Cezanne spunea ca pictorul pentru a prinde clipa trecătoare în deplina sa intensitate, trebuie să uite totul. A prețui răbdarea nu înseamnă a priva omul de frumoasa aptitudine de a trăi clipa, prezentul. Dacă omul pierde sensul răbdării el nu mai știe să trăiască timpul celuilalt, căci trăirea fiecăruia se modulează într-un chip particular, după temporalitatea fiecăruia. Doar veghetorii vor percepe aurora pentru că știu că nu sunt singuri

Unul dintre cele mai cunoscute  personaje ale mitologiei antichității elene este Ulise, a cărui viață nelipsită de peripeții și încercări a fost subiectul epopeii Odiseea, a lui Homer; încă din antichitate, Ulise a fost considerat de unele școli filosofice ca fiind modelul înțelepciunii și al virtuții: „Toate rătăcirile lui Ulise, dacă vrem să privim de aproape, nu sunt decât o vastă alegorie. Ulise este ca un instrument al tuturor virtuților pe care și l-a făurit Homer și de care se servește pentru a preda înțelepciunea: căci el detestă viciile care rod omenirea”, scria Heraclit din Efes. Peripețiile lui Ulise sunt grăitoare pentru concepția grecilor din vechime despre virtute; în rătăcirile sale pe mare, după ce este pradă furtunilor și valurilor mării timp de nouă zile, Ulise ajunge pe insula lui Calipso, cea care ascunde, nimfa care îi oferă găzduire, care l-a iubit și păstrat la ea timp de zece ani, după alte izvoare șapte ani sau chiar un an, intensitatea trăirii estompând cadrele strict temporale. Acolo Ulise întâlnește desfătarea, cade pradă asaltului lumii senzațiilor, plăcerii, dorințelor, pasiunii, deși în străfundul sufletului păstra dorința de a reveni în Itaca, acolo unde

Penelopa țesea și destrăma așteptându-și iubitul soț, rătăcitor pe mare. Dar atracția pe care o exercita nimfa era prea puternică pentru ca Ulise să se desprindă de Calipso prin propria voință. Zeus l-a trimis pe Hermes, poruncindu-i lui Calipso să-l elibereze pe Ulise, să-l lase să plece, să-i dea lemn pentru a-și face o plută: „Ulise a avut multă greutate să se desprindă de nimfa cârlionțată pe lângă care existența avea oarecare dulceață”, notează Felix Buffiere.  Complexitatea unei relații, a unei întâlniri, a unei conviețuiri poate fi un subiect de carte doar dacă aduce în discuție ambele personaje, dincolo de diferența de notorietate dintre personaje. Fără a coborî prea mult în timp, secolul al XX-lea oferă asupra subiectului amintit câteva exemple demne de interes. Unul dintre acestea, conviețuirea dintre Vera…

Turba Philosophorum pare a fi „un manuscris preluat dintr-un vechi codex, mai complet decît orice ediție publicată pînă acum”, este „un vechi tratat alchimic, tradus din latină, cuprinzînd principalele interpretări ale codexului mai scurt, paralele cu alchimiștii greci și explicații ale termenilor obscuri”, o „scriere a lui Arisleus”, născut din Pytagoras „maestru al înțelepților și conducător al Profeților”

