Eseuri

Întoarcerea la Esențial

Bogdan Mandache

În persoana lui Jean Biès s-au întâlnit un poet, un filosof și un căutător al adevărului într-o construcție care cultivă echilibrul și simetria.

Jean Biès (28 august 1933, Cauderan – 11 ianuarie 2014, Paris) a fost un cunoscut eseist, poet și universitar francez, preocupat îndeosebi de gândirea tradițională. Este autorul unui număr impresionant de cărți, din care amintim aici câteva: Mont-Athos, Albin Michel, 1963; Empédocle d’Agrigente, Editions Traditionnelles, 1969; Littérature francaise et pensée hindoue, Klincksieck, 1973; Passeports pour des temps nouveaux, Dervy, 1982; Retour à l’Essentiel. Quelle spiritualité pour l’homme d’aujourd’hui? Dervy, 1986; Art, Gnose et Alchimie, Le Courrier du Livre, 1987; Sagesse de la Terre, Les Deux Oceans, 1997; Grands Initiés du XX siecle, Philippe Lebaud, 1998; Les Alchimistes, Philippe Lebaud, 2000; Petit dictionnaire d’impertinences spirituelles, Medicis-Entrelacs, 2006; Vie spirituelle et modernité, L’Harmattan, 2009; Le Symbole de la Croix, Arma Artis, 2010; Paysages de l’Esprit, Arma Artis, 2011; Le Soleil se leve à minuit, L’Harmattan, 2011. Jean Bies mi-a fost partener de dialog în două interviuri apărute în: Bogdan Mihai Mandache, Sensul ascuns, dialoguri despre esoterism, „Alchimia este arta transformării interioare”, Cronica,

2005, și Bogdan Mihai Mandache, Filosofia – aventura unui discurs, volumul III, „Lumea postmodernă este organizată în așa fel încât împiedică viața interioară”, Cronica, 2003. Pentru activitatea sa didactică și pentru cea literară, Jean Biès a fost răsplătit de statul francez cu distincțiile de Ofițer al ordinului național al Meritului (1993) și de Cavaler al Legiunii de onoare (1996). Era elev în ultimul an de liceu când l-a descoperit pe Rene Guénon, nu știa nimic despre el. Cărțile acestuia, La Crise du monde moderne și Le Regne de la Quantité i-au arătat tânărului Jean Biès gravele pericole care amenințau civilizația occidentală, și, în consecință, întreaga umanitate. A descoperit astfel că nu numai Guenon denunța riscurile unei modernități fără frontiere; mai erau câțiva intelectuali care căutau răspunsuri în fața destructurării societății, care căutau să recreeze cadrele vieții, condițiile modurilor de existență, care cultivau atitudinile interioare susceptibile de a salva omul și lumea. Printre intelectualii preocupați de incertitudinile viitorului amintim pe: Paul…

Mai mult...
Cărţi

Poezie, mistică, spiritualitate

Bogdan Mandache

Sana’i și-a început cariera poetică la curtea regilor ghaznavizi pentru ca întâlnirea cu un mistic să-l impresioneze profund, să-l facă să renunțe la viața de curte și să se dedice credinței, ascezei și existenței mistice, creând opere de profundă originalitate: Dîvân, Hadiqat al-Haqiqah, Tarîk at-Tahaqîq, Sayr al-’Ibâd, Iskqnâma. Un singur vers din Hadiqa dă seamă de frumusețea versurilor lui Sana’i, de înalta lor spiritualitate: „Am spus un enunț care e operă întreagă;/Am rostit o frază care este un dîwân complet.”

