Comentarii, Eseuri

Citadela interioară

Bogdan Mandache

Filosofia era înțeleasă ca mod de viață, ca manieră de a trăi, dar înțeleasă nu doar ca o conduită morală, ci ca un mod de a fi în lume, care trebuie urmat în fiecare clipă, transformând astfel întreaga viață. Aceasta este lecția lui Marc Aureliu: o invitație adresată fiecăruia să se transforme pe el însuși.

statuie-marc-aureliu

Cultivând în viața sa sârguința și iubirea de știință, bunătatea, blândețea, iubirea, modestia, spiritul de dreptate și adevăr, Marc Aureliu a biruit timpul, opera sa fiind vie și după mai bine de 18 secole de la scrierea ei. Opera sa, cunoscută și sub numele de Cugetări, deși nu fusese scrisă în vederea publicării, a pasionat de-a lungul timpului nu numai aristocrați ai spiritului cum ar fi Shaftesbury, Frederic al II-lea sau Goethe, ci a fost un îndreptar de viață pentru nenumărați necunoscuți care i-au putut citi opera tradusă în numeroase limbi, de la un capăt la altul al pământului. Ediția princeps, îngrijită și adnotată de Gulielmus Xilandros, a apărut la Zurich, în 1558, redactată după un manuscris Codex Palatinus. În ediția de la Oxford, titlul sub care apare cartea împăratului și filosofului este Marci Antonini imperatoris, de se ipso ad se ipsum. Marcus Annius Verus, viitorul împărat și filosof, s-a născut la 26 aprilie 121, bunicul și tatăl său fiind

consuli ai Romei. La 18 ani este numit quaestor, în 147, cu numele de Marcus Aelius Aurelius Verus Antoninus Caesar Augustus este asociat la conducerea Imperiului de împăratul Antoninus Pius, timp în care devine adept al filosofiei stoice. În 161, Marc Aureliu devine împărat, rămânând în fruntea Imperiului până în anul 180. În timpul vizitei în Grecia, 175-176, împăratul Marc Aureliu a fost inițiat în misterele de la Eleusis și a creat la Atena o catedră de retorică și patru de filosofie pentru Academie, Liceu, Portic și Grădina lui Epicur. Domnia sa a cunoscut numeroase dificultăți (războaie, revolte, ciuma, cutremure, inundații) care au depopulat Imperiul și au avut consecințe sociale și economice nefaste asupra vieții imperiale romane. Dar rândurile de față nu sunt despre împăratul Marc Aureliu, sunt despre filosoful stoic Marc Aureliu, despre cel care a căutat să trăiască filosofic viața sa de împărat. Iată cu câtă căldură scria Vasile Pârvan, de la Berlin, din vara lui 1909: „…a…

Mai mult...
Cărţi

Modul de a vedea lumea și de a fi în lume

Bogdan Mandache

Pentru Pierre Hadot a înțelege filosofia înseamnă a rămîne la originile grecești, cele în care un filosof era cineva care trăia filosofic, „adică cineva căruia rațiunea îi conducea viața, și care practica virtuțile morale”. Cartea Filozofia ca mod de viață este o pledoarie pentru a vedea în înțeleptul antic pe cel care are permanent Întregul în spiritul său, pe aducătorul de pace și seninătate, pe cel care vede Eternitatea în ora trecătoare.

pierre-hadot-filosofia-ca-mod-de-viata

În celebrul său Poem, Parmenides, numit de Platon „Părinte” al filosofiei, trasa calea pe care filosofia o va relua la nesfîrșit: „Mi-e totuna, de unde voi începe; căci acolo mă voi întoarce iarăși”. Astfel, filosofia pare un joc etern al Unului și al multiplului, seamănă cu un arbore ale cărui ramuri sînt întrupări ale limbilor și culturilor plurale, dar ale cărui rădăcini sînt adînc înfipte în solul universalității. Într-o epocă a unor interminabile discuții despre sfîrșitul filosofiei, nu puțini sînt cei care consideră că filosofia, din multe puncte de vedere, se aseamănă conceptului de Dumnezeu în viziunea lui Spinoza, ale cărui infinite moduri de manifestare sînt înfățișări ale unei unice substanțe care, pentru a exista, își este sieși suficientă. Într-o modernitate care de cele mai multe ori nu se înțelege pe sine, filosofia a fost deseori văzută ca un mod al discursului care mijlocește uneori cu suplețe, alteori cu neutralitate, alte moduri ale discursului, deci nimic altceva decît o falsă

