Cartea egipteană a morților are netăgăduit un caracter inițiatic, ea transmițând defuncților cunoștințe indispensabile pentru intrarea în regatul lui Osiris.; candidatul la inițiere va fi supus unui adevărat interogatoriu inițiatic, va dovedi cunoștințe asupra accesului către „dincolo”

Vechii egipteni au avut cărți sacre și cărți secrete, dar nu au avut preocuparea de fixa revelațiile într-o carte dogmatică ce ar conține adevăruri absolute și definitive. Cartea este învățătură esoterică, transmitere a unei spiritualități, piatră a unui templu, legătură abstractă cu originile. Se face o distincție între esoterismul de formă, legat de transmitere si destinatar, și esoterismul ca mod de gândire. Acesta din urmă implică diverse nivele de înțelegere a unui text, anume literal, aparent, exoteric, la care se adaugă unul sau mai multe mesaje ascunse, esoterice, comprehensibile numai inițiaților. În Egiptul vechi problema se pune într-un sens ușor diferit în funcție de apartenența destinatarului la sfera privată sau regală, sau la cea publică. Astfel, Textele piramidelor erau rezervate exclusiv regelui, tot lui fiindu-i destinate Cărțile lumii inferioare și Cărțile celeste; în schimb, simplii cetățeni dispuneau de un repertoriu propriu compus îndeosebi din imnuri, texte rituale și Cartea morților. O carte apărută recent subliniază strânsa legătură între mesajul Cărții

morților și pașii către Lumină prezenți în orice parcurs inițiatic: Pierre Dangle, Le Message initiatique du Livre des Morts de l’Egypte ancienne. Une source de la tradition maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques”, no. 100, 2021, 190 p. Pierre Dangle a mai publicat în această colecție câteva cărți dintre care amintesc: Le Livre de l’Apprenti, Le Livre du Compagnon, Le Livre du Maître, Le Langage symbolique de la franc-maçonnerie, Le Grade d’Apprenti et sa symbolique, Le Grade de Compagnon et sa symbolique, Le Grade de Maître et sa symbolique. Așadar, colecția „Les Symboles Maçonniques”, care a debutat în anul 2008, a ajuns la numărul 100. Cărțile apărute în această colecție au fost prezentate în totalitate pe acest site. Amintesc câțiva dintre autori: Jean Delaporte, cel care a inaugurat colecția, Olivier Doignon, Didier Michaud, Jean Onofrio, Percy John Harvey, Michel Lapidus, Thomas Grison, Claire Vernon, Francois Figeac, Jean-Patrick Dubrun. La cât mai multe apariții! Duat, lumea de…

Mai mult...

Acesta este mesajul cărții lui Idries Shah care ne reamintește că nu există esoterism autentic fără exoterism, că omul trebuie să urmeze tarîka pentru a ajunge la haqîqa: cunoașterea teoretică a doctrinelor sufiste trebuie totdeauna însoțită de lucrarea interioară. Sufismul este un praxis al inițierii.

Sufismul este o mișcare mistică apărută în lumea musulmană timpurie și care a cunoscut manifestări diverse, unele considerate a fi în afara doctrinei oficiale definită de teologi. Sufismul este dimensiunea interioară, esoterică a islamului, cuvântul provenind din termenul arab tasawwuf, ceea ce literar trimite la „cel care se îmbracă în lână”, îmbrăcămintea profeților și a primilor asceți. Au fost avansate și alte etimologii, maeștrii sufiți susținând varianta spiritualistă: sufistul este cel pe care Dumnezeu l-a purificat de pasiunile egoului, cel pe care L-a ales, ceea ce pune semnul egalității între sufism și sfințenie. În paralel cu similitudinile fonetice, simbolismul numerelor acordă cuvântului sufî aceeași valoare numerică cu „Înțelepciunea divină”. Din această perspectivă, sufistul este cel care posedă această înțelepciune, care are acces la cunoașterea lui Dumnezeu, la gnoză. Termenul sufî nu figurează în sursele scripturare, motiv pentru care se va impune progresiv în cultura islamică, maeștrii spirituali afirmând că la începuturile islamului sufismul era o „realitate fără nume”. Era epoca

