Invitație la lectură (II)

Esoterismul este o cunoaștere, o călătorie în care căutătorii au capacitatea de a primi spiritul interiorității, sensul transcendenței metafizice și al inefabilului; este cunoașterea prin care Nevăzutul se face văzut. Deși atrage mai mult prin caracterul abundent speculat că esența sa este „să ascundă”, esoterismul înțeles în profunzimea sa poate învinge materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

Himere și metamorfoze

Despre adevăr, prejudecăți și ignoranță

baronul-holbach-eseu-despre-prejudecati-no-border

Paul Henri Thiry, baron d’Holbach (1723-1789) este un filosof francez de origine germană. A făcut studii la Universitatea din Leiden, după care se mută în Franța, trăind cea mai mare parte a timpului la Paris unde intră în contact cu cei mai importanți reprezentanți ai Iluminismului francez, îndeosebi cu Rousseau, d’Alembert, Helvetius, Buffon și Diderot. Deținător al unei impresionante biblioteci, dar și al unei valoroase colecții de stampe și gravuri, d’Holbach a tradus și răspîndit opere știintifice, antireligioase sau materialiste intrînd deseori în conflict cu autoritățile spirituale și temporale. A colaborat la Enciclopedia Franceză redactînd articole despre chimie, metalurgie și mineralogie. Și-a folosit cunoștințele științifice pentru a apăra cu ardoare materialismul care a fost sursa tuturor scrierilor sale. Amintim cîteva dintre acestea: Le Christianisme dévoilé; Le Bon Sens ou les idées naturelles opposées aux idées surrnaturelles; La Morale universelle ou les devoirs de l’homme fondés sur la nature; Le Système de la nature, tradusă în limba română, Sistemul naturii, în 1957. Cu această lucrare d’Holbach atinge apogeul unei concepții riguros materialiste și atee a naturii, societății și omului. Concepția sa tindea să emancipeze omul de superstiția religioasă și de impostura a cărei victimă era, pentru a-i aduce fericirea și a-i reda libertatea. Omul trebuie să fie determinat în acțiunea sa de libertatea de voință, rolul filosofului fiind acela de a arăta omului adevăratele resorturi ale acțiunilor sale și de a distruge miturile și superstițiile. Mitul lui Dumnezeu este cel mai complex și cel mai tenace, explicarea acestui mit ocupînd întreaga parte a doua a Sistemului naturii. Mulți iluminiștii au considerat pozițiile lui d’Holbach ca fiind extreme, printre aceștia numărîndu-se inclusiv Voltaire, cunoscut pentru anticlericalismul său, singurul prieten fidel și apărător al concepțiilor sale fiind Diderot, cel care a  semnat „discursul preliminar” la cartea Essai sur les préjugés, ou De l’influence des opinions sur les moeurs et sur le bonheur des hommes, carte pe care d’Holbach a semnat-o cu pseudonimul Dumarsais. Recent cartea iluministului francez a apărut și în versiune românească: Eseu despre prejudecăți sau Despre influența opiniilor asupra moravurilor și fericirii oamenilor, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, prefață de Jacques Patry, postfață de Adrian Niță; București, Editura Herald, colecția „Cogito”, 2018, 304 p.

Termenul de prejudecată nu a desemnat totdeauna ceea ce Iluminismul a respins cu vehemență. El aparținea vocabularului juridic și era folosit pentru a desemna ceea ce era judecat dinainte sau un ansamblu de judecăți folosite în cazuri asemănătoare. Era folosit în secolul al XVII-lea mai cu seamă în disputele religioase și se referea la primele elemente de judecată anterioare unui examen aprofundat. Astfel cărții Préjugés légitimes contre les calvinistes de Pierre Nicole îi răspundea Pierre Jurieu în Préjugés légitimes contre le papisme. Și în secolul al XVIII-lea se perpetuează această tradiție religioasă a „prejudecăților legitime” exprimate față de jansenism, de anticlericalismul filosofilor sau față de politica religioasă a Revoluției Franceze. În înțelegerea termenului de prejudecată predomină sensul negativ, așa cum l-a definit raționalismul cartezian, ca judecată falsă prin supunerea în fața unei idei preconcepute, prin refuzul de a merge la fondul lucrurilor, altfel spus o judecată făcută fără un examen suficient. Puțin timp după apariția articolului despre prejudecată scris de cavalerul Jaucourt pentru Enciclopedia Franceză, a apărut Eseu despre prejudecăți, semnat Dumarsais, dar scris de baronul d’Holbach, deși mai sînt controverse în privința adevăratului autor. Dar d’Holbach nu era la prima carte publicată sub pseudonim, alegînd această modalitate datorită curajului și vehemenței cu care afirma convingerile într-o epocă în care încă nu se cîștigase deplin totala libertate a opiniilor. D’Holbach își începe pledoaria cu o critică acerbă a puterilor temporală și spirituală care lucrează împreună „pentru a perverti rațiunea omenească, pentru a alunga lumina și pentru a-l face pe omul simplu să respingă adevărul.(…) Este deci cît se poate de vădit faptul că ignoranța reprezintă sursa comună a erorilor neamului omenesc; prejudecățile sînt adevăratele cauze ale nenorocirilor care-i învăluie pe oameni din toate părțile.” El îndeamnă oamenii să renunțe la iluziile propovăduite de religie și să ridice vălul așezat pe ochii lor de tirania religioasă și politică, să accepte caracterul distinct al adevărului și să nu se lase înrobiți de prejudecățile care îi îndepărtează pe oameni de idealuri, de inovații, de renovarea vieții sociale. Citeste mai departe »

Logică, matematică, filosofie

c1_existenta-si-cunoastere_raducu_a5

Bertrand Arthur William Russell (1872-1970) a studiat matematica, apoi „științele morale” la Trinity College, Cambridge, într-o atmosferă intelectuală stimulantă, contrastînd cu singurătatea anilor de adolescență; la Cambridge, s-a împrietenit cu George Edward Moore, care l-a convertit la filosofie, și cu Norbert Alfred Whitehead. După o perioadă petrecută în diplomație, la Paris, Bertrand Russell își continuă studiile la Berlin, apoi susține la Trinity College o teză de inspirație kantiană despre fundamentele geometriei. A fost profesor la Trinity College, la universități din Chicago, Los Angeles și Philadelphia. Din cauza pacifismului său din timpul Primului Război Mondial, și-a pierdut postul la Cambridge și a făcut închisoare. În 1961 a fost din nou închis pentru incitare la nesupunere civică. Împreună cu Norbert Alfred Whitehead a scris Principia Mathematica, una dintre cele mai importante lucrări de logică din toate timpurile. Dintre alte lucrări ale lui Russell, amintim: Philosophical Essays, The Analysis of Mind, Mysticism and Logic, The Conquest of Happiness, The Principles of Mathematics. În anul 1950 a primit Premiul Nobel pentru literatură.