retorică, un gen de teorie implicită considerată a fi generală tuturor discursurilor și practicilor culturale. Și cu toate acestea, de două milenii și jumătate nimic mai profund sau mai extensiv, nimic care să înțeleagă mai bine lucrurile acestei lumi decît filosofia. Pornind de la aceste gînduri am pornit, în anul 1990, proiectul publicistic numit Filosofia-aventura unui discurs, încercînd sub forma interviurilor să ilustrez un stil al filosofiei franceze care arăta un alt chip decît cel voit de detractori care vedeau doar impas și închiderea tendințelor într-o sterilă repetiție. Acest proiect a prins contur în patru volume de interviuri, apărute între 1995-2012. Unul dintre primii filosofi francezi care a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor mele și să-mi trimită cu autograf cîteva din cărțile domniei sale a fost Pierre Hadot (1922-2010). După studii de teologie și filosofie, Pierre Hadot a fost cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, apoi la Ecole Pratique des Hautes Etudes, pînă în 1982 cînd a devenit…

Mai mult...
Cărţi

Bucuriile și seducțiile biografiei

Bogdan Mandache

Apropiat al regelui Carol al II-lea, căzut apoi în dizgrația acestuia, profesor de filosofie al unei strălucite generații de intelectuali, deținut în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde citește Ființă și timp, a lui Martin Heidegger, toate la un loc configurează „portretul unui singur om: seducătorul minților și al inimilor, viforosul și tulburătorul domn Nae.”

tatiana-niculescu-seducatorul-domn-nae-viata-lui-nae-ionescu

Biografia, povestea unei vieți, este un gen literar cunoscut și practicat din antichitate, dar este un termen literar de dată relativ recentă, fiind folosit în 1683, de John Dryden, într-o lucrare despre Plutarh. Termenul s-a impus definitiv ca istorie a vieții în anul 1771, în Dicționarul Academiei Franceze. Aminteam că genul literar era cunoscut și că a fost practicat din antichitate, în susținerea afirmației fiind suficientă menționarea câtorva opere care și astăzi sunt citite cu deosebit interes: Suetonius, Viețile celor doisprezece cezari, Plutarh, Vieți paralele, Diogene Laertiu, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Cornelius Nepos, De viris illustribus. Într-o enumerare care nu ar putea fi exhaustivă, din timpurile moderne amintim câteva lucrări cu caracter biografic: Giorgio Vasari, Viețile celor mai renumiți arhitecți, pictori si sculptori italieni, de la Cimabue până în timpurile noastre, Voltaire, Viața lui Carol al XII-lea. Amintim aici și câteva biografii din spațiul românesc: G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă, Șerban Cioculescu, Viața lui

I.L. Caragiale, Adrian Marino, Viața lui Alexandru Macedonski. În articolul despre „biografie”, din Dicționar de idei literare, Adrian Marino vorbește despre trei tipuri de biografii: tipul documentar-istorică, axat pe viața empirică, tipul portretistic care privilegiază viața interioară, și tipul spiritual, genetic în care precumpănesc viața creatoare și evenimentele spirituale. Acest tip de biografie este tipul biografiei „eului creator”. Tot Adrian Marino observa, în anii 70 ai veacului trecut, că în literatura si publicistica română lipsește tradiția biografică. O observație pe care ultimele decenii o pot infirma, când genul biografic este tot mai prezent în opțiunile cititorilor români, odată cu dorința de a cunoaște ascunzișuri ale unor epoci istorice ocolite mult timp de istoriografia oficială. Un autor care s-a aplecat asupra vieții unor personalități ale primei jumătăți a secolului al XX-lea este Tatiana Niculescu, autoare a unor apreciate restituiri biografice: Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee; Ei mă consideră făcător de minuni: Viața lui…

