S-a spus de multe ori, cu deplin temei, că gradul de companion/calfă este tratat cu superficialitate în lojile moderne, ca o etapă, ca și când masoneria ar fi un traseu montan, între ucenic și maestru, deci fără mare încărcătură spirituală

În primăvara acestui an scriam aici câteva rânduri despre cartea lui Pierre Dangle, Le Grade d’Apprenti et sa symbolique. Pierre Dangle este un autor cunoscut de literatură masonică, multe dintre cărțile sale fiind prezentate pe acest site. Recent a publicat continuarea firească a cărții despre ucenic, Le Grade de Compagnon et sa symbolique, Paris, editions Maison de Vie, collection „Symboles maconniques – Symboles universels”, 2020, 120 p. S-a spus de multe ori, cu deplin temei, că gradul de companion/calfă este tratat cu superficialitate în lojile moderne, ca o etapă, ca și când masoneria ar fi un traseu montan, între ucenic și maestru, deci fără mare încărcătură spirituală. În atare situații, totdeauna se uită că necesara instrucție pentru următorul grad nu poate ocoli învățătura gradului de companion: „Companionajul corespunde acestei etape cruciale în care fratele se confruntă cu realitatea vieții inițiatice prin intermediul legilor sale, a numerelor sale, a formelor sale vii elementare.” Gradul de companion nu conține revelații tehnice deosebite,

deși face trimiteri explicite la artele liberale, la stilurile arhitectonice, este mai mult o desăvârșire a vieții artizanale, o trăire a misterelor. Definit de trecerea de la perpendiculară la nivelă, companionul descoperă și practică coerența între a trasa și a construi. Arta de a trasa îl va îndruma în întreaga sa muncă de constructor, muncă în care va descoperi locul numărului în mitul creației. Anticii prețuiau mult numărul, Nicomah de Gerasa, pitagorician din secolul I î.e.n., spunea că haosul primitiv, lipsit de ordine și de formă, a fost ordonat după număr. Pierre Dangle aduce aici câteva nuanțe amintind sursele egiptene ale mitului creației, invocându-l pe zeul Thot, după care totul este număr. Cinci, numărul companionului este de asemenea numărul lui Thot. După câteva pagini în care invocă/evocă simbolismul egiptean al numerelor, Pierre Dangle revine la numărul cinci și la companionaj sărind direct la cifrele evocate de Michael Maier în celebra sa carte Atalanta fugiens. Una dintre puținele afirmații de reținut…

Mai mult...

Pornind de la ideea că religia și politica se suprapun în dezvoltarea creștinismului, Elaine Pagels abordează în cartea sa câteva teme cruciale pentru înțelegerea creștinismului, pentru înțelegerea textelor gnostice: controversa asupra învierii lui Hristos: eveniment istoric sau simbol?

Gnosticismul, mișcare spirituală afirmată în primele secole ale erei creștine și redescoperită în plină modernitate, continuă să suscite în egală măsură admirație și nedumeriri. De multe ori, amândouă atitudinile vin din necunoașterea sensului profund al termenilor de gnostic și gnosticism. Gnosticul este cel care cunoaște, cel căruia îi este dată o experiență a absolutului ca experiență primă și ultimă. Clement Alexandrinul spunea că ”gnoza este, ca să spun așa, o desăvârșire a omului ca om, care, prin știința lucrurilor dumnezeiești, duce la desăvârșire și purtarea și viața și cuvântul omului, în unire și de acord cu sine însuși și cu Cuvântul cel Dumnezeiesc”. Gânditorii antici discutau într-un climat liniștit despre gnoză, fapt care nu a mai fost repetat în vremurile moderne când gnoza era privită cu ostilitate în unele medii creștine, fiind asimilată punerii în discuție a fundamentelor creștinismului, aducerea unui relativism al interpretărilor. De altfel, Clement prefigura că „pentru aceea sunt acoperite de pilde tainele cele sfinte ale profețiilor;

