Esoterismul este o cunoaștere, o călătorie în care căutătorii au capacitatea de a primi spiritul interiorității, sensul transcendenței metafizice și al inefabilului; este cunoașterea prin care Nevăzutul se face văzut. Deși atrage mai mult prin caracterul abundent speculat că esența sa este „să ascundă”, esoterismul înțeles în profunzimea sa poate învinge materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

Himere și metamorfoze

Mișcare spirituală afirmată în secolele II-III, redescoperită în plină modernitate, gnosticismul continuă să suscite deopotrivă admirație și nedumeriri. Gnosticul este cel care cunoaște, cel căruia îi este dată o experiență a absolutului ca experiență primă și ultimă. Clement Alexandrinul spunea că „Gnoza este, ca să spun așa, o desăvîrșire a omului ca om, care, prin știința lucrurilor dumnezeiești, duce la desăvîrșire și purtarea și viața și cuvîntul omului, în unire și de acord cu sine însuși și cu Cuvîntul cel Dumnezeiesc.” Dacă Clement Alexandrinul sau Evagrie Ponticul aminteau și discutau despre gnoză într-un climat liniștit, nu același lucru este valabil și astăzi cînd simpla pronunțare a cuvîntului „gnoză” provoacă indignare și condamnare în unele medii creștine. Tot Clement prefigura că „pentru aceea sînt acoperite de pilde tainele cele sfinte ale profeților; sînt păstrate pentru cei aleși și pentru cei pe care credința lor i-a rînduit spre gnoză.” Același învățat al lumii antice spunea că pentru a ajunge la semințele gnozei este nevoie de perseverență, de căutare, de cercetare vreme îndelungată, de multă osteneală. Perspectiva asupra gnozei se deschide în momentul în care misterul nu mai este a priori ceva de necunoscut, ci conform sensului etimologic, ceva inexprimabil. Gnoza este mai curînd mută, nu mistică. Spre deosebire de experiența mistică și care adeseori se impune celui care o primește sub semnul purei pasivități, experiența gnostică implică o muncă, un exercițiu, adică un praxis. Comentatorii moderni au arătat de multe ori că experiența gnosticului consonează puternic și strîns cu efortul și disciplina cerute de metoda fenomenologică a reducerii. Unul din filosofii considerați clasici în domeniul studierii gnozei este Henri-Charles Puech, autor al celebrei cărți En quete de la gnose, Gallimard, 1978. Cartea a fost tradusă în limba română și a apărut la editura Herald, recent fiind reeditată; rîndurile ce urmează sînt prilejuite de reeditarea volumului Despre gnoză și gnosticism, traducere din limba franceză Cornelia Dumitru, colecția „Manuscris”, 2018, 464 p.

La un colocviu internațional desfășurat în toamna anului 1997, la Sorbona, despre fenomenologie, gnoză și metafizică, participanții aminteau în intervențiile lor două lucrări clasice despre gnoză: Gnosis und Spatantiker Geist, de Hans Jonas, și En quete de la gnose, de Henri-Charles Puech. În cele două tratate ale sale (Gnosticul și Tratatul practic) Evagrie Ponticul, discipol al lui Grigorie de Nazianz, arată cum practica exercitată ca o metodă reglată este condiția preparatoare necesară accesului la gnoză ca experiență metafizică a absolutului. Tratatul practic este mai curînd un tratat de terapeutică, de „psih-analiză” în sens literal, pentru că analizează mișcările sufletului și corpului, pulsiunile, pasiunile și gîndurile care agită ființa umană. Gnosticul prefigurează trecerea de la psihologia fenomenologică la psihologia transcendentală, o propedeutică, o metodă prin care cel care a urmat exercițiul ascetic devine capabil de contemplarea spirituală, primește cunoașterea, gnoza. În opinia lui Henri-Charles Puech gnosticismul este una dintre cele mai complicate probleme cu care se confruntă istoricul religiilor, fiind un punct de convergență în care se întîlnesc istoria Bisericii, situația iudaismului la apariția creștinismului, misteriile eleniste, religiile orientale. Împletirea acestor curente a creat numeroase dificultăți de interpretare, „multe lucruri ne scapă încă, chiar dacă ar fi numai de interpretarea documentelor care ne-au rămas. Există sisteme gnostice cărora sîntem incapabili să le dăm măcar o simplă analiză și există o infinitate de sisteme, adesea în interiorul unei aceleiași școli”, afirmă filosoful francez. El recomandă cercetătorilor acestui curent de profundă spiritualitate evitarea încercărilor de a trata global gnosticismul, pentru că această manieră de abordare ar spori obscuritatea din jurul gnosticismului. … Citeste mai departe »

