Cărţi

Zarathustra – între adevăr și legendă

Bogdan Mandache

Așa grăit-a Zarathustra, o carte pentru toți și nici unul este una dintre cărțile lui Friedrich Nietzsche care se deosebește de celelalte prin subiect, prin lirism, prin bogăția invenției simbolice, o carte revendicată deopotrivă de filosofic și de poetic.

canturile_divine_ale_lui_Zarathustra

Ca și în cazul altor înțelepți ai lumii antice, în jurul lui Zarathustra s-a creat o aură de legendă, încât astăzi este greu a îndepărta legenda pentru a păstra doar cele adevărate, în sprijinul cărora vin mărturii, documente, izvoare clare, sigure. În bună parte legenda creată în jurul său se aseamănă cu ceea ce se spune despre înțeleptul grec Pitagora; legenda spune că cei doi s-ar fi întâlnit, dar lipsesc mărturiile. De asemenea, se spune că ar fi autorii unor scrieri, dar la fel de bine se spune că niciunul nu ar fi scris, mai credibilă fiind varianta că discipolii lor ar fi transmis altora învățăturile celor doi înțelepți, care mai târziu au fost adunate. Zarathustra, sau după unele opinii Zarathushtra, numit de greci Zoroastru, subliniind astfel reputația de astrolog a înțeleptului, a fost un profet iranian care a fondat mazdeismul, considerată prima religie monoteistă. Nici data nașterii, nici locul nu sunt cunoscute; se crede că s-a născut undeva între

secolele VI-XII î.e.n., dar cei mai mulți istorici acceptă secolul al VI-lea, cel care l-ar pune în corelație pe Zarathustra cu alți înțelepți ai lumii antice amintiți în sursele vechi. Unii istorici ai religiilor consideră că singurele date non legendare sunt cele extrase din Gatha, poeme scrise într-un stil rafinat și adeseori obscur, dar care reflectă o personalitate puternică, bine conturată. O apariție editorială recentă ne deschide căi de acces către zoroastrism: Cânturile divine ale lui Zarathustra. Învățăturile, filosofia și misiunea Profetului revelate în texte sacre ale zoroastrismului, prima religie monoteistă a lumii. Avesta – Yasna – Gatha, traducere și note de Radu Duma, cuvânt-înainte de M.N. Dhalla, București, Editura Herald, colecția „Bibliotheca Orientalis”, 2021, 190 p. Religia pre islamică a Iranului este cunoscută sub numele de mazdeism, prin referire la numele zeului său dominant, Ahura Mazda, sau zoroastrism, după numele celui care ar fi predicat-o, Zoroastru sau Zarathustra. Numele acestui fondator de religie a fost cunoscut în cultura europeană…

Mai mult...
Cărţi

Școala pitagoreică și lunga sa posteritate

Bogdan Mandache

Celebrele Versuri de aur sunt o compilație târzie după Discursul sacru, datând din secolul al IV-lea e.n.; renegarea scrisului ținea de regula secretului, de refuzul de a transmite tuturor învățătura pitagoreică; tradiția ulterioară a esoterismului occidental s-a inspirat neîncetat din pitagorism

PITAGORA-imnurile-sacre-versurile-de-aur-legile-lui-pitagora

Figura legendară a lui Pitagora este sursa de inspirație a unei părți considerabile a esoterismului occidental. Reformator religios, taumaturg, matematician și filosof, Pitagora a fost asemănat de unii comentatori moderni cu șamanii orientali. De la presocratici s-a pierdut aproape tot, înțelegând prin asta mai cu seamă cele scrise de Pitagora, dacă vor fi fost vreodată scrise, sau mai curând toate câte le știm au ajuns la noi transmise discipolilor și consemnate mai târziu de alte generații de discipoli. Despre presocratici puținul pe care-l știm vine din surse fragmentare, din mărturii de cele mai multe ori posterioare, la care se adaugă păreri, aproximări sumare, slab informate, trecute prin filtre succesive și de multe ori deformatoare. Pitagora este, paradoxal, o figură aproape insesizabilă a gândirii grecești, în ciuda importanței sale covârșitoare, enigma ținând de misterul care înconjoară școala sa. Astfel, reconstituirea filosofiei lui Pitagora este la fel de dificilă ca și analiza mărturiilor referitoare la personalitatea sa istorică, la tot pasul legenda

