Deși ritul a fost supus unei reforme de decreștinare, gradul de Cavaler Roza-Cruce corespunde sacrificiului și patimilor lui Isus. Cartea lui Percy John Harvey ne amintește că Trandafirul și Crucea nu și-au pierdut din valoarea și puterea lor simbolică, în profunzimea spiritualității noastre existînd o latență rozacruciană.

Percy John Harvey este un autor de literatură masonică apreciat în lumea francofonă, cunoscut prin cărțile sale și cititorilor acestui site. De-a lungul anilor, am scris despre: Le Maître Secret; Les Grades de vengeance; Les Voyages rituels; Les Lieux Initiatiques de la Maîtrise: la Chambre du Milieu et la Chambre de Reception; Le Grand Maître Architecte; La Franc-Maconnerie expliquee par l’image. Recent a apărut o nouă carte purtînd semnătura lui Percy John Harvey: Parole perdue et sacrifice. Du Maître Hiram au Chevalier Rose-Croix, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maconniques, 2020, 116 p. Este o carte în care Percy John Harvey, pornind de la două vechi ritualuri din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Francken și La Maconnerie des Hommes, urmărește semnificațiile originale ale căutării cuvîntului pierdut, în ritualurile a două grade, cel de Maestru și cel de Cavaler al Crucii și al Trandafirului, ambele grade avînd în comun alegorii inițiatice bazate pe ideea de sacrificiu. „Francmasoneria se bazează pe expresii simbolice, metafore și mituri, în universalitatea reprezentărilor sale și a interpretărilor sale,

aceste considerații fiind pregnante cu precădere în gradul al 18-lea”, afirmă autorul în preambulul recentului său volum, un volum susținut de o bogată și semnificativă iconografie. La gradul de maestru, uciderea lui Hiram creează o ruptură în transmiterea cuvîntului, pierdut de acum înainte. Mitul lui Hiram este povestea fondatoare a masoneriei, poveste pe care Percy John Harvey o relatează folosind ritualul Francken. Succesiunea evenimentelor și folosirea instrumentelor în asasinarea Maestrului care a refuzat să divulge parola gradului de maestru este cunoscută din ritualurile moderne sau din literatură, cea mai cunoscută povestire aparținînd lui Gerard de Nerval. Învierea simbolică a Maestrului Hiram este identică operei la negru din alchimie; în Ritul Scoțian Rectificat, tabloul lojii de maestru evocă învierea cristică prin forma apariției glorioase a lui Hiram, ieșind din mormînt. Dincolo de nesemnificative deosebiri de ritual, în toate riturile, prin asasinarea lui Hiram, cuvîntul a fost…

Mai mult...

Kundalini – o carte despre energia profunzimilor, despre șarpele abisal, despre păzitorul cele mai mari comori, adică ambrozia, băutura care aduce nemurirea, despre acțiunea unificatoare, despre energiile unui centru unic

Mult timp lumea occidentală nu a știut prea multe despre viața, cultura, religia și practicile vieții cotidiene ale orientalilor. Mai întâi le-am descoperit teritoriul, apoi mătasea și mirodeniile, apoi le-am trimis misionarii, dar le-am trimis misionarii și Biblia cu mult înainte de a încerca să le înțelegem credințele și modul de viață. Prioritară era răspândirea cuvântului biblic pe un teren pe care unii îl vedeau arid; târziu am încercat să înțelegem că dacă nu ne erau asemănători în credință și practici religioase, nu ne erau totuși străini. Primele întâlniri nu au fost deloc amicale, au stat sub semnul confruntării, unii nu au uitat să ia sabia într-o mână, în cealaltă Biblia, așa cum se întâmplase și la descoperirea Americii, ceilalți au ripostat persecutând și pedepsind. Tulburător în acest sens, și plin de învățăminte, romanul Tăcere, al lui Shusaku Endo, despre drama misionarilor creștini în Japonia veacului al XVII-lea. O apropiere de tradițiile milenare ale Orientului s-a produs abia în secolul al XX-lea, când locul gândurilor cotropitoare a fost luat de dorința de a cunoaște și de a înțelege, de a pătrunde tainele vieții monahale și

ascetice, de a privi trăsăturile distinctive ale meditației orientale, de a o scoate din zona magicului, a miraculosului, de a o privi ca un alt fel de încercare de a explora profunzimile sufletului omenesc. Plină de multiple înțelesuri este în acest sens întâlnirea lui C.G. Jung cu Orientul; se întâmpla în anul 1929, când prietenul său, sinologul Richard Wilhelm, i-a dat să citească traducerea în germană a tratatului chinez de alchimie Secretul Florii de Aur, pe marginea căruia C.G. Jung a scris un amplu comentariu. Descoperise o altă lume. O altă lume a însemnat și o frumoasă aventură intelectuală și editorială, cititorul apusean fiind invitat la lectură, sub ochii săi avizi de cunoștințe perindându-se texte originale ale culturii și religiilor orientale, și deopotrivă interpretări și comentarii. În România, ultimele trei decenii au marcat o firească…

Mai mult...