Filosofi prin foc, așa își spuneau vechii alchimiști, care defineau alchimia ca fiind arta de a filosofa prin foc, cultivînd astfel o nouă alianță, cea dintre înțelepciune și foc. Și nu este vorba despre focul care arde sub athanor, ci despre focul asociat cu inflamabilitatea spiritului, este vorba despre focul-principiu, teoretizat de primii filosofi greci alături de celelalte elemente prime, apă, aer și pămînt. Heraclit din Efes a fost filosoful grec, aristocrat și extravagant, care a considerat focul ca principiul material prim și unic al universului, un univers, în viziunea sa, într-o perpetuă devenire, într-un mobilism universal, în care nu ne scăldăm niciodată de două ori în aceeași apă a unui rîu. Despre foc Heraclit scrie în tratatul său Despre natură, focul care explică devenirea tuturor lucrurilor, focul despre care este vorba într-o frumoasă anecdotă plină de tîlc, relatată de Aristotel: se povestește că pe Heraclit veneau mulți străini să-l cunoască; într-una  din zile s-a apropiat de casa lui un grup de străini care, văzîndu-l încălzindu-se lîngă cămin, s-au sfiit să intre în casă; observîndu-le stinghereala, Heraclit le-a spus pe un ton prietenos: „intrați, se află zei și

aici”. Heidegger apropie această întîmplare de un aforism al lui Heraclit, „Firea sa îi este omului daimon”, care vrea să spună că omul locuiește, în măsura în care este om, în apropierea zeului, vizitatorii lui Hearclit vrînd să trăiască un eveniment al gîndirii alături de el, de aceea locul comun, căminul, vatra de foc, la o primă vedere îi decepționează, ei așteptîndu-se  să-l vadă în altă lumină. Dar dacă această întîmplare s-a păstrat și povestit pîna astăzi, e pentru tîlcul său, anume că în preajma cuptorului „se află zei”. Întîmplarea povestită de Aristotel și reluată în timpurile noastre de Heidegger este despre sălașul omului, despre gîndirea care gîndește adevărul Ființei ca element originar al omului. Gîndirea se exprimă sub diverse înfățișări, atît la nivelul ideilor, cît și al formelor discursului. Una dintre…

În finalul cărții sînt cîteva pagini în care se amintește prezența oglinzii în ritualurile masonice ale Ritului Scoțian Antic și Acceptat și în Ritul Scoțian Rectificat, în ambele, în opinia autorului, cu trimitere la celebrul dicton „Cunoaște-te pe tine însuți!”

Oglinda este cunoscută de cîteva mii de ani, cele mai vechi atestări fiind în Vechiul Egipt și în China antică. Oglinda este obiect de studiu pentru fizică și filosofie, este prezentă în artă și literatură. La origine, speculum/oglindă desemna observarea cerului și mișcarea astrelor cu ajutorul unei oglinzi; același cuvînt, speculum, avea să dea naștere și termenului speculație. Cuvîntul sidus/stea a dus la cuvîntul a considera, care etimologic înseamnă a privi stelele. „Aceste două cuvinte abstracte, care astăzi desemnează niște operațiuni intelectuale elevate, își au rădăcina în studiul astrelor reflectate de oglinzi. De aici provine faptul că oglinda, ca suprafață care reflectă, stă la baza unui simbolism extrem de bogat în ordinea cunoașterii”, scriu autorii celebrului Dicționar de simboluri. Prezentă în locuințe dar și în spații publice, oglinda este un element al reprezentării sociale, al relației cu sine și cu altul. Despre oglindă este și recenta carte a lui Thomas Grison: Le Symbolisme du miroir. Entre illusion et Connaissance, Paris, Maison de Vie Editeur, collection „Les Symboles Maçonniques”, 2019, 130 p. Thomas Grison este autor al mai multor lucrări apărute în aceeași colecție,

cărți de asemenea prezentate pe acest site: Tarot et Franc-Maçonnerie, Le Symbolisme de l’épée, L’Iconographie du Rite Ecossais Rectifié, Le Symbolisme de l’abeille. La sfîrșitul anului trecut acest site a găzduit interviul pe care l-am realizat cu publicistul francez („Fără munca de interiorizare, legenda lui Hiram nu ar fi decît o farsă grotescă”). Thomas Grison face o scurtă introducere privind concepțiile anticilor despre oglindă, invocînd teoriile lui Platon, din Republica și Alcibiade, Eneadele lui Plotin, Apuleius cu ale sale Apologii, sau Epistolele către Corinteni ale apostolului Pavel. În Renaștere evoluția tehnicii apropie oglinda de cea pe care o știm astăzi. De la primele teoretizări asupra simbolismului oglinzii s-a reliefat bipolaritatea acesteia: instrument al adevărului, dar și creatoare de iluzii și perspective false. S-a scris mult despre oglindă, fiind subiect de basme, povestiri sau lucrări teoretice. Speculum maius…

