Cărţi

Al Doilea Supraveghetor

Bogdan Mandache

În opinia lui Pascal Dumesnil, misiunea primă a celui de-al Doilea Supraveghetor este de a transmite cunoștințe ucenicului, de a transmite învățătura masonică în așa fel încât la împlinirea vremii ucenicii să fie pregătiți pentru a deveni calfe.

pascal-dumesnil-le-guide-maconnique-du-second-surveillant

Primele documente masonice, evident cele ale masoneriei speculative, de după 1717, arăta că lojile erau conduse de un maestru, asistat de doi supraveghetori. În timp acestora li s-au adăugat alte oficii, dar denumirea și misia lor în lojă nu face obiectul acestei note. Termenul de oficiu vine din latinescul officium arătând ca este vorba despre acte sau operații care se supun anumitor ritualuri, din acest punct de vedere termenul de oficiant fiind mai potrivit celui de ofițer, după cum arată Irène Maiguy. Așezat în mijlocul coloanei de la miazăzi, cu fața spre coloana ucenicilor, având ca atribut firul de plumb, Al Doilea Supraveghetor „este cel care veghează asupra…are grijă de…”, reprezentându-l pe cel care era „șeful de șantier al Templului lui Solomon”. „Bijuteria celui de-al Doilea Supraveghetor este perpendiculara, simbol al căutărilor interioare, al echilibrului și al căii drepte. Rolul său este acela de-a veni în întâmpinarea ucenicilor, de a le deschide drumul spre lumină. El răspunde de trezirea spirituală

a ucenicilor și asigură transmiterea tradiției, căci el formează noile «verigi» în scopul perpetuării înțelepciunii în lojă în forma cuvenită. Funcția celui de-al Doilea Supraveghetor este un simbol al frumuseții care împodobește și armonizează cu dragoste toate componentele edificiului. Firul cu plumb călăuzește spiritul spre axul său interior”, scrie Irène Mainguy. O recentă apariție editorială (Pascal Dumesnil, Le Guide maçonnique du Second Surveillant. Guide pratique eu manuel d’instruction, Paris, Editions Maison de Vie, 2020, 132 p.) pornește de la o experiență personală pentru a propune o reflecție mai mult practică decât dogmatică. Pascal Dumesnil a fost Secund Supraveghetor, nu avea experiență în oficii masonice în loja sa, dar a căutat să fie o bună călăuză pentru ucenicii pe care-i avea în grijă. Autorul nu și-a propus să prezinte o descriere a simbolurilor primului grad, ci mai curând și-a propus să înfățișeze cititorului viziunea sa, sensibilitatea sa, învățămintele sale din vremea când a fost Al Doilea Supraveghetor. În opinia lui Pascal…

Mai mult...
Cărţi

Pitagora, cabala, simbolismul masonic

Bogdan Mandache

Pentru autorul francez verigile lanțului de transmitere simbolică sunt Moise și Isus, Pitagora și Socrate, la care adaugă numele lui Confucius. Cartea lui Guy Chabas este și un mesaj de conciliere între tradiția greacă antică și tradiția iudeo-creștină, „pentru regăsirea înțelepciunii pierdute”.

guy-chabas-pythagore-kaballe-et-symbolisme-maconnique

În ritualul gradului de companion/calfă candidatul citește într-o atentă referire la cifra cinci, numărul celor cinci călătorii, numele celor cinci ordine arhitecturale, numele celor cinci simțuri, numele artelor liberale și numele a cinci înțelepți; dacă simțurile, artele liberale și ordinele arhitecturale sunt deasupra oricărui subiectivism, în privința înțelepților, numele acestora variază în funcție de obediență. În unele mari loji numele marilor inițiați sunt: Moise, Pitagora, Platon, Hermes Trismegistos, Paracelsus. În cartea sa La Symbolique maçonnique du troisième millénaire, Irène Maiguy menționează că unele mari loji propun numele lui Solon, Socrate, Licurg, Pitagora, INRI, sau Moise, Pitagora, Socrate, Isus, Confucius, sau Socrate, Pitagora, Moise, Isus, Mohamed, în vreme ce Marele Orient al Franței se întreabă cum poți să alegi între cei mai reprezentativi filosofi; Socrate, Pitagora, Platon sunt printre cei mai reprezentativi, dar pot fi uitați Budha, Zarathustra, Moise, Confucius și atâția alții? Întrebare legitimă, la care este greu de răspuns. Dincolo de controverse, cert este că una dintre cele mai