precumpănind asupra adevărului istoric, de cele mai multe ori imposibil de probat în lipsa documentelor și mărturiilor vremurilor. Diogenes Laertios susține că Pitagora povestea despre el că era de obârșie un Aithalid și era socotit fiu al lui Hermes, care l-a pus să aleagă orice ar dori, în afară de nemurire. „El atunci i-a cerut ca atât în timpul vieții, cât și după ce s-ar fi săvârșit, să poată păstra memoria celor întâmplate. Astfel, cât era încă în viață putea să-și aducă aminte de toate, iar după moarte la fel a păstrat aceeași amintire. Ceva mai târziu, sufletul lui a intrat în trupul lui Euphorbos, care a fost rănit de Menelau. Iar Euphorbos spunea că fusese cândva un Aithalid și că darul său îl primise de la Hermes”, relatează Diogenes Laertios în vestita sa carte Despre viețile și doctrinele filosofilor. În antichitate au mai scris despre viața și învățătura lui Pitagora Aristotel, Iamblichos, Porfir, Apollonios, Aulus Gellius și Hierocles. O…

Mai mult...
Cărţi

Limba tainică a lumii nordului

Bogdan Mandache

Edda poetică sau Edda veche este o culegere de poeme, un codex al tuturor marilor poeme mitologice, gnomice, etice, magice și eroice ale nordului. Această culegere a fost explicată de Snorri Sturluson, renumit bard care ar fi regretat ca marea artă scaldică să se piardă, iar cunoașterea aprofundată a vechii mitologii să rămână doar amintire.

suorri-sturluson-edda-mitologie-nordica

Pentru cei mai mulți, lumea nordului este una misterioasă, populată de ființe fabuloase, de spirite, de personaje legendare și locuri mitice, de obiecte sacre, de povești miraculoase. Este o lume pe care Europa continentală o descoperă mai întâi prin saga islandeză Edda, opera literară a lui Snorri Sturluson (1179-1241), autorul cel mai complet al Evului Mediu islandez, aristocrat cărturar, om politic de prim rang al vremii sale. Descendent, după mamă, a vestitului bard Egill Skalla-Grimson, Snorri Sturluson a fost crescut, după practica scandinavă a adopției, de Jon Loftson, un influent descendent al regilor Norvegiei. Și-a petrecut adolescența la Oddi, un foaier cultural unde Snorri a dobândit serioase cunoștințe de doctrină creștină, de drept, de istorie, de poezie scandinavă și de literatură latină. Biografia lui Snorri Sturluson este cea a unei ascensiuni sociale remarcabile, încheiată din păcate cu asasinarea cărturarului, pe fondul unor neînțelegeri diplomatice între Islanda și Norvegia. Această perioadă foarte agitată din istoria Islandei și a familiei Sturluson este

relatată în Sturlunga saga, recunoscută ca sursă importantă pentru cunoașterea acelor vremuri. Moartea lui Baldur - ilustrație manuscris islandez sec XVIII Opera literară a lui Snorri Sturluson este vastă; el a scris numeroase poeme pentru nobilii norvegieni, în maniera scaldică a vremii, dar mare parte din ele s-au pierdut de-a lungul veacurilor. Era epoca în care arta scaldică, a barzilor, era apreciată, orice autor de al unei povestiri așeza în scrierea sa o strofă, Snorri fiind dintre cei care au așezat printre rândurile prozelor sale creații în versuri care astfel au scăpat uitării și au contribuit în timp la constituirea patrimoniului literar nordic, în care la loc de cinste se află scrierea Edda, care de puțină vreme cunoaște și o versiune în limba română: Snorri Sturluson, Edda. Povești din mitologia nordică, traducere din islandeză, introducere și note de Radu Răzvan Stanciu, București, Editura Herald, colecția „Princeps”, 224 p., 2016, ediția a II-a 2021. Nimeni nu contestă cultura și talentul lui…