Erich Fromm a ilustrat prin traseul său intelectual evoluția unei întregi generații încercate de freudism, de marxism, de avansul tehnologic, de noul umanism. A căutat să depășească teoria freudiană strict individuală a pulsiunilor, să regăsească locul individului în societate, să contribuie la renașterea umanismului și a speranței într-o lume dominată de avîntul tehnologic, pledînd pentru o gîndire tradițională și un sistem care asigură libertatea individuală.

În deceniul al treilea al secolului trecut s-a afirmat în jurul Institutului pentru cercetări sociale de la Frankfurt și a revistei sale „Zeitschrift fur Sozialforschung”, ceea ce avea să se numească mai tîrziu „Școala de la Frankfurt”. Nucleul restrîns de colaboratori era format din Max Horkheimer, Herbert Marcuse, Theodor Adorno, Henryk Grossmann, Kurt Mandelbaum, Franz Neumann, Friedrich Pollock, Bruno Bettelheim, Erich Fromm. Acestora le erau apropiați ideologic, devenind colaboratori ai revistei Institutului, intelectuali precum Walter Benjamin, Raymond Aron, Otto Fenichel, Bernard Groethuesen, Maurice Halbwachs, Alexandre Koyré, Margaret Mead. Născut odată cu secolul al XX-lea, la Frankfurt, Erich Fromm a studiat la Heidelberg și Munchen, la 22 de ani obținînd titlul de doctor în filosofie, pîna la emigrarea în S.U.A. fiind colaborator al Institutului. A fost preocupat de definirea unei noi „științe a omului” care să mențină personalitatea în echilibru în haosul cultural, în violența, în singurătatea agresivă a lumii contemporane. La originea criticii sale aduse lumii actuale au stat lucrările lui Marx și ale lui Freud, istoricii filosofiei apreciind că Fromm nu a

fost nici marxist nici freudian, recuperînd de la Marx și Freud elementele critice și eliberatoare într-o perspectivă existențialistă, idealistă și ușor mistică. Menționez acestea pentru că în prefața la volumul Erich Fromm, Texte alese, aparut la Editura Politică, în colecția „Idei contemporane”, în 1983, se sugera că psihanalistul de origine germană ar fi fost un înaintaș al umanismului activ, specific... erei socialiste; de aceea au fost alese fragmente din volume cu titluri „adecvate”: Societate alienată și societate sănătoasă; Omul pentru el însuși; Speranță și revoluție; Anatomia distructivității umane; A avea sau a fi. După 1990 a început traducerea în limba română a scrierilor lui Erich Fromm: Frica de libertate (Editura Teora), A avea sau a fi?; Budismul Zen și psihanaliza; Anatomia distructivității umane; Arta de a iubi; Fuga de libertate; Omul pentru sine: o cercetare asupra psihologiei moralei; Sufletul omului: între geniul binelui și al răului; Arta…

Care sînt datele de ordin sociocultural care ar fi comandat în India tradițională dezvoltarea unei activități privilegiind comentariile, glosarea pe marginea unor texte anterioare, revizitate și ele la rîndul lor? Este una dintre întrebările la care răspunde Ananda Kentish Coomaraswamy nu numai în această carte, ci în multe ale locuri.