fascinante personalități ale filosofiei antice este Pitagora, întemeietor de școală, filosof, primul teoretician al arithmo-magiei și armoniei. Mulți cărturari antici dau seamă despre viața și concepțiile lui Pitagora, încât nu este surprinzător că mai toate obediențele masonice și-l revendică drept înainte-mergător. Acesta trebuie să fi fost și gândul lui Guy Chabas când a purces la scrierea recentei cărți pe care o propune cititorilor: Pythagore, Kabbale et symbolisme maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „ Les Symboles maçonniques”, 2020, 126 p. Pitagora a fost un filosof prețuit încă din antichitate, despre el scriind Diogene Laertios, Porphyrios, Isocrate, Clement Alexandrinul, Aulus Gellius, Iamblichos. Pornind de la aceste surse, Guy Chabas schițează un profil istoric, amintind lungile sale călătorii, inițierea în mistere, fondarea școlii de la Crotona, importanța matematicii în doctrina pitagoreică. Guy Chabas găsește că o posibilă filiație între pitagoreici și configurarea cabalei nu este cu desăvârșire exclusă, existând numeroase legături între învățătura transmisă de Moise și filosofia neoplatoniciană, care a…

Mai mult...
Cărţi

Doctrină și practică spirituală

Bogdan Mandache

Opera lui Ibn Arabi și-a pus amprenta în mod profund asupra spiritualității islamice, învățătura lui influențând în mod decisiv gânditorii mistici islamici suniți și șiiți, el fiind la temelia literaturii confreriilor, a sufismului „popular”, așa cum este practicat încă de milioane de musulmani. Nu a fost la originea vreunei confrerii, dar este părintele spiritual al unei „familii” care a transmis moștenirea din generație în generație.

Ibn-Arabi-Doctrina-si-practica-spirituala

Ibn Arabi (1165-1240) a fost un cunoscut filosof, mistic, un deschizător de drumuri în ale esoterismului, născut la Murcia, în Andaluzia, provenind dintr-o ilustră familie arabă, originară din Yemen. A studiat la Sevilla disciplinele clasice ale islamului, a continuat studiile în diferite orașe iberice și din Maghreb. În anul 1201 a părăsit definitiv Peninsula Iberică alegând alte teritorii unde spera ca esoterismul său să nu stârnească atâta neîncredere cum o făcuse în orașele prin care trecuse până atunci. A călătorit în Egipt, Siria, Irak, Anatolia, în anul1 225 instalându-se definitiv la Damasc, unde va muri în anul 1240. Tatăl său a fost militar de carieră, în serviciul califului Yusuf, și a insuflat fiului său câte ceva din ceea ce definește cariera militară; la un moment dat, tânărul Ibn Arabi a avut o viziune în care îi apărea Isus, primul său maestru, după cum repeta el frecvent, iar aceasta l-a determinat să renunțe la o posibilă carieră militară. Treptat s-a retras