sana'i-gradina-tainica-a-adevarului

Religia întreține raporturi complexe cu limbajul, scris sau vorbit; limbajul este deseori considerat deopotrivă insuficient și indispensabil răspândirii credinței în Dumnezeu. În cele trei religii monoteiste, creația este opera Cuvântului divin, profeții aducând oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. Totuși limbajul uman este tratat de multe ori cu suspiciune. Coexistă mai multe atitudini. Calea pozitivă este cea în care teologii și filosofii vorbesc despre univocitatea limbajului: Revelația vehiculată de limbajul uman are un sens clar și explicit și nu poate fi înțeleasă decât într-o manieră bine definită. Calea negativă, apofatică, ieșită din neoplatonism, consideră că limbajul este echivoc și nu reflectă decât imperfecțiunile realității divine. Dumnezeu nu poate fi descris decât în manieră negativă: a face vid în sine pentru ca Dumnezeu singur să rămână, ceea ce este incomparabil cu zgomotul produs de cuvântul uman. Cuvântul este înlocuit de experiența mistică, singura aptă să-l cunoască pe Dumnezeu. Calea anagogică, cultivată de sufismul poetic persan, consideră realitatea terestră ca metafore sau simboluri care

trimit la lumea divină. In ciuda imperfecțiunilor sale, misticii au recurs la limbaj pentru a descrie experiența mistică, abundent descrisă cu ajutorul unor tipuri de discurs diferite: filosofic, teologic, simbolic, poetic. Printre aceste tipuri de discurs, poezia ocupă un loc distinct, datorat numeroaselor afinități cu mistica. Amândouă preferă simbolurile conceptualizării raționale, conținutul lor fiind mai mult emoțional decât factual. „Poezia și experiența mistică derivă amândouă din relațiile pe care mistica le întreține cu simbolurile tradiției sale religioase și cu mediul social și intelectual. Poezia este mai deschisă, mai polisemică, mai suplă decât limbajul rațional. Poezia este o ușă întredeschisă către Real, datorită caracterului magic și aluziv care transcende inadecvările cuvintelor. Limbajul poetic este un pod între lumea de aici și lumea celestă”, scrie Eve Feuillebois-Pierunek. În inima acestui limbaj, simbolul este cel care joacă un rol mediator, exprimând inexprimabilul, facilitând trecerea de la imaginar la realitatea ontologică. Simbolul, dincolo de semnificația imediată, comportă un sens secund care transfigurează realitatea, stabilind…

Mai mult...
Cărţi

Călătorii, meditații, experiențe

Bogdan Mandache

Opera sa și-a pus amprenta decisiv asupra spiritualității islamice, învățătura lui Ibn’Arabî având o puternică influență asupra gânditorilor mistici suniți și șiiți, influențând sufismul „popular”, ceea ce poate stârni o oarecare surprindere cu atât mai mult cu cât el nu avut discipoli numeroși, nici în timpul vieții, nici după moarte.

ibn-arabi-legea-sacra-si-calea-adevarului

Muhyî al-Din Muhammad Ibn’Arabî (1165-1240), numit și „cel mai mare maestru”, provenea dintr-o ilustră familie originară din Yemen, dar stabilită în peninsula Iberică. Ibn’Arabî s-a născut în 1165, la Murcia, șapte ani mai târziu familia avea să se mute la Sevilla unde tatăl său, militar de carieră, intră în serviciul califului Yusuf. Copilăria lipsită de griji, așa cum o descriu notațiile autobiografice ale lui Ibn’Arabî, nu prevestea nimic despre vocația sa; îi plăcea să călărească, să meargă la vânătoare, să se joace de-a soldatul. Deseori în adolescență simțea prezența lui Dumnezeu și întorcea spatele lumii. O întâlnire vizionară, cea cu Isus, despre care spunea cu insistență că a fost primul său maestru, îl determină să abandoneze moștenirea paternă și fără a sta pe gânduri să se retragă departe de oameni și să se consacre ascezei și rugăciunii. Era perioada pe care avea să o numească „ignoranță”, un termen tehnic ce desemna perioada păgână. Muhyî al-Din Muhammad Ibn’Arabî (1165-1240) La capătul