sunt păstrate pentru cei aleși și pentru cei pe care credința lor i-a rânduit spre gnoză”. Pentru a ajunge la semințele gnozei, spunea același cărturar al lumii antice, este nevoie de perseverență, de căutare, de cercetare vreme îndelungată, de multă osteneală. Perspectiva asupra gnozei se deschide în momentul în care misterul nu mai este a priori ceva de necunoscut, ci devine ceva inexprimabil. Comparată deseori cu mistica, experiența gnostică este una care implică muncă, exercițiu, efort, disciplină. În ciuda numeroaselor studii despre acest fenomen, despre experiența metafizică a absolutului, gnosticismul este una dintre cele mai complicate probleme cu care se confruntă istoricul religiilor, fiind un punct de convergență unde se întâlnesc creștinismul, iudaismul, misteriile eleniste, religiile orientale. Deși se cunosc bine sursele, împletirea acestor curente a creat numeroase dificultăți de interpretare; multe lucruri încă scapă, există sisteme gnostice cărora istoricii religiilor nu le găsesc înțelesul adecvat, după cum există o infinitate de sisteme în interiorul aceleiași școli. Mult timp ocolit,…

Mai mult...

Radu A. Cernătescu propune cititorilor săi un parcurs având ca borne 25 de cărți fundamentale, cărți pe care cititorul le ia cu sine pentru lunga ședere în Paradis: „Prin lectură, omul își descoperă înainte de toate gândirea simbolică, un fel de grădină a plăcerilor plasată dincolo simțuri și la capătul tuturor religiilor. Acolo ne așteaptă pomul Cunoașterii, centrul lumii, Grădina Edenului, tărâmul ascuns care promite odată cu ieșirea la supra-cunoaștere o vita secunda plină de desfătări și sunet de foi.”

Jorge Luis Borges își imagina Paradisul ca pe o bibliotecă. Prin anii’60 ai veacului trecut, când vederea sa începuse să slăbească, un elev care era și librar în Buenos Aires, Alberto Manguel, îi citea texte din Kipling, Stevenson, Henry James sau Heine. Pentru Manguel cele mai multe erau texte necunoscute, în vreme ce Borges își amintea propoziții și paragrafe întregi. Fiecare cititor are propria istorie a lecturii, fiecare poate povesti experiența sa de cititor. Alberto Manguel vorbea despre istoria lecturii nu ca despre o cronologie care privește șirul aparițiilor cărților, fie ele sub forma manuscriselor sau a cărților tipărite; există o istorie a lecturii văzută ca act de a citi, iar acest act este unul făcut în tăcere. Este grăitoare evocarea pe i-o face Augustin lui Ambrozie, cunoscut pentru plăcerea de a se retrage în solitudinea chiliei, pentru a citi: „Când citea ochii îi erau conduși pe pagini și inima îi brăzda mintea, iar glasul si limba îi erau în

liniște.” Consemnarea lui Augustin trebuie așezată în cutumele vremii, când lectura se făcea cu voce tare, din mai multe motive (slaba răspândire a scrisului și cititului, puținătatea manuscriselor, excluderea oricărui text care nu ar fi fost în acord cu dreapta credință). Era o comunicare fără martori între carte și cititor, lectura în tăcere devenea normă, așa încât se poate spune că, observându-l pe Ambrozie citind, Augustin vedea născându-se o lume. Alberto Manguel, posesor al unei fabuloase biblioteci, peste 40.000 de volume, scria despre plăcerea invariabilă „de a citi, de a ține o carte în mâini și de a avea pe neașteptate acea senzație deosebită de uimire, recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care câteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stârnește în noi.” De multe ori biblioteca a fost asemănată unui labirint, descrierea perfectă a unei biblioteci misterioase făcând-o Umberto Eco în romanul Numele trandafirului. Și Borges vorbea despre o bibliotecă având circumferința inaccesibilă, în vreme ce Alberto Manguel…

Mai mult...

Eseul despre Sublim al lui Dionisius din Halicarnas și Retorică, stilistică și estetică în epoca lui Augustus, de Demetrio Marin, sunt două apariții editoriale remarcabile, adevărate acte de cultură, prin readucerea în atenție a preocupărilor pentru discursul plin de substanță, de eleganță, alcătuit din cuvinte alese și idei bine orânduite.