Autor al unei opere vaste, acoperind logica și filosofia matematicii, filosofia științei și teoria cunoașterii, filosofia minții și filosofia limbajului, filosofia morală și etica aplicată, Bertrand Russell este un filosof studiat pentru contribuțiile sale majore în domeniile amintite. Una dintre cărțile recente despre filosofia lui Bertrand Russell este semnată de cercetătoarea ieșeană Cătălina-Daniela Răducu, Existență și cunoaștere. Bertrand Russell între idealism și realism, Iași, Editura Lumen, 2016, 264 p. Vastitatea operei, a subiectelor abordate de-a lungul a peste 60 de ani de activitate, a determinat-o pe Cătălina-Daniela Răducu să descrie evoluția filosofică a gînditorului englez în patru mari etape: etapa idealistă (1894-1898), etapa logică (1899-1913), etapa logico-epistemologică (1913-1921) și etapa epistemologică (1921-1959). Autoarea reia opinia lui W.V.O. Quine conform căreia se poate vorbi fără teama de a greși despre „epoca lui Russell”: „Viața lui Russell coincide cu o eră a istoriei filosofiei ce se detașează clar din întreg și care poate fi definită într-unul dintre următoarele moduri similare: filosofia de la John Stuart Mill încoace; ultimii o sută de ani de filosofie; sau, în modul cel mai semnificativ, Epoca lui Russell.” Dar conturarea poziției filosofice a lui Russell s-a făcut prin succesive tatonări, neliniștea sa filosofică trecîndu-l prin schimbări de poziție fundamentale, care aveau să constituie baza logică a neopozitivismului contemporan. A început prin a fi hegelian, după modelul profesorilor săi de la Cambridge, perioadă în care își propunea să dezvolte un sistem filosofic propriu, o sinteză hegeliană. Dar trece repede de la adeziune la opoziție, sub influența lui G. E. Moore, optînd pentru un realism extrem, inspirat de filosoful austriac Alexius Meinong. „Russell se înscrie într-o amplă mișcare de reacție anti-idealistă și anti-psihologistă care adună laolaltă la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea autori precum Frege, Brentano, Meinong și Husserl”, notează Cătălina-Daniela Răducu, subliniind astfel că filosoful și logicianul englez nu era străin de contextul filosofic al timpului.

Cătălina-Daniela Răducu supune unei atente priviri contextul filosofic în care s-au conturat opțiunile lui Bertrand Russell. Nu pot lipsi referințele la metafizica lui Francis Herbert Bradley, de inspirație hegeliană, aici autoarea căutînd să surprindă nu atît originalitatea lui Bradley, cît ce anume din tezele neo-hegeliene au stîrnit opoziția lui Russel și a lui Moore. Moore va respinge o singură propoziție, ceea ce va zdruncina întreg sistemul, și alege afirmația esseestpercepi; el respinge și materialismul și idealismul, optînd pentru realism, postulînd că și conștiința și obiectul există. Russell, prin doctrina relațiilor externe afirmă existența obiectelor independent de minte și relațiile externe dintre acestea, respinge monismul, dezvoltînd o ontologie realistă platonică.

Logica și matematica au fost pentru Bertrand Russell discipline din care va extrage teorii fundamentale care îl vor conduce la filosofia atomismului logic, autoarea prezentînd, printre altele, teoria tipurilor care răspundea impasului serios în care se afla matematica, subliniind că „semnificația filosofică a întregului efort logicist este că s-a demonstrat că adevărurile matematice sînt independente de gîndirea umană, de caracteristicile structurale ale modului nostru de gîndire. Adevărurile matematice au fost demonstrate ca fiind necesare și obiective pentru că depind numai de anumite reguli logice fundamentale care sînt valabile independent de spirit sau de lumea empirică.” Cătălina-Daniela Răducu continuă prezentarea contribuțiilor pe care Russell le aduce filosofiei cu teoria descripțiilor definite, despre care Allan Wood spunea că poate fi considerată „cea mai importantă contribuție pe care a adus-o Russell în filosofie, pe planul detaliului”. Citeste mai departe »

Evanghelii gnostice

evanghelii-gnostice-2018-no-border

Esoterismul și științele oculte cunosc un reviriment uimitor odată cu apariția a numeroase școli și grupuri care se afirmă sub diverse denominațiuni. Aceste mișcări înfloritoare sînt susținute de o antropologie, o cosmologie și o teologie identice, de factură gnostică. Gnosticul este în sensul larg al termenului cel care cunoaște, pentru că a avut o revelație. Prin această cunoaștere el este salvat, el nu crede întrucît credința este inferioară cunoașterii. Aceste grupuri se revendică drept o resurgență contemporană a „gnozei eterne”. Primele cercetări asupra gnosticismului au fost întreprinse de Johann Lorenz Mosheim, J. Horn și Lewald care vedeau sursele gnosticismului în filosofia orientală, în dualismul zoroastrian; mai tîrziu s-a vorbit de sursa platonismului filonian. Ferdinand Christian Baur, în 1835, a fost primul care a făcut o sinteză asupra gnosticismului ca filosofie religioasă. Baur vedea în gnoză o gîndire religioasă născută în Alexandria într-un creuzet în care s-au întîlnit creștinismul, iudaismul și păgînismul. În vremurile de demult, granițele gnosticismului erau insesizabile; nu era o religie specifică unui popor, nu s-a constituit în Biserică, nu a avut ierarhie. Unii se revendică din creștinism și au pretenția că interpretează corect ideile creștine, în vreme ce alții nu lasă să se vadă vreo influență creștină.