perioadei de singurătate favorizată de înclinațiile sale mistice excepționale, timp alocat inițierii în toate disciplinele clasice ale islamului, Ibn’Arabî pornește, începând cu anul 1194, într-un pelerinaj sau „companionaj” în care își propune să întâlnească maeștri spirituali ai Spaniei musulmane. „Conversiunea” și intensitatea trăirilor au atras atenția unui prieten al tatălui său, nimeni altul decât vestitul filosof Averroes, la acea vreme mare judecător la Sevilla. Ibn’Arabî a declarat în numeroase rânduri în opera sa, că întreaga cunoaștere i-a fost comunicată fără un intermediar uman pe care să-l fi întâlnit fizic, dar amintește numele mai multor maeștri a căror învățătură a urmat-o: Uraynî, Qaysî; lucru foarte rar, printre maeștri săi s-au aflat și două femei: Fâtima, fiica lui al-Muthannâ din Sevilia, și Shams, numită și Mama săracilor. După numeroase călătorii în Spania și în nordul Africii, Ibn’Arabî se îndreaptă spre Mecca, după șederi la Cairo și Ierusalim. Văzând Ka’ba ca fiind „centrul universului” și punctul de joncțiune între lumea misterelor și lumea…

Mai mult...
Cărţi

Gradele de Perfecție. O privire transversală

Bogdan Mandache

Ritualurile masonice își învață adepții că nici un grad nu învață o singură lecție, după cum nici un grad nu se învață într-o singură lecție. Unul dintre îndemnurile constante este la evitarea culegerii fructelor universale ale vanității, cu mult mai tentante, dar care îl privează pe mason de a fi el însuși

sylvie-monpoint-Le-Symbolisme-des-degres-maconniques-de-Perfection

Primele trei grade acordate într-o lojă albastră culminează cu gradul de maestru, care gravitează în jurul legendei lui Hiram. Deși Hiram, meșteșugar genial, este un personaj biblic menționat în Vechiul Testament în Cartea regilor III și în Cronici II, în legătură cu construcția Templului de la Ierusalim, în timpul domniei regelui Solomon, legenda lui Hiram pătrunde relativ târziu în conștiința europeană modernă, la începutul secolului al XVIII-lea. În Cartea regilor este lăudată priceperea sa artizanală: „Și a trimis regele Solomon și a luat pe meșterul Hiram din Tyr. Acesta era fiul unei văduve din seminția lui Neftali. Tatăl lui, un tirian, era arămar; era și Hiram plin de pricepere, cu meșteșug și cu știința de a face orice lucru din aramă. Și a venit la regele Solomon și a făcut tot felul de lucruri. A turnat pentru pridvor doi stâlpi de aramă. Și a așezat stâlpii în pridvorul templului, punând un stâlp în partea dreaptă și dându-i numele de Iachin;

și pe celălalt stâlp în partea stângă, dându-i numele de Booz”. Odată terminate lucrările la templu, Hiram iese din istorie și intră în legendă, viața și moartea sa se transformă în mit inițiatic, devine mitul fondator al noii instituții speculative care se răspândea în Europa începutul de secol XVIII – masoneria. În masonerie, moartea maestrului este una simbolică și are menirea de a actualiza misterul original; moartea inițiatică este repetiția dramei primordiale care amintește necesitatea morții pentru a trece la o altă înțelegere a universului. În moartea din ceremonia inițiatică, candidatul moare pentru sine, prin întreita moarte fizică, sufletească și mentală, o moarte care premerge renașterii într-un nou Hiram. În 1814, Goethe scria poemul Nostalgie preafericită, în care ultimul catren era o trimitere evidentă la legenda lui Hiram, la devenirea lăuntrică. Poemul lui Goethe se încheie cu vers misterios care încă dă de gândit: „Mori și devino!” Legenda lui Hiram nu putea să nu hrănească imaginarul scriitorilor romantici, una dintre…

Mai mult...
Cărţi

Despre traducere și intraductibile filosofice

Bogdan Mandache

A măsura distanțele, abaterile, trecând de la o limbă la alta, de la o cultură sau alta, acesta este exercițiul pe care îl propune Vocabularul european al filosofiilor. Dicționarul intraductibilelor. Originalitatea sa a fost salutată de comunitatea științifică internațională și de cititorii interesați, dovadă fiind succesul de librărie arătat peste tot unde s-au realizat traduceri.