Pitagora nu a lăsat nimic scris, dar printre altele i se atribuie o frază celebră despre geometrie: „Nimeni să nu intre aici dacă nu este geometru”. Geometria, o știință nobilă înscrisă printre cele șapte arte liberale, făcînd parte din quadrivium, știința numerelor, alături de aritmetică, muzică și astronomie. Sfîntul Augustin, apoi Martianus Capella, cel care a înscris numele celor șapte arte liberale (gramatica, retorica, logica, aritmetica, geometria, muzica, astronomia) în cartea sa Nunta lui Mercur cu Filologia, considerau că cele șapte arte liberale conțin aproape toate cunoștințele pe care le poate dobîndi un om. Ele sînt amintite și descrise și în manuscrisele Regius și Cooke, geometria fiind cea care ne învață toate dimensiunile și măsurile. Pe frontispiciul Constituțiilor lui Anderson se găsește teorema lui Pitagora, iar primul paragraf afirmă că „Adam, primul nostru părinte, creat după chipul lui Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului, trebuie să fi avut scris în sufletul său meșteșugul artelor liberale, în special al geometriei.”

Solange Sudarskis este o autoare cunoscută în lumea francofonă pentru cărțile sale despre simbolismul și vocabularul masonic: Pour éclairer le chemin. Une approche philosophique de la franc-maçonnerie; Vocabulaire de l’apprenti franc-maçon; Vocabulaire du compagnon franc-maçon; Vocabulaire du maître franc-maçon; Que signifie Tailler sa pierre?, toate apărute la Editions de La Hutte. Acestora li s-a alăturat și un eseu despre geometrie: Eléments de tracés avec règle et compas. Pour une concordance maçonnique, publicat la aceeași editură franceză, La Hutte, în anul 2015.

Compasul trasează un cerc, unde fiecare punct de pe marginea sa este la distanță egală de centru, delimitează lumea („Acel care-a ‘nvîrtit compasul, frate,/ pe-a lumii margini, și din sine-a scos…”) scrie Dante în Paradisul. Compasul este un simbol al creării lumii; „utilizarea compasului implică o rotație, deci o mișcare, iată pentru ce el este perceput ca activitatea dinamică a gîndirii și a spiritului. El materializează deopotrivă aceste virtuți fondate pe măsura pe care o dau prudența, dreptatea, temperanța și înțelepciunea”, afirmă Solange Sudarskis. Autoarea consacră pagini scrise cu talent și dăruire ritualului masonic, căutării unității (omnia ab uno, omnia ad unum), refacerii unității, amintind miturile lui Osiris, Dionisos și Hiram. Este primul pas al unor frumoase descrieri al rolului simbolic al cifrelor în ritualurile masonice: „Fiecare din cele trei grade ale masoneriei simbolice este marcat de un număr distinctiv care, indicînd vîrsta proprie gradului în riturile continentale, se reflectă aproape peste tot în diferitele elemente care constituie acel grad. Acest număr trebuie înțeles într-o manieră conformă științei tradiționale a numerelor, adică trebuie interpretat într-un sens analogic, simbolic și anagogic”, subliniază Solange Sudarskis. Sînt în paginile cărții incursiuni asupra semnificațiilor cifrelor 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 9, 11, dar și asupra pașilor pe care-i execută ucenicii, calfele și maeștrii, totul într-o armonioasă îmbinare între figurile geometrice și ritualurile masonice.

Marile opere fie ele filosofice, literare, muzicale sau plastice își vor arăta totdeauna nebănuite sensuri și înțelesuri, vor fi privite și analizate din noi perspective, vor primi noi interpretări, subliniind prin aceasta bogația de semnificații atașată creației. De cele mai multe ori comentatorii de astăzi propun o concepție, o viziune de interpretare mai vastă, deschisă către cultură, spiritualitate, cunoaștere filosofică. Astfel cititorul va întîlni în lucrările care propun noi viziuni interpretative ample referințe la concepte care au marcat dezvoltarea științelor umane (lingvistică, psihologie, antropologie culturală, sociologie, psihanaliză, istorie). De la un prim cerc al operei, cititorul va privi o amplă panoramă a multiplelor cercuri concentrice aflate într-o continuă generare; nu este vorba nicidecum de substituirea unei interpretări vechi cu alta nouă, ci constanta raportare la operă și propunerea unei noi viziuni. În zorii modernității una dintre cele mai expresive imagini a cercurilor îi aparține lui Robert Fludd și este exprimată în gravura sa Integrae Naturae Speculum Artisque Imago, în care universul este prezentat ca imagine a lumii arhetip. Monada divină universală a cărei emanație zămislește sferele macrocosmosului și microcosmosului după raporturi armonice care revelează că Dumnezeu lucrează asupra întregului. Filosoful și matematicianul britanic, Alfred North Whitehead, spunea că întreaga filosofie europeană nu este decît o notă în subsolul unei pagini a unui dialog al lui Platon; exprima astfel admirația pentru perfecțiunea artistică, literară, conceptuală a dramelor filosofice scrise de filosoful grec, pentru prospețimea spiritului grec și a culturii grecești exprimată cu maximă intensitate de dialogurile platoniciene, pentru sentimentul de autenticitate și imediatitate, toate acestea fiind căi de apropiere a publicului contemporan de dialogurile lui Platon. Aceste gînduri pot fi extrapolate către întîlnirea cu orice autor al unei opere care este piatră de hotar. Radu Cernătescu, cunoscut pentru preocupările sale hermeneutice aplicate filosofiei oculte în literatura română și universală, recitește poezia lui Eminescu ascultîndu-l pe celălalt Eminescu, filosoful: Antiparadisul lui Mihai Eminescu, Iași, Editura Junimea, colecția „Eminesciana”, 2017, 208 p.

