Cărţi

Alchimia interioară

Bogdan Mandache

Cartea Introducere în alchimia interioară daoistă, de Isabelle Robinet, este o remarcabilă cercetare asupra alchimiei chineze, subiect care pentru mult timp a fost cufundat mai mult în legendă și mit, decât în aprofundare teoretică. Dacă alchimia interioară daoistă, disciplină atât intelectuală, cât și fiziologică, își conduce discipolii către iluminare, cu aceeași îndemânare Isabelle Robinet își conduce cititorii într-un univers fascinant acoperit secole de-a rândul de necunoaștere, de ignoranță.

isabelle-robinet-introducere-in-alchimia-interioara-daoista

Pentru cei mai puțin dispuși să caute în profunzime, care se mulțumesc să rămână la suprafața lucrurilor, alchimia nu este altceva decât arta transmutației metalelor, o pseudo-știință răspândită în Evul Mediu european; este arta de a face aur, prin care mulți au căutat să se îmbogățească, cu cheltuieli și eforturi minime. Cu siguranță mulți necunoscători au îmbrățișat cu bucurie definiția disprețuitoare a chimistului Fourcroy: „Alchimia i-a preocupat pe mulți nebuni, a ruinat o mulțime de oameni lacomi și smintiți și a înșelat o mulțime încă și mai numeroasă de indivizi creduli.” În adevăr, sub termenul de alchimie se află o realitate istorică vastă și complexă. Chimistul francez Marcelin Berthelot, membru al Academiei franceze, susținea că „Istoria alchimiei este teribil de obscură. Este o știință fără o rădăcină aparentă, care se manifestă brusc în momentul căderii Imperiului roman și care se dezvoltă de-a lungul Evului Mediu, în mijlocul misterelor și al simbolurilor, fără a ieși din stadiul de doctrină ocultă și

persecutată; savanții și filosofii se amestecă și se contopesc cu halucinații, cu magicienii, cu șarlatanii și uneori chiar cu nelegiuiții, cu escrocii, cu otrăvitorii și cu falsificatorii de bani.” Dar spusele lui Marcelin Berthelot nu conțineau nimic defăimător la adresa alchimiei, de vreme ce el însuși a studiat-o cu asiduitate și a scris tratate despre antica disciplină, ele dădeau curs opiniei publicului larg. A fost nevoie de studii, de cercetări, de abandonarea practicilor oculte, pentru ca în vremurile moderne alchimia să revină la statutul ei adevărat. Mult timp s-a crezut că alchimia s-a răspândit din vechiul Egipt în jurul bazinului Mării Mediterane, în vreme ce studii aprofundate au arătat că alchimia era cunoscută și practicată în China, India, Egiptul faraonic, Islam, în vechiul Israel, pentru a cunoaște un nemaiîntâlnit avânt în Occidentul medieval (Avicenna, Roger Bacon, Arnaud de Villeneuve, Nicolas Flamel) și în Occidentul modern (Paracelsus, John Dee, Cornelius Agrippa von Nettesheim, Gerard Dorn, Robert Fludd, Michael Maier, Michael Sendivogius,…

Mai mult...
Cărţi

Pielea în ritualurile inițiatice

Bogdan Mandache

Sylvie Monpoint face o incursiune prin mitologie urmărind tema schimbătorilor de piele, atrăgând atenția asupra dimensiunii simbolice a mitului, dar și a faptului că mitul nu vorbește rațiunii, ci se adresează într-un limbaj simbolic, un limbaj uitat.

sylvie-monpoint-la-peau-dans-linitation-maconique

„Ceea ce este cel mai profund în om este pielea.” Sunt cuvintele lui Paul Valéry, care continua susținând că locul central îl ocupă suprafața și nu aparența. Pielea este locul unde se desfășoară datele esențiale de ordin multiplu ale omului – biologice, psihologice, culturale, psihanalitice – care fac din corp un loc de sprijinire a psihismului individual și locul schimbului cu altul și cu cultura. Parcurgând aceste rânduri cu siguranță nici un cititor nu ar fi fost surprins dacă ele deschideau un comentariu la o carte despre biologia pielii, dar cartea de care ne vom ocupa în rândurile care urmează, scrisă de Sylvie Monpoint, se intitulează La peau dans l’initiation maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques” (no. 99), 2021, 122 p. Medic dermatolog în viața profană, Sylvie Monpoint lucrează de mai bine de 25 de ani în „La Grande Loge Feminine de France”, în Ritul Scoțian Antic și Acceptat. Anterior Sylvie Monpoint a publicat următoarele lucrări:

La Peau devoilée ou la dimension spirituelle de la peau; Zorro, un initié sous le masque; Les Sentiers oubliés de la Beauté și La Peau de Sagesse. Sylvie Monpoint nu-și propune o prezentare în detaliu a structurii pielii, a funcțiilor sale sau a mecanismelor atingerii, nici a senzațiilor plăcute sau de durere resimțite prin atingere, rezumându-se la câteva elemente de bază care să mijlocească înțelegerea rolului extrem de important al acestui înveliș în viața omului: „Datorită ei, cum ar face-o o prelată, apa cerului și a mării, vântul, praful și microbii nu pot intra în noi. Ea filtrează razele soarelui și menține temperatura noastră internă. Ea ne adăpostește și ne ocrotește. […] În realitate, ea ne conține nu atât pentru că ține părțile la un loc, cât pentru că înconjoară conținutul nostru corporal și îl unifică într-o entitate bine definită.” Pornind de la o distincție a lui Gaston Bachelard despre afară și înăuntru, teoretizată în La Poétique de l’espace, autoarea…

Mai mult...
Cărţi

Taina întâlnirii interioare

Bogdan Mandache

Ioan Alexandru Tofan nu l-a întâlnit pe Părintele Scrima cât timp acesta a fost în viață, dar l-a întâlnit în spirit și ni-l arată nouă ca pe omul care a reușit să trăiască constant experiența întâlnirii cu Duhul, pentru că André Scrima nu a ales cultivarea discursului teologic, ci creștinismul „proaspăt, viu, pus mereu la încercare la răscrucile vieții, eliberat de convenții și adevăruri luate de-a gata, redus la un dor infinit, mistuitor, de ceruri.”

ioan-alexandru-tofan-andre-scrima-un-gentleman-crestin

André Scrima, un personaj aparent cunoscut, dar, în realitate, în continuare misterios, cu o viață trăită la limita legendei. Născut în 1930, Andrei Scrima studiază medicina, numai un an, fizica-matematică, unde nu a susținut examenul de licență, din cauză că o probă obligatorie era examenul de marxism, filosofia, absolvită în 1948, cu o teză despre „Logos și dialectică la Platon”, iar câțiva ani mai târziu face studii de teologie, încununate cu o teză sub îndrumarea părintelui Stăniloae, „Schiță a unei antropologii apofatice, în spiritul tradiției ortodoxe” În timpul studiilor de filosofie, Andrei Scrima s-a împrietenit cu filosoful Anton Dumitriu, intrând astfel într-un cerc de intelectuali unde i-a întâlnit, printre alții, pe Alexandru Mironescu, Sandu Tudor, Grigore Moisil, Eugen Schileru, Marcel Avramescu. După câțiva ani petrecuți la Mănăstirea Neamț, revine în București, lucrează la Biblioteca Patriarhiei, este translator la unele întâlniri ale Patriarhului Iustinian cu oaspeți străini; sunt anii în care se vorbește din nou despre Mănăstirea Antim, despre unicul fenomen

care a fost „Rugul aprins”, o experiență spirituală singulară în spațiul românesc; el însuși va publica, în 1996, cartea Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană. După ce îi uimește pe doi demnitari indieni cu vastele sale cunoștințe de indianistică, pentru Părintele Scrima începe un alt drum, un drum de aproape 35 de ani în care va studia și va preda în India, în Franța, în Statele Unite ale Americii, în Liban, va participa la Conciliul Vatican II. Revine în țară după 1990, aducând un suflu nou în acei ani de căutări, un alt limbaj, o altă viziune. Acestea sunt reperele biografice seci cuprinse în câteva rânduri, fără a putea surprinde tumultul unei vieți, amplitudinea trăirii, profunzimea căutărilor spirituale, descrise astfel de Andrei Pleșu: „Cosmopolit și totuși român, călugăr și totuși om de lume, ortodox, dar cu o anume aromă iezuită, André Scrima recită îndelung din Jalal ad-Din Rumi și din Rilke, din Emily Dickinson și Ion Barbu, din…