Mai mult...
Cărţi

Practici magice ale Nordului

Bogdan Mandache

Evelin C. Rysdyk se prezintă drept șaman mentor/vindecător și a adunat în cărțile sale mai bine de 25 de ani de practici spirituale șamanice, timp în care a lucrat cu șamani din Siberia, Asia Centrală, munții Anzi, munții Himalaya, Europa de Nord

evelyn-c-rysdyk-samanul-din-nord-practici-spirituale-din-traditia-nordica-veche

În deceniul al șaptelea al secolului trecut, lumea occidentală a început să manifeste o preocupare tot mai mare pentru șamanism, un fenomen puțin cunoscut în cercurile largi, singurii care-l studiaseră până atunci fiind antropologii și istoricii religiilor. Termenul șaman apare pentru prima oară în Europa în 1697 într-o carte scrisă de un negustor german, A. Brand, care l-a auzit în Siberia, cuvântul fiind intrat în limba rusă cu câteva decenii mai devreme. Originea cuvântului este în continuare subiect de controverse, unii atribuindu-i origini sanscrite, în vreme ce lingviștii turci consideră că rădăcina cuvântului este de origine turcă și a ajuns prin intermediul indigenilor turcofoni din Siberia meridională. Lumea occidentală trăitoare în vremea amintită mai sus era mai puțin preocupată de originea termenului sau de studiile savanților, pentru că port-drapelul neo-șamanismului era arunci Carlos Castaneda, care pretindea că a descoperit inițierea în teritoriile indienilor din America de Nord, scriind mai multe cărți care s-au bucurat de succes editorial, dar doar atât!,

ba mai mult a susținut o teză de doctorat la UCLA, considerată de unii specialiști „o mare prostie” comisă de prestigioasa universitate. Cuvântul șaman este unul specializat și la origine cu o arie localizată, era vorba despre o figură centrală a vieții sociale și religioase a câtorva triburi siberiene; cu timpul, termenul de șaman a devenit folosit tot mai abundent, utilizat deopotrivă de istorici ai religiei și de antropologi și etnologi, cât și de un public avid de senzațional, de mister, prea puțin preocupat de nuanțele cercetării. Van Gennep îl considera „unul dintre cei mai periculoși” termeni, R. Spencer vorbea despre o „capcană semantică”, în vreme ce A. Tokarev scria că „șamanismul a fost si rămâne una dintre problemele cele mai dificile de rezolvat din istoria religiilor.” Unul dintre savanții care au studiat șamanismul a fost Mircea Eliade, care scria în Istoria credințelor și ideilor religioase că „șamanul este teolog și demonolog, specialist al extazului și vindecător, auxiliar al expedițiilor…

Mai mult...
Cărţi

Despre strălucirea care nu se stinge niciodată

Bogdan Mandache

Cartea înțelepciunii lui Solomon a avut un destin diferit, este o incursiune în interiorul gândirii grecești, pusă în slujba Revelației, asigurând centralitatea iudaismului într-o expresie greacă. Fiecare cultură exprimă în maniera sa, unică și originală, viziunea asupra lumii, a omului și a lui Dumnezeu.