Ananda Kentish Coomaraswamy (1877-1947) a fost metafizician, filosof, teoretician al esteticii și critic de artă, născut în Ceylon, cunoscut pentru lucrările sale, toate scrisă în engleză, dintre care amintim: The Dance of Siva; History of Indian and Indonezian Art; The Christian and Oriental, or True, Philosophy of Art; Hinduism and Buddhism; Figure of Speech or Figure of Thought; Time and Eternity. În 1930, Ananda Coomaraswamy a descoperit opera lui Rene Guenon, care l-a orientat definitiv către „gîndirea tradițională” devenind un colaborator constant al revistei „Etudes traditionnelles”. Împreună cu Rene Guenon, Julius Evola și Frijtof Schuon, Ananda Kentish Coomaraswamy este unul dintre fondatorii curentului perenialist sau tradiționalist care a dominat esoterismul primei jumătăți a secolului al XX-lea. După studii universitare la Londra, Ananda Kentish Coomaraswamy, fascinat de hinduism și budism, devine director de cercetare la Muzeul de Arte Frumoase din Boston, publică sute de articole despre istoria artei, estetică, simbolism. Parte din aceste articole sînt oferite cititorului român în recenta apariție editorială Principiile artei tradiționale (texte alese), traducere din limba engleză de

Alexandru Anghel, București, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, 2019, 272 p. Mult timp tratatele de istoria esteticii de cele mai multe ori își începeau parcursul cu tragicii greci și îl urmau neabătut fără vreo privire în afara continentului european și a considerațiilor care ar veni dinspre alte orizonturi culturale, artistice, spirituale. Se arăta prin aceasta că arta asiatică nu era tocmai asemănătoare celei europene, dar rareori discuția privea principiile artei sau considerațiile estetice. Ananda Kentish Coomaraswamy a sesizat aceasta și s-a grăbit să îndrepte lucrurile nu înainte de a afirma că „a privi pentru prima dată arta asiatică înseamnă a te afla în pragul unei lumi noi. Pentru a te simți confortabil în acest univers cultural ai nevoie de sensibilitate, inteligență și răbdare. Rolul istoricului de artă este să elibereze caracterul intrinsec al unei arte, să îl facă accesibil. Acest lucru se poate face în mai multe feluri, mai…

Între jurămîntul inițial și construcție sînt mai multe etape pentru ca opera să tindă către perfecțiune, Joseph Noyer susținînd că „puterea jurămîntului este menținută vie și se dezvoltă pentru că actele celui care acționează sînt în conformitate cu cuvintele pe care le pronunță.”

În vechime prestarea unui jurămînt angaja întreaga ființă a celui care-l presta. Astăzi unele profesii, cum sînt cele legate de armată, medicină și justiție, mai păstrează urme din vechile ceremonii de depunere a jurămîntului. Profesor și traducător, Joseph Noyer este preocupat de simbolismul construcției, din acest interes rezultînd volumele Le Fil a plomb et la Perpendiculaire și Le Ciseau et le Maillet. Recent a apărut un nou volum semnat de Joseph Noyer: Le Serment ou la sacralisation de la vie, Paris, collection „Les Symboles maçonniques”, 130 p., 2019. Pentru societățile tradiționale, jurămîntul îmbracă aspecte sacre, cărora nu li se pot substitui valori morale și sociale, trimiterea evidentă a lui Joseph Noyer îndreptîndu-se către Marele Orient al Franței, care începînd cu anul 1877 a renunțat la jurămîntul pe Cartea Legii Sacre și  a trecut la un jurămînt laic. Cu aceasta am precizat că studiul lui Joseph Noyer urmărește jurămîntul masonic, privit într-un context mai larg, cu referiri la culturi străvechi. Jurămîntul în lojă se depune la altarul jurămintelor, în lumina Orientului, altarul fiind simbol al aspirației terestre către cer, pe altar găsindu-se Biblia deschisă la Evanghelia lui Ioan, echerul