în care dincolo de imitația exterioară, e vorba despre îmbrăcămintea care se asemăna cu cea a vechilor asceți musulmani, se produce o descoperire esențială, cea a profunzimii, exegeza esoterică a Coranului inițiată de imamul Ja’far al-Sadic și de Muqâtil ibn Sulaymân. Acum se afirmă programul sufismului: iubire și cunoaștere, transcendența Unicului și posibila unire cu creația, văzutul și ascunsul. Istoria sufismului a cunoscut mai multe etape: secolele VIII-XI sunt marcate de inițiativele unor persoane izolate, singulare, gânditori eminenți, asceți cu preocupări teosofice; începând cu secolul al XI-lea domină constituirea ordinelor mistice, a confreriilor grupate în jurul unui maestru; din secolul al XV-lea se manifestă o extensie a confreriilor către ansamblul populației musulmane, cu adoptarea regulilor vieții sufite de doctori și savanți, buni cunoscători ai științelor religioase tradiționale. O recentă carte readuce în atenție esoterismul islamic: Idries Shah, Calea sufită, traducere din limba engleză, note și îngrijire ediție de Stela Tinney, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2021, 336 p. Derviș…

Mai mult...

În cele trei veacuri de existență, masoneria s-a confruntat cu un val de critici, cu excomunicări, cu conflicte interne în jurul atitudinilor teiste sau ateiste. Masoneria nu și-a propus să fie o nouă religie, dar cele mai multe loji păstrează referința la Marele Arhitect al Universului, una din marile lumini, prezentă pe altar, fiind Cartea Legii Sacre. În Franța, acolo unde a activat ca mason Jean-Marquès Rivière, una din marile loji s-a îndepărtat de teism, optând pentru o atitudine atee

Autor a peste 20 de volume despre esoterism, ocultism sau masonerie, prezentat ca eseist, scenarist, orientalist, scriitor, autor al unui fals jurnal despre Tibet, loc pe care nu l-a văzut vreodată, fascinat de budism, de teosofie și de tradiționalismul guénonian, atras în junețe de masonerie, Jean-Marquès Rivière nu este amintit de nici o mare enciclopedie masonică franceză. De ce ar fi fost? Pentru o carte în care erau publicate ritualuri masonice, pentru filmul „Forces occultes”, pentru cele 18 articole publicate în „Les Documents maçonniques” („adevărată revistă oficială a acțiunii anti-masonice”), pentru expozițiile anti-masonice comandate de regimul de la Vichy? După 1990, în vălmășagul cultural și editorial, erau la modă cărți și subiecte despre cele ascunse de cenzură, iar masoneria era un subiect căutat, vânat. În adevăr, prea puțini știau atunci, nici acum nu sunt mai mulți!, câte ceva despre masonerie, pentru că atunci, ca și acum, legendele atrag mai mult. Jean-Marquès Rivière este cunoscut pentru o carte despre ritualurile masonice,

carte recent reeditată în limba română: Ritualurile secrete ale Francmasoneriei. După arhivele Marelui Orient și ale Marii Loji a Franței, București, Editura Herald, traducere din limba franceză de Ilie Iliescu, prefață și note de specialitate de Vasile Zecheru, colecția „Arta regală”, 2021, 270 p. Este o carte care are meritul de a reaminti ritualuri care în forma lor din carte nu se mai practică, o carte care contribuie la istoria ritualurilor masonice. Masoneria a fost privită de la începuturile sale cu neîncredere, cu teamă, cu multă curiozitate, cu respect. Cei dinafară voiau să știe ce se petrece în locurile ferite de ochii curioșilor, acolo unde se întâlneau masonii: ce discutau departe de urechile profanilor, de ce purtau anumite piese vestimentare (șorțuri și colane), ce înțeles aveau cuvintele și semnele cu ajutorul cărora pătrundeau în încăperile lor secrete, de ce noul primit intra având ochii acoperiți de o pânză neagră, de ce stăteau cu spadele ațintite asupra inimii celui ce urma…

Mai mult...