barbara-cassin-vocabularul-european-al-filosofiilor

Secolul al XVIII-lea european a fost unul al enciclopediilor de ordin general, destinate publicului larg și avid de cunoștințe accesibile în limba maternă. Dacă până atunci se răspândiseră dicționare și enciclopedii acoperind diferite domenii ale cunoașterii, era vremea enciclopediilor generale care să acopere toate ramurile cunoașterii. Mișcarea enciclopedică este dominată fără putință de tăgadă de Encyclopédie ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des mètiers, par une société de gens de lettres, editată între 1751-1766. În articolul „enciclopedie”, și care este centrul teoretic al totalității operei, Diderot scrie: „Enciclopedie înseamnă înlănțuire de cunoștințe; cuvântul este alcătuit din prepoziția grecească în, și din substantivele cerc, și cunoaștere. […] Am văzut că numai un secol al filosofiei putea întreprinde o lucrare ca Enciclopedia; că acest secol sosise, că faima, ducând în eternitate numele acelor care ar săvârși-o, n-ar refuza, poate, să se încarce și cu ale noastre.[…] Am spus că numai un secol al filosofiei ar putea să încerce elaborarea unei

Enciclopedii; și am spus-o, deoarece această lucrare cere mai multă îndrăzneală de spirit decât există de obicei în veacurile lipsite de gust.” Enciclopedia cuprinde 17 volume de text și 11 volume de planșe tipărite la Paris și Neuchâtel, format de tipar in-folio, articolele fiind clasate pe două coloane, în ordine alfabetică. Proiectul lucrării era de a examina totul și de a răsturna bariere, totul cu îndrăzneală de spirit, pentru punerea în ordine rațională a tuturor elementelor cunoașterii teoretice și practice. Barbara Cassin Spiritul enciclopedist avea să se manifeste în continuare și vom face scurte referiri la două lucrări franceze consacrate filosofiei. La începutul secolului al XX-lea apărea Vocabulaire technique et critique de la philosophie, coordonat de André Lalande; prima ediție a apărut sub formă de fascicule, între 1902 și 1923. Una dintre originalitățile acestei lucrări colective este că aduce pentru fiecare termen un ansamblu de semnificații stabile. Rezultatul este că nu ne aflăm în fața unei lucrări încremenite în eternitate…

Mai mult...
Cărţi

Spiritul tradițional și modernitatea decadentă

Bogdan Mandache

René Guénon constată că modernitatea este inaderentă la principiul metafizic și atribuie lumii moderne statutul de anomalie care va fi îndreptată, depășită, o lume care va renunța la prerogativele sinucigașe (individualism, materialism, raționalism) pentru a reveni la principiile altădată comune Orientului și Occidentului.

rene-guenon-domnia-cantitatii-si-semnele-vremurilor

De mai bine de un secol, spirite luminate, oameni cu privirea lucidă și capacitatea de a sonda profunzimile au citit semnele timpurilor și au văzut marile pericole care amenințau civilizația occidentală; amintim aici numele lui Paul Valéry (Criza Spiritului și Privire asupra lumii actuale), Oswald Spengler (Declinul Occidentului), Julius Evola (Revoltă împotriva lumii moderne) sau René Guénon (Criza lumii moderne și Domnia cantității și semnele vremurilor). Prima dintre lucrările lui René Guénon, menționate mai sus, a apărut în anul 1927, cea de a doua în 1945, ambele la Editura Gallimard. După decenii în care numele lui René Guénon era rareori menționat în publicistica românească, cărțile sale au început să fie traduse în limba română, Editura Herald asumând misia de a edita corpusul scrierilor guénoniene. De curând a apărut o nouă ediție din Domnia cantității și semnele vremurilor, București, Editura Herald, traducere din limba franceză de Teodoru Ghiondea, colecția „Philosophia perennis”, 2022, 318 p. „De când am scris Criza lumii moderne,

