Interviuri

Olivier Pouclet: Putem găsi în cărți toate secretele ritualurilor, nimic nu va înlocui ceea ce trăiește inițiatul (II)

Bogdan Mandache

Așa cum francmasoneria lucrează la edificarea unei societăți ideale, munca de perfecționare a sinelui implică descoperirea celorlalți. Companionul este deci invitat să meargă să viziteze alte loji.

olivier pouclet

Francmasonul și piatra interioară Bogdan Mihai MANDACHE: Gradul de companion din francmasonerie are rădăcini operative? Olivier POUCLET: Ar fi iluzoriu să credem că francmasoneria succede lojilor operative, chiar dacă teoria unui metisaj progresiv a fost mult timp apărată. Sigur, anumiți intelectuali au frecventat mult timp loji de artizani în Anglia și Scoția veacului al XVII-lea, dar această realitate a dispărut total după crearea francmasoneriei în 1717. Promotorii acestei noi mișcări (J-T. Desaguliers, James Anderson, G. Payne) s-au inspirat din spiritul lojilor operative pentru a-i oferi o identitate. Ei nu urmăreau să se identifice cu artizanii, nici măcar cu constructorii catedralelor: o arhitectură pe care James Anderson o considera confuză și improprie. Francmasonul începuturilor privilegia arhitectura italiană a secolului al XVI-lea. Interesul pentru metafora construirii Templului i-a împins pe creatorii francmasoneriei să caute surse de inspirație în societățile inițiatice care foloseau și ele această metaforă a construcției. Gradul de companion aduce un omagiu lojilor operative, dar crearea gradului inițiatic de maestru, asociată mitului lui Hiram, este cea care constituie adevărata identitate a ordinului francmasonic. Se regăsesc astfel corespondențe

cu mișcarea franceză a companionajului, dar este vorba de un împrumut al anumitor uzanțe pentru a sprijini identitatea tăietorului în piatră. În fapt, francmasonul nu are de tăiat decît piatra sa interioară. Modelul arhetipal al tuturor templelor din diferite confrerii se referă la Templul lui Solomon, căci el reprezintă simbolic locuința lui Dumnezeu. James Anderson a scris primele Constituții inspirîndu-se din propria experiență de la loja din Aberdeen, în Scoția. Această lojă de artizani, în care lucra și tatăl său, primea, în secolul al XVII-lea, nobili și oameni din profesii străine meseriei de artizani, care erau numeric jumătate din aderenți. Nu se știe cu adevărat care era rolul acestor intelectuali, în afară de participarea lor financiară la dispozitivul de ajutor mutual al zidarilor de meserie. Demnitatea de ospitalier era de altfel sigur o urmă a procedeului de securitate financiară și de susținere a…

Interviuri

Olivier Pouclet: Putem găsi în cărți toate secretele ritualurilor, nimic nu va înlocui ceea ce trăiește inițiatul (I)

Bogdan Mandache

Dacă inițiatul nu are conștiința totală a naturii sacre a practicii sale, el riscă să confunde francmasoneria cu o asociație profană și poate va fi decepționat față de viitorul său

olivier pouclet

Medic psihiatru, Olivier Pouclet lucrează în cadrul centrului ospitalier specializat din Jury-les-Metz, din Lorena. Preocupat de studierea masoneriei, Olivier Pouclet este autorul lucrărilor Le cheminement de l’Apprenti franc-maçon: interprétation psychologique et symbolique, Maison de Vie Editeur, Paris, 2016 și Le cheminement du Compagnon franc-maçon: une étape clé de la construction de l’initié, Maison de Vie Editeur, Paris, 2018. Sensul simbolic original Bogdan Mihai MANDACHE: Termenul de inițiere este folosit tot mai des în ultima vreme, în contexte tot mai variate, riscînd să-și piardă înțelesul prim. Ce este inițierea masonică? Olivier POUCLET: Inițierea este o ceremonie care permite candidatului să treacă într-o dimensiune sacră, în opoziție cu lumea obișnuită calificată ca fiind profană. Francmasoneria corespunde acestei definiții, cu intenția de a construi o societate umanistă liberă și egalitară. Dacă ritualurile se inspiră din cele ale societăților inițiatice tradiționale și antice, francmasoneria propune o schemă spirituală inspirată de cultura occidentală iudeo-creștină. Scrierile biblice constituie deci o sursă importantă în studierea simbolurilor francmasonice.  Mișcarea a ales totuși să nu se limiteze la o orientare unică, respingînd ideea unui dogmatism, revendicînd o poziție laică. În adevăr, Ordinul