Mai mult...
Cărţi

Despre mesajul inițiatic al Cărții morților

Bogdan Mandache

Cartea egipteană a morților are netăgăduit un caracter inițiatic, ea transmițând defuncților cunoștințe indispensabile pentru intrarea în regatul lui Osiris.; candidatul la inițiere va fi supus unui adevărat interogatoriu inițiatic, va dovedi cunoștințe asupra accesului către „dincolo”

pierre-dangle-le-message-initiatique-du-livre-des-morts-de-l-egypt-ancienne

Vechii egipteni au avut cărți sacre și cărți secrete, dar nu au avut preocuparea de fixa revelațiile într-o carte dogmatică ce ar conține adevăruri absolute și definitive. Cartea este învățătură esoterică, transmitere a unei spiritualități, piatră a unui templu, legătură abstractă cu originile. Se face o distincție între esoterismul de formă, legat de transmitere si destinatar, și esoterismul ca mod de gândire. Acesta din urmă implică diverse nivele de înțelegere a unui text, anume literal, aparent, exoteric, la care se adaugă unul sau mai multe mesaje ascunse, esoterice, comprehensibile numai inițiaților. În Egiptul vechi problema se pune într-un sens ușor diferit în funcție de apartenența destinatarului la sfera privată sau regală, sau la cea publică. Astfel, Textele piramidelor erau rezervate exclusiv regelui, tot lui fiindu-i destinate Cărțile lumii inferioare și Cărțile celeste; în schimb, simplii cetățeni dispuneau de un repertoriu propriu compus îndeosebi din imnuri, texte rituale și Cartea morților. O carte apărută recent subliniază strânsa legătură între mesajul Cărții

morților și pașii către Lumină prezenți în orice parcurs inițiatic: Pierre Dangle, Le Message initiatique du Livre des Morts de l’Egypte ancienne. Une source de la tradition maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques”, no. 100, 2021, 190 p. Pierre Dangle a mai publicat în această colecție câteva cărți dintre care amintesc: Le Livre de l’Apprenti, Le Livre du Compagnon, Le Livre du Maître, Le Langage symbolique de la franc-maçonnerie, Le Grade d’Apprenti et sa symbolique, Le Grade de Compagnon et sa symbolique, Le Grade de Maître et sa symbolique. Așadar, colecția „Les Symboles Maçonniques”, care a debutat în anul 2008, a ajuns la numărul 100. Cărțile apărute în această colecție au fost prezentate în totalitate pe acest site. Amintesc câțiva dintre autori: Jean Delaporte, cel care a inaugurat colecția, Olivier Doignon, Didier Michaud, Jean Onofrio, Percy John Harvey, Michel Lapidus, Thomas Grison, Claire Vernon, Francois Figeac, Jean-Patrick Dubrun. La cât mai multe apariții! Duat, lumea de…

Mai mult...
Cărţi

Sufismul ca praxis al inițierii

Bogdan Mandache

Acesta este mesajul cărții lui Idries Shah care ne reamintește că nu există esoterism autentic fără exoterism, că omul trebuie să urmeze tarîka pentru a ajunge la haqîqa: cunoașterea teoretică a doctrinelor sufiste trebuie totdeauna însoțită de lucrarea interioară. Sufismul este un praxis al inițierii.

Idries-Shah-calea-sufita

Sufismul este o mișcare mistică apărută în lumea musulmană timpurie și care a cunoscut manifestări diverse, unele considerate a fi în afara doctrinei oficiale definită de teologi. Sufismul este dimensiunea interioară, esoterică a islamului, cuvântul provenind din termenul arab tasawwuf, ceea ce literar trimite la „cel care se îmbracă în lână”, îmbrăcămintea profeților și a primilor asceți. Au fost avansate și alte etimologii, maeștrii sufiți susținând varianta spiritualistă: sufistul este cel pe care Dumnezeu l-a purificat de pasiunile egoului, cel pe care L-a ales, ceea ce pune semnul egalității între sufism și sfințenie. În paralel cu similitudinile fonetice, simbolismul numerelor acordă cuvântului sufî aceeași valoare numerică cu „Înțelepciunea divină”. Din această perspectivă, sufistul este cel care posedă această înțelepciune, care are acces la cunoașterea lui Dumnezeu, la gnoză. Termenul sufî nu figurează în sursele scripturare, motiv pentru care se va impune progresiv în cultura islamică, maeștrii spirituali afirmând că la începuturile islamului sufismul era o „realitate fără nume”. Era epoca