Eseurile din recentul volum al lui Radu Cernătescu „își propun să treacă dincolo de clișeele criticii estetice, revelînd apetența poetului nostru național pentru «puterile ascunse și interzise» care au format cîndva, în vremea lui Paracelsus și Agrippa, obiectul acestei occultaphilosophia.” Este avută în vedere deschiderea către ființa văzută nu static, ci în devenire, iar această viziune este dintre pecețile gîndirii romantice care a avut numeroase puncte de convergență cu filosofia ocultă, iar această preocupare pentru filosofia ocultă o ilustrează Goethe, Herder sau Schlegel. Dar discuția despre filosofia ocultă nu putea ocoli subiectul care generează încă vii dispute, anume apartenența la masonerie, loja L’Etoile de Roumanie, a celor mai mulți membri ai societății „Junimea”. O notă din jurnalul lui Maiorescu îl determină pe Radu Cernătescu să afirme că Eminescu era mult mai apropiat decît s-a crezut „de cele două coloane între care se păstrează secretul masonic.” Apropierea poetului de tainele masoneriei ar fi avut loc în anii de studenție, la Viena, unde ar fi frecventat cercuri spiritiste și ocultiste, ecourile acestor întîlniri putînd fi lesne percepute în poeziile Venere și madonă, Epigonii, Steaua vieții sau Odin și poetul. Mult timp s-a speculat asupra internării și mai tîrziu asupra morții poetului, urmare a unei conspirații masonice datorate atitudinii lui Eminescu în scandalul diplomatic între Viena și București. Un subiect pe seama căruia se va specula mult timp. Radu Cernătescu interpretează în cheie masonică o notă din jurnalul lui Maiorescu, din 28 iunie 1883, în care apar Hermes și Venus, primul, ca aducător de pace, Venus ca Luceafăr, steaua ca emblemă a masoneriei. „Așadar, sensul învăluit pe care nu-l putea divulga Maiorescu decît unei posterități avizate era că masoneria va aduce pacea prin negociere. Moment la care, Eminescu «cu privirea în extaz» ar fi răspuns că asta va putea însemna o nouă renaștere”, susține Radu Cernătescu. … Citeste mai departe »

Monument avînd origine pur egipteană, piramida este cunoscută drept locul funerar al regilor și reginelor Egiptului antic. Simbol al morții și al învierii, piramida a devenit simbol al construcției armonioase după cunoștințele fundamentale ale geometriei. Numeroase speculații matematice, mistice și inițiatice au fost alăturate acestui simbol, care reunește semnificațiile muntelui și cavernei, ale lui trei și ale lui patru, ale geometriei și magiei, căpătînd un rol important în ritualurile legate de construcție, în companionaj. Cunoscut pentru cărțile sale despre subiecte masonice (Les deux colonnes et la porte du temple; La Voute etoilée et l’astrologie initiatique; La planche à tracer), François Ficeag ne propune un nou titlu: La Pyramide. Le secret d’une vie en eternité, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques, no. 80, 2018, 126 p.