cartea-intelepciunii-lui-solomon

Expresia „cărți de înțelepciune”/„cărți sapiențiale” desemnează, în Biblie, opere diferite prin stil, obiect și prin data compoziției: Pildele lui Solomon, Cartea lui Iov, Ecclesiastul, Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah/Ecclesiasticul și Cartea înțelepciunii lui Solomon. Aceste cărți au în comun preocuparea pentru înțelepciune (hokmah, în ebraică, sophia, în greacă), pentru înțelepți, pentru existența omului, pentru legile care guvernează comportamentul moral și atitudinea religioasă a omului. Să amintim totodată că de multe ori, în Biblie, „înțelepciunea” este și capacitatea de a folosi anumite mijloace în comerț, în artizanat, în navigație, în artă sau în meseria de a scrie, cea practicată de scribi. Înțelepciunea privește deopotrivă problemele cotidiene cât și cele care privesc scopul vieții umane. Pildele lui Solomon grupează câteva sute de sentențe, maxime și aforisme ale vechiului Israel, forma cea mai simplă și cea mai veche a literaturii sapiențiale, adunate de-a lungul a mai multe secole. Capodopera literară a genului este Cartea lui Iov, povestea unui slujitor al lui

Dumnezeu, om bogat și fericit, a cărui credință este încercată de Dumnezeu prin mijlocirea diavolului și a celor trei prieteni cu care poartă un lung dialog despre justiția divină. Iov rămâne fidel chiar și atunci când nu primește alinarea așteptată, suferința arătându-i lui Iov fragilitatea ființei umane. Tonul lui Dumnezeu nu este unul excesiv de sever, ci doar unul care așază Cosmosul, lucrurile și viața în dreapta lor măsură, care este a Sa! Ecclesiastul, numită și Qohelet, este o carte care nu are un plan definit, fiind o succesiune de variațiuni pe o temă unică, vanitatea lucrurilor omenești („deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni!”). De-a lungul timpului s-au făcut apropieri între curente filosofice (stoicism, epicureism, cinism) și concepția lui Qohelet, prezentat în mod fals ca fiu al lui David, rege al Ierusalimului, dar nu poate fi vorba despre o influență directă, ci mai curând de teme devenite un bun comun al înțelepciunii orientale. Cartea Ecclesiasticul marchează o revenire la înțelepciunea israelită…

Mai mult...
Cărţi

Ceea ce rămâne tăinuit

Bogdan Mandache

Feldman înțelege prin Cabala Mistică a copiilor lui Abraham „o transmitere mistică străveche, ce a precedat și depășește oricare dintre receptaculele religioase individuale prin care a fost filtrată și nuanțată.”

daniel-hale-feldman-cabala-mostenirea-mistica-a-copiilor-lui-abraham

În ultimii ani au apărut numeroase traduceri în limba română ale unor cărți despre cabală, termen în jurul căruia s-a creat și întreținut, de cele mai multe ori cu bună-știință, o aură de mister, ca și când termenul însuși ar fi ascuns ceva tainic, de nepătruns. Și ortografierea cuvântului a cunoscut o evoluție sinuoasă, nejustificată, unii optând pentru scrierea sa în forme care prin ele însele ar fi ascuns ceva: kabbala, kabbalah, când termenul în limba română este cabala și înseamnă tradiție. Dicționarul enciclopedic de iudaism precizează că in gândirea evreiască, învățătura esoterică și mistică sunt asociate în general cu Cabala: „Cabala desemnează totuși un fenomen aparte, întemeiat deopotrivă pe esoterism și pe teosofie, care nu-și are echivalent în misticismul clasic, așa cum este el definit de istoria religiilor. Definirea Cabalei ca mistică se bazează deci pe modul cum o abordăm, în măsura în care ea tinde spre cunoașterea lui Dumnezeu și a operei sale, ale cărei elemente intrinseci au

la bază o concepție intelectuală.” În urmă cu mai bine de douăzeci au fost traduse în limba română două lucrări remarcabile ale unui cabalist recunoscut pe plan internațional, Alexandru Șafran, care a fost mare rabin al României, iar după 1948 mare rabin al Genevei: Cabala, Editura Univers Enciclopedic, 1996 și Înțelepciunea Cabalei, Editura Hasefer, 1997. În lăudabilul său demers de a prezenta cititorului român texte esențiale ale marilor tradiții spirituale, Editura Herald a publicat în cadrul colecției „Sepher” texte ale spiritualității iudaice și comentarii la aceste texte. Amintim câteva dintre aparițiile editoriale sub siglele Herald și „Sepher”: Meditația și Cabala, de Aryeh Kaplan, Kabbala. Tradiția secretă a occidentului. Știința secretă, de Papus, Cabala creștină, de Franciscus Mercurius Van Helmont, Doctrina Cabalei – Filosofia religioasă a evreilor, de Adolphe Franck, Magie si superstiție la evrei, de Joshua Trachtenberg, Zoharul – Cartea Splendorii. Recent în aceeași colecție a editurii Herald a apărut o nouă carte: Cabala. Moștenirea mistică a copiilor lui Abraham,…