Parabola din „Regele și cadavrul” este despre noi, despre oamenii pierzători, despre cei care acceptăm cu indiferență fructul existenței noastre, neluându-l în seamă, alegând să ne înfățișăm sub multiplele euri; rareori îl alegem pe cel care ne arată că „ne-am abandonat fără să știm unei crize de mare însemnătate. Semințele tuturor faptelor noastre săvârșite necugetat s-au acumulat într-un tezaur întunecos și ascuns – subsolul, așa-zicând, al vieții noastre conștiente.”

Povestirile sunt de multe ori asemănate cu basmele, relatări despre fapte miraculoase, puțin verosimile, compuse doar pentru divertisment, fără scop pedagogic, așa cum este cazul fabulelor. De origine populară, la începuturi povestirea nu cunoștea decât tradiția orală, protagoniștii fiind ființe supranaturale, vrăjitoare, căpcăuni, zâne, gnomi. Povestirile și-au găsit expresia literară începând cu secolul al III-lea, mai întâi în India, acolo unde, mai târziu, s-a bucurat de mare succes versiunea creștină a vieții lui Buda, Varlaam și Ioasaf. În cultura europeană, forma literară a povestirii se afirmă in secolul al XVI-lea, cu Le piacevoli notti, a lui Gian Francesco Straparolo, urmata de Lo cunto de li cuanti, de Giambattista Basile. În Franța, povestirea devine un gen literar recunoscut deplin o dată cu volumul Les Contes de ma mere l’Oye, al lui Charles Perrault. Romantismul a fost perioada marelui avânt al povestirii, care evoca o lume naturală, misterioasă, îndepărtată, care putea astfel să exprime concepții noi care se opuneau idealului formulat de

clasicism. Romantismul a fost vârsta de aur a povestirii, a cultivării motivelor folclorice, a revenirii basmului. A fost epoca Fraților Grimm, a lui Clemens Brentano, a lui E.T.A. Hoffmann, a lui Novalis, a lui Hans Christian Andersen, continuată de Carlo Collodi, iar în veacul al XX-lea de Oscar Wilde sau de Antoine de Saint Exupery, cu Micul Prinț. Secolul al XX-lea avea să aducă și o varietate de cercetări literare asupra povestirii și a basmului. Remarcabil este studiul devenit clasic, Morfologia basmului, al lui Vladimir Propp, publicat în 1928, care caută să identifice constantele narative, tehnice și formale, ale povestirile din toate epocile și din toate spațiile. Această „gramatică” a formelor elementare ale povestirii a servit de fundament lucrărilor comentatorilor moderni, fie ei psihanaliști freudieni sau jungieni, folcloriști, comparatiști. Autor necunoscut - Brahma pe un hamsa, Himachal Pradesh, cca 1700 S-ar părea că povestirea tradițională a fost discutată și analizată în mod exhaustiv de antropologi, istorici ai mentalităților, istorici literari,…

Mai mult...

