni oamenii ar fi un club sau o organizație filantropică, umanitară. Citeste mai departe »

Un om sfârșit și sensul vieții

caspar david friedrich - small

Prozator, jurnalist, poet, autodidact asiduu, Giovanni Papini (1881 – 1956) a fost o figură marcantă și controversată a Florenței primei jumătăți a secolului al XX-lea. Ateu militant până în 1921, când se convertește la catolicism, membru din 1937 al Accademia d’Italia, profesor de literatură italiană la Universitatea din Bologna, fondator și conducător de reviste, apropiat cercurilor artistice futuriste, Giovanni Papini a fost un publicist cu o bogată operă, care l-a făcut cunoscut în lumea întreagă. Multe din cărțile sale au fost traduse în limba română și amintim dintre acestea: Amurgul filosofilor; Un om sfârșit; Gog; Diavolul; Cartea neagră; Chipuri de oameni: povestiri; Dușmanul somnului; Fără nici un motiv; Martorii patimilor; Viața lui Isus.

Giovanni Papini a debutat editorial cu cartea Amurgul filosofilor (1906), o critică devastatoare a întregii tradiții filosofice a secolului al XIX-lea (Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Spencer, Nietzsche), un manifest prin care tânărul intelectual florentin urmărea o răsturnare definitivă a vechii filosofii, un Sturm und Drang al spiritului. „Cartea aceasta nu este o carte scrisă cu bună-credință. Este o carte plină de patimă și, de aceea, nedreaptă – o carte inegală, parțială, fără scrupule, violentă, contradictorie, insolentă, ca toate cărțile celor ce iubesc și urăsc, fără să le fie rușine nici de iubirile nici de urile lor”, sunt primele propoziții ale cărții în care autorul se declară un „dușman nesățios”, un „distrugător necesar”, unul care a curățat drumul pentru a se putea merge mai departe. Același spirit critic îl regăsim și în volumul Il Pragmatismo, redactat în primul deceniu al secolului al XX-lea, respingând pozitivismul și cultura italiană care stagnau, în viziunea sa, într-un intelectualism academic, și avansând ideea că doar pragmatismul, filosofia acțiunii, era remediul impasului în care se afla filosofia clasică.

De departe cea mai cunoscută scriere a lui Giovanni Papini este Un uomo finito / Un om sfârșit, apărută în 1913. Am amintit mai devreme cele două cărți ale lui Papini pentru a face legătura cu Un om sfârșit, carte care vine în siajul lor, fiind o autobiografie intelectuală în care Giovanni Papini este necruțător cu sine, cu societatea vremii sale. Cartea a fost bine primită, tradusă imediat în multe țări. Ea s-a bucurat de apreciere și în România unde a cunoscut în aproape cinci decenii trei traduceri: traducerea lui Gh. (George) Călinescu, cu o introducere de Alexandru Marcu, București, Editura Cultura Națională, colecția „Literatura universală”, îngrijită de Vasile Pârvan, 1923; traducerea lui Alexandru Marcu, București, Editura Socec & Co, 1943; traducerea lui Ștefan Augustin Doinaș, prefață de Edgar Papu, București, Editura pentru Literatură Universală, 1969.

Dar semn al aprecierii scrierii lui Giovanni Papini nu este numai traducerea în limba română, cu un cuvânt de mulțumire al autorului, la zece ani de la apariția în Italia, ci și consemnările pe care le face Mircea Eliade după lectura plină de entuziasm a cărții lui Papini. Mircea Eliade citește Un om sfârșit la îndemnul prietenului său Haig Acterian („Are să-ți placă. Seamănă cu tine”). Nu doar că i-a plăcut, dar l-a și influențat, iar aceasta se observă în Romanul adolescentului miop și în Memorii. În Memorii, Mircea Eliade notează: „Mă regăseam aproape pe de-a-ntregul în copilăria și adolescența lui Papini. Ca și el eram urât, foarte miop, devorat de o curiozitate precoce și fără margini, voind să citesc tot, visând să pot scrie despre toate. Ca și el eram timid, iubeam singurătatea și mă înțelegeam numai cu prietenii inteligenți sau erudiți; ca și el uram școala și nu credeam decât în cele ce învățam singur, fără ajutorul profesorilor.” Citindu-l pe Papini, Eliade recitea capitole din Romanul adolescentului miop și avea impresia că paginile sale sunt copii ale celor scrise de Papini: „Am citit astăzi Omul sfârșit al lui Giovanni Papini. De-acum, sunt și eu sfârșit. Romanul meu nu se va mai închega niciodată în pagini și capitole. Iar eu trebuie să mă schimb. Trebuie, ca să nu mi se spună că am imitat pe Giovanni Papini. L-am urât și l-am iubit o după-amiază întreagă. L-am urât pentru că el cuvântase lumii ceea ce voiam să cuvânt eu. Și l-am iubit pentru că mi-a scris viața. (…) De acum va începe adevărata viață. Și adevărata luptă. Luptă împotriva lui Papini, a Lumii și a Demiurgului. Și lupta împotriva mea: cea mai crâncenă luptă … Papini mi-a fost cel mai neîndurat dușman și cel mai darnic prieten. M-am chinuit și m-am desfătat cetindu-l. M-am aflat pe mine însumi. Lumină neașteptată s-a coborât în adâncurile sufletului meu”, scria Mircea Eliade în capitolul „Papini, eu și lumea”. Citeste mai departe »