din tumultul vieții optând pentru asceză și rugăciune. „Viziunea de la Cordoba”, în cursul căreia a întâlnit profeți care i-au arătat că este chemat să exercite o magistratură spirituală mahomedană, i-a dezvăluit nebănuite, neștiute chemări mistice. A învățat de la maeștrii sufi andaluzi, oameni de condiție socială modestă, foarte săraci, practicarea virtuții, umilința în sensul nobil al termenului, abnegația, simplitatea, toate acestea conferindu-i lui Ibn Arabi statutul de „teodidact”. Ibn Arabi a învățat multe de la acești maeștri modești social, dar pioși și austeri, care i-au insuflat dorința de a duce mai departe doctrina mistică monistă care a integrat numeroase elemente gnostice, totul închegându-se într-unul dintre elementele fundamentale ale sufismului târziu. Omagiul său către maeștri este exprimat în Ruh al-quds și al-Drrat al-fâkhira. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt al-Futuhât al-Makkiya și Fusus al-hikam. Aceasta din urmă a cunoscut două ediții în limba română, sub numele de Cartea înțelepciunii, în traducerea lui Ilie Iliescu, apărute la Editura Herald. De…

Mai mult...
Cărţi

Gradul de maestru și simbolica sa

Bogdan Mandache

„A trăi sub acacia, acesta este destinul adevăraților maeștri masoni, sub acea acacia care protejează pentru totdeauna un locaș al învierii de unde țâșnește viața transfigurată”, spune Pierre Dangle

pierre-dangle-le-grade-de-maitre-et-sa-symbolique

După cărțile despre gradele de ucenic și companion, în mod firesc atenția lui Pierre Dangle se îndreaptă către gradul de maestru: Le Grade de maître et sa symbolique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles maconniques”, 2020,128 p. Lojile inițiatice din vremea noastră nu mai construiesc temple, dar trebuie să vegheze asupra spiritului care domnește în viața masonică. Pierre Dangle deplânge confuzia și uitarea care iau locul elementelor fundamentale care jalonează drumul către marile mistere, totul pe fondul unei nejustificate grabe de a ajunge cât mai repede la „gradele înalte”. În recenta sa carte, Pierre Dangle își propune să facă perceptibilă realitatea inițiatică a gradului de maestru. Întregul proces de înțelegere a inițierii gravitează în jurul conceptului de mister, cel care deosebește profanul de inițiat. Sigur, misterul nu poate fi explicat, el trebuie acceptat, așa cum spunea M.-M. Davy: „Adevărata cunoaștere revelată prin apropierea misterelor este trecerea de la existență la esență, de la iluzie la realitate, de la

mental la inimă, de la văzut la nevăzut.” Pierre Dangle observă bine că lumea modernă are tot mai puține legături cu lumea misterului, că doar „constructorii” întrețin și cultivă o vie relație cu meseria artizanală și cu misterul. Descoperirea principiilor meseriei este urmată de punerea în coerență a spiritului și a mâinii, acțiuni care se desăvârșesc prin intrarea pe calea misterelor, deschisă de mitul lui Hiram. Așa cum și-a obișnuit cititorii în precedentele cărți, Pierre Dangle face dese apropieri cu miturile egiptene, acum apropiind mitul lui Hiram de legenda lui Osiris, consacrând pagini interesante apropierii celor două destine, făcând trimiteri la literatură (Gerard de Nerval), arheologie (A. Renoir), muzică (Wolfgang Amadeus Mozart) sau alchimie (Michael Maier). Pe tot parcursul argumentației sale, Pierre Dangle amintește că învierea lui Hiram nu este în trup, ci în tradiția pe care o perpetuează maeștrii. Sunt în recenta carte nuanțe și considerații interesante despre masonii operativi și cei speculativi. Astfel, în masoneria operativă, după perioada…

Mai mult...
Cărţi

Simbolica gradului de companion

Bogdan Mandache

S-a spus de multe ori, cu deplin temei, că gradul de companion/calfă este tratat cu superficialitate în lojile moderne, ca o etapă, ca și când masoneria ar fi un traseu montan, între ucenic și maestru, deci fără mare încărcătură spirituală