Piramida este o matrice a funcției regale, care se naște și se regenerează, așa cum s-a întîmplat cu Osiris. Piramida este locul unde se concentrează puterea regală, puterea vitală al cărei depozitar este faraonul. Este un foaier animator al unei puteri fără egal, ca și al unui mod de întrupare a Cuvîntului creator. François Ficeag face apropieri între piatra cubică și piramidă, deși doar partea nevăzută a piramidei este simbolizată de piatra cubică. Piramida este o concretizare monumentală a regiunii luminii, iar exemplul concludent este piramida lui Keops. „Numele care i-a fost dat de cei care au conceput-o, numele care definește valoarea sa simbolică, este tocmai: akhet. Astfel, marea piramidă este realizarea concretă a acestui ținut, cel mai abstract și cel mai spiritual care poate fi. Unit cu lumina creatoare, sufletul Faronului se înalță și adoarme în tovărășia puterilor creatoare, și aceasta pentru eternitate”, scrie François Ficeag. … Citeste mai departe »

În anul 1945, în Egipt, la Nag Hammadi, o întîmplare avea să aducă la lumină, atît la propriu cît și la figurat, cîteva manuscrise vechi, cîteva papirusuri aflate într-un ulcior, texte care redeschideau discuția asupra scrierilor canonice. În aceeași perioadă, la Qumran erau descoperite manuscrise care se anunțau drept marea răsturnare arheologică a secolului al XX-lea, scrieri cunoscute astăzi sub numele de Manuscrisele de la Marea Moartă. Dincolo de aspectul spectaculos și de preocuparea presei interesate de senzațional, documentele aduceau în discuție posibila existență a unor texte creștine, altele decît cele canonice, dar și mărturii despre literatura iudaică despre apocalipsă. Amatorii de senzațional au abandonat subiectul, acesta revenind specialiștilor. Printre primii specialiști care au studiat manuscrisele descoperite la Nag Hammadi și au editat Nag Hammadi Codex s-au numărat Gilles Quispel, profesor de istoria creștinismului timpuriu la Universitatea din Utrecht, Henri-Charles Puech, titular timp de două decenii, 1952-1972, al catedrei de istoria religiilor la Collège de France, și Pahor Labib, director al Muzeului Copt din Cairo, specialist unanim recunoscut în lume în domeniile egiptologiei și studiilor copte. De-a lungul deceniilor numeroși specialiști au adus noi interpretări ale scrierilor gnostice, printre ei numărîndu-se: Jean Danielou, Michel Tardieu, James M. Robinson, R.-M. Grant, H. Laisegang. Provenind din grecesul gnosis, cunoaștere, gnoza desemnează o mișcare religioasă și filosofică deopotrivă, care a avut un impact puternic în mediile intelectuale și spirituale din primele secole ale erei noastre. Henri-Charles Puech, specialist recunoscut internațional, și-a consacrat activitatea de cercetare hermetismului, neoplatonismului, maniheismului și cu precădere gnosticismului. Acestui din urmă domeniu i-a consacrat importanta sa lucrare  En quete de la gnose, apărută în 1978, în două volume, la cunoscuta editură Gallimard; tome I – La gnose et le temps; tome II – Sur l’Evangile selon Thomas. Traducerea în limba română a acestei cărți a apărut acum cîțiva ani la Editura Herald; recent a fost reeditat volumul al II-lea: Evanghelia după Toma, Herald, București, traducere din limba franceză de Radu Duma, colecția „Manuscris”, 2018, 368 p.

Părinții Bisericii au reținut și răspîndit o formă de cunoaștere înrudită cu gnoza. Tot ei au respins atitudinea teologică și filosofică a unor autori care se plasau în marginea credinței, o tendință eretică și periculoasă pentru adevărul crestin. Erau timpuri de căutare, de identificare, de trasare a demarcațiilor, timp în care scrierile Parinților erau principalele surse ale gnozelor și afirmării lor. Mult timp gnoza a fost privită și cu o anumită rezervă, depășită din fericire o dată cu descoperirea și publicarea manuscriselor de la Nag Hammadi. Într-un nou înțeles, cel al istoricilor religiilor din ultimul veac, gnoza denumește un ansamblu de doctrine în care poate fi văzută o anume unitate dincolo de diferențe. Adolf Harnack, istoric german al creștinismului, considera că gnosticismul era o secularizare dusă în cel mai înalt punct al său, o elenizare radicală și timpurie a creștinismului. Principalii reprezentanți ai gnosticismului au fost Simon, pentru palestinieni, Saturnian, pentru siriaci, Basilide și Valentin pentru școala din Alexandria, Marcion pentru asiatici. Henri-Charles Puech respinge înțelesul restrictiv al gnozei văzută drept o cunoaștere care aduce mîntuirea, dar și ca o erezie apărută în sînul creștinismului. „Oricît de diferite ar fi fost formele sub care s-a manifestat istoric, gnosticismul trebuie considerat ca un fenomen specific, o categorie sau un tip distinct al gîndirii filosofico-religioase”, scrie Henri-Charles Puech. … Citeste mai departe »

Bogdan Mihai MANDACHE
Himere și metamorfoze

Iaşi, Editura Vasiliana ’98

După cinci ani de la precedenta „ispravă” editorială, vă propun o culegere de eseuri, Himere și metamorfoze, apărută la Editura Vasiliana ’98.