Tradiția și lumea modernă

guenon-lumea-moderna-no-border

René Guénon (1886-1951) a fost unul dintre primii gînditori moderni care a atras atenția asupra parcursului deviat al lumii de la înțelepciunea primordială. Pentru gînditorul francez nu era deviere, decadență, criză sau cădere care să nu poată fi rezumată în aceste cuvinte: pierderea transcendenței. În anul 1927 cînd lui René Guénon îi apărea cartea Criza lumii moderne el încă mai credea că diagnosticul pus lumii moderne va grăbi întoarcerea occidentalilor la Tradiție, la respectarea principiilor eterne și universale care inspirau autentica metafizică. Guénon nu înceta să afirme, contra curentului dominant al vremurilor, că substratul viu al unei culturi este în mod necesar de ordin metafizic, iar ceea ce ține de domeniul intelectual transmis și cultivat de Tradiție nu ar trebui confundat cu raționalismul – filosofic și științific – pe bazele căruia s-a construit „lumea modernă”, funciarmente materialistă și profană. „A spune deci că lumea modernă se află în criză înseamnă cel mai adesea a afirma că ea a ajuns într-un punct critic, sau, cu alte cuvinte, că e iminentă o transformare, mai mult sau mai puțin profundă, că e de așteptat să se producă, în mod cert și nu peste mult timp, o schimbare de orientare, de voie sau cu forța, mai mult ori mai puțin brusc, cu sau fără catastrofe”, scria René Guénon. El considera că după cîteva secole de criză deznodămîntul nu putea întîrzia; criza atinsese mai multe domenii, ele fuseseră analizate cu temeinicie de Nietzsche, de Husserl sau de Heidegger, dar opiniile și criticile acestora nu au reținut atenția lui Guénon. Cîteva dintre ideile sale despre raporturile între Orient și Occident, și despre erorile lumii moderne le regăsim în volumul Lumea modernă (culegere de articole), traducere din limba franceză de Daniel Hoblea, București, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, 2018, 224 p. René Guénon nu a scris o carte cu titlul menționat mai sus, este vorba de o culegere de articole publicate de-a lungul a 40 de ani, între 1910 și 1950, în reviste precum: „Les Cahiers du Mois”, „Etudes Traditionnelles”, „La Gnose”, „Voile d’Isis”.

Preocupat de raporturile între Orient și Occident, René Guénon acuză Occidentul că nu înțelege nimic din spiritualitatea orientală, că Occidentul nu are decît o superioritate materială; el găsește benefică o influență orientală asupra Occidentului, pentru că ar genera o schimbare de mentalitate, care ar deturna în sens pozitiv atenția de la cele materiale către cele ale spiritului, ar contribui la constituirea unei elite capabile să restaureze intelectualitatea în Occident: „o schimbare radicală a tuturor tendințelor constitutive ale spiritului modern, o renunțare completă la toate prejudecățile ce au falsificat mentalitatea occidentală timp de secole sînt necesare în acest sens, fiind condiții prealabile pentru restaurarea adevăratei intelectualități.” Nu era în discuție copierea unor modele străine Occidentului, ci revenirea la principii adevărate, la fundamente tradiționale; atunci acordul dintre cele două lumi va fi posibil, întemeindu-se pe elemente comparabile sau echivalente.