masonic propune referințe foarte eclectice, provenite din cultura occidentală, cum ar fi Cabala, Gnoza, Alchimia sau miturile grecești. Datorită acestui ansamblu, cu aparență heterogenă, francmasoneria își creează propriul mit, pe care alege să nu-l dezvăluie decît începînd cu gradul de maestru. Primele două grade nu vorbesc deloc despre Hiram, deși personajul poate fi considerat ca fiind părintele fondator al francmasoneriei. Chiar în jurul mitului lui Hiram se organizează procesul identitar al noii instituții. Cred că pînă la primele Constituții din 1723, identitatea mișcării încă nu era afirmată, căci ritualurile erau calchiate după cele ale masoneriei operative anglo-saxone. Primele două grade erau legate de această istorie. Fiecărui grad al lojii albastre îi corespunde o perioadă din evoluția umanității, ucenicului fiindu-i asimilată copilăria, companionului adolescența, iar maestrului vîrsta adultă. Contrar societăților tradiționale care propun un rit unic de trecere…

Cărţi

Mathnawî, o epopee spirituală

Bogdan Mandache

Mathnawî a fost prezentată rînd pe rînd ca o carte de poezie mistică sau ca un comentariu general de teologie islamică, un comentariu esoteric al Coranului, un expozeu al gîndirii și viziunii mistice, o doctrină metafizică, un studiu aprofundat de psihologie, o metodă pedagogică extrem de subtilă; în realitate este o strălucită sinteză a celor amintite.

rumi-mathnawi-poeme-parabole-și-învățături-sufite

Rumi este unul dintre cei mai cunoscuți poeți persani, un personaj venerat din Turcia pînă în Extremul Orient. Jalal al-Din Rumi (1207-1273) s-a născut la Balkh, în Afganistanul de astăzi, era fiul unui mistic și teolog renumit, Baha’ al-Din Walad, care de frica invaziei mongole și-a protejat familia plecînd în exil, un exil care l-a purtat la Mecca, apoi la Damasc unde tînarul Jalal și-a desăvîrșit formația intelectuală, pentru a se stabili în Anatolia, numită Rum, țară a grecilor, de unde și supranumele de Rumi. Parte din instrucție, Jalal o datorează tatălui, iar după moartea acestuia lui Burhan al-din Muhaqqiq, cel care l-a introdus pe tînărul Jalal în științele spirituale, așa încît la moartea lui Burhan (1240) Jalal al-Din încheiase studiul științelor exterioare și parcursese gradele spirituale ale ascezei și ale contemplării interioare, era deja o personalitate mistică recunoscută. Învățătura sa aduna în jurul său un mare număr de discipoli atrași de renumele său. Operele majore ale lui Rumi sînt opere poetice, Dîvan-e Shams și Mathnawî. Dîvan-e Shams este un monument al poeziei persane, unul din jaloanele filosofiei islamice; este un imn închinat tînărului și

frumosului derviș care devine “martorul contemplației”, cel care pentru un timp a absorbit toate clipele lui Rumi. Cunoscătorii filosofiei islamice susțin că poemul lui Rumi trebuie citit după parcurgerea cărților lui Ibn’Arabi sau Sohravardî, întrucît se impune o comparație între meditațiile asupra lui Dumnezeu revelat și asupra Feței umane a divinității. Scrierile lui Rumi sînt cunoscute publicului român datorită traducerilor apărute la Editura Herald. Recent a apărut un nou volum al lui Rumi: Mathnawî. Poeme, parabole și învățături sufite, traducere din limba engleză: Walter Fotescu, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2019, 432 p. Mathnawî este o epopee spirituală, titlul cărții venind de la forma prozodică folosită, distihuri rimînd între ele, avînd o armonie silabică generală. S-a spus despre Rumi că a fost un mare mistic, un maestru spiritual, un teolog, mai puțin că a fost unul din…