evenimentele nu au făcut decât să confirme din plin și mai ales prea repede toate ideile pe care le expuneam despre acest subiect, cu toate că le-am abordat în afara oricăror preocupări pentru «actualitatea» imediată, precum și a oricărei intenții «critice», zadarnice și sterile. […] Astfel, dacă lumea modernă, considerată în sine, constituie o anomalie și chiar un gen de monstruozitate, nu este mai puțin adevărat că, situată în ansamblul ciclului istoric din care face parte, ea corespunde exact condițiilor unei anumite faze a acestui ciclu, cea pe care tradiția hindusă o desemnează ca perioada extremă a lui Kali-Yuga”, scria René Guénon în „Cuvânt-înainte” la Domnia cantității și semnele vremurilor. Jean Fouquet - Construcția Templului din Ierusalim, pictură, cca 140 - 1475 Gânditorii amintiți mai sus discern în lumea modernă pericole și incertitudini, amenințări, inadaptări, capcane ale democratismului și egalitarismului, creșterea haosului social, prăbușirea sistemelor filosofico-religioase, disoluția sacrului, expansiunea puterilor distructive. Era tabloul care se înfățișa gânditorilor europeni martori ai…

Mai mult...
Cărţi

Nevăzutul care se face Văzut

Bogdan Mandache

Opera ezoterică a lui René Guénon este de o importanță decisivă, dând termenului de ezoterism un sens riguros și cu adevărat spiritual. Texte inițiatice și doctrine tradiționale vorbesc despre om ca despre o piatră cubică. Tăierea pietrei brute este opera culturii, „coborârea” formei spirituale în substanța brută; forma spirituală nu este adăugată din exterior pietrei brute, ci este degajată din piatra brută, țâșnește din interiorul ei.

rene-guenon-ezoterismul-crestin-ordinele-initiatice-si-simbolismul-profund

Până și comentatorii care nu împărtășesc integral opiniile lui René Guénon recunosc unitatea operei sale, unitatea stilului care reflectă unitatea doctrinei, încât nu puțini sunt cei care susțin că opera lui Guénon cere fie o adeziune totală, fără echivoc, fie o respingere cu aceeași măsură. Trăsăturile amintite asigură operei lui René Guénon un loc distinct printre producțiile intelectuale notabile ale secolului al XX-lea; dincolo de inerentele divergențe de idei, nimeni nu poate nega importanța și măreția operei guénoniene, care este, în general, considerată ca expresia majoră a ezoterismului tradițional din secolul al XX-lea. După iluminismul secolului al XVIII-lea care s-a arătat dezinteresat de ezoterism, de alchimie, de hermetism și ocultism, secolul al XIX-lea a marcat o revigorare a cercetărilor asupra domeniilor amintite, René Guénon preluând la începutul secolului al XX-lea teme puse în circulație de numeroși autori care l-au inspirat, dar pe care i-a depășit prin amploarea geniului intelectual și prin caracterul unic al poziției sale. Într-o lume dedată celui

mai anti-spiritual raționalism, René Guénon a reamintit cu o forță remarcabilă că religia este deținătoarea unei Cunoașteri pe lângă care întreaga știință și întreaga filosofie moderne nu ar fi decât o „știință ignorantă”. René Guénon a avut contribuții notabile în multe domenii ale tabloului cultural al lumii moderne, unul dintre acestea fiind ezoterismul pe care dorea să îl păstreze în strânsă relație cu sacrul, din perspectiva sa ezotericul și exotericul fiind două moduri ale hermeneuticii sacrului. Orice formă a sacrului spune mai mult decât ceea ce este, esența pe care o exprimă fiind mai mult decât existența sa sensibilă sau mentală. O bună parte din convingerile sale despre ezoterism, René Guénon le expune în cartea Ezoterismul creștin. Ordinele inițiatice și simbolismul profund al tradiției creștine, București, traducere de Daniel Hoblea, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, 2022, 160 p. René Guénon abordează structura creștinismului sub dublul său aspect religios și inițiatic. Discuția despre ezoterismul creștin este una care continuă să suscite…

Mai mult...
Cărţi

Filosofia medievală, Dante, esoterismul

Bogdan Mandache

René Guénon vorbește despre posibile apropieri între poemul lui Dante și scrieri hermetice, masonice sau rozicruciene, despre influențe islamice asupra arhitecturii Infernului dantesc, despre apartenența lui Dante la ordinul Fede Santa, un tertius ordo templier, despre relația între creștinismul lui Dante și sufismul ezoterizant al lui Ibn’Arabî, despre filonul alchimic prezent în Divina Comedie, despre lectura în cheie esoterică a poemului considerat ultima mare summa a Evului Mediu.