pierre-dangle-le-grande-de-compagnon-et-sa-symbolique

În primăvara acestui an scriam aici câteva rânduri despre cartea lui Pierre Dangle, Le Grade d’Apprenti et sa symbolique. Pierre Dangle este un autor cunoscut de literatură masonică, multe dintre cărțile sale fiind prezentate pe acest site. Recent a publicat continuarea firească a cărții despre ucenic, Le Grade de Compagnon et sa symbolique, Paris, editions Maison de Vie, collection „Symboles maconniques – Symboles universels”, 2020, 120 p. S-a spus de multe ori, cu deplin temei, că gradul de companion/calfă este tratat cu superficialitate în lojile moderne, ca o etapă, ca și când masoneria ar fi un traseu montan, între ucenic și maestru, deci fără mare încărcătură spirituală. În atare situații, totdeauna se uită că necesara instrucție pentru următorul grad nu poate ocoli învățătura gradului de companion: „Companionajul corespunde acestei etape cruciale în care fratele se confruntă cu realitatea vieții inițiatice prin intermediul legilor sale, a numerelor sale, a formelor sale vii elementare.” Gradul de companion nu conține revelații tehnice deosebite,

deși face trimiteri explicite la artele liberale, la stilurile arhitectonice, este mai mult o desăvârșire a vieții artizanale, o trăire a misterelor. Definit de trecerea de la perpendiculară la nivelă, companionul descoperă și practică coerența între a trasa și a construi. Arta de a trasa îl va îndruma în întreaga sa muncă de constructor, muncă în care va descoperi locul numărului în mitul creației. Anticii prețuiau mult numărul, Nicomah de Gerasa, pitagorician din secolul I î.e.n., spunea că haosul primitiv, lipsit de ordine și de formă, a fost ordonat după număr. Pierre Dangle aduce aici câteva nuanțe amintind sursele egiptene ale mitului creației, invocându-l pe zeul Thot, după care totul este număr. Cinci, numărul companionului este de asemenea numărul lui Thot. După câteva pagini în care invocă/evocă simbolismul egiptean al numerelor, Pierre Dangle revine la numărul cinci și la companionaj sărind direct la cifrele evocate de Michael Maier în celebra sa carte Atalanta fugiens. Una dintre puținele afirmații de reținut…

Mai mult...
Cărţi

Scrierile gnostice de la Nag Hammadi

Bogdan Mandache

Pornind de la ideea că religia și politica se suprapun în dezvoltarea creștinismului, Elaine Pagels abordează în cartea sa câteva teme cruciale pentru înțelegerea creștinismului, pentru înțelegerea textelor gnostice: controversa asupra învierii lui Hristos: eveniment istoric sau simbol?

elaine-pagels-scripturile-gnostice-de-la-nag-hammadi

Gnosticismul, mișcare spirituală afirmată în primele secole ale erei creștine și redescoperită în plină modernitate, continuă să suscite în egală măsură admirație și nedumeriri. De multe ori, amândouă atitudinile vin din necunoașterea sensului profund al termenilor de gnostic și gnosticism. Gnosticul este cel care cunoaște, cel căruia îi este dată o experiență a absolutului ca experiență primă și ultimă. Clement Alexandrinul spunea că ”gnoza este, ca să spun așa, o desăvârșire a omului ca om, care, prin știința lucrurilor dumnezeiești, duce la desăvârșire și purtarea și viața și cuvântul omului, în unire și de acord cu sine însuși și cu Cuvântul cel Dumnezeiesc”. Gânditorii antici discutau într-un climat liniștit despre gnoză, fapt care nu a mai fost repetat în vremurile moderne când gnoza era privită cu ostilitate în unele medii creștine, fiind asimilată punerii în discuție a fundamentelor creștinismului, aducerea unui relativism al interpretărilor. De altfel, Clement prefigura că „pentru aceea sunt acoperite de pilde tainele cele sfinte ale profețiilor;