Cărţi

Vladimir și Vera – identități fluide

Bogdan Mandache

Cartea Aurorei Liiceanu despre cuplul Nabokov este scrisă într-un stil atrăgător, oferă o lectură captivantă, îmbină talentul scriitoricesc cu finețea observațiilor psihologice despre viața unui scriitor celebru, vegheat dintr-o aparentă umbră de soția care a ales să rămînă împreună, dincolo de ispitele cărora Vladimir le cedase în multe rînduri.

aurora-liiceanu-tânăra-cu-părul-alb-misterul-nabokov

Dacă relațiile interpersonale sînt marcate de atitudini care merg de la condescendența protectoare la supunerea recunoscătoare, trecînd prin respectul între egali, relația familială și conjugală aduce un torent de emoții, pulsiuni, dorințe, gînduri, identificări, respingeri, un amestec greu de definit care-l pune pe fiecare partener în fața unei probe dificile, aceea de a deveni o lume pentru ființa iubită și de a transforma ființa iubită într-o lume. Michela Marzano vorbește despre paradoxurile și dificultățile inerente „întîlnirii între două ființe întrupate care sînt în joc în actul iubirii: două subiecte care merg unul către celălalt animate, deopotrivă, de senzații corporale și de proiecții imaginare; doi indivizi care, cel mai adesea, sînt sfîșiați între o dorință fizică care nu cere decît să fie potolită/satisfăcută, și o dorință sublimată care împodobește ființa iubită cu toate proprietățile și pe care o idealizează.” Unul dintre cele mai cunoscute personaje ale mitologiei antichității elene este Ulise, a cărui viață nelipsită de peripeții și încercări a fost subiectul epopeii Odiseea a lui Homer; încă din antichitate, Ulise a fost considerat de unele școli filosofice drept model al înțelepciunii și al virtuții. Heraclit spunea că, privite de aproape, toate

rătăcirile lui Ulise nu sînt decît o vastă alegorie, eroul fiind un instrument prin care Homer a predat lumii lecția înțelepciunii. Pradă valurilor mării, Ulise ajunge pe insula lui Calipso, nimfa oferindu-i găzduire și păstrîndu-l la ea timp de zece ani, după alte surse șapte ani sau chiar un an. Acolo, Ulise a întîlnit desfătarea, cade pradă asaltului lumii senzației, a plăcerii, a dorințelor, deși în străfundul sufletului păstra dorința de a se întoarce la Itaca, unde Penelopa țesea și destrăma în așteptarea iubitului soț. Lui Ulise i-a fost greu să se desprindă de frumoasa Calipso, a fost nevoie de intervenția zeilor pentru ca Ulise și marinarii săi să uite „viersul Sirenelor dumnezeiești”. Penelopa este un exemplu de fidelitate, dar așteptarea ei nu este nici obligatorie, nici necesară; paradoxal…

Cărţi

Porțile templului

Bogdan Mandache

Pentru a răspunde întrebării dacă există o lume profană, Franck Zimmer pornește de la etimologia cuvintelor lume (mundus, ornament, lume, pur) și profan (profanus, pro-înaintea, fanum, loc consacrat).