Idele lui Marte, când un grup de conjurați l-a ucis pe Caesar, nu a fost un eveniment de natură să schimbe starea politică a Romei, așa cum au crezut făptuitorii, ci, spun istoricii, nu a făcut decât să prelungească anarhia, profunzimea crizei. Este momentul când intră în scenă un tânar de nici 19 ani, Iulius Caesar Octavianus, nepot al lui Caesar, pe care acesta îl adoptase, și care va rămâne în istorie sub numele de Octavian Augustus. Pentru început, după asasinarea lui Caesar, Antonius, Lepidus și Octavian au constituit un triumvirat, fiecare revendicând o parte a imperiului. Cu timpul Lepidus a fost dat uitării, Antonius a încercat să-și consolideze poziția în Orient, cu ajutorul Cleopatrei, fiind învins la Actium, pe 2 septembrie 31 î.e.n., dată care deschide lunga domnie a lui Octavian Augustus, până în anul 14 e.n. Lunga sa domnie a consolidat caracterul de neînlocuit și cvasi-magic al persoanei regale, într-o încercare de a păstra aparențele magistraturilor republicane, orânduite

după voința celui desemnat drept Augustus. Pe plan politic a impus o ordine nouă, a ascultat glasurile comunității romane, a restabilit pacea în interiorul frontierelor imperiului. „Imperiul Romei n-ar fi fost decât o cucerire efemeră, dacă s-ar fi mulțumit să impună lumii, prin forță, o organizare politică și chiar legi. Adevărata sa măreție rezidă poate mai mult în ceea ce a fost – și rămâne – capacitatea sa de iluminare spirituală”, scrie Pierre Grimal, cunoscut specialist în filologia clasică, dar observația sa acoperă întreaga istorie a imperiului. Deși formați anterior domniei lui Octavian Augustus, Vergiliu, Horațiu și Titus Livius au fost anexați gloriei imperiului, căci noua stare de spirit a Romei lui Augustus nu a generat, în opinia unor istorici ai literaturii latine, o literatură strălucită, proza fiind condamnată unui declin iremediabil. O recentă apariție editorială aduce sub ochii cititorilor epoca lui Augustus, în diversele sale manifestări culturale: Demetrio Marin, Retorică, stilistică și estetică în epoca lui Augustus, traducere de…

Mai mult...

Prin Eseul despre Sublim, Dionisius din Halicarnas a căutat cauzele decăderii oratoriei și literaturii, defectele recunoscute ale vorbitorilor și scriitorilor din secolul I, pledând pentru un discurs care să strălucească prin gânduri înalte și desăvârșita înălțime a expresiei.

Sublimul este un termen care desemnează un tip de experiență estetică, ceea ce se află la cel mai înalt grad de perfecțiune, de desăvârșire, de frumusețe, sau după cum avea să spună Walter Benjamin, este ceva dincolo de orice frumusețe. La origine chestiunea sublimului era una care privea retorica și estetica, sursa întregii discuții găsindu-se în dialogul platonician Phaidros: „Dacă se înstăpânește asupra unui suflet gingaș și curat, el îl stârnește și-l exaltă, și-l mână către cântări și felurite poezii; datorită chipului acesta, nenumărate fapte ale străbunilor capătă veșmântul frumuseții și luminează mintea și sufletul urmașilor. Însă cel care, lipsit de nebunia ce vine de la Muze, ajunge la poarta poeziei încrezător că va pătrunde aci prin nimic alta decât meșteșugul său, este un poet nedesăvârșit, iar poezia lui – numai cumpătare – pălește în fața celei hrănite de sfânta nebunie.” Dialogul platonician, unul despre scriere și vorbire, despre adevăr, alături de un alt dialog, Cratylos, avea să stârnească vii

dispute, ample comentarii de la Hermeias Filosoful până la Martin Heidegger. Problema sublimului a atras comentarii, mai cu seamă în lumea celor preocupați de retorică, de arta oratorică, de frumusețea expozeului începând cu veacul întâi al erei noastre, mai accentuat după ce tratatul Peri hupsous/Despre sublim a început să circule în mediile intelectuale ale lumii antice. Înainte de a face câteva considerații despre acest tratat și editarea sa în limba română, vom aminti finalul tratatului. Autorul, să-i spunem deocamdată autorul necunoscut, scriindu-i lui Postumius Terentianus, își exprimă mirarea că în vremea lor nu mai erau „talente foarte convingătoare și pline de vioiciune, pătrunzătoare și sprintene și mai ales pornite către discursuri plăcute, dar talente cu totul înalte și pline de măreție nu se mai nasc, decât numai rareori; atât de mare secetă de oratori bântuie acum în lume!” Toată decăderea își avea originea în „robia legiuită” care poate fi numită „colivie a sufletului și închisoare obștească”, dar și în faptul…

Mai mult...