Teoria cunoașterii era inseparabilă în epocă de teoria semnelor, Condorcet acordând o funcție centrală limbajului, limbilor, tipurilor de scriitură; semnele fac posibile combinații de senzații, dar și noi combinații, în procesul gândirii omul înțelegând, explicând, combinând, limbajul traducând procesele gândirii

Marie-Jean-Antoine-Nicolas Caritat, marchiz de Condorcet (1743-1794) a fost om politic, economist, politolog, matematician și filosof francez. A fost inspector general al Monedei, numit de Turgot, controlor general al finanțelor, apoi Ministru al finanțelor, a fost un discipol al lui d’Alembert, căruia îi datorează primirea în Academia franceză, a fost un apropiat al enciclopediștilor în general și în particular al lui Voltaire. A participat activ la Revoluția franceză, de partea Girondinilor, a fost ales în Adunarea legislativă, în 1791, și în Convenția Națională din 1792. A elaborat proiectul unei Constituții și un ghid electoral care nu au fost pe placul Iacobinilor, căzând în dizgrația lui Robespierre, ceea ce avea să-i aducă emiterea unui mandat de arestare. Profitând de un răgaz între emiterea mandatului de arestare și arestarea efectivă, Condorcet s-a ascuns pentru câteva luni în casa doamnei Vernet. În cele cinci luni cât a stat ascuns, Condorcet a scris o carte recent tradusă în limba română: Schița pentru un tablou istoric

al progreselor minții omenești, traducere din limba franceză de Roxana Iordache, București, Editura Herald, colecția „Cogito”, 2021, 240 p. Până la această carte, Condorcet era cunoscut pentru studiile sale de matematică (Essai sur le calcul intégral sau Essai d’analyse) sau de științe politice (Cinq Mémoires sur l’instruction publique; Opinion sur les emigrants; La République française aux hommes libres). Schița pentru un tablou istoric al progreselor minții omenești omenești, apărută postum, va deveni cea mai cunoscută operă a sa. La puțin timp după ce-și încheie scrierea, Condorcet părăsește „ascunzătoarea”, dar este arestat, două zile mai târziu fiind găsit mort în celula sa, în circumstanțe neclare până astăzi, crimă, sinucidere, boală. Când în 1989 s-a celebrat bicentenarul Revoluției franceze, în mod simbolic osemintele lui Condorcet au fost transferate la Panteon; sicriul era gol, osemintele sale nefiind găsite vreodată. Benoît-Louis Prévost - gravură frontispiciu pentru Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers, 1751 Cartea lui Condorcet, Schița pentru un…

Mai mult...

Cartea Introducere în alchimia interioară daoistă, de Isabelle Robinet, este o remarcabilă cercetare asupra alchimiei chineze, subiect care pentru mult timp a fost cufundat mai mult în legendă și mit, decât în aprofundare teoretică. Dacă alchimia interioară daoistă, disciplină atât intelectuală, cât și fiziologică, își conduce discipolii către iluminare, cu aceeași îndemânare Isabelle Robinet își conduce cititorii într-un univers fascinant acoperit secole de-a rândul de necunoaștere, de ignoranță.

Pentru cei mai puțin dispuși să caute în profunzime, care se mulțumesc să rămână la suprafața lucrurilor, alchimia nu este altceva decât arta transmutației metalelor, o pseudo-știință răspândită în Evul Mediu european; este arta de a face aur, prin care mulți au căutat să se îmbogățească, cu cheltuieli și eforturi minime. Cu siguranță mulți necunoscători au îmbrățișat cu bucurie definiția disprețuitoare a chimistului Fourcroy: „Alchimia i-a preocupat pe mulți nebuni, a ruinat o mulțime de oameni lacomi și smintiți și a înșelat o mulțime încă și mai numeroasă de indivizi creduli.” În adevăr, sub termenul de alchimie se află o realitate istorică vastă și complexă. Chimistul francez Marcelin Berthelot, membru al Academiei franceze, susținea că „Istoria alchimiei este teribil de obscură. Este o știință fără o rădăcină aparentă, care se manifestă brusc în momentul căderii Imperiului roman și care se dezvoltă de-a lungul Evului Mediu, în mijlocul misterelor și al simbolurilor, fără a ieși din stadiul de doctrină ocultă și