Interpretările asupra gnozei și gnosticismului au suportat mutații semnificative după descoperirea bibliotecii copte de la Nag Hammadi, în 1945. Odată cu această descoperire a revenit întrebarea: care sînt originile gnosticismului? Problema esenței gnosticismului este legată de originea sa. Descoperirile de la Nag Hammadi au deschis o importantă cale de cercetare asupra iudaismului heterodox care a jucat un rol capital în formarea și expansiunea gnosticismului. H. Gratz vorbea la mijlocul secolului al XIX-lea de elemente gnostice în Talmud, pentru ca Gilles Quispel, la mijlocul secolului al XX-lea să dezvolte teza iudaismului heterodox ca sursă a gnosticismului. În opinia sa, îndepărtată de cea a adepților iranizării gnostice, tema cosmogonică a creației, tema antropologică a căderii sufletului și tema cristologică a unui anthropos perfect sînt formulări ale iudaismului heterodox; tezele sale vor căpăta noi argumente odată cu descoperirile de la Qumrân. Pornind de la cele două descoperiri arheologice majore, Robert McQueen Grant este autorul unor considerații și mai nete în favoarea originii iudaice a curentului gnostic: gnosticismul ar fi apărut pe ruinele speranțelor apocaliptice și eshatologice născute după dărîmarea Templului de la Ierusalim. Robert McLellan Wilson adoptă un punct de vedere mai nuanțat și vede iudaismul ca un intermediar în formarea sistemelor gnostice. Precedînd creștinismul în raporturile cu elenismul, iudaismul, și cu precădere cel din diaspora, a fost o punte între lumea greco-orientală și lumea iudeo-creștină.

Dezbaterea privind raportul gnosticismului cu creștinismul este foarte veche de vreme ce Părinții Bisericii condamnau scrierile gnostice. Pozițiile teologilor moderni asupra gnosticismului au fost în general orientate spre apărarea creștinismului, dar în secolul al XX-lea a existat un curent care a susținut că Epistolele Apostolului Pavel ar conține elemente de gnosticism, după cum Evanghelia după Ioan ar fi introdus în creștinism mitul iranian al Salvatorului. Dincolo de confruntările între școlile teologice, este unanim acceptat că gnosticii au folosit Noul Testament adaptîndu-l cerințelor lor; așa au apărut evangheliile apocrife. Aceste rînduri sînt prilejuite de reeditarea cărții Evanghelii gnostice, București, Editura Herald, traducere, studii introductive, note și comentarii de Anton Toth, colecția „Manuscris”, 2018, 366 p.  Volumul cuprinde cinci texte gnostice: Evanghelia Adevărului, Evanghelia după Filip, Evanghelia Egiptenilor, Evanghelia după Maria și Evanghelia după Toma.

Alături de scrierile reținute de Biserică, așa numitul canon al Scripturii, au apărut în primele două secole numeroase texte reflectînd varietatea tradițiilor și preocupările proprii fiecărei comunități. Studiul apocrifelor Noului Testament este dificil, multe texte s-au transmis fragmentar, unele manuscrise conțin diferențe considerabile, pentru că de-a lungul timpului, în lipsa unui control al unei autorități ecleziastice, au fost supuse remanierilor, modificărilor. Despre gnosticism s-a discutat în secolele  II-III, cînd Părinții Bisericii condamnau scrierile gnostice ca fiind eretice, apoi discuția s-a reluat la începutul secolului al XVIII-lea, dar despre textele gnostice propriu-zise se vorbește de cîteva decenii, după descoperirile de la Nag Hammadi și de la Qumrân, iar accesul la manuscrisele descoperite în aceste localități a fost posibil integral abia în anul 1979, deci timp insuficient pentru studii aprofundate. Biblioteca coptă de la Nag Hammadi conține texte de mare diversitate care, chiar dacă nu revoluționează cunoașterea gnosticismului, aduce nuanțe importante care limpezesc înțelegerea acestui curent care și-a pus pecetea asupra primelor secole creștine. Citeste mai departe »

Istoria dogmei

Istoria_dogmei-no-border

Adolf von Harnack (1851-1930) este considerat cel mai important teolog protestant german și istoric al religiilor de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea. După studii la Universitatea din orașul natal, Dorpat, astăzi în Estonia, apoi la Universitatea din Leipzig, Adolf von Harnack devine profesor extraordinarius la Leipzig, apoi profesor la universitățile din Giessen, Marburg și Berlin, unde a fost și director al Bibliotecii Regale. Adolf von Harnack a propus în lucrările sale separarea dogmei de ceea ce el numea esența creștinismului. Dintre cărțile sale amintim: Das Wesen des Christentums; Kleine Schriften zur Alten Kirche; Marcion. Das Evangelium vom fremden Gott. Aceste rînduri sînt despre una dintre cele mai importante cărți scrise de teologul german: Istoria dogmei. Introducere în doctrinele creștine fundamentale, traducere și îngrijire ediție: Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Arhetip”, ediția a 3-a, 2017, 448 p.