„Pe scurt, principiul fundamental al Misteriilor osiriene: a face din moarte leagănul unei noi vieți reprezintă una dintre concepțiile cele mai vechi ale religiei egiptene. [...]Această idee ca moartea însăși este locul din care țâșnește, pentru inițiat, izvorul unei noi vieți, a fost comună pentru o mare parte din umanitate”, scrie Alexandre Moret, amintind că inițierile trec printr-o moarte simbolică urmată de renaștere

Toate marile tradiții spirituale au un text fondator, un ansamblu de formule simbolice și rituale prin care fiecare tradiție este recunoscută și particularizată. Pentru Vechiul Egipt, acest text fondator îl reprezintă Textele Piramidelor, cel mai vechi corpus esoteric egiptean, gravat pentru prima oară în interiorul piramidei regelui Ounas, ultimul suveran al celei de-a V-a dinastii, acum mai bine de 2300 de ani î.H. Originea acestui text fondator este mult mai veche și coboară până la începuturile civilizației egiptene. A citi Textele Piramidelor înseamnă a parcurge drumurile unui continent în mare parte neexplorat, care oferă încă surprinzătoare peisaje simbolice, afirma cunoscutul egiptolog Christian Jacq. Scrise cu hieroglife, aceste Texte, cele mai vechi din Egipt, nu erau compuse într-o limbă umană, căci acolo erau medou neter, „cuvintele lui Dumnezeu”. Cei care le scriau aveau convingerea că hieroglifele sunt ființe vii, că după stingerea culturii faraonice ele vor continua să transmită mesajul lor dincolo de timp și de spațiu. „Pătrunzând într-o piramidă a textelor, se intră efectiv în inima unei cărți al cărei

fiecare cuvânt a fost conceput ca o putere creatoare”, afirmă Christian Jacq. Scrierile sacre (Textele Piramidelor, Textele sarcofagelor, Cartea Morților) sunt considerate fundamentul esoterismului egiptean apărut la Heliopolis, esoterismul care a fascinat lumea veche (Iamblichos, Herodot, Plutarh, Diodor din Sicilia, Platon), dar a continuat să o facă în timpurile moderne, ecourile prelungindu-se și în zilele noastre. Unul dintre cercetătorii atrași de cultura Vechiului Egipt a fost Alexandre Moret (1868-1938), profesor de egiptologie la College de France, director al Departamentului de Studiu al Religiilor Egiptului la Ecole Pratique des Hautes Etudes. Cărturarul francez este autor al mai multor cărți, dintre care amintim: Aux temps des Pharaons, 1908; Rois et dieux d’Egypte, 1911; Le Nil et la Civilisation egyptienne, 1926; Mysteres Egyptiens, 1927; Histoire de l’Orient, 1929-1936. Cartea Mysteres Egyptiens a fost tradusă și în limba română, recent fiind reeditată: Misteriile egiptene. Zei, regi, simboluri și ritualuri, traducerea textelor si îngrijirea ediției:…

Mai mult...

Cartea lui Leon d’Hervey despre vise se opune cu vehemență concepțiilor „materialiste” care admit o aneantizare temporară a eului în timpul somnului: „Am spus că nu credem în suspendarea gândirii, că nu privim exercițiul niciunei facultăți ca fiind înăbușit de către somn, că dacă la omul adormit atenția se dovedește uneori dificilă, voința slăbită, iar judecățile eronate, imaginația, memoria, sensibilitatea dobândesc în schimb o putere de expansiune enormă.”