Mai mult...
Cărţi

Umbre, temeri, viziuni

Bogdan Mandache

Cartea lui Ștefan Bolea conturează complexa temă a umbrei la C.G. Jung în mod exemplar, cu acribie, consultând o amplă bibliografie, într-o cercetare în care fiecare filon este urmărit în profunzime, dar și în ramificațiile sale care privesc deopotrivă filosofia, literatura, arta.

stefan-bolea-jung-si-filosofia-umbrei

„Suflete al meu, unde ești? Mă auzi? Vorbesc, te chem – ești aici? M-am reîntors, sunt din nou aici – mi-am scuturat de pe picioare colbul tuturor țărilor și am venit la tine, sunt la tine; după o călătorie lungă de ani buni, am ajuns din nou la tine.” Cuvinte ale lui Carl Gustav Jung, una dintre personalitățile cele mai importante ale secolului al XX-lea, întemeietor al psihologiei analitice, fondator de școală, deschizător de drumuri. Decenii de-a rândul, în publicistica românească numele psihiatrului elvețian era amintit în treacăt, opera lui fiind cunoscută unui număr restrâns de specialiști. După 1990 a început un susținut proces de recuperare a operei lui Carl Gustav Jung, de traducere a principalelor sale cărți, de traducere a studiilor semnificative despre influența sa în psihologia contemporană. În avangarda editării operei lui Jung se află editura Trei, cea care publică seria de „Opere complete”, în 18 volume; aceeași editură a publicat lucrările pe care C.G. Jung nu le-a

inclus în seria de Opere: celebra și misterioasă lucrare apărută postum, Cartea Roșie, apoi Analiza viselor, Cartea imaginilor, Viziuni, volumele 1 și 2. Tot la editura Trei apare colecția „Misterele inconștientului colectiv”, multe titluri purtând semnăturile unor discipoli ai lui C.G. Jung: Marie-Louise von Franz, June Singer, Verena Kast, Jolande Jacobi. La editura Nemira au apărut câteva titluri consacrate psihicului omenesc, visului și legăturilor sale cu lumea vizibilă și invizibilă, alchimiei, copilului etern, semnate de continuatori și discipoli ai lui C.G. Jung: Marie-Louise von Franz, Toni Wolff, Etienne Perrot, Edward F. Edinger, Robert Moss; colecția „Philemon” a fost coordonată de Lavinia Bârlogeanu, ea însăși autoare a unor cărți despre psihiatrul și psihologul elvețian: Jung îndrăgostit de suflet și Diavolul în viziuni, povești și vise. Nu putem încheia această succintă trecere în revistă a editării operei lui C.G. Jung și a studiilor consacrate înțelegerii sale fără a aminti cartea lui C.G. Jung, Amintiri, vise, reflecții, datorată lui Aniela Jaffé, tradusă la…

Mai mult...
Cărţi

Simbolismul trandafirului

Bogdan Mandache

Incursiune erudită într-o lume simbolică prin investigarea surselor poetice, patristice, filosofice, esoterice și masonice, cartea lui Thomas Grison este un necesar instrument de lucru pentru cel care se apropie de simbolismul trandafirului.

thomas-grison-le-symbolisme-de-la-rose

Thomas Grison este pasionat de lumea simbolurilor și de iconografia creștină, preocupări împlinite editorial prin publicarea câtorva cărți, cele mai multe prezentate cititorilor acestui site. Amintesc dintre acestea: Tarot et franc-maçonnerie . Resonances du tarot dans les rituels maçonniques; Le Symbolisme de l’épée; Iconographie du rite Ecossais Rectifié. Les tableux de grade, tome 1, Aprenti, Compagnon; tome 2, Maître, Maître Ecossais de Saint André; Le Symbolisme de l’abeille; Le Symbolisme du miroir. Entre illusion et Connaissance, toate apărute în colecția „Les Symboles Maçonniques”. Cu puțin timp în urmă a apărut o nouă carte a lui Thomas Grison: Le Symbolisme de la rose, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques”, 2021, 128 p. Necunoscut orientalilor și vechilor egipteni, trandafirul a fost cântat de marii poeți ai antichității grecești, de Homer, Sapho, Anacreon sau de Pindar. La sărbătorile lui Adonis se celebra venirea primăverii, culoarea roșie a trandafirului fiind urmarea unei triste întâmplări când Adonis a fost grav rănit de