și compasul. „Prin genunchiul stîng și piciorul drept, novicele este în contact cu pămîntul sacru al templului; prin mîna ținută deasupra celor Trei Mari Lumini, el este în contact cu Focul. Unul și celălalt din aceste două elemente au o importanță particulară pentru a transforma dorința de inițiere în operă concretă. A așeza genunchiul pe pămînt este, în sine, un semn de venerație în fața misterului. Acest contact are, totuși, o altă utilitate: simbolic, el servește la a extrage ceea ce, în acest element este transmutabil pentru ca, după trecerea prin proba focului, să integreze în operă ceea ce are esențial”, scrie Joseph Noyer. Prezentînd ceremonia depunerii jurămîntului masonic, postura novicelui și ansamblul instrumentelor geometrice care conturează cadrul care îl pregătește pe viitorul mason pentru nașterea la o viață spirituală, Joseph Noyer…

Epistemologii contemporani deplângeau faptul că unele metodologii din științele umaniste întârziau să adopte noțiuni noi cum erau sistem, complexitate, fractali, ceea ce ar fi deschis noi perspective de apropiere de realitatea înconjurătoare, în care ne-am fi putut defini viața ca „un fractal în spațiul Hilbert”

Mult timp indisociabile, știința și filosofia odată cu zorii modernității și-au urmat propriile drumuri, știința separându-se de filosofie și lansându-se în cucerirea naturii, înstăpânindu-se progresiv asupra domeniilor realității, părând că astfel filosofia va rămâne fără obiect, fără legitimitate. De aici până la a considera filosofia ca fiind o întreprindere inutilă, sterilă nu mai era decât un pas; filosofii au fost mult mai îngăduitori, apreciind doar că deși instrumente utile, construcțiile științifice nu pot satisface integral interesele superioare ale rațiunii. Cu toate acestea prăpastia părea să se adâncească și mai mult de vreme ce Hermann Helmholtz considera filosofia hegeliană complet lipsită de sens. Cu luciditate, istoricii gândirii au găsit căi și locuri de dialog între știință și filosofie, ignorarea reciprocă fiind de departe o „soluție” puerilă; nu substituirea una alteia, ci șansa dialogului, aici matematica având un rol determinant, dar matematica văzută nu ca simplu instrument de formalizare a experienței, ci știința care are puterea de a revela structurile fundamentale ale naturii, de a face lumea mai inteligibilă. S-a reproșat deseori științei matematice că reduce realul la ceea ce este măsurabil, calculabil, la determinări superficiale care lasă în umbră esențialul,

nevăzutul. Ca întotdeauna în astfel de dispute trebuie să precumpănească spiritul de finețe, capacitatea de a nuanța, evitarea pozițiilor reducționiste, pentru a vedea complexitatea dincolo de cifre și calcule. Astfel, modelele venind dinspre științe poate face cunoscută armonia ascunsă a lucrurilor, poate releva aspecte euristice nebănuite. Un astfel de demers l-a ghidat și pe Pompiliu Crăciunescu cînd a grupat eseuri despre Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Fernando Pessoa, Lucian Blaga, Ion Barbu sau Mihai Eminescu, priviți în dimensiunea fractală coroborată cu gândirea transgresiv-integratoare, între coperțile recentei sale cărți Strategiile fractale, Iași, Editura Junimea, colecția „Ananta. Studii interdisciplinare”, 2019, 228 p. Așadar multiple strategii de interpretare ale cosmosului și haosului, într-o lume în care se intersectează niveluri diferite de realitate și de complexitate cu căi ale interpretării tot mai deschise către nebănuite orizonturi.…

Intenția autorului Norului Necunoașterii nu a fost să scrie o introducere în teologia mistică, ci să retraseze punctele forte ale experienței lui Dumnezeu, să-l invite pe cititor să-și întoarcă privirea către cunoașterea prin inimă, afectivă, către interioritatea care deschide calea transformării spirituale