rene-guenon-regele-lumii-ezoterismul-lui-dante

În secolul trecut, istoricii filosofiei s-au înfruntat într-o dispută, nici astăzi încheiată, cum ar trebui abordată, definită filosofia medievală. Ar trebui unificată totalitatea operelor acelei epoci sub denominațiunea de „filosofie creștină”, înțelegând prin „filosofie creștină” întreaga filosofie care consideră revelația creștină ca un element indispensabil rațiunii? Sau, mai curând, ar trebui adoptată viziunea tranșantă după care o filosofie încetează să fie filosofie atunci când devine creștină? Dacă pentru prima opțiune un nume de referință este marele istoric francez al filosofiei, Etienne Gilson, a doua opinie este puternic susținută de filosoful belgian Fernand van Steenberghen, pentru care formula „filosofie creștină” este incorectă și predispune la confuzii și neînțelegeri, de vreme ce filosofia este o cunoaștere reflexivă și critică. Ambele teorii se remarcă deopotrivă prin claritate, dar și un anume schematism, chiar o rigiditate care nu lăsa loc nuanțelor. O critică a ambelor registre o face filosoful și medievistul francez Paul Vignaux, care consideră că speculațiile medievale trebuie înțelese în lumina filosofiei

religiei, recursul la ideea de filosofie a religiei redând istoriei filosofiei medievale întreaga amploare fără a-i altera caracterul filosofic. Unii comentatori au găsit că și această perspectiva este parțială: unde și-ar găsi locul scrierile lui Siger de Brabant, ale lui Boethius, scrierile de filosofie politică medievală? Ruedi Imbach propune renunțarea la determinarea definitivă și exhaustivă a obiectului filosofiei medievale atâta vreme cât a fost identificată existența unui universal, iar De Rijk afirmă necesitatea de a renunța la o periodizare intrinsecă, pentru a da termenului „medieval” un sens strict cronologic. Din această perspectivă, nu este lipsit de interes să urmărim „relația benefică” între filosofia medievală și filosofia contemporană, să clarificăm ce înțelegeau oamenii din trecut prin filosofie și ce înțeleg cei de astăzi. Alain de Libera pledează în favoarea multiplicității filosofiilor medievale, misiunea istoricului fiind mai puțin să descopere ceea ce durează, ci să pună în lumină schimbarea și diferențele, să lucreze la „vocabularul diferențelor”. Dante Alighieri (1265 - 1321) -…

Mai mult...
Cărţi

Educația și devenirea omului

Bogdan Mandache

Anticii, dar și modernii, au prețuit în chip deosebit educația tinerilor; distincțiile inițiale între natură, rațiune și obișnuință, accentul pus pe dobândirea cunoștințelor și pe exercițiu coboară până la presocratici. Deseori era folosită analogia cu agricultura: trebuia un pământ roditor (natura umană), un bun agricultor (educatorul) și o sămânță bună (sfaturi, exemplul, învățătura transmisă).

john_dewey_cum-gandesc-oamenii-intelegerea-mintii-si-cresterea-eficientei

Educația este procesul care, pe durata unei vieți întregi, ne conferă putința de a ne orândui întreaga existență în acord cu reflecția noastră, cu gândirea noastră, cu alegerile noastre. Educația ne eliberează și ne acordă o anume suveranitate. Problema formării persoanei este tot atât de veche ca și umanitatea, la fel de complexă precum cultura, cu care de altfel de multe ori se confundă. „Educația este un cuvânt recent, altădată i se spunea hrană”, arată marele dicționar Littré, apărut în a doua parte a secolului al XIX-lea. În dialogul Phaidon, Platon susținea că la plecarea omului din această lume, sufletul lui nemuritor duce cu el numai atât: cultura lui întru bine și felul în care s-a purtat în viață, „nimic mai mult decât acestea, cum au fost, nu-i este mai prielnic sau mai dăunător celui plecat din viață, încă de la sosirea lui în lumea de dincolo.” Într-o convorbire cu Eckermann, Goethe îi mărturisea că momentul suprem al vieții umane