Sînt texte despre celebrele tapiserii de la Muzeul din Cluny, „Doamna cu licorna”, despre Metamorfozele lui Ovidiu și întîmplările lui Lucius din Măgarul de aur, despre ispitirea sfîntului Anton, așa cum apare în tablouri și în romanul cu același nume al lui Flaubert, despre povara tristeții cum transpare din romanele lui J.-K. Huysmans (În răspăr) și Gabriele d’Annunzio (Triumful morții), despre avatarurile afectivității, despre androgin și nostalgia unității pierdute.

Toate textele reunite în volum dau seamă de o căutare neîncetată a sensului ascuns dincolo de aparențe. … Citeste mai departe »

Françoise Bonardel, filosof și eseist, este profesor emerit al Universității Paris I, Panthéon-Sorbonne, unde a predat cursuri de istoria religiilor. Este autoarea a numeroase cărți care dau contur unei opere puternice și originale.  Amintim cîteva din direcțiile sale de cercetare și cîteva titluri care-i poartă semnătura: hermetism și alchimie (La Voie hermétique; Philosophie de l’alchimie. Grand Oeuvre et modernité; Philosopher par le Feu. Anthologie de textes alchimiques occidentaux; Bouddhisme tantrique et alchimie), reflecție critică asupra culturii moderne (Des héritiers sans passé), meditație asupra creației artistice (Triptique pour Albrecht Durer: La conversation sqcreé; Antonin Arthaud ou la fidelité à l’infini). A colaborat la cîteva ample lucrări colective și mari dicționare: Dictionnaire universel des littératures; Dictionnaire critique de l’ésotérisme; Le Livre des sagesses; Les femmes mystiques. Histoire et dictionnaire. De-a lungul anilor am scris despre cărțile Doamnei Françoise Bonardel pe acest site și în paginile revistei „Cronica”, am întîlnit-o la Iași, la lansarea cărții sale Filosofia alchimiei, am realizat două ample interviuri publicate în cărțile Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism și Fascinația nevăzutului.www.esoterica.ro, ambele apărute la Editura „Cronica” în 2005 și 2012. Versiunea în franceză a acestor interviuri este pe site-ul Doamnei Françoise Bonardel. Cînd i-a apărut cartea Prendre soin de soi. Enjeux et critiques d’une nouvelle religion du bien-etre (2016) îmi scria că viitoarea carte va fi despre C.G. Jung. Știam că publicase studii despre ilustrul psihiatru elvețian în două lucrări colective (Carl Gustav Jung. Cahiers de l’Herne și Carl Gustav Jung (1875-1961). Pour une réévaluation de l’oeuvre. Revue „Recherches germaniques”), așa încît am așteptat cu interes apariția noii cărți, fapt produs de curînd: Jung et la gnose, Paris, Editions Pierre-Guillaume de Roux, 2017, 422 p.

Atît comentatorii operei, cît și biografii lui Jung, insistă asupra separarii sale de Freud și asupra descoperirii alchimiei, acest din urmă eveniment petrecîndu-se în anii 1928-1930, cînd încheia redactarea Cărții Roșii. Jung a consacrat legăturilor alchimiei cu psihologia analitică trei lucrări majore (Psihologie și alchimie; Psihologia transferului; Mysterium Conjunctionis). Aceiași comentatori și biografi vorbesc foarte puțin despre gnoză și gnosticism, care pentru Jung erau la fel de importante ca și alchimia. Dacă în alchimia medievală vedea veriga lipsă între gnozele antice și psihologia analitică, în experiențele sale interioare vedea ecoul aventurii spirituale a gnosticilor. Sigur, maniera diferită în care au privit comentatorii raportul lui Jung cu alchimia, pe de o parte, și raportul lui Jung cu gnoza, pe de altă parte, se datorează și faptului că în vreme ce alchimiei Jung i-a consacrat trei importante cărți, despre gnoză scrie explicit doar în Aion, unde vede în gnostici precursorii „fenomenologiei Sinelui”. Referințele lui Jung la gnoză, gnostici și gnosticism sînt numeroase, dar sînt răspîndite în ansamblul operei sale. Unii comentatori s-au limitat la a vedea influențe gnostice doar în Septem Sermones ad Mortuos, inițial publicată separat de Cartea Roșie, fără a ține seama de întreg, de decodarea hermeneuticii imaginației creatoare. Așadar, „cîmpul pentru o nouă cercetare pare a fi deci relativ liber, cu dificultățile pe care aceasta le implică din cauza diversității și a volumului de scrieri, atît de partea lui Jung, cît și a gnosticilor”, scrie Françoise Bonardel într-o încercare de a explica de ce a ales acest subiect. … Citeste mai departe »