Cuvintele mistic și misticism nu încetează să prolifereze, indiferent de domeniul în care apar ele sînt însoțite de un dinamism efervescent. Pentru a surprinde natura misticii creștine este nevoie de înțelegerea unor mișcătoare și secrete influențe care și-au pus amprenta asupra caracteristicilor sale esențiale. Cuvîntul „mistic” a apărut în secolul al XIV-lea, mai tîrziu răspîndindu-se și derivatele sale, fenomen care a adus cu sine extensia sensului și uneori chiar tăierea rădăcinii religioase, încît astăzi e un loc comun ca publicațiile despre fenomenul mistic să sublinieze absența contururilor precise ale termenului mistic, precum și a termenilor derivați. Dar această constatare este însoțită de necesitatea de a oferi o definiție de tip euristic destinată să precizeze care este direcția așteptată atunci cînd se vorbește despre mistică. Este vorba despre un fenomen al experienței interioare, al imediatului, mai puțin al reflecției, concepției, experiența mistică avînd un caracter inefabil. Semnul caracteristic este intensitatea nevoii religioase care se exprimă în sentiment și gîndire, în existență și stil de viață. Experiența mistică se străduiește să atingă realul în el însuși, perceput ca un absolut, și pentru a face aceasta inventează demersuri non-raționale. Pentru ea, orice filosofie se oprește la

o idee a realului, nu atinge realul însuși ca absolut. Este clar că experiența religioasă a ridicat totdeauna probleme în măsura în care se găsea confruntată cu demersul filosofic și metafizic, ea însăși în căutarea înțelepciunii trăite. Istoricii spiritualității au cultivat o manieră de a contrapune tradiția ebraică și tradiția greacă: o apropiere intelectuală a Ființei care apare ca Bine, Frumos, Unu, pe de o parte, credința într-un Dumnezeu prezent activ în istorie, de cealaltă parte; un Dumnezeu al transcendenței, absolut, abstract, etern opus lui Iahve, Dumnezeu al Alianței, început și sfîrșit al lumii, care privește neîncetat cu bunăvoință spre oameni. Sînt gînduri care trebuie să-l fi animat și pe neștiutul autor al unui enigmatic tratat scris în Evul Mediu: O carte despre contemplație numită Norul Necunoașterii…

Cartea lui Ragon aminteşte, păstrînd proporţiile, ceea ce spunea Agrippa despre filosofia ocultă: „virtuţile magiei, astrologiei şi alchimiei sunt lucruri false şi înşelătoare, atunci când sunt înţelese à la lettre; că trebuie să căutăm sensul mistic, sens pe care niciunul dintre maeştri nu l-a dezvoltat încă”. Să nu ne temem să căutăm!

Mijlocul veacului al XIX-lea a fost, din perspectiva studiilor asupra esoterismului, unul al avîntului, al dorinţei de a cunoaşte şi de a descifra „taine”, de a redescoperi comori ale unei lumi uitate cu bună ştiinţă. Esoterismul a fost supus de-a lungul vremii represiunii, denigrării şi denaturării; au făcut-o autorităţile politice şi religioase, din dorinţa de a nu lăsa să se răspîndească doctrine care ar fi îndreptat gîndurile oamenilor către alte orizonturi, l-au denigrat cei care neavînd acces la textele originale preluau idei contrafăcute, evident răuvoitoare, l-au denaturat intelectualii care nu împărtăşeau ideile vehiculate de alte curente decît cele dragi lor! Pretutindeni şi totdeauna a existat un curent de gîndire şi de existenţă care vedea lumea altfel, ca un Mister, ca un vîrtej de forţe spirituale: acesta este esoterismul. Să ne mai întrebăm, asemenea doamnei Marie-Madelaine Davy, „Cui îi este frică de esoterism?” Avîntul studiilor despre esoterism la mijlocul veacului al XIX-lea are şi o explicaţie istorică, aşa cum avusese, al rîndul său, interesul pentru acelaşi curent în plină Renaştere florentină. În Renaştere, după o lungă, nu noapte a evului mediu, cum greşit s-a considerat, ci