Interpretarea viselor, spunea Freud, este calea regală pentru a ajunge la cunoașterea sufletului, aici găsindu-se și explicația abundenței căilor de interpretare a viselor din antichitate până în zilele noastre. Mai vechile interpretări au fost înlocuite de cele datorate psihanalizei, aici detașându-se prin profunzime;cărțile lui Freud (Interpretarea viselor) și C.G. Jung (Analiza viselor). În Dictionnaire critique de l’esoterisme, apărut în 1998 la Presses Universitaires de France, articolul reve/vis are câteva intrări: aborigenii Australiei, indienii din America de Nord, Islam; în Dicționar de simboluri, coordonat de Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, sunt mai multe deschideri către locul și fenomenul visului, către funcțiile și analiza visului, către interpretarea și culisele visului. De puțin timp, cititorul român are posibilitatea de a cunoaște care era stadiul cercetărilor despre vis în deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea, la anul 1867, citind cartea lui Leon d’Harvey de Saint-Denys, Visele și mijloacele de a le controla. Observații practice, traducere din limba franceză, prefață și note de Laurențiu Malomfălean, București, Editura Herald, 2019, 256 p. Pe numele său complet, Marie-Jean Leon Lecoq, baron d’Hervey și – în urma adopției de către

un unchi pe linie maternă – marchiz de Juchereau de Saint-Denys, intră la 19 ani la „Ecole des langues orientales”, unde studiază chineza, pentru ca mai târziu să devină profesor la „College de France”, membru și președinte al celebrei Academie des Inscriptions et Belles-Lettres. Encyclopedie Philosophique Universelle, volume III, Les Oeuvres Philosophiques, Dictionnaire, Presses Universitaires de France, reține numele lui Hervey de Saint-Denis și a lucrării sale Les reves et les moyens de les diriger, apărută în 1867, la editions Amyot, Paris. Cartea sinologului francez are în ediția originală aproape 500 de pagini, structurate în trei parți; traducătorul român a eliminat din ediția franceză partea care privea istoria ideilor despre vis, parte din considerațiile autorului francez fiind căzute în desuetudine. Opțiunea traducătorului român a fost influențată și de opinia lui Nicolae Vaschide, psihiatru român trăitor în Franța,…

Mai mult...

Castelul interior este o lecție de teologie spirituală care devine un tratat de teologie mistică. Experiențele Terezei de Avila i-au descoperit un nou orizont spiritual pe două planuri: unul antropologic, al misterului omului, celălalt, al cufundării în misterul transcendent.

O istorie a misticii creștine este de neconceput fără evocarea punctelor forte ale experienței unor mistici din rîndul cărora amintim pe: Origen, Grigore de Nyssa, Dionisie Areopagitul, Bonaventura, Meister Eckhart, Ioan al Crucii, Tereza de Avila sau Ignațiu de Loyola. Trăirile mistice și scrierile celor amintiți, și ale multor altora, ne amintesc o celebră spusă a lui Pascal: „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isac și al lui Iacov și nu Dumnezeul filosofilor și savanților. Dumnezeu sensibil inimii și nu rațiunii.” Descoperindu-și de tînără vocația religioasă, avînd viziuni extraordinare, citind cu aviditate Confesiunile sfîntului Augustin, Tereza de Avila (1515-1582), după „convertirea” petrecută în jurul anului 1555 și-a propus să reformeze Carmelul readucîndu-l la regulile sale prime. În istoria și doctrina Terezei de Avila, convertirea omului, îndreptarea lui către Dumnezeu capătă o mare importanță. Prima sa carte – Cartea Vieții – este istoria convertirii sale, scrisă la maturitate povestește cum vederea unei statui a lui Isus și lectura Confesiunilor augustiniene au provocat o dramă interioară care s-a sfîrșit prin a-și pune întreaga încredere în Dumnezeu. Păstrată în Biblioteca regală Sfîntul Laurențiu de la Escurial,

cartea are 40 de capitole și 450 de pagini și are particularitatea de a pune accentul pe componenta mistică a vieții Terezei de Avila, povestirea urmînd un plan istoric, cel al educației în familie și al descoperirii vieții religioase, și un plan mistic. Teologii au considerat Cartea Vieții ca fiind una dintre cele mai importante scrieri ale Terezei de Avila, ocupînd un loc de primă mînă în spiritualitatea creștină; este un document incomparabil ca limbă spaniolă a jumătății de veac XVI, dar și sub aspect religios, povestirea Terezei fiind un document unic prin forța cu care afirmă prezența lui Dumnezeu în viața omului, afirmarea prezenței sale iubitoare fiind rațiunea primă a cărții Terezei de Avila. Cartea Vieții nu pretinde construcția vreunei teorii, ci oferirea unor indicații utile pentru înaintarea pe calea spirituală; este vorba despre o înțelepciune supraconceptuală…

Mai mult...