C.G. Jung nu a fost numai un strălucit medic și psiholog, deschizător de drumuri în psihologia analitică, fondator de școală, ci și un prolific autor de lucrări științifice în care a abordat subiecte variate mergînd de la analiza viselor la alchimie, de la psihologie la mitologie, de la teoria arhetipurilor la psihologia religiei, de la simboluri ale transformării la simbolistica Sinelui. Exceptînd de acum celebra Carte Roșie, apărută postum, cu acordul moștenitorilor, și volumul Analiza viselor, restul scrierilor lui Jung sînt grupate în Opere complete, 20 de volume, inclusiv bibliografia si indicele general; să amintim că volumele 9 și 18 sînt în cîte două tomuri, iar volumul 14 în trei tomuri. În primăvara anului 1959, televiziunea BBC i-a solicitat lui John Freeman să realizeze un interviu cu C.G. Jung; interviul s-a bucurat de succes, ceea ce l-a încîntat și pe psihologul elvețian obișnuit să-și expună rezultatele cercetărilor și studiilor sale doar în fața confraților săi. Wolfgang Foges, managerul editurii Aldus Books, l-a rugat pe John Freeman să discute cu Jung despre posibilitatea ca acesta să scrie o carte despre ideile sale esențiale din domeniul psihologiei, o carte care să nu se adreseze specialiștilor, propunere pe care Jung a respins-o categoric; era în vîrstă, obosit, nu voia să-și ia un angajament de lungă durată; a revenit cu condiția să scrie cartea împreună cu cîțiva colaboratori, iar coordonarea activității și relațiilor între autori și editor să o asigure John Freeman. Așa s-a născut cartea Man and His Symbols, apărută la Aldus Books, în anul 1964. De puțin timp a apărut și versiunea în limba română a acestei cărți: Omul și simbolurile sale, București, Editura Trei, colecția „Misterele inconștientului colectiv”, traducere din limba engleză de Mirela Foghianu, 2017, 474 p. Alături de C.G. Jung, în carte regăsim studii semnate de Joseph L. Henderson, Marie-Louise von Franz, Aniela Jaffé, Jolande Jacobi.

Studiul lui Carl G. Jung se intitulează Abordarea inconștientului, pentru Jung inconstientul fiind marele ghid al conștientului. Pentru Jung fiecare experiență conține un număr indefinit de factori necunoscuți, după cum unele evenimente nu sînt observate în mod conștient, multe aspecte inconștiente arătîndu-se în vise. „Oricine neagă existența inconștientului presupune de fapt că actualele cunoștințe pe care le avem despre psihicul uman sînt complete. Această credință este în mod clar la fel de falsă precum este și asumpția că știm tot ceea ce poate fi cunoscut despre univers. Psihicul nostru face parte din natură și enigma sa este la fel de infinită. Astfel, nu putem defini complet nici natura, nici psihicul”, afirmă C.G. Jung. Conștiința umană nu are un grad înalt de continuitate, este vulnerabilă și predispusă fragmentării, dar avem posibilitatea de a izola fragmente ale minții umane. În acest punct al analizei lui Jung i se pare necesară reexaminarea importanței viselor, „fantezii inconsistente, evazive, instabile, vagi și incerte”, a observării și înțelegerii simbolurilor onirice. Jung s-a confruntat cu tendința unor persoane de a ignora sau nega mesajele viselor, conștiința rezistînd la orice este inconștient sau necunoscut. Imaginile din vise sînt mai pitorești, mai vii decît conceptele, ele sînt simbolice, neexprimînd situația în mod direct, ci indirect, prin intermediul unei metafore. Avînd o bogată activitate de analiză a viselor pacienților săi, să nu uităm că studiul lui Jung este scris spre sfîrșitul vieții, în textul său psihologul repovestește vise semnificative, oferind interpretări lămuritoare asupra succesiunii sau repetitivității viselor. Pledoaria lui C.G. Jung este pentru a vedea în inconștient un producător de simboluri; el deplînge faptul că „subaprecierea generală a sufletului uman este atît de mare, încît nici marile religii, nici sistemele filosofice, nici raționalismul științific nu mai au disponibilitatea de a-l cerceta mai atent”. Se acordă foarte puțină atenție esenței omului, adică psihicului său, spune Jung, rămînînd astfel neexplorată o parte complexă a minții. Dintr-un raționalism păgubos oamenii au arătat dispreț față de inconștient, psihicul devenind „un depozit pentru lucrurile refuzate de morală”, uitîndu-se că inconștientul este un fenomen neutru care „conține toate aspectele naturii umane – lumină și întuneric, frumos și urît, bine și rău, profund și superficial”. … Citeste mai departe »