în care dincolo de imitația exterioară, e vorba despre îmbrăcămintea care se asemăna cu cea a vechilor asceți musulmani, se produce o descoperire esențială, cea a profunzimii, exegeza esoterică a Coranului inițiată de imamul Ja’far al-Sadic și de Muqâtil ibn Sulaymân. Acum se afirmă programul sufismului: iubire și cunoaștere, transcendența Unicului și posibila unire cu creația, văzutul și ascunsul. Istoria sufismului a cunoscut mai multe etape: secolele VIII-XI sunt marcate de inițiativele unor persoane izolate, singulare, gânditori eminenți, asceți cu preocupări teosofice; începând cu secolul al XI-lea domină constituirea ordinelor mistice, a confreriilor grupate în jurul unui maestru; din secolul al XV-lea se manifestă o extensie a confreriilor către ansamblul populației musulmane, cu adoptarea regulilor vieții sufite de doctori și savanți, buni cunoscători ai științelor religioase tradiționale. O recentă carte readuce în atenție esoterismul islamic: Idries Shah, Calea sufită, traducere din limba engleză, note și îngrijire ediție de Stela Tinney, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2021, 336 p. Derviș…

Mai mult...
Cărţi

Dezvăluiri… masonice

Bogdan Mandache

În cele trei veacuri de existență, masoneria s-a confruntat cu un val de critici, cu excomunicări, cu conflicte interne în jurul atitudinilor teiste sau ateiste. Masoneria nu și-a propus să fie o nouă religie, dar cele mai multe loji păstrează referința la Marele Arhitect al Universului, una din marile lumini, prezentă pe altar, fiind Cartea Legii Sacre. În Franța, acolo unde a activat ca mason Jean-Marquès Rivière, una din marile loji s-a îndepărtat de teism, optând pentru o atitudine atee

jean-marques-riviere-ritualurile-secrete-ale-francmasoneriei

Autor a peste 20 de volume despre esoterism, ocultism sau masonerie, prezentat ca eseist, scenarist, orientalist, scriitor, autor al unui fals jurnal despre Tibet, loc pe care nu l-a văzut vreodată, fascinat de budism, de teosofie și de tradiționalismul guénonian, atras în junețe de masonerie, Jean-Marquès Rivière nu este amintit de nici o mare enciclopedie masonică franceză. De ce ar fi fost? Pentru o carte în care erau publicate ritualuri masonice, pentru filmul „Forces occultes”, pentru cele 18 articole publicate în „Les Documents maçonniques” („adevărată revistă oficială a acțiunii anti-masonice”), pentru expozițiile anti-masonice comandate de regimul de la Vichy? După 1990, în vălmășagul cultural și editorial, erau la modă cărți și subiecte despre cele ascunse de cenzură, iar masoneria era un subiect căutat, vânat. În adevăr, prea puțini știau atunci, nici acum nu sunt mai mulți!, câte ceva despre masonerie, pentru că atunci, ca și acum, legendele atrag mai mult. Jean-Marquès Rivière este cunoscut pentru o carte despre ritualurile masonice,