franck-zimmer-les-Portes-du-Temple

Senzația celui care privește portalul central al catedralei din Chartres este că se află în fața unei succesiuni de porți; aceasta este imaginea pe care o creează stîlpii și bolțile arcuite. Despre poarta care separă profanul de sacru, despre poarta de unde începe aventura candidatului la inițiere este cartea lui Franck Zimmer, Les Portes du Temple. De l’ignorance à la Connaissance, Paris, Maison de Vie Editeur, Collection „Les Symboles Maçonniques”, 2019, 124 p. Despre Franck Zimmer editorul nu spune decît că este la prima carte, rod al experienței și cercetărilor asupra simbolurilor templului. Să-l urmăm în călătoria sa. Pentru a răspunde întrebării dacă există o lume profană, Franck Zimmer pornește de la etimologia cuvintelor lume (mundus, ornament, lume, pur) și profan (profanus, pro-înaintea, fanum, loc consacrat). În consecință, lui Franck Zimmer formularea lumea profană i se pare expresie a unei orbiri a spiritului, pentru că pretutindeni unde este viață este mister, și misterul este prin esență sacru: „Natura nu este un spațiu sacru, un adevărat templu sub cerul liber? Lumea naturală nu este profană, este vie și se creează în

fiecare clipă. Este deci sacră.” Și atunci unde și ce este profanul? Unde construiește omul templul? Lumea profană ține de domeniul existenței, trecerea de la profan la templu se face mai întîi prin depășirea unor obstacole, prin trecerea unor probe. Obstacolele nu pot altera dorința inițiatică și îl aduc pe postulant în fața porții pămîntului, acolo unde începe ritualul de inițiere. Grotele, cavernele sînt universuri minerale, sînt locuri folosite de cei din vechime nu numai ca refugii, ci și ca locuri de inițiere, de învățătură. În masonerie, cabinetul de reflecție întruchipează proba pămîntului, simbolizează locul originar; întreg simbolismul cabinetului de reflecție îl îndeamnă pe candidat la vigilență și perseverență. Ritualul continuă cu proba aerului, însoțită în lojă de un zgomot nefiresc față de liniștea începutului ritualului, este tumultul pasiunilor care tulbură armonia templului. Franck Zimmer insistă pe actul ritual al…

Eseuri

Așteptarea vizitatoarei supreme

Bogdan Mandache

Triumful morții, fără a fi o apologie a morții, este un roman în care D’Annunzio adună semne ale vanității tuturor actelor terestre, sedimente ale morții, începe cu scena unei sinucideri și se încheie tot cu o sinucidere, a eroului, Giorgio, și a iubitei sale, Ippolita.

Gabriele-D'Annunzio

Gabriele D’Annunzio (12 martie 1863, Pescara – 1 martie 1938, Gardone Riviera), prinț de Montenevoso, poet, romancier, dramaturg, jurnalist italian, erou al Primului Război Mondial, simbol al mișcării literare și artistice decadentiste. Biografii scriitorului italian remarcă trei perioade care i-au marcat formarea intelectuală și artistică: perioada romană (1881-1891), perioada napolitană (1891-1893) și perioada florentină (1894-1904). Au fost anii în care lucra ca ziarist, își scria poemele și romanele, frecventa cercuri artistice și mondene, era „însetat de mii de dorințe care de care mai ciudate și veșnic în căutare de noi neliniști”, după propria mărturisire. A urmat un deceniu parizian, D’Annunzio alegînd capitala Franței din cauza unor dificultăți financiare pe care le avea în Italia: „Muncesc în mijlocul unor neplăceri infinite, așteptînd să se termine acest an nefast care pentru mine a fost într-adevăr bisect”, îi scria lui Emilio Treves. La Paris, D’Annunzio se bucura de faimă, cărțile sale se reeditau, iar faima îi era sporită de tumultul vieții mondene, „fiind omul cel mai căutat al sezonului, atît în saloanele aristocratice cît și în cele burgheze, artistice sau literare”, după cum