mistrețul de pe muntele Liban: „căci Afrodita, alergând spre iubitul ei rănit, a călcat pe un tufiș de trandafiri albi; ghimpii nemiloși i-au rănit pielea gingașă și sângele ei sacru a colorat pentru totdeauna trandafirii albi în roșu”, scrie James George Frazer în celebra sa carte Creanga de aur. Consacrat lui Dionysos, trandafirul a fost asociat plăcerilor, sub diferitele lor accepțiuni: „Astfel, cu poeții greci cum ar fi Sapho sau Anacreon, trandafirul a devenit floarea tinereții, a plăcerilor, a sărbătorii și a frumuseții”, notează Thomas Grison. Admiratori ai grecilor, latinii au preluat și ei cultul frumoasei flori, marturii fiind versurile de inegalabilă frumusețe scrise de Cato, Ovidiu, Vergiliu sau Petronius. Atât grecii, cât și latinii au văzut în trandafir un simbol al primăverii, al renașterii naturii, al bucuriei de a trăi, latinii privind trandafirul și ca pe o floare a bucuriilor efemere, ca un simbol al vieții prea scurte, grăitoare fiind în acest sens scrierile lui Achille Tatius și Ausonius.…

Mai mult...
Cărţi

Despre Plotin și extazul mistic

Bogdan Mandache

Plotin a căutat să-și prezinte scrierile ca fiind esențialmente comentarii și interpretări ale operei lui Platon. În realitate, ele sunt o măreață sinteză culturală a întregii gândiri antice, având mari afinități cu teme ale misticii și spiritualității orientale

cristian-badilita-plotin-un-mistic-pagan

Plotin datorează formația de filosof anilor petrecuți în vestita școală de la Alexandria, unde a urmat cursurile lui Ammonios Sakkas, dar și anilor de campanie militară în Persia, un bun prilej pentru a dobândi o mai bună cunoaștere a înțelepciunii și filosofiei din Orient. După moartea împăratului Gordian al III-lea, în 244, Plotin se refugiază în Antiohia, apoi se instalează la Roma unde va fonda o școală de filosofie, bucurându-se de constanta susținere și admirație din partea împăratului Galienus și a soției acestuia, Salonina. Învățătura lui Plotin s-a bucurat de un mare prestigiu la Roma, fiind prețuită deopotrivă ca restaurare morală și spirituală. În acea atmosferă romană de mare admirație pentru Platon trebuie să se fi născut și visul construirii unui oraș cu numele Platonopolis, unde s-ar fi trăit după preceptele lui Platon rânduite de Plotin. Se spune că în acel timp Plotin nu a scris nimic, dar unul din discipoli, Porfir, ar fi consemnat învățătura maestrului și ar fi

publicat-o sub numele de Enneade, din grecescul „ennea”, adică nou. Erau șase culegeri, fiecare având nouă scrieri, grupate de Porfir într-o ordine sistematică și nu cronologică; în ordine erau texte despre etică, despre fizică, despre cosmologie, timp și eternitate, despre suflet, despre intelect și idei, despre genurile ființei, despre ființă și despre bine. Neoplatonismul era în esență o metodă de a accede la o realitate inteligibilă și o construcție sau o descriere a acestei realități. Ce știm noi despre Plotin?, se întreba cu ani în urmă filosoful francez Pierre Hadot, autor al unei cunoscute lucrări despre filosoful antic, Plotin ou la simplicité du regard. Iar răspunsul său era simplu: câteva detalii, finalmente puține lucruri. Pe urmele sale, aceeași întrebare cred că și-a pus-o și Cristian Bădiliță, care cu siguranță a ajuns la același răspuns ca și ilustrul său prieten, Pierre Hadot. Pentru a apropia cititorul român de viața și opera lui Plotin, Cristian Bădiliță propune un demers editorial mai puțin…

Mai mult...
Cărţi

Jurământul masonic

Bogdan Mandache

Pentru Boris Nicaise, membru al Marii Loji a Belgiei, jurământul este o minunată manieră de a modera individualismul legând pe fiecare de un altul printr-un gest și un cuvânt care inspiră încredere.