carte recent reeditată în limba română: Ritualurile secrete ale Francmasoneriei. După arhivele Marelui Orient și ale Marii Loji a Franței, București, Editura Herald, traducere din limba franceză de Ilie Iliescu, prefață și note de specialitate de Vasile Zecheru, colecția „Arta regală”, 2021, 270 p. Este o carte care are meritul de a reaminti ritualuri care în forma lor din carte nu se mai practică, o carte care contribuie la istoria ritualurilor masonice. Masoneria a fost privită de la începuturile sale cu neîncredere, cu teamă, cu multă curiozitate, cu respect. Cei dinafară voiau să știe ce se petrece în locurile ferite de ochii curioșilor, acolo unde se întâlneau masonii: ce discutau departe de urechile profanilor, de ce purtau anumite piese vestimentare (șorțuri și colane), ce înțeles aveau cuvintele și semnele cu ajutorul cărora pătrundeau în încăperile lor secrete, de ce noul primit intra având ochii acoperiți de o pânză neagră, de ce stăteau cu spadele ațintite asupra inimii celui ce urma…

Mai mult...
Cărţi

Despre o anume prezență lăuntrică

Bogdan Mandache

Parabola din „Regele și cadavrul” este despre noi, despre oamenii pierzători, despre cei care acceptăm cu indiferență fructul existenței noastre, neluându-l în seamă, alegând să ne înfățișăm sub multiplele euri; rareori îl alegem pe cel care ne arată că „ne-am abandonat fără să știm unei crize de mare însemnătate. Semințele tuturor faptelor noastre săvârșite necugetat s-au acumulat într-un tezaur întunecos și ascuns – subsolul, așa-zicând, al vieții noastre conștiente.”

Heinrich-Zimmer-Regele-si-cadavrul

Povestirile sunt de multe ori asemănate cu basmele, relatări despre fapte miraculoase, puțin verosimile, compuse doar pentru divertisment, fără scop pedagogic, așa cum este cazul fabulelor. De origine populară, la începuturi povestirea nu cunoștea decât tradiția orală, protagoniștii fiind ființe supranaturale, vrăjitoare, căpcăuni, zâne, gnomi. Povestirile și-au găsit expresia literară începând cu secolul al III-lea, mai întâi în India, acolo unde, mai târziu, s-a bucurat de mare succes versiunea creștină a vieții lui Buda, Varlaam și Ioasaf. În cultura europeană, forma literară a povestirii se afirmă in secolul al XVI-lea, cu Le piacevoli notti, a lui Gian Francesco Straparolo, urmata de Lo cunto de li cuanti, de Giambattista Basile. În Franța, povestirea devine un gen literar recunoscut deplin o dată cu volumul Les Contes de ma mere l’Oye, al lui Charles Perrault. Romantismul a fost perioada marelui avânt al povestirii, care evoca o lume naturală, misterioasă, îndepărtată, care putea astfel să exprime concepții noi care se opuneau idealului formulat de

clasicism. Romantismul a fost vârsta de aur a povestirii, a cultivării motivelor folclorice, a revenirii basmului. A fost epoca Fraților Grimm, a lui Clemens Brentano, a lui E.T.A. Hoffmann, a lui Novalis, a lui Hans Christian Andersen, continuată de Carlo Collodi, iar în veacul al XX-lea de Oscar Wilde sau de Antoine de Saint Exupery, cu Micul Prinț. Secolul al XX-lea avea să aducă și o varietate de cercetări literare asupra povestirii și a basmului. Remarcabil este studiul devenit clasic, Morfologia basmului, al lui Vladimir Propp, publicat în 1928, care caută să identifice constantele narative, tehnice și formale, ale povestirile din toate epocile și din toate spațiile. Această „gramatică” a formelor elementare ale povestirii a servit de fundament lucrărilor comentatorilor moderni, fie ei psihanaliști freudieni sau jungieni, folcloriști, comparatiști. Autor necunoscut - Brahma pe un hamsa, Himachal Pradesh, cca 1700 S-ar părea că povestirea tradițională a fost discutată și analizată în mod exhaustiv de antropologi, istorici ai mentalităților, istorici literari,…