În prefața traducerii în limba română, Mihai Izbășescu scria despre Relatare…ca despre o carte rafinată și subtilă care merita o atenție ieșită din comun, pentru că dincolo de personalitatea și viața lui David sau Solomon, important este „a arunca o privire dincolo de cortina ce separă istoria de legendă, faptele reale de relatarea pentru posteritate.”

Distincția real/ireal este totdeauna posibilă în cadrul unui text pornind de la criteriile care permit a administra proba condițiilor de posibilitate a realului; acestea se discern prin suprapunerea mai multor discipline, referința ficțională a unui text putând fi văzută prin prisma filosofiei, a istoriei, a literaturii. În 1926, Francois Mauriac recunoștea o bază filosofică în opera literară: „Întreaga tehnică romanescă trimite la metafizică”. Peste mai puțin de două decenii, Jean-Paul Sartre arăta că filosofia, mai cu seamă filosofia existențialistă, își găsea modul de expresie adecvat în diferite genuri artistice, cum ar fi teatrul, cinematograful, dar mai ales romanul, fenomenul Sartre putând fi considerat un caz de aplicare a afirmației lui Mauriac care trimite la un fond de umanitate comun în care se poate recunoaște fiecare. Pe de altă parte, fie că se optează pentru categoriile unei analize clasice sau ale unei analize cu mijloacele contemporane, a priori totul pare a opune textul romanesc față de textul filosofic. Mai întâi forma

sa, pentru că textul filosofic nu este narativ decât accidental și nu prin definiție, sau cel puțin nu este narativ în același fel în care este textul romanesc; apoi materialul său, romanul definindu-se ca punere în scenă a unui univers fictiv, în vreme ce orizontul de cercetare al filosofiei este adevărul; ambiția unui proiect romanesc nu coincide strict cu un demers intelectual. Romanul se impune definitiv în Occident odată cu romantismul, estetica hegeliană făcând pasul decisiv către considerarea romanului ca adevărat obiect de reflecție filosofică. Romanticii germani au fost primii care au considerat că era vremea să propună o adevărată „teorie a romanului”, după o expresie datorată lui Friedrich Schlegel și dusă mai deoparte de Georg Lukacs, în lucrarea Teoria romanului, scrisă sub influența vădită a intuițiilor hegeliene. Având ca reper fundamentul filosofic al romanului, Lukacs distinge romanul idealismului abstract, romanul deziluziei eroului în fața mediocrității lumii, romanul înfruntării dintre erou și lume. În oglinzile romanești se reflectă, se înfruntă,…

Mai mult...

Filosofia era înțeleasă ca mod de viață, ca manieră de a trăi, dar înțeleasă nu doar ca o conduită morală, ci ca un mod de a fi în lume, care trebuie urmat în fiecare clipă, transformând astfel întreaga viață. Aceasta este lecția lui Marc Aureliu: o invitație adresată fiecăruia să se transforme pe el însuși.

Cultivând în viața sa sârguința și iubirea de știință, bunătatea, blândețea, iubirea, modestia, spiritul de dreptate și adevăr, Marc Aureliu a biruit timpul, opera sa fiind vie și după mai bine de 18 secole de la scrierea ei. Opera sa, cunoscută și sub numele de Cugetări, deși nu fusese scrisă în vederea publicării, a pasionat de-a lungul timpului nu numai aristocrați ai spiritului cum ar fi Shaftesbury, Frederic al II-lea sau Goethe, ci a fost un îndreptar de viață pentru nenumărați necunoscuți care i-au putut citi opera tradusă în numeroase limbi, de la un capăt la altul al pământului. Ediția princeps, îngrijită și adnotată de Gulielmus Xilandros, a apărut la Zurich, în 1558, redactată după un manuscris Codex Palatinus. În ediția de la Oxford, titlul sub care apare cartea împăratului și filosofului este Marci Antonini imperatoris, de se ipso ad se ipsum. Marcus Annius Verus, viitorul împărat și filosof, s-a născut la 26 aprilie 121, bunicul și tatăl său fiind