Pentru cei care nu l-au cunoscut, dar i-au citit Jurnalul 2007-2013, Mihail Radu Solcan va rămâne asemenea bătrânului, dintr-un basorelief de zinc, cumpărat din târgul de antichități, cățărat pe o scară de bibliotecă, o bibliotecă având cărți până la tavan.

Față de alte genuri literare, jurnalul este unul de dată relativ recentă, intrând în conștiința cititorilor în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Astăzi se constată un interes crescând al publicului pentru literatura de mărturisire, pentru subiectivitatea exprimată direct, pentru evenimentul trăit, pentru notația primă. Philippe Lejeune este teoreticianul care a consacrat „pactul autobiografic” și „literatura personală”, formule care cuprind scriitura intimă, adică jurnalul, autobiografia, memoriile, corespondența, dialogul. Caracteristicile jurnalului țin de spontaneitatea specifică notației cotidiene, de notația firească lipsită de artificialitate, de marca evidentă a subiectivității, de construcția unui spațiu al solitudinii, toate acestea păstrându-l mai aproape de adevăr, de notația sinceră față de idealizarea specifică altor genuri ale literaturii de mărturisire. Și astăzi sunt citite cu interes paginile de jurnal purtând semnăturile unor scriitori precum Samuel Pepys, John Evelyn, Johnatan Swift, Eugene Delacroix, Virginia Woolf, Anais Nin, Simone de Beauvoir, Cesare Pavese, Ernst Junger. În literatura română cel mai cunoscut este Jurnalul lui T. Maiorescu, dar genul a fost ilustrat și de alte nume celebre precum: Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade sau Alice Voinescu. Cele mai

multe jurnale sunt destinate posterității, de cele mai multe ori, atunci cînd persoanele amintite sunt în viață, numele lor sunt înlocuite cu inițiale. Un astfel de jurnal este cel semnat de Mihail Radu Solcan, Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013, București, Editura Art, selecție, introducere și note de Mircea Flonta și Constantin Vică, colecția „Revizitări”, 2019, 280 p. Numele autorului nu este dintre cele foarte cunoscute. Și totuși cine a fost Mihail Radu Solcan? Presimțind fireasca întrebare, îngrijitorii ediției au simțit nevoia unor necesare lămuriri „Cine a auzit de Mihail Radu Solcan? Dincolo de cercul familiei și al prietenilor, a fost cunoscut doar de un număr destul de mic de persoane: colegi și studenți, puțini cititori de filosofie, economiști, sociologi sau politologi cu interese teoretice. [...] Solcan a fost unul dintre acei oameni care au trăit scutiți de frustrările pe…

Mai mult...

În pagini admirabile, împletind armonios exaltarea poetică și spiritul critic, Roger Scruton vorbește despre existența noastră ca ființe responsabile, despre capacitatea noastră de a forma intenții, despre fizionomie și mișcarea cărnii, despre îmbujorare și zîmbet, despre orgasm și dorință

Sexualitatea nu a fost o temă predilectă a discursului filosofic, deși despre prietenie, dorință, erotism au scris pagini interesante filosofi cum ar fi Platon, Aristotel, Montaigne, Hegel, Kant, Husserl, Sartre sau Wittgenstein. La sfîrșitul secolului al XX-lea a apărut la Presses Universitaitres de France Encyclopédie Philosophique Universelle, amplă lucrare în patru volume, șase tomuri, probabil ultima enciclopedie filosofică apărută în formatul clasic de carte tipărită; lucrarea are peste 12.000 pagini, format in-octavo. Ultimul volum, Le Discours philosophique, cuprinde în cele 158 de articole arhitectura întregului sistem filosofic, adică înscrierea filosofiei în diferite limbi și culturi, răspîndirea filosofiei, formele filosofiei și cîmpurile filosofiei. Nici unul dintre textele acestui volum nu face vreo referire la chestiunea sexualității. Să nu fi interesat acest subiect, la nivelul discursului filosofic, nici un filosof? Primele lucrări filosofice, explicit despre sexualitate, au apărut în ultimele decenii: Histoire de la sexualité, de Michel Foucault, în trei volume, apărute la editura Gallimard, 1976-1984, apărută în limba română la Editura de Vest, 1995, și Sexual Desire, de Roger Scruton, apărută inițial în 1986,