Inițial Istoria dogmei/Grundriss des Dogmengeschichte, a apărut în șapte volume, între anii 1886 și 1890, și este considerată un monument al istoriografiei creștine liberale. Este o lucrare impresionantă, care aducea o nouă perspectivă asupra dogmei creștine, după ce anterior Adolf von Harnack a aderat și apoi a respins teoriile altor școli teologice. El nu ezită să vorbească despre un declin al credinței creștine, transformarea creștinismului evanghelic sub influența filosofiei grecești și închistarea credinței într-o dogmă: „Pretenția Bisericii că dogmele expun pur și simplu revelația creștină, fiind deduse din Sfînta Scriptură, nu este confirmată de cercetările istorice. Dimpotrivă, devine clar că, în concepție și construcție, creștinismul dogmatic (dogmele) a fost lucrarea spiritului elenic pe teritoriul Evangheliei.”  Harnack subliniază de la început două aspecte în istoria creștinismului neîntîlnite în cadrul altor religii: puține încercări majore de reformă și predicarea adresată tuturor, greci, romani sau barbari, ceea ce a făcut din creștinism o religie universală. Primele secole ale creștinismului au adus și primele confruntări, atît în exterior, cît și în interior. Romanii care stăpîneau întinse teritorii în Asia au persecutat primele comunități de creștini; influența filosofiei grecești asupra religiei creștine a primit un suflu nou, puternic prin ampla mișcare sincretică gnostică. Și din simpla parcurgere a fișei bibliografice a autorului se observă atenția de care s-a bucurat în scrierile sale, Marcion, întemeiator al unui curent creștin de sorginte gnostică, primul eretic al Bisericii. Urmărind instituirea creștinismului ca doctrină, Adolf von Harnack supune atenției tezele primilor apologeți (Aristides, Iustin, Tațian, Melito, Teofil, Tertullian, Minucius Felix) care au dezvoltat elementele raționale, filosofice ale creștinismului. „Creștinismul poate fi definit ca o cunoaștere a lui Dumnezeu transmisă de el însuși și ca o conformare virtuoasă la legea rațională, în aspirația și strădania de a obține viața veșnică și în certitudinea recompensei. Prin cunoașterea adevărului și săvîrșind fapte bune, oamenii devin virtuoși și au parte de binecuvîntarea supremă”, afirmă teologul german. Cu Clement Alexandrinul și cu Origen, filosofia și știința greacă s-au așezat alături de teologia creștină, moment important în constituirea dogmei creștine, pus în evidență de autor. Citeste mai departe »

Astronomie, cultură, religie

cumont-astrologie-si-religie-la-greci-si-romani-no-border

Franz-Valéry-Marie Cumont (1868-1947) a fost un arheolog, istoric, epigrafist și filolog belgian; a studiat la Universitatea din Gand, apoi la Berlin, Viena și Paris. A coordonat expediții arheologice în Turcia și Siria, a studiat religiile antice, în special cultul lui Mithra. Un timp a fost profesor la Universitatea din Gand, a contribuit la înființarea Academia Belgica din Roma. Pentru studiile și cercetările sale a primit premiul Francqui, în 1936. A fost membru al Academiei Române. Dintre cărțile lui Franz Cumont, amintim: Les Mystères de Mithra; Les Religions orientales dans le paganisme romain, ambele traduse în limba română la Editura Herald; L’Egypte des Astrologues; Deux Autels de Phénicie. Recent a apărut o nouă carte al lui Franz Cumont, în versiune românească: Astrologie și religie la greci si romani, traducere din limba engleză de Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Cultură & Civilizație”, 2018, 160 p. Cartea conține șase prelegeri ținute sub auspiciile Comitetului American pentru Prelegeri de Istorie a Religiilor.

Prelegerile lui Franz Cumont reunite în acest volum, susținute acum mai bine de un secol, dădeau măsura noului interes al filologilor pentru texte antice care aduceau o nouă lumină asupra unui domeniu privit cu neîncredere, astrologia.  „Cercetările au stabilit cum, după ce a domnit fără rival în Babilonia, astrologia a dominat viața religioasă din Siria și Egipt, iar în timpul Imperiului – ca să menționăm doar Apusul – a transformat chiar și vechiul păgînism al Greciei și al Romei”, susține istoricul belgian. El pledează pentru cercetarea astrologiei nu doar pentru că este combinată cu teorii științifice, ci pentru ea însăși, pentru a înțelege cum astrologia și cultul oriental al aștrilor au transformat credințele lumii greco-latine. Franz Cumont nu acceptă coborîrea originii astronomiei în vremuri imemoriale, ci consideră ca dată de referință jumătatea secolului al VIII-lea î. C., anul 747, cînd babilonienii au adoptat „era Nabonassar”, cînd au apărut primele tabele cronologice, cînd preoții au stabilit durata perioadei lunare (29 de zile și jumătate). Babilonienii au început să noteze și să studieze aparițiile, evoluțiile și disparițiile fenomenelor cerești (fazele lunii, opoziția si conjuncția planetelor, eclipsele, cometele, meteoriții), așa încît „cînd grecii conduși de Alexandru au cucerit Mesopotamia, aceștia au găsit peste un substrat adînc de mitologie, o teologie savantă, fondată pe observații astronomice îndelungi, care pretindea că dezvăluie natura lumii considerată divină, secretele viitorului și destinul omului.”ci

Respingînd ca nefondate excesele „pan-babiloniștilor” care vedeau în Caldeea „mama întregii înțelepciuni”, Franz Cumont recunoaște ca indiscutabilă influența semitică asupra culturii elene. Grecii au preluat numeroase elemente care țineau de observațiile științifice, cunoștințe de astronomie, de cultul astral, dar au manifestat rezerve față de fatalismul cosmic și divinația astrală. Marea schimbare s-a produs după cuceririle lui Alexandru cel Mare, cînd divinitățile siderale au luat locul cultelor municipale. „Deoarece panteismul stoic reprezenta Rațiunea, care guvernează toate lucrurile, sub forma unui Foc eteric, aștrii în care Focul suprem s-a manifestat cu cea mai mare forță și strălucire vor fi învestiți în mod necesar cu cele mai nobile calități divine”, notează Cumont. În timp între cele două mari culturi, babiloniană și greacă, s-au manifestat benefice influențe reciproce, istoricul belgian insistînd cu temei pe afinitățile dintre stoicism și doctrinele caldeene. Odată cu prăbușirea Sumerului și Akkadului, urmele ideilor religioase caldeene vor trebui căutate în Siria, în Egipt, în Apus. Citeste mai departe »

Sfinții Ioan – inițiere, solstiții, lumină (II)

dubrun-saint-jean-de-la-lumiere-secrete-a-la-lumiere-revelee

Sărbătorile celor doi sfinți Ioan constituie osatura anului; pentru cei din vechime, sărbătoarea era un timp mitic, un timp al ritualului. Cu sărbătorile sfinților Ioan, masoneria a păstrat ceva din antica tradiție care, la fiecare eveniment, făcea să-i corespundă un ritual. La solstițiul de iarnă, soarele are mai puțină strălucire, este cea mai scurtă zi din an, dar începe cursul ascendent al astrului către solstițiul de vară și cea mai lungă zi. Această reînnoire a creației este eterna reîntoarcere despre care vorbea Mircea Eliade. Jean-Patrick Dubrun consideră că la sf. Ioan de iarnă interioritatea primează, că este o sărbătoare mai reținută, mai liniștită, în vreme ce la sf. Ioan de vară este sărbătoarea luminii manifeste, triumfătoare.