consuli ai Romei. La 18 ani este numit quaestor, în 147, cu numele de Marcus Aelius Aurelius Verus Antoninus Caesar Augustus este asociat la conducerea Imperiului de împăratul Antoninus Pius, timp în care devine adept al filosofiei stoice. În 161, Marc Aureliu devine împărat, rămânând în fruntea Imperiului până în anul 180. În timpul vizitei în Grecia, 175-176, împăratul Marc Aureliu a fost inițiat în misterele de la Eleusis și a creat la Atena o catedră de retorică și patru de filosofie pentru Academie, Liceu, Portic și Grădina lui Epicur. Domnia sa a cunoscut numeroase dificultăți (războaie, revolte, ciuma, cutremure, inundații) care au depopulat Imperiul și au avut consecințe sociale și economice nefaste asupra vieții imperiale romane. Dar rândurile de față nu sunt despre împăratul Marc Aureliu, sunt despre filosoful stoic Marc Aureliu, despre cel care a căutat să trăiască filosofic viața sa de împărat. Iată cu câtă căldură scria Vasile Pârvan, de la Berlin, din vara lui 1909: „…a…

Mai mult...

Pentru Pierre Hadot a înțelege filosofia înseamnă a rămîne la originile grecești, cele în care un filosof era cineva care trăia filosofic, „adică cineva căruia rațiunea îi conducea viața, și care practica virtuțile morale”. Cartea Filozofia ca mod de viață este o pledoarie pentru a vedea în înțeleptul antic pe cel care are permanent Întregul în spiritul său, pe aducătorul de pace și seninătate, pe cel care vede Eternitatea în ora trecătoare.

În celebrul său Poem, Parmenides, numit de Platon „Părinte” al filosofiei, trasa calea pe care filosofia o va relua la nesfîrșit: „Mi-e totuna, de unde voi începe; căci acolo mă voi întoarce iarăși”. Astfel, filosofia pare un joc etern al Unului și al multiplului, seamănă cu un arbore ale cărui ramuri sînt întrupări ale limbilor și culturilor plurale, dar ale cărui rădăcini sînt adînc înfipte în solul universalității. Într-o epocă a unor interminabile discuții despre sfîrșitul filosofiei, nu puțini sînt cei care consideră că filosofia, din multe puncte de vedere, se aseamănă conceptului de Dumnezeu în viziunea lui Spinoza, ale cărui infinite moduri de manifestare sînt înfățișări ale unei unice substanțe care, pentru a exista, își este sieși suficientă. Într-o modernitate care de cele mai multe ori nu se înțelege pe sine, filosofia a fost deseori văzută ca un mod al discursului care mijlocește uneori cu suplețe, alteori cu neutralitate, alte moduri ale discursului, deci nimic altceva decît o falsă

retorică, un gen de teorie implicită considerată a fi generală tuturor discursurilor și practicilor culturale. Și cu toate acestea, de două milenii și jumătate nimic mai profund sau mai extensiv, nimic care să înțeleagă mai bine lucrurile acestei lumi decît filosofia. Pornind de la aceste gînduri am pornit, în anul 1990, proiectul publicistic numit Filosofia-aventura unui discurs, încercînd sub forma interviurilor să ilustrez un stil al filosofiei franceze care arăta un alt chip decît cel voit de detractori care vedeau doar impas și închiderea tendințelor într-o sterilă repetiție. Acest proiect a prins contur în patru volume de interviuri, apărute între 1995-2012. Unul dintre primii filosofi francezi care a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor mele și să-mi trimită cu autograf cîteva din cărțile domniei sale a fost Pierre Hadot (1922-2010). După studii de teologie și filosofie, Pierre Hadot a fost cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, apoi la Ecole Pratique des Hautes Etudes, pînă în 1982 cînd a devenit…

Mai mult...

Apropiat al regelui Carol al II-lea, căzut apoi în dizgrația acestuia, profesor de filosofie al unei strălucite generații de intelectuali, deținut în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde citește Ființă și timp, a lui Martin Heidegger, toate la un loc configurează „portretul unui singur om: seducătorul minților și al inimilor, viforosul și tulburătorul domn Nae.”