Este un fapt binecunoscut că apropierea lui C.G. Jung de esența alchimiei s-a produs în 1928 după ce prietenul lui, Richard Willhelm, i-a trimis traducerea în germană a tratatului de alchimie chinezească Secretul Florii de Aur. Cu doi ani mai devreme avusese un vis premonitoriu, era în Tirolul de sud, în timpul unui război, în plin secol XVII. De ce XVII? Pentru că fusese veacul de aur al alchimiei moderne. Dar la acea vreme, lui Jung alchimia i se părea ceva „colateral și grotesc”, pentru ca după lectura cărții lui Herbert Silberer despre mistică și simbolistica ei să afirme că „textele alchimice tîrzii sînt fantastice și baroce; numai dacă știi deja să le interpretezi recunoști că și în ele zac multe elemente valoroase”. După ce a citit Secretul Florii de Aur, C.G. Jung marturisește în Amintiri, vise, reflecții că „Atunci s-a născut în mine dorința de a-i studia pe alchimiști”. A cerut unui librar din Munchen să-i trimită cărți de alchimie; a primit o culegere voluminoasă în două volume: Artis Auriferae Volumina Duo (1593), ale cărei ilustrații i se păreau o „absurditate”, așa încît lucrarea a rămas doi ani necitită, pîna cînd „lectura a devenit fascinantă și incitantă. E adevărat că textul continua să mi se pară un nonsens evident, dar adesea dădeam peste fragmente care îmi păreau semnificative și ocazional găseam chiar anumite fraze pe care credeam că le înțeleg. În cele din urmă am recunoscut că era vorba de simboluri, care-mi erau cunoștințe vechi.” Tot mai captivat și tot mai adîncit în citirea vechilor texte alchimice, C.G. Jung deslușește înțelesul visului în care era prizonier în secolul al XVII-lea: „Da, asta este! Iată-mă deci condamnat să studiez întreaga alchimie de la începuturile ei!” Cu timpul, expresii și locuțiuni precum solve et coagula, lapis, unum vas, prima materia, ciudate la început, i-au devenit familiare; a adunat, notat și înțeles mii de cuvinte legate de operațiunile alchimice, iar această apropiere de alchimia clasică l-a absorbit mai mult de un deceniu. „Foarte curînd am constatat că psihologia analitică și alchimia concordau într-un mod ciudat. Experiențele prin care trecuseră alchimiștii erau experiențele mele, iar lumea lor era într-un anume sens lumea mea.” Studiile și preocupările lui C.G. Jung în domeniul alchimiei au prins contur în cărțile sale Psihologie și alchimie și Mysterium Coniunctionis, adică volumele 12 și 14/1, 2, 3 din Opere complete, a căror versiune în limba română apare la Editura Trei. De curînd a apărut volumul 13, Studii despre reprezentările alchimice, traducere din germană de Daniela Ștefănescu, 2017, 478 p.

Volumul recent apărut cuprinde cinci studii despre autori și teme asupra cărora Jung a insistat în multe studii care se găsesc în alte volume ale monumentalei sale opere. Comentariu la „Secretul Florii de Aur” a fost scris la îndemnul prietenului său Richard Wilhelm de a citi traducerea opuscului chinez de alchimie, apoi de a face un comentariu pe marginea acestuia. Secretul Florii de Aur este un text fundamental al misticii daoiste și nu întîmplător începe cu cîteva rînduri care amintesc de Dao De Jing: “Ceea ce există prin sine este numit Dao. Dao nu are nici nume, nici chip. El este esența umană, este spiritul originar.” Marele Unu este cel dincolo de care nu există nimic, iar Floarea de Aur este lumina, este adevărata energie a Marelui Unu transcendent. Floarea de Aur este Elixirul Vieții, iar calea către acest Elixir trece prin mai multe stări, adevărata esență umană (logosul unit cu vitalitatea) se desface în anima și animus: “Animus-ul este inima divină. Este de aceeași natură cu lumina, este puterea luminii și purității. Este ceea ce am primit de la marele vid, ceea ce este identic ca formă cu începutul. Anima ține de esența întunericului. Este energia greului și a confuzului. Este legată de inima trupească, de carne. Animus-ul iubește viața. Anima caută moartea.” … Citeste mai departe »