persecutată; savanții și filosofii se amestecă și se contopesc cu halucinații, cu magicienii, cu șarlatanii și uneori chiar cu nelegiuiții, cu escrocii, cu otrăvitorii și cu falsificatorii de bani.” Dar spusele lui Marcelin Berthelot nu conțineau nimic defăimător la adresa alchimiei, de vreme ce el însuși a studiat-o cu asiduitate și a scris tratate despre antica disciplină, ele dădeau curs opiniei publicului larg. A fost nevoie de studii, de cercetări, de abandonarea practicilor oculte, pentru ca în vremurile moderne alchimia să revină la statutul ei adevărat. Mult timp s-a crezut că alchimia s-a răspândit din vechiul Egipt în jurul bazinului Mării Mediterane, în vreme ce studii aprofundate au arătat că alchimia era cunoscută și practicată în China, India, Egiptul faraonic, Islam, în vechiul Israel, pentru a cunoaște un nemaiîntâlnit avânt în Occidentul medieval (Avicenna, Roger Bacon, Arnaud de Villeneuve, Nicolas Flamel) și în Occidentul modern (Paracelsus, John Dee, Cornelius Agrippa von Nettesheim, Gerard Dorn, Robert Fludd, Michael Maier, Michael Sendivogius,…

Mai mult...

Sylvie Monpoint face o incursiune prin mitologie urmărind tema schimbătorilor de piele, atrăgând atenția asupra dimensiunii simbolice a mitului, dar și a faptului că mitul nu vorbește rațiunii, ci se adresează într-un limbaj simbolic, un limbaj uitat.

„Ceea ce este cel mai profund în om este pielea.” Sunt cuvintele lui Paul Valéry, care continua susținând că locul central îl ocupă suprafața și nu aparența. Pielea este locul unde se desfășoară datele esențiale de ordin multiplu ale omului – biologice, psihologice, culturale, psihanalitice – care fac din corp un loc de sprijinire a psihismului individual și locul schimbului cu altul și cu cultura. Parcurgând aceste rânduri cu siguranță nici un cititor nu ar fi fost surprins dacă ele deschideau un comentariu la o carte despre biologia pielii, dar cartea de care ne vom ocupa în rândurile care urmează, scrisă de Sylvie Monpoint, se intitulează La peau dans l’initiation maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques” (no. 99), 2021, 122 p. Medic dermatolog în viața profană, Sylvie Monpoint lucrează de mai bine de 25 de ani în „La Grande Loge Feminine de France”, în Ritul Scoțian Antic și Acceptat. Anterior Sylvie Monpoint a publicat următoarele lucrări:

La Peau devoilée ou la dimension spirituelle de la peau; Zorro, un initié sous le masque; Les Sentiers oubliés de la Beauté și La Peau de Sagesse. Sylvie Monpoint nu-și propune o prezentare în detaliu a structurii pielii, a funcțiilor sale sau a mecanismelor atingerii, nici a senzațiilor plăcute sau de durere resimțite prin atingere, rezumându-se la câteva elemente de bază care să mijlocească înțelegerea rolului extrem de important al acestui înveliș în viața omului: „Datorită ei, cum ar face-o o prelată, apa cerului și a mării, vântul, praful și microbii nu pot intra în noi. Ea filtrează razele soarelui și menține temperatura noastră internă. Ea ne adăpostește și ne ocrotește. […] În realitate, ea ne conține nu atât pentru că ține părțile la un loc, cât pentru că înconjoară conținutul nostru corporal și îl unifică într-o entitate bine definită.” Pornind de la o distincție a lui Gaston Bachelard despre afară și înăuntru, teoretizată în La Poétique de l’espace, autoarea…

Mai mult...

Ioan Alexandru Tofan nu l-a întâlnit pe Părintele Scrima cât timp acesta a fost în viață, dar l-a întâlnit în spirit și ni-l arată nouă ca pe omul care a reușit să trăiască constant experiența întâlnirii cu Duhul, pentru că André Scrima nu a ales cultivarea discursului teologic, ci creștinismul „proaspăt, viu, pus mereu la încercare la răscrucile vieții, eliberat de convenții și adevăruri luate de-a gata, redus la un dor infinit, mistuitor, de ceruri.”