Biografia, povestea unei vieți, este un gen literar cunoscut și practicat din antichitate, dar este un termen literar de dată relativ recentă, fiind folosit în 1683, de John Dryden, într-o lucrare despre Plutarh. Termenul s-a impus definitiv ca istorie a vieții în anul 1771, în Dicționarul Academiei Franceze. Aminteam că genul literar era cunoscut și că a fost practicat din antichitate, în susținerea afirmației fiind suficientă menționarea câtorva opere care și astăzi sunt citite cu deosebit interes: Suetonius, Viețile celor doisprezece cezari, Plutarh, Vieți paralele, Diogene Laertiu, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Cornelius Nepos, De viris illustribus. Într-o enumerare care nu ar putea fi exhaustivă, din timpurile moderne amintim câteva lucrări cu caracter biografic: Giorgio Vasari, Viețile celor mai renumiți arhitecți, pictori si sculptori italieni, de la Cimabue până în timpurile noastre, Voltaire, Viața lui Carol al XII-lea. Amintim aici și câteva biografii din spațiul românesc: G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă, Șerban Cioculescu, Viața lui

I.L. Caragiale, Adrian Marino, Viața lui Alexandru Macedonski. În articolul despre „biografie”, din Dicționar de idei literare, Adrian Marino vorbește despre trei tipuri de biografii: tipul documentar-istorică, axat pe viața empirică, tipul portretistic care privilegiază viața interioară, și tipul spiritual, genetic în care precumpănesc viața creatoare și evenimentele spirituale. Acest tip de biografie este tipul biografiei „eului creator”. Tot Adrian Marino observa, în anii 70 ai veacului trecut, că în literatura si publicistica română lipsește tradiția biografică. O observație pe care ultimele decenii o pot infirma, când genul biografic este tot mai prezent în opțiunile cititorilor români, odată cu dorința de a cunoaște ascunzișuri ale unor epoci istorice ocolite mult timp de istoriografia oficială. Un autor care s-a aplecat asupra vieții unor personalități ale primei jumătăți a secolului al XX-lea este Tatiana Niculescu, autoare a unor apreciate restituiri biografice: Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee; Ei mă consideră făcător de minuni: Viața lui…

Mai mult...

Evelin C. Rysdyk se prezintă drept șaman mentor/vindecător și a adunat în cărțile sale mai bine de 25 de ani de practici spirituale șamanice, timp în care a lucrat cu șamani din Siberia, Asia Centrală, munții Anzi, munții Himalaya, Europa de Nord

În deceniul al șaptelea al secolului trecut, lumea occidentală a început să manifeste o preocupare tot mai mare pentru șamanism, un fenomen puțin cunoscut în cercurile largi, singurii care-l studiaseră până atunci fiind antropologii și istoricii religiilor. Termenul șaman apare pentru prima oară în Europa în 1697 într-o carte scrisă de un negustor german, A. Brand, care l-a auzit în Siberia, cuvântul fiind intrat în limba rusă cu câteva decenii mai devreme. Originea cuvântului este în continuare subiect de controverse, unii atribuindu-i origini sanscrite, în vreme ce lingviștii turci consideră că rădăcina cuvântului este de origine turcă și a ajuns prin intermediul indigenilor turcofoni din Siberia meridională. Lumea occidentală trăitoare în vremea amintită mai sus era mai puțin preocupată de originea termenului sau de studiile savanților, pentru că port-drapelul neo-șamanismului era arunci Carlos Castaneda, care pretindea că a descoperit inițierea în teritoriile indienilor din America de Nord, scriind mai multe cărți care s-au bucurat de succes editorial, dar doar atât!,

ba mai mult a susținut o teză de doctorat la UCLA, considerată de unii specialiști „o mare prostie” comisă de prestigioasa universitate. Cuvântul șaman este unul specializat și la origine cu o arie localizată, era vorba despre o figură centrală a vieții sociale și religioase a câtorva triburi siberiene; cu timpul, termenul de șaman a devenit folosit tot mai abundent, utilizat deopotrivă de istorici ai religiei și de antropologi și etnologi, cât și de un public avid de senzațional, de mister, prea puțin preocupat de nuanțele cercetării. Van Gennep îl considera „unul dintre cei mai periculoși” termeni, R. Spencer vorbea despre o „capcană semantică”, în vreme ce A. Tokarev scria că „șamanismul a fost si rămâne una dintre problemele cele mai dificile de rezolvat din istoria religiilor.” Unul dintre savanții care au studiat șamanismul a fost Mircea Eliade, care scria în Istoria credințelor și ideilor religioase că „șamanul este teolog și demonolog, specialist al extazului și vindecător, auxiliar al expedițiilor…

Mai mult...