Ibn Arabi (1165-1240) este un celebru filosof, mistic si esoterist, născut la Murcia, în Andaluzia, provenind dintr-o ilustră familie arabă, originară din Yemen. A studiat la Sevilla disciplinele clasice ale islamului, a continuat studiile în diferite centre iberice și din Maghreb. În anul 1201 a parăsit definitiv Peninsula Iberică alegînd alte teritorii unde spera ca esoterismul său să nu stîrnească atîta neîncredere cum o făcuse în orașele prin care trecuse pînă atunci. A călătorit succesiv prin Egipt, Siria, Irak, Anatolia, pentru ca în 1225 să se instaleze definitiv în Damasc, unde va muri în anul 1240. Tatăl său a fost militar de carieră, în serviciul califului Yusuf, și a insuflat fiului său cîte ceva din ceea ce definește cariera militară; la un moment dat, tînărul Ibn Arabi a avut o viziune pregnantă în care îi apărea Isus, primul său maestru, după cum repeta cu insistență, iar aceasta l-a determinat să renunțe la o posibilă carieră militară. Treptat s-a retras din tumultul vieții optînd pentru asceză și rugăciune. „Viziunea de la Cordoba”, în cursul căreia a întîlnit profeți care i-au arătat că este chemat să exercite o magistratură spirituală mahomedană, i-a dezvăluit nebănuite, neștiute chemări mistice excepționale. A învățat de la maeștri sufi andaluzi pe care i-a întîlnit, oameni de condiție socială modestă, foarte săraci, practicarea virtuții, umilința, în sensul nobil al termenului, abnegația, simplicitatea, iar toate acestea îi confereau lui Ibn Arabi statutul de „teodidact”. Ibn Arabi a învățat mult de la acești maeștri modești social, dar pioși și austeri mistici care i-au insuflat dorința de a duce mai departe doctrina mistică monistă care a integrat numeroase elemente gnostice, totul închegîndu-se într-unul dintre elementele fundamentale ale sufismului tîrziu. Omagiul său către maeștri este exprimat în Ruh al-quds și al-Drrat al-fâkhira. Ibn Arabi a scris numeroase lucrări, unele rămase încă în manuscris, al căror studiu și comentariu dau elan școlii teosofice. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sînt al-Futuhât al-Makkiya și Fusus al-hikam. Aceasta din urmă cunoaște de cîtva timp ediția a doua a versiunii în limba română: Cartea înțelepciunii, cuvînt înainte de Teodoru Ghiondea, traducere din limba arabă și note de Titus Burckhardt, traducere din limba franceză de Ilie Iliescu, București, Editura Herald, Colecția „Înțelepciunea inimii”, 2017, 272 p.

Doctrina lui Ibn Arabi, deopotrivă religioasă, filosofică și mistică, este dificil de definit într-o manieră precisă.  Ea se întemeiază pe o teorie a Logosului sau Cuvîntului care este Realitatea supremă, deopotrivă Dumnezeu și Univers, căci Universul își are obîrșia în Dumnezeu, așa cum particularul se trage din universal. În această ipoteză nu există decît o singură existență, iar monismul existențial (wahdat al-wujud) promovat de Ibn Arabi va fi adoptat de o mare parte a sufiților. Doctrina religioasă a lui Ibn Arabi este cea a superiorității islamului, religie universală, o manifestare a Logosului, principiu cosmic etern prin mijlocirea căruia omul devine Omul perfect: „Astfel că omul este trecător și, în același timp, etern, ființă creată veșnic și nemuritoare, Verb discriminativ [prin cunoașrerea distinctivă] și unitiv [prin esența sa divină]. Prin existența lui, lumea a fost împlinită. El este pentru lume ceea ce este montura pentru inel: montura poartă sigiliul pe care regele îl aplică pe sipetele comorii sale; de aceea omul (universal) este numit reprezentantul lui Dumnezeu, a cărui creație o apără, așa cum sînt apărate comorile prin sigiliu”. În opera lui Ibn Arab gîndirea metafizică, experiența mistică și expresia poetică sînt inseparabile. Din imensa sa operă se degajă o teosofie, în care se întîlnesc teosofia „orientală” a lui Sohrawardî, teologia sunnită a Kalamului, speculația shî’ită imâmită, filosofiile elenistice, într-o împletire care formează un curent original și ireductibil la una din componente. În redactarea scrierilor sale, Ibn Arabi a avut un stil particular, el revenea deseori asupra scrierilor din tinerețe, introducînd în text note și referințe la lucrări posterioare primei redactări, făcînd de multe ori imposibilă determinarea cu certitudine a ordinii cronologice a redactării lor. … Citeste mai departe »