perioadă în care în Europa apuseană curentele esoterice erau incipiente, descoperirea unor manuscrise conţinînd scrieri atribuite lui Hermes Trismegistos avea să trezească interesul umaniştilor florentini pentru hermetism. Redescoperirea esoterismului în secolul al XIX-lea urmează iluminismului, scientismului şi raţionalismului care fie negau interpretările pe care le avansa esoterismul, fie încercau să explice cu mijloace ştiinţifice datele esoterismului. Curentele de gîndire amintite refuzau să accepte că aşa cum există o formă de gîndire filosofică, una ştiinţifică, o formă de gîndire teologică, la fel există una esoterică.   Unul dintre promotorii redescoperirii frumuseţii gîndirii esoterice, la jumătatea secolului al XIX-lea, a fost Jean-Marie Ragon de Bettignies (1781-1862), membru al Marelui Orient al Franţei, al ritului Misraim, al Ordinului Templului de Fabre-Palapart, fondator al lojii Les Vrais Amis, care a cunoscut o anumită celebritate după ce a luat numele de…

Alchimia este arta transformării interioare și a realizării unei stări supraumane. Marea Operă, numită și arta sau filosofia Focului, a dat naștere unei bogate literaturi în care secretul operei este ascuns sub formulări greu de înțeles celor deprinși doar cu descifrarea literei.

Dincolo de aspectul pur material, alchimia prezintă un fundal filosofic și spiritual care vizează eliberarea omului de fatalitatea și apăsarea materialității, un fundal care îi menține prezența pe scena contemporană, chiar dacă astăzi nu sînt reunite condițiile istorice, culturale și spirituale care să facă posibilă revenirea durabilă a Artei lui Hermes în Occident. Asemenea tuturor „științelor sacre”, alchimia pleacă de la datele imediate care simbolizează realitățile de ordin divin ce se relevă în cursul „transmutărilor” ale căror etape constituie Marea Operă. Opera la negru (Nigredo) – putrefacția materiilor chimice în alambic – semnifică simbolic coborîrea în interiorul sinelui (interiora terrae), în straturile din ce în ce mai profunde ale psihicului. Munca de disoluție arată aspectele cele mai obscure ale eului. Opera la alb (Albedo) reconciliază dualitățile opuse și reintegrează elementele în arhetipurile lor. Literalmente, alchimistul procedează la „sublimări” ale materiei supuse unor focuri variabile ale athanorului și organizează puțin cîte puțin haosul inițial cu ajutorul „rectificărilor” neîncetate. Opera la roșu (Rubedo) corespunde obținerii aurului vulgar și simbolizează „nopțile Soarelui și ale Lunii” – sulful și mercurul – de unde

se va naște aurul adevărat, Piatra filosofală, simbol al totalității. Alchimia este arta transformării interioare și a realizării unei stări supraumane. Marea Operă, numită și arta sau filosofia Focului, a dat naștere unei bogate literaturi în care secretul operei este ascuns sub formulări greu de înțeles celor deprinși doar cu descifrarea literei. Amintim cîțiva autori celebri de tratate alchimice: Albert cel Mare, Roger Bacon, Gerard Dorn, Nicolas Flamel, Michael Maier, Paracelsus, Basile Valentin, Arnaud de Villanova, Roger Bacon, Raimundus Lullus, Cornelius Agrippa, Heinrich Khunrath. Teme și subiecte alchimice întîlnim și în literatură: Johann Valentin Andreae (Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz), Goethe (Faust), Balzac (Elixir de viață lungă, Căutarea absolutului, Seraphîta), Victor Hugo (Notre-Dame de Paris), Gustav Meyrink (Golem, Îngerul de la fereastra dinspre apus), Marguerite Yourcenar (Opera la negru/Piatra filosofală), Paulo Coelho (Alchimistul).  De cele mai multe ori asupra înțelegerii…