Mai mult...
Cărţi

Simbolica gradului de ucenic

Bogdan Mandache

Pierre Dangle introduce cititorul în ceea ce dă solemnitate unei ținute masonice, în ordinea, asiduitatea și coerența care domnesc în tot ceea ce se petrece în lojă.

pierre-dangle-le-grade-d-apprenti-et-sa-symbolique

Pierre Dangle este un nume bine-cunoscut cititorilor de literatură masonică. Numele său apare pe câteva cărți apărute la editura pariziană Maison de Vie: Le Livre de l’Apprenti, Le Livre du Compagnon, Le Livre du Maître, Guide pour les futurs inities, Le Langage symbolique de la franc-maçonnerie - les mots clés. La momentul apariției lor, toate aceste cărți au fost prezentate cititorilor români pe acest site. Cu promptitudinea și bunăvoința cu care m-a obișnuit, editura amintită mi-a trimis în urmă cu câteva zile o nouă carte a lui Pierre Dangle: Le Grade d’Apprenti et sa symbolique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques”, 2020, 126 p. Inițierea este un drum al cunoașterii, al trecerii de la ignoranță la cunoaștere, al trecerii de la profan la cunoașterea misterelor. Inițierea îl așază pe noul inițiat în fața unei deșteptări a spiritului despre care mai devreme nu avea știință, iar această deschidere este o nouă naștere. Apreciindu-i „dorința de inițiere”, loja care

l-a primit pe noul frate trebuie să-i întrețină și amplifice această dorință, prin semnele de recunoaștere, simboluri, învățături potrivite fiecărui grad, oferindu-i cele necesare progresului personal. Primul pas este cel al uceniciei, timp al descoperirii și integrării în templu, un timp așezat sub semnul ternarului, al cifrei trei, prezentă în mai multe ipostaze (vârsta ucenicului, trei mari lumini, trei lovituri asupra pietrei brute), trei fiind un număr al armoniei care unește contrariile. Prin cele trei lovituri aplicate pietrei brute cu ajutorul dălții și a ciocanului, ucenicul săvârșește un act fondator, participă la un act creator: „Uitarea dimensiunii mitice a inițierii reduce considerabil deschiderea muncii care se desăvârșește în templu. Fără relația cu mitul creației, ritul își pierde substanța și se reduce adesea la o simplă repetiție a formulelor uzuale care nu au mare însemnătate pentru cei care le rostesc”, afirmă cu deplin temei Pierre Dangle. Contrar unei formule adânc înrădăcinate, autorul susține că ucenicul nu este întruparea pietrei brute; aceasta…

Mai mult...
Cărţi

Despre constructorii de odinioară și de astăzi

Bogdan Mandache

Joseph Fort Newton înlătură prejudecățile care înconjoară înțelegerea comună a masoneriei, o despoaie de misterele si secretele cu care au împodobit-o cei din afară, reținând și afirmând că marele secret al masoneriei este să-l facă pe om conștient de divinitatea dinlăuntrul său.