Adepții lui Mithra serbau la 25 decembrie sfîrșitul căderii soarelui și renașterea sa; tradiția creștină păstrează ziua de 25 decembrie ca sărbătoare a Crăciunului, nașterea lui Isus. La 27 decembrie lumea apuseană celebrează moartea sf. Ioan Evanghelistul al cărui trup a dispărut la moarte, el continuînd să transmită focul secret cu care se hrănesc inițiații. Sărbătoarea sf. Ioan de iarnă este cea a focului care merge dinspre moarte spre renaștere, consacrînd o schimbare a ciclului care are ca scop plasarea anului nou sub auspicii fericite. „Timpul sărbătorii este un timp paradoxal, un fel de breșă deschisă în continuitatea timpului care manifestă imobilitatea aparentă a astrului solar în momentul solstițiului. Cu acest prilej, trecerea între lumi devine posibilă. Porțile cerului se deschid, revelînd drumul creației și al regenerării Luminii”, afirmă Jean-Patrick Dubrun. Pentru a contura bogatul simbolism al sărbătorii sf. Ioan de iarnă, Jean-Patrick Dubrun face o incursiune în tradiția arderii unui buștean timp de douăsprezece zile, perioadă care merge de la renașterea secretă la renașterea vizibilă; este perioada în care se unește vechiul cu noul. Universul vegetal ocupă un loc important în festivitățile și ritualurile sf. Ioan; preponderente sînt ilexul (arbust care rămîne verde în timpul iernii) și pinul, dintre arbori, vîscul, dintre plante. Aceste trei vegetale simbolizează prezența luminii în sînul tenebrelor; pinul și ilexul sînt arborii nemuririi, renașterii, protecției; vîscul este identificat de J.-G. Frazer cu creanga de aur. Vîscul nu crește direct pe pămînt, ci în ramurile unui stejar, o simbioză între înțelepciune și forță. În Eneida lui Vergiliu, vîscul/creanga de aur era necesar celui care voia să se întoarcă din infern. Universul animal al sf. Ioan de iarnă era restrîns la măgar și la lup. Măgarul în tradiția medievală era considerat un animal frust, încăpățînat, lacom, indisciplinat. Pentru că era simplu și umil, măgarul a fost considerat demn de a avea acces la misterele divine (Cornelius Agrippa) sau că era rezumat al înțelepciunii ascunse (Giordano Bruno). Un alt animal asociat sf. Ioan de iarnă este lupul, avînd și el o imagine negativă care ocultează adevăratul său simbolism. Lupul este simbol al permanenței luminii, în Grecia antică fiind asociat lui Apollo, zeul luminii.

Solstițiul de vară era celebrat în lumea antică, la greci și la romani, celebrarea creștină a nașterii sf. Ioan Botezătorul înlocuind sărbătorile închinate zeilor păgîni. Pe cel mai înalt loc al unei așezări se ridica un rug, aprinderea și arderea lui semnificînd purificarea prin foc și eterna reîntoarcere a luminii. Jean-Patrick Dubrun reia cîteva din ritualurile specifice acestei sărbători a focului, așa cum le descriu J.-G. Frazer și Philippe Walter. În jurul focului participanții își exprimau bucuria și prin dans. „Ritmul traduce esența unei mișcări vitale, și dansul este arta care exprimă cel mai bine dinamica sa. Iată pentru ce el este consubstanțial creației universului”, scrie Jean-Patrick Dubrun. Universul vegetal al sf. Ioan de vară este alcătuit din șapte plante magice, în plină eflorescență specifică verii. Aceste plante sînt: sunătoarea, heliotropul, granatul, salvia, verbina, pelinul, silnicul. Toate aceste plante se culegeau în dimineața zilei de 24 iunie, înainte de răsăritul soarelui, erau purificate prin roua solstițială și înzestrate cu proprietăți miraculoase care amintesc de apele botezului. Citeste mai departe »

Sfinții Ioan – inițiere, solstiții, lumină (I)

dubrun-saint-jean-portes-rituelles-de-l-annee-maconnique

În primele dezvăluiri ale ritualurilor masonice aparținînd lui Samuel Prichard și abatelui Perau, ca și în catehismele masonice vechi, trecute de multe ori sub tăcere, este menționat dialogul dintre Maestrul Venerabil al lojii și fratele dintr-o altă lojă care cere să fie admis la lucrări:

- De unde vii, frate?
- Din loja sf. Ioan.
- Ce se face în loja sf. Ioan?
- Se înalță temple virtuții și se îngroapă în temnițe viciile.
- Ce ne aduci de acolo?
- Salut, prosperitate și bună primire tuturor fraților.
- Ce vrei să faci aici?
- Să-mi înving pasiunile, să-mi supun voința datoriei și să fac noi progrese în
- Ia loc frate, și fii binevenit în acest atelier care primește cu recunoștință
sprijinul luminilor tale.