Guénon vede o proeminentă opoziție între spiritul occidental și cel oriental în ceea ce privește spiritul tradițional și cel antitradițional, altfel spus între contemplație și acțiune. Sigur cele două componente nu sînt într-un antagonism iremediabil, fiecare avînd rațiunea de a fi și dreptul de a fi acceptate, discuția fiind despre ponderea lor în viața individului și în viața socială. Orizontul de cunoaștere al occidentalilor moderni se limitează la cunoașterea rațională și discursivă, o cunoaștere reflectată. „Atîta vreme cît occidentalii se vor încăpățîna să disprețuiască ori să nege intuiția intelectuală, ei nu vor putea recupera tradiția în adevăratul sens al cuvîntului și nici nu se vor putea înțelege cu reprezentanții autentici ai civilizațiilor orientale, unde totul atîrna de această intuiție imuabilă și infailibilă în sine, unic punct de plecare al oricărei dezvoltări conforme cu normele tradiției”, scrie René Guénon în Criza lumii moderne. Citeste mai departe »

Magie și superstiție la evrei

magie-si-superstitie-la-evrei-no-border

Magia este o practică ancestrală și urmele sale pot fi găsite oriunde ar căuta istoricul religiilor; magia există, subzistă, se transformă în sînul unei culturi; magia oferă un vast cîmp speculativ pornind de simple analogii și asemănări. Perceperea asemănărilor între obiecte este o trăsătură fundamentală a gîndirii umane. Magia folosește nepotrivit acest principiu universal pentru că nu distinge între asemănare și identitate ; o analogie oricît de ușoară era suficientă pentru a stabili o asemănare necesară. Sînt magice riturile și practicile care își propun să acționeze împotriva forțelor ostile, naturale sau umane. Magia s-a răspîndit pe continentul african, în Egiptul faraonic, în Islam, în Mesopotamia, în Roma antică, dar și în Occidentul medieval și modern. Primele cercetări de etnologie (E.B. Tylor, J.G. Frazer) au evidențiat caracterul „homeopatic” sau „analogic” al magiei. Un principiu de similitudine (asemănătorul cheamă asemănătorul), un principiu de alăturare (lucrurile odată aflate în contact continuă să acționeze unul asupra celuilalt), un principiu de contrarietate (operează asupra unui lucru prin contrariul său). Sociologia abordează magia cu referire la un grup și poate fi interpretată ca o componentă pierdută a unei „mentalități prelogice”, ca fapt propriu omului social, ca modalitate arhaică a existenței. Psihologia raportează modalitatea arhaică a magiei la dimensiunile inconștientului. Etnologia, sociologia și psihologia furnizează bazele unui studiu a trei variabile (culturală, socială, psihică) a lumii magiei.

Orice acțiune întreprinsă de oameni pentru a încerca să-și impună voința împotriva forțelor naturii, ține de magie; majoritatea culturilor fac distincție între magia neagră și magia albă, prima fiind periculoasă, cea de a doua avînd drept scop să-l apere pe individ de forțele malefice. În Biblie nu se face o distincție clară între cele două tipuri de magie, Scriptura desemnează aproape întotdeauna magia neagră, iar termenul kișuf nici nu desemnează vastele puteri atribuite magiei în societatea babiloniană de unde s-a răspîndit în aria apropiată. Despre magie este și cartea lui Joshua Trachtenberg, Magie și superstiție la evrei: un studiu asupra religiei populare, traducere din limba engleză: Marilena Constantinescu, București, Editura Herald, colecția „Sepher”, ediția a II-a, 2018, 366 p. Biblia manifestă o opoziție viguroasă față de orice act de magie și nu doar față de practicile considerate dăunătoare. Biblia condamna practicarea magiei, stigmatiza magicienii, fie ei ghicitori, auguri, profeți, vrăjitori și făcători de farmece. În cultura iudaică magia era un fenomen curent, dar un fenomen care venea în vădită contradicție cu omnipotența lui Dumnezeu care nu poate fi influențat de nici o practică umană. Dincolo de interziceri mai mult sau mai puțin evidente, magia evreiască s-a răspîndit și a trecut prin veacuri pînă în vremurile moderne. Magia evreiască a avut de înfruntat ostilitatea creștinilor care vedeau chiar în practicile medicale semne ale magiei și vrăjitoriei. „Putem defini magicienii evrei ca fiind de vocație erudiți, practicanți ai artei magiei mistice doar din pasiune. Fiecare mistic bine pregătit poate practica magia ca o preocupare secundară”, scrie Joshua Trachtenberg. Citeste mai departe »