scrie Piero Chiara, autorul cărții Viața lui Gabriele D’Annunzio. Frecventa cercuri în care se întîlnea cu Sarah Bernhardt, contesa Anne de Noailles, Robert de Montesquiou, Maurice de Rothschild, Ida Rubinstein, Claude Debussy, Paul Valery, dar Parisul a fost pentru d’Annunzio nu numai locul unde a început să scrie poemul dramatic Martiriul Sfîntului Sebastian, ci și un bun prilej pentru sporirea „seraiului dannunzian”.    La începutul Primului Război Mondial D’Annunzio a militat pentru intrarea Italiei în război, revenind în țară „ca poet-profet al patriei”, în vara lui 1915 înrolîndu-se în armata italiană, participînd la misiuni militare navale și aeriene, dintre care cea mai cunoscută este survolarea Vienei, fapte pentru care primește medalia de aur pentru vitejie. Soarta orașului Fiume, nerevendicat de Italia, „i-a apărut ca o flacără a războiului, rămasă prin miracol aprinsă în cenușa încă fumegîndă a Europei eliberată de…

Cărţi

Uitarea și redescoperirea etruscilor

Bogdan Mandache

Cartea Etruscii, de Lucy Shipley, scrisă într-o manieră mai puțin obișnuită, este o incursiune alertă în cultura materială, în spiritualitatea etruscilor, oferă o lectură agreabilă și este o invitație la a ridica vălul uitării care părea că s-a așternut iremediabil peste o lume misterioasă, de cele mai multe ori neînțeleasă și pe nedrept privită cu superficialitate.

lucy-shipley-etruscii

Etruscii continuă să fie cufundați în mister, despre civilizația etruscă păstrîndu-se puține mărturii, cele mai multe ajungînd prin mijlocirea grecilor și romanilor. Se știe ca limba etruscă este dificil de înțeles, ceea ce face dificilă traducerea inscripțiilor etrusce în limbile moderne. În privința religiei, istoricii sînt unanimi în a-i considera pe etrusci poporul cel mai religios al lumii antice, fiind adepții politeismului. În plan cultural, etruscii secolelor al VIII-VI-lea î.C. au jucat un rol considerabil în avîntul cultural al Italiei, fiind mijlocitorii culturali între greci și romani. Anticii erau convinși că etruscii fuseseră adevărații educatori ai lumii italice, deși civilizația etruscă nu a acoperit geografic o zonă întinsă, ea fiind răspîndită cu precădere în Etruria, și fiind o civilizație urbană alcătuită din cetăți între care nu a existat o unificare economică sau politică durabilă. Istoricul Titus Livius considera că pîna la Imperiul Roman nu a existat altă putere decît cea a etruscilor. Secolul al VI-lea î.C. este considerat punctul de apogeu al puterii și civilizației etrusce. Etruscii aveau să înceapă sistematizarea  viitorului oraș Roma, unii istorici susținînd că numele orașului este de origine etruscă. Mai interesează astăzi pe

cineva istoria unui popor dispărut demult și care a lăsat puține urme, pe altcineva decît un număr restrîns de istorici și arheologi? O recentă apariție editorială încearcă să ne convingă că lumea etruscă mai are ce să ne spună: Lucy Shipley, Etruscii, traducere din limba engleză de Daniela-Rodica Fudulu, București, Editura Herald, colecția „Cultură & Civilizație”, 2019, 264 p. Lucy Shipley este doctor în arheologie etruscă, membru al echipei Andante’s Archeology, agenție de turism ce oferă tururi specializate în situri arheologice. Modalitățile de apropiere de civilizația etruscă ale lui Lucy Shipley sînt mai puțin obișnuite, dar pline de atractivitate, oferind informații, prezentînd lucrurile cu o plăcută simplitate. „De ce sînt imporatnți etruscii?” Și în răspuns ne îndeamnă să privim Sarcofagul Soților, o sculptură fascinantă, „reprezentarea unui bărbat și a unei femei, surprinși…

Cărţi

…și vînătorii nu au prins lebăda sălbatică

Bogdan Mandache

Anton Adămuț, după o scurtă privire asupra parabolei fiului risipitor, se oprește asupra a ceea ce pare un loc comun: Amicus Plato sed magis amica veritas, citată, rostită, invocată, dar greu, dacă nu imposibil, de atribuit, ceea ce face dintr-un loc comun, locus comuni, un locis obscuri.