este uimirea, mirarea, ceea ce avea să reia și în ultimul vers din „Parabaza”: „Uluiți ne aflăm aici”. Uimirea este întrevăzută în privirea unui copil, dar și a unui adult căruia Micul Prinț trebuie să-i explice că acolo unde adultul vede o pălărie, copilul desenase un elefant înghițit de un șarpe boa. Uimirea este la originea tuturor manifestărilor spiritului uman, fie că este vorba de artă, știință, filosofie, etică, religie. „Mirarea aparține în cel mai înalt grad căutătorului înțelepciunii; nu există alt început al căutării înțelepciunii decât acesta”, afirmă Platon în dialogul Theaitetos. Aceeași idee avea să o exprime și Aristotel în Metafizica: „Căci și acum, și la început, oamenii au început să filosofeze datorită uimirii.” Uimirea este cea care la început descumpănește, dezrădăcinează, deranjează, scoate din mediul familiar, aducând cu ea ceva nou, ceva care deschide o nouă perspectivă, lucrurile pierzându-și caracterul ultim pe care li-l acordasem până atunci. A nesocoti uimirea înseamnă a elimina dorința de depășire, setea…

Mai mult...
Cărţi

Criza lumii moderne și unitatea tradițiilor spirituale

Bogdan Mandache

Chemarea lui René Guénon la un „nou Ev Mediu”, adresată când lumea modernă intra într-o criză profundă, a fost înțeleasă ca un apel la zidirea unei lumi spiritual structurată de unitatea profundă a tradițiilor, de unitatea spiritului și a naturii umane.

rene-guenon-criza-lumii-moderne

Adulat și contestat, citat și deseori mai puțin citit, prezentat în enciclopedii și dicționare ca filosof, gânditor, eseist, orientalist, mistic, iluminat, filosof tradițional, metafizician, René Guénon (n. 15 noiembrie 1886, Blois – m. 7 ianuarie 1951, Cairo) este mai curând „o figură inclasabilă a istoriei intelectuale a secolului al XX-lea”, după cum spunea Philippe Faure, unul dintre bunii cunoscători ai operei lui René Guénon. O figură inclasabilă pentru că însuși Guénon refuza să se lase catalogat sub vreuna dintre etichetele occidentale, deoarece nici una nu s-ar fi potrivit încercărilor sale de a restaura Tradiția. Aura de mister care i-a înconjurat existența, aria vastă a preocupărilor teoretice înglobând ocultismul, studiile clasice, gnosticismul, martinismul, frecventarea pe termen mai lung sau mai scurt a catolicismului, a francmasoneriei, convertirea la islamism definesc un profil sinuos, dar conturează portretul unui neobosit căutător al căilor de acces la cunoașterea tradițională, cea care este la originea sciziunii între Orient și Occident, una dintre caracteristicile lumii moderne: „În

starea prezentă a lumii, avem, deci, pe de o parte, toate civilizațiile care au rămas credincioase spiritului tradițional, și care sunt civilizațiile orientale, și, pe de altă parte, o civilizație cu totul anti-tradițională, care este civilizația occidentală modernă.” În analiza pe care o face lumii moderne, diagnosticul lui René Guénon este necruțător: „Deci, dacă se spune că lumea modernă se află într-o criză, ceea ce noi înțelegem în mod obișnuit este faptul că ea ajuns într-un punct critic sau, cu alte cuvinte, că este iminentă o transformare mai mult sau mai puțin profundă, că o schimbare de orientare va trebui să se producă, pe termen scurt, în mod inevitabil, de voie sau cu forța, mai mult sau mai puțin brusc, cu sau fără a fi însoțită de catastrofe.” Citatul de mai sus este dintr-una din cărțile lui René Guénon consacrate lumii moderne, Criza lumii moderne, apărută de curând într-o nouă traducere, datorată lui Teodoru Ghiondea, București, Editura Herald, colecția „Philosophia…

Mai mult...