republicată în anul 2006 sub titlul Sexual Desire. A Philosophical Investigation, a cărei versiune românească a apărut cu puțin timp în urmă: Dorința sexuală. O cercetare filozofică, traducere din engleză de Teodora Nicolau, Editura Humanitas, București, 2019, 484 p. Roger Scruton (27 februarie 1944 – 12 ianuarie 2020) nu este un autor necunoscut publicului din România, tot la Humanitas i-au apărut Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți; Kant; Spinoza; Vestul și restul: Globalizarea și amenințarea teroristă și Beau, deci exist: O călătorie filozofică în lumea vinurilor. Doar simpla lectură a acestor titluri, la Humanitas se află în curs de publicare alte două cărți ale lui Roger Scruton, ne arată că sîntem în fața unui filosof și scriitor original, personalitate marcantă a vieții intelectuale britanice. „Filozofii moderni au descris dorința sexuală și iubirea erotică în moduri surprinzătoare și paradoxale.” Cu aceste cuvinte începe cartea lui Roger Scruton despre…

Mai mult...

Apărută în 1936, cartea Misterele femeii, scrisă de Mary Esther Harding, primul analist jungian din Statele Unite ale Americii, este o contribuție importantă la înțelegerea structurii psihice a omului, a simbolurilor, miturilor și arhetipurilor perpetuate în timp

Multă vreme observațiile psihologice erau exprimate și rămâneau într-un cerc restrâns, nefiind luate în seamă, reproșându-li-se totdeauna lipsa obiectivității, lipsa suportului științific, apropierea de speculația subiectivă. Observarea comportamentului uman, interpretarea gândurilor, viselor, obsesiilor, frustrărilor nu puteau râvni la dreptul de a locui în cetatea celor aflați în căutarea adevărului absolut; aceasta era opinia majorității. Abia secolul al XX-lea avea să aducă o schimbare radicală; de atunci aspectele vieții lăuntrice, experiențele subiective ies din sfera superstiției, neseriosului, imaginarului, unde le așezase un scientism găunos, devenind un factor determinat al înțelegerii vieții omenești în întregul său. Oamenii din vechime își exprimau trăirile psihologice și relațiile interumane prin mituri și ritualuri. Omul contemporan încearcă să înțeleagă principiile care dau seamă de psihicul feminin și de cel masculin. „Dacă vrem să înțelegem natura acestor reacții ascunse, trebuie să renunțăm la atitudinea noastră intelectuală superioară, care le consideră niște erori, greșeli sau aiureli și să ne străduim să le înțelegem în propriii termeni. Pentru ca avem de-a face cu niște lucruri atât de imperceptibile, încât intelectul și analiza rațională nu sunt capabile să le surprindă. Femeile însele sunt în impas

când trebuie să le definească sau să le explice, pentru că, în marea majoritate a cazurilor, ele sunt rupte de însuși principiul care le condiționează din interior, chiar dacă necunoscut lor”, afirmă Mary Esther Harding, discipol al lui Jung, într-o carte recent apărută în limba română: Misterele femeii. Simboluri și ritualuri de inițiere de-a lungul timpurilor, cu o introducere de C.G. Jung, traducere din limba engleză de George Arion, București, Editura Herald, colecția „Arhetip”, 2019, 288 p. Simbolul cu care a fost identificat principiul feminin încă din antichitate este Luna, „Mica Lumină, cea care guvernează peste noaptea instinctelor și a percepțiilor neclare ale lumii intuitive lăuntrice”, spre deosebire de Marea Lumină, care guvernează ziua rațiunii și a intelectului. Mary Esther Harding consideră că simbolismul lunii ar putea ajuta la descifrarea misterului feminin, a principiului feminin.…

Mai mult...

După ce a încercat să treacă de o anumită ambiguitate structurală a conceptului de compromis, Alin Fumurescu ne-a arătat de ce compromisul este un concept demn de luat în seamă, că există un compromis lăudabil, așa cum există și unul inacceptabil