sunt păstrate pentru cei aleși și pentru cei pe care credința lor i-a rânduit spre gnoză”. Pentru a ajunge la semințele gnozei, spunea același cărturar al lumii antice, este nevoie de perseverență, de căutare, de cercetare vreme îndelungată, de multă osteneală. Perspectiva asupra gnozei se deschide în momentul în care misterul nu mai este a priori ceva de necunoscut, ci devine ceva inexprimabil. Comparată deseori cu mistica, experiența gnostică este una care implică muncă, exercițiu, efort, disciplină. În ciuda numeroaselor studii despre acest fenomen, despre experiența metafizică a absolutului, gnosticismul este una dintre cele mai complicate probleme cu care se confruntă istoricul religiilor, fiind un punct de convergență unde se întâlnesc creștinismul, iudaismul, misteriile eleniste, religiile orientale. Deși se cunosc bine sursele, împletirea acestor curente a creat numeroase dificultăți de interpretare; multe lucruri încă scapă, există sisteme gnostice cărora istoricii religiilor nu le găsesc înțelesul adecvat, după cum există o infinitate de sisteme în interiorul aceleiași școli. Mult timp ocolit,…

Mai mult...
Cărţi

Breviar hermeneutic

Bogdan Mandache

Radu A. Cernătescu propune cititorilor săi un parcurs având ca borne 25 de cărți fundamentale, cărți pe care cititorul le ia cu sine pentru lunga ședere în Paradis: „Prin lectură, omul își descoperă înainte de toate gândirea simbolică, un fel de grădină a plăcerilor plasată dincolo simțuri și la capătul tuturor religiilor. Acolo ne așteaptă pomul Cunoașterii, centrul lumii, Grădina Edenului, tărâmul ascuns care promite odată cu ieșirea la supra-cunoaștere o vita secunda plină de desfătări și sunet de foi.”

radu-cernatescu-o-cultura-jurnal-hermeneutic

Jorge Luis Borges își imagina Paradisul ca pe o bibliotecă. Prin anii’60 ai veacului trecut, când vederea sa începuse să slăbească, un elev care era și librar în Buenos Aires, Alberto Manguel, îi citea texte din Kipling, Stevenson, Henry James sau Heine. Pentru Manguel cele mai multe erau texte necunoscute, în vreme ce Borges își amintea propoziții și paragrafe întregi. Fiecare cititor are propria istorie a lecturii, fiecare poate povesti experiența sa de cititor. Alberto Manguel vorbea despre istoria lecturii nu ca despre o cronologie care privește șirul aparițiilor cărților, fie ele sub forma manuscriselor sau a cărților tipărite; există o istorie a lecturii văzută ca act de a citi, iar acest act este unul făcut în tăcere. Este grăitoare evocarea pe i-o face Augustin lui Ambrozie, cunoscut pentru plăcerea de a se retrage în solitudinea chiliei, pentru a citi: „Când citea ochii îi erau conduși pe pagini și inima îi brăzda mintea, iar glasul si limba îi erau în

liniște.” Consemnarea lui Augustin trebuie așezată în cutumele vremii, când lectura se făcea cu voce tare, din mai multe motive (slaba răspândire a scrisului și cititului, puținătatea manuscriselor, excluderea oricărui text care nu ar fi fost în acord cu dreapta credință). Era o comunicare fără martori între carte și cititor, lectura în tăcere devenea normă, așa încât se poate spune că, observându-l pe Ambrozie citind, Augustin vedea născându-se o lume. Alberto Manguel, posesor al unei fabuloase biblioteci, peste 40.000 de volume, scria despre plăcerea invariabilă „de a citi, de a ține o carte în mâini și de a avea pe neașteptate acea senzație deosebită de uimire, recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care câteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stârnește în noi.” De multe ori biblioteca a fost asemănată unui labirint, descrierea perfectă a unei biblioteci misterioase făcând-o Umberto Eco în romanul Numele trandafirului. Și Borges vorbea despre o bibliotecă având circumferința inaccesibilă, în vreme ce Alberto Manguel…

Mai mult...
Cărţi

Despre frumusețea discursului

Bogdan Mandache

Eseul despre Sublim al lui Dionisius din Halicarnas și Retorică, stilistică și estetică în epoca lui Augustus, de Demetrio Marin, sunt două apariții editoriale remarcabile, adevărate acte de cultură, prin readucerea în atenție a preocupărilor pentru discursul plin de substanță, de eleganță, alcătuit din cuvinte alese și idei bine orânduite.