André Scrima, un personaj aparent cunoscut, dar, în realitate, în continuare misterios, cu o viață trăită la limita legendei. Născut în 1930, Andrei Scrima studiază medicina, numai un an, fizica-matematică, unde nu a susținut examenul de licență, din cauză că o probă obligatorie era examenul de marxism, filosofia, absolvită în 1948, cu o teză despre „Logos și dialectică la Platon”, iar câțiva ani mai târziu face studii de teologie, încununate cu o teză sub îndrumarea părintelui Stăniloae, „Schiță a unei antropologii apofatice, în spiritul tradiției ortodoxe” În timpul studiilor de filosofie, Andrei Scrima s-a împrietenit cu filosoful Anton Dumitriu, intrând astfel într-un cerc de intelectuali unde i-a întâlnit, printre alții, pe Alexandru Mironescu, Sandu Tudor, Grigore Moisil, Eugen Schileru, Marcel Avramescu. După câțiva ani petrecuți la Mănăstirea Neamț, revine în București, lucrează la Biblioteca Patriarhiei, este translator la unele întâlniri ale Patriarhului Iustinian cu oaspeți străini; sunt anii în care se vorbește din nou despre Mănăstirea Antim, despre unicul fenomen

care a fost „Rugul aprins”, o experiență spirituală singulară în spațiul românesc; el însuși va publica, în 1996, cartea Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană. După ce îi uimește pe doi demnitari indieni cu vastele sale cunoștințe de indianistică, pentru Părintele Scrima începe un alt drum, un drum de aproape 35 de ani în care va studia și va preda în India, în Franța, în Statele Unite ale Americii, în Liban, va participa la Conciliul Vatican II. Revine în țară după 1990, aducând un suflu nou în acei ani de căutări, un alt limbaj, o altă viziune. Acestea sunt reperele biografice seci cuprinse în câteva rânduri, fără a putea surprinde tumultul unei vieți, amplitudinea trăirii, profunzimea căutărilor spirituale, descrise astfel de Andrei Pleșu: „Cosmopolit și totuși român, călugăr și totuși om de lume, ortodox, dar cu o anume aromă iezuită, André Scrima recită îndelung din Jalal ad-Din Rumi și din Rilke, din Emily Dickinson și Ion Barbu, din…

Mai mult...

Cartea lui Ștefan Bolea conturează complexa temă a umbrei la C.G. Jung în mod exemplar, cu acribie, consultând o amplă bibliografie, într-o cercetare în care fiecare filon este urmărit în profunzime, dar și în ramificațiile sale care privesc deopotrivă filosofia, literatura, arta.

„Suflete al meu, unde ești? Mă auzi? Vorbesc, te chem – ești aici? M-am reîntors, sunt din nou aici – mi-am scuturat de pe picioare colbul tuturor țărilor și am venit la tine, sunt la tine; după o călătorie lungă de ani buni, am ajuns din nou la tine.” Cuvinte ale lui Carl Gustav Jung, una dintre personalitățile cele mai importante ale secolului al XX-lea, întemeietor al psihologiei analitice, fondator de școală, deschizător de drumuri. Decenii de-a rândul, în publicistica românească numele psihiatrului elvețian era amintit în treacăt, opera lui fiind cunoscută unui număr restrâns de specialiști. După 1990 a început un susținut proces de recuperare a operei lui Carl Gustav Jung, de traducere a principalelor sale cărți, de traducere a studiilor semnificative despre influența sa în psihologia contemporană. În avangarda editării operei lui Jung se află editura Trei, cea care publică seria de „Opere complete”, în 18 volume; aceeași editură a publicat lucrările pe care C.G. Jung nu le-a