Masoneria simbolică oferă și alte aluzii la sf. Ioan, la sfinții Ioan, pentru că ritualurile vorbesc despre sf. Ioan Botezătorul, celebrat la 24 iunie, și de sf. Ioan Evanghelistul, celebrat la 27 decembrie. Mulți autori au încercat să răspundă unor întrebări legitime: care este originea istorică a interesului pe care îl arată masoneria celor doi sfinți Ioan? Care este valoarea simbolică a acestui interes? Toate răspunsurile, dincolo de nuanțele particulare, au un punct comun, anume că simbolismul sfinților Ioan este în realitate cel al Cunoașterii. Unul dintre autorii de neocolit de cei preocupați de simbolismul masonic al lojilor sf. Ioan este Paul Naudon, autorul cărții Les loges de Saint Jean et la philosophie ésotérique de la connaissance, Dervy, 1974, cartea cunoscînd mai multe ediții. În urmă cu cîțiva ani, Jean-Patrick Dubrun oferea cititorilor de limbă franceză o nouă traducere, însoțită de un amplu comentariu, a Basmului lui Goethe, pentru care alesese titlul Le Serpent vert. Acum, autorul francez revine cu o carte despre sfinții Ioan: Les fetes initiatiques des deux Saint-Jean -I- Les portes rituelles de l’année maçonnique; -II- De la lumière secrète à la lumière révélée, Paris, Maison de Vie Editeur, collection „Les Symboles Monniques”, 2018, 120 p.+118 p.

Pentru că fiecare lojă este atașată tradiției Luminii și Cuvîntului, inițierea deșteaptă ființa la a trăi natura luminoasă a vieții, creația care se împlinește în interiorul templului fiind indisolubil legată de Lumină și de opera de transmutare anunțată de versetele lui Ioan Evanghelistul: La început era Cuvîntul și Cuvîntul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o. Momentele mișcării de rotație și revoluție ritmează timpul, un timp pe care ritualul îl sacralizează scoțîndu-l din banalitatea cursului liniar. Timpul profan se șterge pentru a lăsa loc timpului sacru a cărui singură măsură este eternitatea: „Cînd succesiunea temporală devine simultaneitate, toate lucrurile rămîn în eternul prezent al creației. Ritualul realizează o adevărată transmutație a timpului și permite intrarea într-o altă dimensiune, un alt spațiu-timp, imuabil, sacru și luminos, condus de mit și de reguli, în care Cuvîntul se lasă văzut și auzit prin simbolurile sale.” Simbol al luminii, al timpului care trece, al reînnoirii, soarele este la solstiții cel mai aproape și cel mai departe de atmosfera terestră. Anul ritual, afirmă Jean-Patrick Dubrun, poate fi văzut ca un spațiu ritual delimitat de doi poli solstițiali, locul unde se realizează procesul de regenerare a luminii: la solstițiul de iarnă, soarele triumfă asupra tenebrelor, astrul urmează o cursă ascendentă care culminează cu solstițiul de vară, momentul în care soarele atinge punctul de maximă strălucire, pentru ca apoi lumina să coboare progresiv pînă la începutul iernii: „La solstițiul de iarnă este sărbătorit Ioan Evanghelistul, Lumina în începutul său, în principiul său; la solstițiul de vară, este rîndul lui Ioan Botezătorul, lumina revelată, sursă a păcii și a armoniei. Evanghelistul revelează Cuvîntul prin scrierile sale, și totuși este sărbătorit în momentul în care lumina este mai puțin vizibilă; Botezătorul îl anunță pe cel care va întrupa Cuvîntul dar care este încă în secret, deși sărbătoarea sa este în momentul culminării luminii solare. Astfel cei doi sfinți Ioan structurează anul masonic și munca în lojă.” Citeste mai departe »

Cunoaștere, revelație, știință

religie-si-stiinta-no-border

Multă vreme indisociabile, știința și filosofia au optat pentru căi divergente la începutul secolului al XVII-lea. Atunci știința s-a lansat în cucerirea naturii pentru a pune stăpînire progresiv pe toate sectoarele realității, privînd puțin filosofia de obiectul său și chiar de legitimitatea sa. A rezultat o îndepărtare crescîndă, oamenii de știință avînd tendința să considere filosofia drept o întreprindere sterilă, în vreme ce filosofii găseau instrumentele stiințifice ca fiind utile, dar nereușind să satisfacă interesele superioare ale rațiunii. În secolul al XIX-lea, Hermann Helmholtz spunea că filosofia hegeliană era absolut golită de sens, ceea ce era revelator pentru prăpastia dintre cele două discipline. Perpetuarea unei asemenea stări nu ar fi benefică nici uneia dintre comunități, dimpotrivă ele se pot întîlni și pot dialoga. Filosofia rămîne un element fundamental și un orizont de netrecut. Apărute în Grecia antică, acum 2500 de ani, au locuit în bună înțelegere în aceeași cetate pînă la revoluția lui Galilei. Filosofia reflectează asupra metodelor și rezultatelor cunoașterii științifice, asupra practicilor omenești, printre acestea numărîndu-se și religia. Chiar ateismul filosofic implică o reflecție asupra religiei, filosofia manifestînd cu religia o profundă afinitate. Distincția între filosofie și religie a fost făcută de Platon, la nivel de metodă, și de Descartes, la nivelul conținuturilor, nu apare așa de clară dacă ne referim la civilizațiile orientale acolo unde filosofia este mai curînd o formă abstractă a religiei. După îndelungi tatonări și delimitări s-au conturat o filosofie religioasă, în care autorii aderă explicit la o confesiune determinată, și filosofia religiei care a evoluat către o hermeneutică spirituală. Rîndurile de mai sus au conturat raporturile între filosofie și știință, între filosofie și religie, termenul median fiind filosofia. Se poate discuta despre raportul între filosofie, religie și știință. Dar putem gîndi și la modul în care un filosof privește raportul între știință și religie, cu alte cuvinte ceea ce ne propune Bertrand Russell: Religie și știință, traducere din limba engleză de Monica Medeleanu, București, Editura Herald, colecția „Mathesis”, ediția a 2-a, 2018, 224 p.

Bertrand Arthur William Russell (1872-1970) a studiat matematica, apoi „științele morale” la Trinity College, Cambridge, într-o atmosferă intelectuală stimulantă, contrastînd cu singurătatea anilor de adolescență; la Cambridge, s-a împrietenit cu G.E. Moore, care l-a convertit la filosofie, și cu N.A. Whitehead. După o perioadă petrecută în diplomație, la Paris, Bertrand Russell își continuă studiile la Berlin, apoi susține la Trinity College o teză de inspirație kantiană despre fundamentele geometriei. A fost profesor la Trinity College, la universități din Chicago, Los Angeles și Philadelphia. Împreună cu N.A. Whitehead a scris Principia Mathematica, una dintre cele mai importante lucrări de logică din toate timpurile. Dintre alte lucrări ale lui Russell, amintim: Philosophical Essays, The Analysis of Mind, Mysticism and Logic, The Conquest of Happiness, The Principles of Mathematics. În anul 1950 a primit Premiul Nobel pentru literatură.