boris-nicaise-le-serment-en-franc-maconnerie

Toate dicționarele scriu despre jurământ ca despre un angajament solemn, o promisiune de a respecta un cod de principii, una dintre formele cele mai răspândite prin care un individ se angajează în fața membrilor unei comunități. Iată definiția consacrată de Jean Chevalier și Alain Gheerbrant în celebrul lor Dicționar de simboluri: „Jurământul se arată a fi, în fond, o alianță cosmică la care recurge un martor pentru a-și întări făgăduința. El o înscrie pe aceasta, depunând jurământ, într-o ordine ce depășește persoana sa și asumă responsabilitatea acestei ordini, dacă jurământul este călcat. El va îndura pedeapsa pe care o astfel de fărădelege o atrage asupra vinovatului. Jurământul apare astfel ca simbolul unei solidarități cu ființa divină, cosmică sau individuală care este invocată drept martor.” O recentă apariție editorială supune atenției jurământul masonic: Boris Nicaise, Le serment en franc-maçonnerie, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Franc-Maçonnerie initiatique”, 2021, 144 p. Pentru Boris Nicaise, membru al Marii Loji a Belgiei, jurământul este

o minunată manieră de a modera individualismul legând pe fiecare de un altul printr-un gest și un cuvânt care inspiră încredere. Totdeauna jurământul a fost un mod de a depăși îngustimea condiției umane; dar cum operează această transformare?, se întreabă Boris Nicaise, care propune posibile răspunsuri: rigoarea cuvintelor, scurtimea exprimării, referința la un principiu superior, aplicarea unor sancțiuni în caz de sperjur, consacrarea într-un cadru ritual. Boris Nicaise face o scurtă dar cuprinzătoare privire asupra lumii jurămintelor, pentru că jurământul este o practică obișnuită în armată, în lumea politică și administrativă, în cea juridică și medicală, ceea ce prilejuiește autorul un excurs istoric care vine din lumea antică până la jurămintele prestate în lumea noastră, jurământul fiind totdeauna privit ca o garanție a bunei credințe. Jacques-Louis David - Jurământul Horațiilor, 1784 Parcursul masonic este însoțit de depunerea jurământului la fiecare ridicare în grad, Boris Nicaise scriind că depunerea jurământului este probabil actul cel mai obișnuit pe parcursul masonic al unui…

Mai mult...
Cărţi

În căutarea identității

Bogdan Mandache

Evreul stereotip este un pertinent studiu de istoria mentalităților despre un subiect complex, despre lipsa afinităților, despre ură, despre cultura stereotipiilor în raporturile noastre cu celălalt, în care de prea multe ori am văzut un străin, un dușman, fără a ne întreba cum suntem văzuți noi prin ochii celuilalt

viorica-s-constantinescu-evreul-stereotip

Dintotdeauna, omul a fost în căutarea unei oglinzi în care ar putea găsi imaginea propriei identități risipite. Așadar, la o primă aproximare nimic mai indeterminat, nimic mai risipit și mai greu de conturat decât identitatea fiecăruia, mai cu seamă când nici o oglindă nu-i reflectă imaginea. Despre dificultatea reconfigurării imaginii, despre oglinda care poate nu reflectă imaginea dorită, pagini admirabile sunt în dialogul Alcibiade, al lui Platon, unde Socrate și Alcibiade discută despre natura omului, despre lungul și anevoiosul drum al cunoașterii de sine. Povața lui Socrate pornește de la celebrul dicton „Cunoaște-te pe tine însuți”, cunoscut în vremurile moderne cu adăugiri nepotrivite lumii în care a apărut. Gânditorul grec îl schimbă semnificativ în „Privește-te pe tine însuți”. Ce vrea să spună această schimbare? Îndeamnă ochiul să privească spre un lucru care, dacă s-ar privi, s-ar vedea pe sine însuși? Ne spune că trebuie să privim către o oglindă sau un obiect asemănător? Sau mai curând este despre înfățișarea celui

care privește, ochiul văzându-se în privirea opusă ca într-o oglindă? Toate acestea sunt potrivite cu dorința de a se vedea, dar încă nu se va vedea pe sine însuși. „Dar atunci, iubite Alcibiade, dacă sufletul vrea să se cunoască pe sine, oare nu către suflet se cade a privi, și nu mai cu seamă către acea așezare a sa unde este sădită virtutea sufletului, înțelepciunea, precum și către tot ce se potrivește a fi asemenea lui?”, se întreabă Socrate. Iar în suflet, așezarea cunoașterii și cugetării ține de divin, tot așa cum prin mijlocirea zeilor „vom avea parte de cea mai aleasă oglindă a rosturilor omenești, întru a sufletului virtute”. Este un îndemn la a ne cunoaște și la a cunoaște ceea ce este al nostru, pentru că fără a cunoaște cele proprii niciodată nu vom cunoaște cele ale altora. În Evreul stereotip - schiță de istorie culturală, Viorica S. Constantinescu ne propune o schiță de istorie culturală privitoare la…