inclus în seria de Opere: celebra și misterioasă lucrare apărută postum, Cartea Roșie, apoi Analiza viselor, Cartea imaginilor, Viziuni, volumele 1 și 2. Tot la editura Trei apare colecția „Misterele inconștientului colectiv”, multe titluri purtând semnăturile unor discipoli ai lui C.G. Jung: Marie-Louise von Franz, June Singer, Verena Kast, Jolande Jacobi. La editura Nemira au apărut câteva titluri consacrate psihicului omenesc, visului și legăturilor sale cu lumea vizibilă și invizibilă, alchimiei, copilului etern, semnate de continuatori și discipoli ai lui C.G. Jung: Marie-Louise von Franz, Toni Wolff, Etienne Perrot, Edward F. Edinger, Robert Moss; colecția „Philemon” a fost coordonată de Lavinia Bârlogeanu, ea însăși autoare a unor cărți despre psihiatrul și psihologul elvețian: Jung îndrăgostit de suflet și Diavolul în viziuni, povești și vise. Nu putem încheia această succintă trecere în revistă a editării operei lui C.G. Jung și a studiilor consacrate înțelegerii sale fără a aminti cartea lui C.G. Jung, Amintiri, vise, reflecții, datorată lui Aniela Jaffé, tradusă la…

Mai mult...

Incursiune erudită într-o lume simbolică prin investigarea surselor poetice, patristice, filosofice, esoterice și masonice, cartea lui Thomas Grison este un necesar instrument de lucru pentru cel care se apropie de simbolismul trandafirului.

Thomas Grison este pasionat de lumea simbolurilor și de iconografia creștină, preocupări împlinite editorial prin publicarea câtorva cărți, cele mai multe prezentate cititorilor acestui site. Amintesc dintre acestea: Tarot et franc-maçonnerie . Resonances du tarot dans les rituels maçonniques; Le Symbolisme de l’épée; Iconographie du rite Ecossais Rectifié. Les tableux de grade, tome 1, Aprenti, Compagnon; tome 2, Maître, Maître Ecossais de Saint André; Le Symbolisme de l’abeille; Le Symbolisme du miroir. Entre illusion et Connaissance, toate apărute în colecția „Les Symboles Maçonniques”. Cu puțin timp în urmă a apărut o nouă carte a lui Thomas Grison: Le Symbolisme de la rose, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques”, 2021, 128 p. Necunoscut orientalilor și vechilor egipteni, trandafirul a fost cântat de marii poeți ai antichității grecești, de Homer, Sapho, Anacreon sau de Pindar. La sărbătorile lui Adonis se celebra venirea primăverii, culoarea roșie a trandafirului fiind urmarea unei triste întâmplări când Adonis a fost grav rănit de

mistrețul de pe muntele Liban: „căci Afrodita, alergând spre iubitul ei rănit, a călcat pe un tufiș de trandafiri albi; ghimpii nemiloși i-au rănit pielea gingașă și sângele ei sacru a colorat pentru totdeauna trandafirii albi în roșu”, scrie James George Frazer în celebra sa carte Creanga de aur. Consacrat lui Dionysos, trandafirul a fost asociat plăcerilor, sub diferitele lor accepțiuni: „Astfel, cu poeții greci cum ar fi Sapho sau Anacreon, trandafirul a devenit floarea tinereții, a plăcerilor, a sărbătorii și a frumuseții”, notează Thomas Grison. Admiratori ai grecilor, latinii au preluat și ei cultul frumoasei flori, marturii fiind versurile de inegalabilă frumusețe scrise de Cato, Ovidiu, Vergiliu sau Petronius. Atât grecii, cât și latinii au văzut în trandafir un simbol al primăverii, al renașterii naturii, al bucuriei de a trăi, latinii privind trandafirul și ca pe o floare a bucuriilor efemere, ca un simbol al vieții prea scurte, grăitoare fiind în acest sens scrierile lui Achille Tatius și Ausonius.…

Mai mult...