Bertand Russell își începe studiul cu o afirmație fără echivoc: „Între religie si știință a existat un conflict prelungit, în timpul căruia, pînă în ultimii cîțiva ani, știința a ieșit victorioasă de fiecare dată.” Filosoful englez va urmări în cartea sa punctele care au generat conflicte sau continuă să facă aceasta, iar unul dintre conflicte este despre raportarea la adevăr: „Un crez religios diferă de o teorie științifică prin faptul că susține că încorporează un adevăr etern și absolut cert, în timp ce știința este întotdeauna provizorie, așteptînd ca mai devreme sau mai tîrziu să se dovedească necesare modificări în teoriile ei actuale și fiind conștientă că metoda ei este logic incapabilă de a ajunge la o demonstrație completă și finală.” Dar Bertrand Russell nu se limitează la considerații generale, el aduce în discuție cîteva momente în evoluția științei contrapuse cu poziția Bisericii. Una dintre primele dispute s-a purtat pe tărîm astronomic. Nicolaus Copernic a revoluționat lumea afirmînd că Pămîntul se rotește în jurul axei sale și în jurul Soarelui, teorie combătută atît de catolici, cît și de protestanți.  Au urmat alți pași în astronomie pe care i-au făcut Kepler, Galileo Galilei sau Tycho Brahe. Au fost decenii zbuciumate, reprezentanții și aderenții la noile teorii fiind supuși prigoanei, obligați să abjure, teoriile lor fiind interzise a fi predate în universități. Alături de astronomie, epoca modernă a adus noi concepții despre evoluția vieții în univers sau pe Pămînt. Teoria Kant-Laplace care vorbea despre infinitatea universului material, teoria lui Buffon care vorbea despre apariția munților și a altor forme de relief, teoria lui Darwin care susținea evoluția speciilor din lumea animală și vegetală. Oamenii au acceptat inovațiile și progresul cu greutate, după ce mai întîi le-au respins cu vehemență, pentru că totul a venit dintr-o dată, iar surprinderea era prea mare pentru a fi acceptată; filosoful englez consideră că o prezentare graduală a noilor teorii ar fi fost mai lesne acceptată, chiar dacă nu în întregime, și nu de toți membrii unei comunități. Citeste mai departe »

Cartea tibetană a morților – Bardo Thodol

cartea-tibetana-a-mortilor-bardo-thodol-no-border

Dacă esoterismul este conceput ca o doctrină comunicată unui număr restrîns de inițiați sau a cărui înțelegere, prin mijlocirea simbolurilor inteligente, este rezervată unei elite inițiate în arcanele sale, atunci putem admite că practic întreg budismul tibetan este esoteric. Nu sînt concepte, texte sau practici care să nu poată fi interpretate după un sens ascuns sau necesitînd o interpretare particulară pentru a revela elemente „secrete” care nu apar la o primă abordare, susține Jean-Luc Achard. După filosofia budistă, sîntem rezultanta faptelor noastre bune sau rele (karma). Frumusețea noastră fizică, puritatea noastră mentală sau sfințenia sînt produsul unei bune karma, în timp ce nefericirile sînt imputabile unei rele karma. Aceasta se dezvoltă prin iluzie și este consecința unui spirit indisciplinat. Sigur diversele școli și curente ieșite din budism vor accentua laturi diferite ale perfecționării individului prin meditație, exerciții spirituale, experimentări, practici yoga. Dar în afara preocupărilor pline de devoțiune, rituale și yoghine, budismul tantric a generat unul dintre cele mai cunoscute texte religioase tibetane: Bardo Thodol/Cartea tibetană a morților, traducere și studiu introductiv: Horia Al. Căbuți, București, Editura Herald, colecția „Himalaya”, ediția a IV-a, 2018, 272 p.

În introducerea sa la traducere, Horia Al. Căbuți face o utilă incursiune în gîndirea budistă, știindu-se că există încă o ușoară confuzie terminologică, dar și multe goluri în cunoașterea istoriei, a evoluției budismului și a școlilor sale. De aceea, Horia Al. Căbuți recurge la două posibile variante de lectură, una din perspectiva spiritului Vajrayana, iar cealaltă mai apropiată cititorului european. Scrierea Bardo Thodol este atribuită lui Padmasambhava, care a trăit în secolul al VIII-lea. Legenda spune că s-a născut miraculos, nu a avut nici mamă nici tată, el fiind fiul spiritual al lui Amitabhâ, stăpînul Luminii infinite. Datorită asiduității și geniului său, el ajunge la Iluminare, cel mai înalt nivel al descoperirii spirituale, acolo unde nu există obscuritate, ci Lumină și numai Lumină. Padmasambhava a jucat cel mai mare rol în expansiunea budismului în Tibet, a ajutat la construirea primei mănăstiri budiste tibetane, la Sam-ye, loc sacru și unul dintre cele mai importante centre ale budismului tibetan. „Chiar mai mult decît tantrismul indian, budismul tantric tibetan apelează permanent la toată gama de emoții omenești: frica, mînia, groaza etc. Probabil o caracteristică temperamentală a locuitorilor podișului tibetan, ținut suspendat la înălțimi parcă rupte de lume. Dar și o metodă de accelerare a actului inițiatic; intensitatea emoțiilor degajă energii care duc la o unificare a impulsurilor psihice, conștiința depășind astfel dualismul conceptual, permițînd fuziunea cu Absolutul”, scrie Horia Al. Căbuți.