Batalia de la actium

Idele lui Marte, când un grup de conjurați l-a ucis pe Caesar, nu a fost un eveniment de natură să schimbe starea politică a Romei, așa cum au crezut făptuitorii, ci, spun istoricii, nu a făcut decât să prelungească anarhia, profunzimea crizei. Este momentul când intră în scenă un tânar de nici 19 ani, Iulius Caesar Octavianus, nepot al lui Caesar, pe care acesta îl adoptase, și care va rămâne în istorie sub numele de Octavian Augustus. Pentru început, după asasinarea lui Caesar, Antonius, Lepidus și Octavian au constituit un triumvirat, fiecare revendicând o parte a imperiului. Cu timpul Lepidus a fost dat uitării, Antonius a încercat să-și consolideze poziția în Orient, cu ajutorul Cleopatrei, fiind învins la Actium, pe 2 septembrie 31 î.e.n., dată care deschide lunga domnie a lui Octavian Augustus, până în anul 14 e.n. Lunga sa domnie a consolidat caracterul de neînlocuit și cvasi-magic al persoanei regale, într-o încercare de a păstra aparențele magistraturilor republicane, orânduite

după voința celui desemnat drept Augustus. Pe plan politic a impus o ordine nouă, a ascultat glasurile comunității romane, a restabilit pacea în interiorul frontierelor imperiului. „Imperiul Romei n-ar fi fost decât o cucerire efemeră, dacă s-ar fi mulțumit să impună lumii, prin forță, o organizare politică și chiar legi. Adevărata sa măreție rezidă poate mai mult în ceea ce a fost – și rămâne – capacitatea sa de iluminare spirituală”, scrie Pierre Grimal, cunoscut specialist în filologia clasică, dar observația sa acoperă întreaga istorie a imperiului. Deși formați anterior domniei lui Octavian Augustus, Vergiliu, Horațiu și Titus Livius au fost anexați gloriei imperiului, căci noua stare de spirit a Romei lui Augustus nu a generat, în opinia unor istorici ai literaturii latine, o literatură strălucită, proza fiind condamnată unui declin iremediabil. O recentă apariție editorială aduce sub ochii cititorilor epoca lui Augustus, în diversele sale manifestări culturale: Demetrio Marin, Retorică, stilistică și estetică în epoca lui Augustus, traducere de…

Mai mult...
Eseuri

O scriere veche despre Sublim

Bogdan Mandache

Prin Eseul despre Sublim, Dionisius din Halicarnas a căutat cauzele decăderii oratoriei și literaturii, defectele recunoscute ale vorbitorilor și scriitorilor din secolul I, pledând pentru un discurs care să strălucească prin gânduri înalte și desăvârșita înălțime a expresiei.

Scoala-din-Atena

Sublimul este un termen care desemnează un tip de experiență estetică, ceea ce se află la cel mai înalt grad de perfecțiune, de desăvârșire, de frumusețe, sau după cum avea să spună Walter Benjamin, este ceva dincolo de orice frumusețe. La origine chestiunea sublimului era una care privea retorica și estetica, sursa întregii discuții găsindu-se în dialogul platonician Phaidros: „Dacă se înstăpânește asupra unui suflet gingaș și curat, el îl stârnește și-l exaltă, și-l mână către cântări și felurite poezii; datorită chipului acesta, nenumărate fapte ale străbunilor capătă veșmântul frumuseții și luminează mintea și sufletul urmașilor. Însă cel care, lipsit de nebunia ce vine de la Muze, ajunge la poarta poeziei încrezător că va pătrunde aci prin nimic alta decât meșteșugul său, este un poet nedesăvârșit, iar poezia lui – numai cumpătare – pălește în fața celei hrănite de sfânta nebunie.” Dialogul platonician, unul despre scriere și vorbire, despre adevăr, alături de un alt dialog, Cratylos, avea să stârnească vii