Mai mult...
Cărţi

Despre progresele minții omenești

Bogdan Mandache

Teoria cunoașterii era inseparabilă în epocă de teoria semnelor, Condorcet acordând o funcție centrală limbajului, limbilor, tipurilor de scriitură; semnele fac posibile combinații de senzații, dar și noi combinații, în procesul gândirii omul înțelegând, explicând, combinând, limbajul traducând procesele gândirii

condorcet-schita-pentru-un-tablou-istoric-al-progreselor-mintii-omenesti

Marie-Jean-Antoine-Nicolas Caritat, marchiz de Condorcet (1743-1794) a fost om politic, economist, politolog, matematician și filosof francez. A fost inspector general al Monedei, numit de Turgot, controlor general al finanțelor, apoi Ministru al finanțelor, a fost un discipol al lui d’Alembert, căruia îi datorează primirea în Academia franceză, a fost un apropiat al enciclopediștilor în general și în particular al lui Voltaire. A participat activ la Revoluția franceză, de partea Girondinilor, a fost ales în Adunarea legislativă, în 1791, și în Convenția Națională din 1792. A elaborat proiectul unei Constituții și un ghid electoral care nu au fost pe placul Iacobinilor, căzând în dizgrația lui Robespierre, ceea ce avea să-i aducă emiterea unui mandat de arestare. Profitând de un răgaz între emiterea mandatului de arestare și arestarea efectivă, Condorcet s-a ascuns pentru câteva luni în casa doamnei Vernet. În cele cinci luni cât a stat ascuns, Condorcet a scris o carte recent tradusă în limba română: Schița pentru un tablou istoric

al progreselor minții omenești, traducere din limba franceză de Roxana Iordache, București, Editura Herald, colecția „Cogito”, 2021, 240 p. Până la această carte, Condorcet era cunoscut pentru studiile sale de matematică (Essai sur le calcul intégral sau Essai d’analyse) sau de științe politice (Cinq Mémoires sur l’instruction publique; Opinion sur les emigrants; La République française aux hommes libres). Schița pentru un tablou istoric al progreselor minții omenești omenești, apărută postum, va deveni cea mai cunoscută operă a sa. La puțin timp după ce-și încheie scrierea, Condorcet părăsește „ascunzătoarea”, dar este arestat, două zile mai târziu fiind găsit mort în celula sa, în circumstanțe neclare până astăzi, crimă, sinucidere, boală. Când în 1989 s-a celebrat bicentenarul Revoluției franceze, în mod simbolic osemintele lui Condorcet au fost transferate la Panteon; sicriul era gol, osemintele sale nefiind găsite vreodată. Benoît-Louis Prévost - gravură frontispiciu pentru Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers, 1751 Cartea lui Condorcet, Schița pentru un…

Mai mult...
Cărţi

Alchimia interioară

Bogdan Mandache

Cartea Introducere în alchimia interioară daoistă, de Isabelle Robinet, este o remarcabilă cercetare asupra alchimiei chineze, subiect care pentru mult timp a fost cufundat mai mult în legendă și mit, decât în aprofundare teoretică. Dacă alchimia interioară daoistă, disciplină atât intelectuală, cât și fiziologică, își conduce discipolii către iluminare, cu aceeași îndemânare Isabelle Robinet își conduce cititorii într-un univers fascinant acoperit secole de-a rândul de necunoaștere, de ignoranță.

isabelle-robinet-introducere-in-alchimia-interioara-daoista

Pentru cei mai puțin dispuși să caute în profunzime, care se mulțumesc să rămână la suprafața lucrurilor, alchimia nu este altceva decât arta transmutației metalelor, o pseudo-știință răspândită în Evul Mediu european; este arta de a face aur, prin care mulți au căutat să se îmbogățească, cu cheltuieli și eforturi minime. Cu siguranță mulți necunoscători au îmbrățișat cu bucurie definiția disprețuitoare a chimistului Fourcroy: „Alchimia i-a preocupat pe mulți nebuni, a ruinat o mulțime de oameni lacomi și smintiți și a înșelat o mulțime încă și mai numeroasă de indivizi creduli.” În adevăr, sub termenul de alchimie se află o realitate istorică vastă și complexă. Chimistul francez Marcelin Berthelot, membru al Academiei franceze, susținea că „Istoria alchimiei este teribil de obscură. Este o știință fără o rădăcină aparentă, care se manifestă brusc în momentul căderii Imperiului roman și care se dezvoltă de-a lungul Evului Mediu, în mijlocul misterelor și al simbolurilor, fără a ieși din stadiul de doctrină ocultă și