Termenul de compromis nu are totdeauna un bun renume, uneori este considerat un „cuvînt murdar”, cu multiple sensuri peiorative, de multe ori auzind expresii ca acestea: „s-a compromis pe sine”, „nu-mi compromit reputația”. Deseori se spune că „politica este arta compromisului”, dar Alin Fumurescu, după îndelungi investigații, nu a găsit cine ar fi autorul acestei spuse; Bismarck a spus că „politica este arta posibilului”, în vreme ce John Moreley a scris în cartea sa despre compromis că „politica este o artă...” Pornind de la experiența românească a prea multor compromisuri din timpul comunismului, dar și din alte timpuri, de la numeroasele lecturi de filosofie politică și de la dorința de a afla cine a spus ca „politica este arta compromisului”, Alin Fumurescu, absolvent al facultății de filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, în prezent profesor la Universitatea din Houston, a scris în anul 2013 lucrarea Compromise: a political and philosophical history, apărută la Cambridge University Press. Recent a apărut și versiunea în limba română: Compromisul. O istorie politică și filozofică, cu o prefață a autorului la ediția

românească, traducere din engleză de Doru Căstăian, București, Editura Humanitas, colecția „Eseu”, 2019, 496 p. Una dintre primele observații ale lui Alin Fumurescu este dificultatea definirii compromisului, dificultate venind din ambiguitatea inerentă și din diferențele privind înțelegerea politicii. Pentru că discuția despre termenul compromis a devenit mai acută începînd cu secolul al XVI-lea, autorul observă discrepanțele uimitoare ale sensului termenului de o parte și de alta a Canalului Mînecii, adică în Franța și în Anglia. De o parte, sensul moral accentuat negativ, de cealaltă parte, virtute. De la Shakespeare la Burnet, englezii văd în compromis dorința de ajunge la o înțelegere, dincolo, la Montaigne și Charron, compromisul era un cuvînt primejdios, desemnînd o acțiune lipsită de virtuți, de aceea mai tîrziu se va face distincția între compromis și compromission. O altă dificultate întîlnită de Alin Fumurescu a fost lipsa unor repere bibliografice anterioare,…

Mai mult...

Pierre Audureau, pornind de la dialogul între vizitator și acoperitorul lojii, se întreabă dacă pașaportul sau însemnele sînt cele care îl identifică pe mason în ochii fraților săi. Ceea ce îl recomandă și îi atestă apartenența la ordin ar trebui să fie calitățile sale umane, cultura, nicidecum semnele exterioare.

Surprinzător titlu pentru un text scris în marginea unei cărți despre masonerie, despre frații care construiesc templul interior, despre cei care-și îmbogățesc cunoștințele, care practică toleranța, alteritatea, altruismul, care urmează neabătut drumul inițiatic. Nu, nu este vorba despre o carte scrisă de vreun dușman al masoneriei. Autorul, Pierre Audureau, de formație matematician, mason care a urmat întreg parcursul Ritului Scoțian Antic și Acceptat, este autorul mai multor cărți, dintre care amintim: L’initiation maçonnique, les ressorts cachés, MdV Editeur, 2011; Le nombre trois et ses mystères, MdV Editeur, 2013; Les Francs-maçons sont ce qu’ils sont, MdV Editeur, 2014; Les Méditations d’un Franc-maçon solitaire, Detrad, 2017. Recenta carte a lui Pierre Audureau, Une Franc-Maçonnerie dévoyée par L’EGO. Visite dans les couloirs cachés de l’institution maçonnique, Paris, Maison de Vie Editeur, Paris, 2019, este scrisă pe un ton pamfletar, se vrea deopotrivă un strigăt de iubire și de suferință, de iubire pentru spiritul masonic, de suferință pentru ceea ce au adus companionii care l-au ucis pe Hiram, ambiția, orgoliul, ura, interesul material.  Din perspectiva avansată de Pierre Audureau, lumea întreagă pare că și-a pierdut vechile repere, Republica, religia, partidele, sindicatele, instituțiile

sînt într-o căutare haotică, de multe ori lipsită de minim sens. Pierre Audureau este mîhnit de faptul că unii dintre adepții masoneriei o abat de la drumul consacrat acum trei veacuri, este mîhnit de derivele în care se lasă antrenate  unele structuri masonice franceze, în Franța activînd în prezent în jur de 140.000 de inițiați, bărbați și femei. El remarcă însăși dificultatea de a defini masoneria actuală în contextul efervescenței riturilor, obediențelor, jurisdicțiilor, dar și a lipsei dialogului între ele, de multe ori acestea nu se recunosc între ele. Sigur între diversele obediențe există unele deosebiri, dar oricare ar fi obediența sau ritul, principiul inițierii masonice este invariabil, este același pretutindeni. Calea inițiatică înseamnă chemări și îndemnuri noi la meditație, la introspecție și la căutarea cunoașterii, care permit și favorizează transformarea graduală…

Mai mult...