Thomas Paine, druizii și originile masoneriei

Thomas_Paine

Thomas Paine (1737-1809) a fost un scriitor englez care a trăit o bună parte a vieții în exil, în Statele Unite ale Americii și în Franța. După un șir de încercări ratate în Anglia, îl întîlnește pe Benjamin Franklin care îl îndeamnă să emigreze în Statele Unite ale Americii. În 1774 ajunge la Philadelphia, unde este redactor la „Pennsylvania Gazette”. Doi ani mai tîrziu publică lucrarea Bunul-simț, un pamflet în favoarea independenței coloniilor. Revine în Anglia și se implică în dezbaterile pe marginea Revoluției Franceze, în cartea sa Drepturile omului apărînd revoluția și principiile republicane; cartea este interzisă, iar Thomas Paine declarat persona non grata. Ajunge în Franța, este ales membru în Convenția Națională, denunță unele abuzuri ale revoluționarilor, critică Teroarea instaurată, apoi din ordinul lui Robespierre este arestat; în închisoare începe să scrie Vîrsta rațiunii, care îi aduce reputația de ateu, deși cartea era tributară deismului. În 1802 revine în Statele Unite ale Americii, unde moare cîțiva ani mai tîrziu aproape uitat, deși slujise două Revoluții.

Thomas Paine este și autorul unei cărți apărute postum, în 1812, Despre originea masoneriei. Este o lucrare cu caracter polemic, pornind de la Catehismul lui Samuel Pritchard, din 1730, prima dezvăluire a ritualurilor masonice a primelor trei grade. Pritchard coboară originile masoneriei pînă la construcția Turnului Babel, amintind apoi de Euclid, de Hiram și de construirea Templului lui Solomon, într-o înșiruire în care cronologia nu era urmărită riguros. În opinia lui Thomas Paine secretul bine păstrat de masonerie, la care puțini masoni au acces, este legat de originea masoneriei, iar originea sa nu este influențată nicidecum de Biblie, ci de străvechiul cult druid, de cultul soarelui, emblemă a lojilor și a ornamentelor masonice.

Druizii au reprezentat gradul cel mai înalt al clasei sacerdotale la celții insulari și la gali; druizii erau depozitarii cunoașterii sacre și profane, aveau strînse legături cu puterea politică. Paginile consacrate de Cezar druizilor în De bello Gallico sînt cele mai importante izvoare despre religia celtică. Cezar scria despre credințele druide în metempsihoză, despre încercările lor de a ști cît mai multe despre natura lucrurilor, despre puterea zeilor, despre mărimea lumii, despre preocuparea lor pentru instruirea tineretului. Druizii respingeau scrierea și arătau un interes deosebit memoriei și transmiterii orale a învățăturii, care era secretă, esoterică, inaccesibilă neinițiaților.

Soarele este un simbol principal al imaginarului masonic, cu constantele și variabilele sale. În manuscrisele Dumfries no. 4, Sloane și Graham, soarele apare totdeauna alături de lună, iar prezența lor este considerată ca venind din Geneza. Soarele în ascensiunea sa este triumful asupra nopții, asupra tenebrelor. Ascensiunea sa luminoasă și leagănul solar, Orientul, sînt valorizate și integrate în corpusul masonic. Legendele, ritualurile, iconografia, au privilegiat soarele ca sursă de lumină fizică și spirituală, de căldură, de cunoaștere intuitivă și de inteligență cosmică. Mersul astrului determină ritmul lucrărilor și al anului masonic prin solstiții; Thomas Paine susține că solstițiile nu au nici o legătură cu cei doi sfinți Ioan (Botezătorul și Evanghelistul), sărbătoarea care marchează începutul verii fiind una eminamente de origine druidă. Thomas Paine apreciază că Biblia nu dă seamă că evreii ar fi avut cunoștințe despre astronomie sau de știință în general, și că Templul lui Solomon este în adevăr Templul lui Hiram, construit de sidonieni. În Ritul Scoțian Antic și Acceptat gradul al 28-lea este intitulat Cavaler al Soarelui, este un grad doctrinar, inserat între gradele templiere, simbolul gradului fiind un soare înscris într-un triunghi, înscris la rîndul său într-un cerc. Esența învățăturii acestui grad este că vîrfurile cunoașterii sînt accesibile doar celor care gîndesc liber, celor care s-au desprins din robia erorii, celor cărora Soarele le-a alungat cărările rătăcirii. Citeste mai departe »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.