Joseph-Fort-Newton-Constructorii-O-cercetare-a-istoriei-si-filosofiei-Masoneriei

Istoria și simbolismul masonic au fost subiecte atrăgătoare publicistic încă de la apariția masoneriei moderne, numită și speculativă, deși formularea de masonerie modernă deschide posibilitatea de a discuta despre o masonerie anterioară, pe care unii o văd coborând până la începuturile umanității, până la originea construcțiilor, doar masoneria primă asta trebuia să fi fost, sinonimă cu începuturile arhitecturii și construcțiilor. Teoriile asupra începuturilor masoneriei sunt departe de unanimitate, de multe ori opiniile fiind divergente. După o perioadă pe care o putem numi „romantică”, dar fără a arunca vreo umbra de îndoială asupra mărețului curent artistic, literar și intelectual, în care originile masoneriei coborau mult în timp, a urmat un timp al cercetărilor istorice amănunțite, al consultărilor arhivelor și documentelor, și al configurării unor alte direcții, unor abordări care așază începuturile masoneriei moderne, speculative în zorii unor altor epoci. Cărților apărute în anii precedenți privitoare la istoria masoneriei li se adaugă una apărută de curând: Joseph Fort Newton - Constructorii. O

cercetare a istoriei și filosofiei Masoneriei, București, Editura Herald, traducere din limba engleză de Mariana Buruiană, cuvânt-înainte și note de Vasile Zecheru, colecția „Arta Regală”, 2020, 288 p. Cartea lui Joseph Fort Newton se adaugă astfel unor alte importante apariții editoriale apărute sub sigla editurii Herald: Ortodoxie masonică. Istorie-Rituri-Doctrine, de Jean-Marie Ragon; Istoria Francmasoneriei, de Albert G. Mackey; Morala și dogma Ritului Scoțian Antic și Acceptat al Francmasoneriei, de Albert Pike; Masoneria și înțelesul ei tainic, de Walter Leslie Wilmshurst; Legendele, miturile și simbolurile Francmasoneriei, de Albert G. Mackey; Misterele Artei Regale, de Oswald Wirth. Apărută în urmă cu mai bine de o sută de ani, cartea lui Joseph Fort Newton a fost scrisă la îndemnul Marii Loji din Iowa cu scopul declarat de a face cunoscută istoria ordinului masonic maeștrilor masoni din acea jurisdicție. Cartea este structurată pe trei capitole: Profeția, Istoria și Interpretarea. Două arte par, în opinia autorului, să fi marcat începuturile umanității, agricultura și arhitectura, cea…

Mai mult...
Cărţi

Dialogurile și universul filosofic platonician

Bogdan Mandache

Protagoras, Apărarea lui Socrate, Republica, Cratylos, Banchetul, Lysis sau Phaidros sunt doar câteva dintre dialogurile lui Platon, care, dincolo de perioada căreia aparțin, vorbesc despre condițiile cunoașterii, despre Forme și dialectică, despre virtute si fericire, despre politică și cetate. Sunt subiectele despre care a scris Constantin Noica cu bucurie, cu plăcere intelectuală, cu rafinament filosofic, cu dorința de a da noi interpretări.

constantin-noica-interpretari-la-platon

Într-un moment istoric decisiv pentru viața politică grecească, pe vremea când Atena era cea mai puternică democrație, când era prima forță militară și navală, când era foaierul cultural și artistic al lumii grecești, pe scena intelectuală ateniană de acum două mii și cinci sute de ani își face apariția un descendent al unei familii aristocrate și un urmaș al celebrului gânditor Socrate – Platon. A trăit anii maturizării într-o epocă nefastă, sub o guvernare tiranică, a studiat și a călătorit mult, pentru ca la împlinirea vârstei de 40 de ani să pună capăt peregrinărilor și să pună bazele unei școli care va primi numele de Academie, un edificiu teoretic a cărui glorie va spori în timp. Opera lui Platon a avut un destin excepțional, Platon fiind unul dintre puținii filosofi greci ale cărui scrieri ne-au parvenit în totalitate. Transcrise și retranscrise ele au ajuns până în zilele noastre, influențând antichitatea târzie, gândirea bizantină, filosofia Renașterii, idealismul romantic, chiar și realismul