Cuvîntul bardo înseamnă stare intermediară între două momente sau evenimente, acceptarea cea mai răspîndită fiind cea de stare intermediară post mortem. Această definiție este reductivă si nu ține cu adevărat cont de ceea ce  reprezintă în tradiția budistă. Este vorba de patru bardo principali: bardo al nașterii și al existenței; bardo al momentului morții; bardo al realității; bardo al devenirii. Totuși anumite tratate tehnice intră în detalii și mai adaugă alte două stări intermediare formînd astfel un grup de șase: bardo al meditației și bardo al visului. Dar aceste clasificări nu sînt unitare, pot varia de la o școală la alta, dar variațiile țin mai mult de terminologie și mai puțin de sens. Citeste mai departe »

Cartea egipteană a morților

cartea-egipteana-a-mortilor-papirusul-ani-no-border

În biblioteca templului din Edfu, cel mai bine conservat dintre templele egiptene, un basorelief reprezintă două personaje care înalță spre cer o paletă, de o parte și de cealaltă auzul și văzul, Cuvîntul și intuiția. În această reprezentare, cartea este cea glorificată, cartea este purtătoare a sacrului care conține în mod potential toate scrierile. O carte de înțelepciune, adevărată moștenitoare a înțelepților, este asemănătoare unei piramide: construiește un monument în inima celui care percepe mesajul său. Egiptenii, care au avut cărți sacre și cărți secrete, nu au avut preocuparea de a fixa revelațiile într-o carte dogmatică ce ar conține adevăruri absolute și definitive. Cartea este învățătură esoterică, transmitere a unei spiritualități, piatră a unui templu, legătură abstractă cu originile. Unii cercetători duc considerațiile despre esoterism și mai departe susținînd că trebuie să distingem între un esoterism de formă, legat de transmitere și destinatar, și un esoterism ca mod de gîndire. Acesta din urmă implică diverse nivele de înțelegere a unui text, literal, aparent, exoteric, la care se adaugă unul sau mai multe mesaje ascunse, esoterice, comprehensibile numai inițiaților. În Egiptul vechi, problema se pune într-un sens ușor diferit căci conținutul și sensul textelor era diferit în funcție de apartenența destinatarului la sfera privată sau regală. Astfel, Textele piramidelor erau rezervate exclusiv regelui și, uneori, reginei; tot regelui îi erau destinate Cărțile lumii inferioare și Cărțile celeste; în schimb, simplii cetățeni dispuneau de un repertoriu propriu compus în principal din imnuri, texte rituale și Cartea morților, a cărei versiune românească a fost recent reeditată: Cartea egipteană a morților. Papirusul Ani, traducere, cuvînt introductiv, note și indice tematic: Maria Genescu, București, Editura Herald, colecția „Cultură&civilizație”, ediția a IV-a, 2018, 368 p.

În vechiul Egipt, moartea nu era considerată ca un sfîrșit, ci ca o trecere într-un univers diferit de lumea de aici, permițînd defuncților să părăsească domeniul aparențelor și să intre în contact cu zeii, să pătrundă în sfera esenței. Pe plan istoric se constată o evoluție a credințelor funerare în Vechiul Imperiu, în Imperiul mijlociu și în Imperiul nou. În această ultimă perioadă accesul particularilor la Cartea morților era neîngrădit, fiecare individ care avea mijloacele financiare necesare putînd să-și procure un exemplar. Cartea nu era concepută după o schema fixă, motiv pentru care există o mare varietate atît în alegerea formulelor cît și a numărului lor, în timpul celei de-a XXVI-a dinastii structurîndu-se textul într-o formă fixă, reunit în 190 de capitole. Cărțile destinate regelui (Cărțile lumii inferioare, Cărțile celeste, Amduat) închideau totalitatea cunoștințelor privitoare la cele cerești, la suflet, la lumea de dincolo, toate cele necesare bunei exercitări a regalității atît pe pămînt cît și în regatul de dincolo de viață. Spre deosebire de cărțile amintite, Cartea morților codifica datele lumii de dincolo necesare defunctului pentru a evita pericolele și a fi acceptat în panteon. „O caracteristică a acestor texte constă în faptul că ele suscită comentarii dintre cele mai contradictorii. Unii le-au considerat rod al unei alienări la scară națională, alții le-au acordat valențe ale unei metafizici savante; unii le apreciază ca fiind produse ale unor minți primitive, alții sînt fascinați de universul fantastic pe care îl întrezăresc dincolo de aparențele derutante și înșelatoare”, afirmă Maria Genescu.

Cultura egipteană are ca una din amprente pesimismul: dacă omul se lasă condus de înclinațiile sale, își urmează inima, centru al voinței, lumea devine de netrăit, fiecare om vede în celălalt un dușman. Dreapta măsură, ordinea simbolizată de conceptul Maât, nu este inerentă naturii umane. Regele este cel care redă justiția, veghează ca Maât să domnească printre oameni. La fel, cosmosul nu este conceput ca o ordine eternă și definitiv stabilită odată cu creația. În Egipt, creația se numește „prima dată” ceea ce înseamnă că numeroase alte „dăți” trebuie să succeadă. Pentru astrul solar fiecare zi constituie o nouă creație; orice ciclu este amenințat de discontinuitate. În sfera cosmică, șarpele Apophis, simbol al forțelor negative ale haosului, amenință să puna capăt ciclului atacînd zeul solar și întunecîndu-l. În domeniul istoric fiecare întronizare este considerată ca o nouă creație. Sethi I, inovator în multe domenii, a ales ca nume programmatic „Cel care repetă nașterile”. Prima misiune a noului faraon era restabilirea ordinii, Maât, care, în absența suveranului a fost ucisă de injustiție, minciună și haos. Ramses al II-lea se lăuda că a „fondat lumea din nou, ca la creație”. Orice eveniment istoric nefast, moartea regelui, o foamete, o invazie se repercutează în sfera cosmică aceasta fiind amenințața cu disoluția. Regele, în calitatea sa de preot, este cel care garantaeză ordinea. Cărțile despre lumea de dincolo conțin toate cunostințele necesare bunei rînduieli a cosmosului, cunoștințe necesare faronului în existența sa postumă pentru a menține ordinea cosmică. Una din funcțiile acestor cărți ale vieții de dincolo este transmiterea unui tip de cunoaștere eminamente esoterică. Citeste mai departe »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.