anton-adamut-amicus-plato-sed-magis-amica-veritas

Se vorbește deseori despre genuri literare, dar a vorbi despre genuri filosofice sau despre statutul generic al unei scrieri filosofice poate părea cel puțin surprinzător. Cu toate acestea, nimic nu împiedică astăzi reflecția asupra genurilor filosofice, deși mari istorici ai filosofiei, cum erau Martial Gueroult scriind despre Descartes sau Victor Goldschmidt despre Platon, își întemeiau abordarea structurală a operei fără a ține seamă de aspectul literar; Victor Goldschmidt recunoștea în dialoguri o filosofie expusă într-o anume dinamică, admitea că dialogurile erau construite ca drame literare, dar avertiza că elementul dramatic al dialogurilor nu trebuie să precumpănească asupra elementului doctrinar, filosofic. Genul este o formă de organizare codificată care propune constrîngeri ale expunerii unei doctrine, este mai puțin un principiu de punere în formă a enunțurilor, cît un mod de instituire a expresiei filosofice. Multe din genuri își găsesc originea în forme de interlocuțiune practicate în școli care aveau ritualuri și reguli de învățare, un rol important avînd mijloacele mnemotehnice arhaice moștenite de la novicii școlii pitagoreice. Genul joacă rolul unei semnături pentru o filosofie care trebuie să-și ocupe locul în sînul instituțiilor, al comunității;

filosofia trebuie să impună legitimitatea discursului său la concurență cu alte tipuri de expresie care pretind de asemenea că se constituie ca un garant și un model al cuvîntului. Emergența abundentă de forme în filosofia antică arată pînă în ce punct condițiile culturale în sînul cărora se dezvoltă instituțiile cuvîntului filosofic sînt determinante. Grecii s-au inspirat din marea tradiție mitică și poetică, cuvîntul filosofic afirmîndu-se într-un context al unui registru teoretic orientat către rostirea adevărului. Începuturile filosofiei grecești au stat sub semnul unei forme de rostire a înțelepciunii care a tins către concentrarea adevărului uneori într-un nod aforistic, iar un astfel de nod poate fi „Amicus Plato sed magis amica veritas”, a cărui paternitate este în continuare prilej de ipoteze, ceea ce a stîrnit interesul filosofului Anton Adămuț care a configurat destinul disputei Aristotel-Platon pe tema…

Cărţi

Un mileniu de alchimie

Bogdan Mandache

Arthur Edward Waite nu și-a propus să realizeze o sinteză teoretică a alchimiei văzută ca operă spirituală, ci doar să înfățișeze cititorului fișe biografice, a căror lungime tipografică nu este nicicum proporțională cu opera celor prezentați.

arthur-edward-waite-alchimisti-de-a-lungul-secolelor

Știință misterioasă, alchimia a atras de-a lungul vremii oameni venind din orizonturi diferite ale cunoașterii, ale poziționării sociale, ale confesiunii religioase, toți atrași de curiozitățile unei arte care continua să atragă dincolo de eșecurile și dezamăgirile celor care vedeau în alchimie un pur exercițiu de transformare a metalelor, neîntrezărind că adevărata alchimie căuta să descopere starea superioară a lucrurilor umane. Biblioteca alchimică este alcătuită din zeci de mii de volume scrise de mii de autori și este extrem de diversă mai cu seamă datorită terminologiei care a variat de la o epocă la alta, de la un autor la altul; un subiect controversat încă este aria geografică în care s-a născut alchimia: să fi fost Babilonul, sau Egiptul, de ce nu Grecia? Alchimia a evoluat odată cu arta prelucrării metalelor, cu experiențele chimice, cu noile abordări culturale; în același timp, în fața asaltului exercitat de profani, alchimiștii au ales un limbaj încifrat care a ascuns adevăratul înțeles de ochii neinițiaților. Despre alchimie s-a scris mult, și cu temei, cu măsură, cu stăpînire a temelor, operei și termenilor, dar și cu diletantism în dorința de a