dispute, ample comentarii de la Hermeias Filosoful până la Martin Heidegger. Problema sublimului a atras comentarii, mai cu seamă în lumea celor preocupați de retorică, de arta oratorică, de frumusețea expozeului începând cu veacul întâi al erei noastre, mai accentuat după ce tratatul Peri hupsous/Despre sublim a început să circule în mediile intelectuale ale lumii antice. Înainte de a face câteva considerații despre acest tratat și editarea sa în limba română, vom aminti finalul tratatului. Autorul, să-i spunem deocamdată autorul necunoscut, scriindu-i lui Postumius Terentianus, își exprimă mirarea că în vremea lor nu mai erau „talente foarte convingătoare și pline de vioiciune, pătrunzătoare și sprintene și mai ales pornite către discursuri plăcute, dar talente cu totul înalte și pline de măreție nu se mai nasc, decât numai rareori; atât de mare secetă de oratori bântuie acum în lume!” Toată decăderea își avea originea în „robia legiuită” care poate fi numită „colivie a sufletului și închisoare obștească”, dar și în faptul…

Mai mult...
Eseuri

Pluralitatea înțelesurilor

Bogdan Mandache

În prefața traducerii în limba română, Mihai Izbășescu scria despre Relatare…ca despre o carte rafinată și subtilă care merita o atenție ieșită din comun, pentru că dincolo de personalitatea și viața lui David sau Solomon, important este „a arunca o privire dincolo de cortina ce separă istoria de legendă, faptele reale de relatarea pentru posteritate.”

Distincția real/ireal este totdeauna posibilă în cadrul unui text pornind de la criteriile care permit a administra proba condițiilor de posibilitate a realului; acestea se discern prin suprapunerea mai multor discipline, referința ficțională a unui text putând fi văzută prin prisma filosofiei, a istoriei, a literaturii. În 1926, Francois Mauriac recunoștea o bază filosofică în opera literară: „Întreaga tehnică romanescă trimite la metafizică”. Peste mai puțin de două decenii, Jean-Paul Sartre arăta că filosofia, mai cu seamă filosofia existențialistă, își găsea modul de expresie adecvat în diferite genuri artistice, cum ar fi teatrul, cinematograful, dar mai ales romanul, fenomenul Sartre putând fi considerat un caz de aplicare a afirmației lui Mauriac care trimite la un fond de umanitate comun în care se poate recunoaște fiecare. Pe de altă parte, fie că se optează pentru categoriile unei analize clasice sau ale unei analize cu mijloacele contemporane, a priori totul pare a opune textul romanesc față de textul filosofic. Mai întâi forma

sa, pentru că textul filosofic nu este narativ decât accidental și nu prin definiție, sau cel puțin nu este narativ în același fel în care este textul romanesc; apoi materialul său, romanul definindu-se ca punere în scenă a unui univers fictiv, în vreme ce orizontul de cercetare al filosofiei este adevărul; ambiția unui proiect romanesc nu coincide strict cu un demers intelectual. Romanul se impune definitiv în Occident odată cu romantismul, estetica hegeliană făcând pasul decisiv către considerarea romanului ca adevărat obiect de reflecție filosofică. Romanticii germani au fost primii care au considerat că era vremea să propună o adevărată „teorie a romanului”, după o expresie datorată lui Friedrich Schlegel și dusă mai deoparte de Georg Lukacs, în lucrarea Teoria romanului, scrisă sub influența vădită a intuițiilor hegeliene. Având ca reper fundamentul filosofic al romanului, Lukacs distinge romanul idealismului abstract, romanul deziluziei eroului în fața mediocrității lumii, romanul înfruntării dintre erou și lume. În oglinzile romanești se reflectă, se înfruntă,…

Mai mult...