persecutată; savanții și filosofii se amestecă și se contopesc cu halucinații, cu magicienii, cu șarlatanii și uneori chiar cu nelegiuiții, cu escrocii, cu otrăvitorii și cu falsificatorii de bani.” Dar spusele lui Marcelin Berthelot nu conțineau nimic defăimător la adresa alchimiei, de vreme ce el însuși a studiat-o cu asiduitate și a scris tratate despre antica disciplină, ele dădeau curs opiniei publicului larg. A fost nevoie de studii, de cercetări, de abandonarea practicilor oculte, pentru ca în vremurile moderne alchimia să revină la statutul ei adevărat. Mult timp s-a crezut că alchimia s-a răspândit din vechiul Egipt în jurul bazinului Mării Mediterane, în vreme ce studii aprofundate au arătat că alchimia era cunoscută și practicată în China, India, Egiptul faraonic, Islam, în vechiul Israel, pentru a cunoaște un nemaiîntâlnit avânt în Occidentul medieval (Avicenna, Roger Bacon, Arnaud de Villeneuve, Nicolas Flamel) și în Occidentul modern (Paracelsus, John Dee, Cornelius Agrippa von Nettesheim, Gerard Dorn, Robert Fludd, Michael Maier, Michael Sendivogius,…

Mai mult...
Cărţi

Pielea în ritualurile inițiatice

Bogdan Mandache

Sylvie Monpoint face o incursiune prin mitologie urmărind tema schimbătorilor de piele, atrăgând atenția asupra dimensiunii simbolice a mitului, dar și a faptului că mitul nu vorbește rațiunii, ci se adresează într-un limbaj simbolic, un limbaj uitat.

sylvie-monpoint-la-peau-dans-linitation-maconique

„Ceea ce este cel mai profund în om este pielea.” Sunt cuvintele lui Paul Valéry, care continua susținând că locul central îl ocupă suprafața și nu aparența. Pielea este locul unde se desfășoară datele esențiale de ordin multiplu ale omului – biologice, psihologice, culturale, psihanalitice – care fac din corp un loc de sprijinire a psihismului individual și locul schimbului cu altul și cu cultura. Parcurgând aceste rânduri cu siguranță nici un cititor nu ar fi fost surprins dacă ele deschideau un comentariu la o carte despre biologia pielii, dar cartea de care ne vom ocupa în rândurile care urmează, scrisă de Sylvie Monpoint, se intitulează La peau dans l’initiation maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques” (no. 99), 2021, 122 p. Medic dermatolog în viața profană, Sylvie Monpoint lucrează de mai bine de 25 de ani în „La Grande Loge Feminine de France”, în Ritul Scoțian Antic și Acceptat. Anterior Sylvie Monpoint a publicat următoarele lucrări:

La Peau devoilée ou la dimension spirituelle de la peau; Zorro, un initié sous le masque; Les Sentiers oubliés de la Beauté și La Peau de Sagesse. Sylvie Monpoint nu-și propune o prezentare în detaliu a structurii pielii, a funcțiilor sale sau a mecanismelor atingerii, nici a senzațiilor plăcute sau de durere resimțite prin atingere, rezumându-se la câteva elemente de bază care să mijlocească înțelegerea rolului extrem de important al acestui înveliș în viața omului: „Datorită ei, cum ar face-o o prelată, apa cerului și a mării, vântul, praful și microbii nu pot intra în noi. Ea filtrează razele soarelui și menține temperatura noastră internă. Ea ne adăpostește și ne ocrotește. […] În realitate, ea ne conține nu atât pentru că ține părțile la un loc, cât pentru că înconjoară conținutul nostru corporal și îl unifică într-o entitate bine definită.” Pornind de la o distincție a lui Gaston Bachelard despre afară și înăuntru, teoretizată în La Poétique de l’espace, autoarea…

Mai mult...