metafizic. Cele mai vechi manuscrise, copii ale unor dialoguri platoniciene, datând de la începutul secolului al X-lea se păstrează la Biblioteca Națională din Paris și la Biblioteca Bodleiană din Oxford. Este fascinant să citești despre ediții ale scrierilor lui Platon redactate cu mult înainte de apariția tiparului. Aristofan din Bizanț (257-180 î.H.) a fost printre primii care au clasificat publicarea dialogurilor și scrisorilor lui Platon. După ce Marsilio Ficino l-a redescoperit lumii apusene pe înțeleptul grec, au apărut edițiile tipărite, în 1578 apărând la Geneva, sub îngrijirea lui Henri Estienne, prima ediție modernă, fiecare pagină având două coloane: pe coloana din dreapta, textul grec, pe coloana din stânga, traducerea latină, făcută de Jean de Serres. Pe mijloc, între coloane se află literele a, b, c, d, e, care împărțeau fiecare coloană în cinci paragrafe, rămase până în zilele noastre ca modalitate universală de citare a dialogurilor platoniciene. În cultura română, Platon este o apariție relativ târzie; primele traduceri ale dialogurilor…

Mai mult...
Cărţi

Basmul și viața simbolică

Bogdan Mandache

Viața celor care au rădăcini în simbolismul viu, religios sau al tradiției, este mai bogată decît existența exclusiv rațională. Aceasta este miza cărții lui Marie-Louise von Franz care susține că drumul înapoi spre simbolismul viu nu este regresie, ci calea de a salva sufletul omului modern

marie-louise-von-franz-interpretarea-basmelor

Psihanaliza și literatura sînt modalități diferite de investigare a aceleași realități, cea a afectelor, fantasmelor, viselor. În timp ce literatura stîrnește o anume empatie cu stările psihologice descrise, psihanaliza caută explicații folosind teoria generală psihologică și înțelegerea terapeutică singularizată, adaptată cazului. Demersuri care pot fi complementare, prin obiect, antagoniste, prin demers, între amîndouă fiind o reală afinitate. Freud a fost primul teoretician care a scris despre influența operelor de artă asupra psihanalizei. Psihanaliza aplicată literaturii a urmărit aspectul estetic, adică efectele operei asupra cititorului, în vreme ce poetica psihanalitică a urmărit munca creatorului, psihismul acestuia. Aceste gînduri l-au apropiat de psihiatrul vienez de statuia lui Moise, a lui Michelangelo, de Gradiva lui Jensen, de Neguțătorul din Veneția, al lui Shakespeare, de Omul de nisip, povestea lui E.T.A. Hoffman, de scrieri ale lui Goethe sau Dostoievski sau de pictura lui Leonardo da Vinci. C.G. Jung, discipol pentru un timp al lui Freud, apoi creatorul unei noi direcții în psihanaliză, avea să

determine extinderea cercetărilor asupra problematicii proceselor psihice din inconștientul colectiv dincolo de literatura cultă, abordînd fascinanta lume a basmelor. Direcția avea să fie urmată concomitent de un discipol freudian, Bruno Bettelheim, Psihanaliza Basmelor, dar și de urmașii teoretici ai lui C.G. Jung, printre aceștia un loc proeminent ocupîndu-l Marie-Louise von Franz. Ultimele decenii au adus celor interesați de psihanaliză și psihologia analitică publicarea în limba română a operelor lui Freud și C.G. Jung, dar și a discipolilor și continuatorilor acestora. Aceste rînduri sînt despre o nouă apariție semnată Marie-Louise von Franz: Interpretarea basmelor, București, Editura Trei, colecția „Misterele inconștientului colectiv”, traducere din engleză de Roxana Nourescu, 2019, 248 p. Marie-Louise von Franz (1915-1998), doctor în filosofie și analist jungian, este un autor bine-cunoscut cititorilor români prin cîteva cărți traduse în ultimii ani: Psihic și materie; Psihoterapie. Experiența unui practician jungian; Dimensiunile arhetipale ale psihicului, apărute la Editura Herald, în colecția „Jungiana”; Alchimia. Introducere în simbolism și psihologie; Visele și moartea;…

Mai mult...