atrage un public dispus să accepte elucubrații, deloc interesat să treacă dincolo de suprafața lucrurilor. S-au scris istorii, s-au redactat dicționare, s-au realizat antologii de texte alchimice. Amintesc doar cîteva: Dom Antoine-Joseph Pernéty, Dictionnaire mytho-hermétique; Françoise Bonardel, Philosopher par le Feu. Anthologie des textes alchimiques; Christian Montésinos, Dictionnaire raisonné de l’alchimie et des alchimistes; Marcelin Berthelot, Collection des anciens alchimistes grecs; Eugène Canseliet, L’Alchimie expliquée sur ses textes classiques; Walter Scott, Hermetica. În România nu au existat preocupări în domeniul alchimiei, motiv pentru care atunci cînd chingile ideologice au cedat, editurile nu au avut un program coerent de traduceri, cele mai multe alegînd varianta facilă a traducerii unor titluri nesemnificative cultural, dar atrăgătoare pentru neinstruiți. Singura editură din România care a asumat un program editorial autentic în domeniul traducerilor textelor alchimice majore este Herald, care…

Cărţi

Corpul – materie și simbol

Bogdan Mandache

O carte despre corp așa cum l-a văzut, așa cum l-a simtit autoarea, o carte despre care spune că a crescut asemenea unui arbore din care a avut grijă să taie unele ramuri tocmai pentru a-l face să rodească. Totdeauna simbolismul s-a bazat pe raportul de analogie și corespondență între elementul subtil și imaginea grafică.

annick-de-souzenelle-simbolismul-corpului-uman

Dat constitutiv și evident al existenței umane, corpul nu a fost subiect de meditație pentru filosofi în aceeași măsură în care au fost sufletul și pasiunile sale. De aceea de multe ori corpul a fost tratat ca un corp/cușcă (Platon), un corp/mașină (La Mettrie), un corp/materie (Descartes); în ultima vreme corpul a devenit un obiect al științelor omului și societății, privirea deplasîndu-se de la obiectivitatea corpului biologic la subiectivitatea corpului erotic, de la esențialismul ontologic la evoluția culturală și socială a tehnicilor corpului. Fiecare dintre noi se naște, trăiește, moare, se înscrie în lume și este recunoscut de celălalt în și prin corpul său; el este vectorul dorințelor noastre și al bucuriilor noastre, a tot ce determină să ne înscriem în lume într-o manieră particulară și unică. Una dintre problemele majore în fața cărora se află filosofii care se preocupă de corp este statutul său extrem de ambiguu care nu poate fi redus nici la un simplu lucru, nici la cel al unei conștiințe gînditoare; i s-a consacrat un adevărat cult, dar în același timp este „sclavul” idealurilor noastre de frumusețe; în fond, corpul nu

pare acceptabil și demn de interes decît dacă devine un „obiect de stăpînit”. Dincolo de diverse limitări impuse de percepția contemporană asupra corpului, el are un loc și un rol central cînd reflectăm la specificitatea condiției umane, la fragilitatea noastră, la limitele noastre, la bolile noastre. În secolul trecut fenomenologia a operat o adevărată revoluție privitoare la reflecția asupra corpului, iar aceasta a generat un interes crescînd pentru studierea corpului, în discuție intervenind filosofi, sociologi, antropologi, psihanaliști, medici, biologi, teologi, esoteriști. Dintre abordările esoterice, una dintre cele mai notabile încercări de a surprinde microcosmosul uman îi aparține scriitoarei Annick de Souzenelle: Simbolismul corpului uman, traducere din limba franceză de Margareta Gyurcsik, București, Editura Herald, ediția a II-a cu o postfață a autoarei la ediția românească, colecția „Arhetip”, 2019, 440 p. Enigmaticul text Tabula Smaragdina ,…