Mai mult...
Eseuri

Un platonism bizantin în Florența renascentistă

Bogdan Mandache

Tratatul lui Plethon este considerat o operă majoră a filosofiei secolului al XV-lea, suscitând renașterea platonismului filosofic, punând sămânța procesului care se va încheia cu crearea Academiei de la Florența. Prin traducerea textului lui Plethon, prin studiul introductiv și prin comentariile lămuritoare Alexander Baumgarten îmbogățește Biblioteca medievală și apropie cititorul român de un text esențial și fondator al modernității occidentale

georgios-gemistos-plethon-in-ce-privinte-se-deosebeste-aristotel-de-platon

La mijlocul lunii februarie a anului 1439, floarea clerului ortodox și elita învățaților bizantini stârnea uimirea și deopotrivă admirația locuitorilor Florenței; în fruntea alaiului se afla împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul. Conciliul pentru unirea Bisericilor de Răsărit și de Apus, care în anul precedent lucrase la Ferrara, se muta din cauza epidemiei de ciumă în capitala Toscanei. În acea zi de primăvară timpurie, sub un cer senin și un soare cald, locuitorii Florenței nu-și puteau stăpâni uimirea la vederea impunătorului cortegiu bizantin: „Li se păruse catolicilor, urmărind desfășurarea lentă și maiestuoasă a pompei rituale bizantine, că «raiul însuși se coborâse în biserica lor». Mișcați până în adâncul sufletului și cu ochii plini de lacrimi de emoțiune, își mărturiseau părerea de rău că nesocotiseră, până atunci, pe frații lor de credință. […] Când Leonardo Bruni, cancelarul republicii florentine, care era în același timp și un umanist de frunte, a adresat împăratului, în limba greacă, tradiționala urare de bună-venire, el nu saluta,

desigur, cu atâta însuflețire, pe suveranul strâmtorat care căuta în Apus un ajutor împotriva turcilor, jertfind neatârnarea de până atunci a ortodoxismului, ci pe stăpânitorul urmașilor celor ce, în frunte cu Homer și cu Tucidide, cu Eschil și cu Demostene, cu Platon și cu Aristotel, făcuseră gloria antichității și procuraseră evului mediu principala sa hrană intelectuală”, scrie P.P. Negulescu în Filosofia Renașterii. Era o atmosferă de vie admirație pentru valorile culturii clasice, pentru teologiile din Apus și din Răsărit, despre care se discuta în reuniunile de la Santa Maria Novella, dar si pentru literatura și filosofia vechilor greci, despre care se discuta în banchetele și reuniunile private. Printre iluștrii învățați bizantini prezenți la Florența se afla și Georgios Gemistos Plethon, „un bătrân de 83 de ani, înalt și robust, a cărui înfățișare de patriarh biblic sau de mag oriental – cu pletele albe căzându-i în valuri pe umeri […] nu putea să nu impresioneze pe italieni”, scrie filosoful român amintit…

Mai mult...
Cărţi

Ghidul masonic al companionului

Bogdan Mandache

Cartea lui Pascal Dumesnil este un util și lămuritor ghid pentru cei care vor să pătrundă tainele unei ceremonii, ale unui ritual și ale unor învățături despre simbolismul masonic al gradului de companion, dar și șansa redescoperii unor simboluri pentru cei care au trecut prea ușor peste bogăția spirituală a acestui grad.

pascal-dumesnil-le-guide-maconinque-du-compagnon

Către sfârșitul anului trecut, autorul francez Pascal Dumesnil era prezent pe acest site prin cartea sa Le Guide maçonnique du Second Surveillant, după ce cu câțiva ani înainte recenzasem cartea sa Le Guide maçonnique de l’Apprenti. Pascal Dumesnil revine în atenția cititorilor preocupați de cunoștințele practice și simbolice ale masoneriei cu o nouă carte: Le Guide maçonnique du compagnon. Guide pratique et manuel d’instruction, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Franc-Maçonnerie initiatique”, 2021, 168 p. Deși este o instituție relativ nouă, născută în 1717, masoneria speculativă, are încă multe necunoscute în istoria sa, cea mai disputată fiind cea privitoare la preluarea de către speculativi a ritualurilor și învățăturilor specifice operativilor, gradul de companion/calfă potrivindu-se cel mai bine acestei teorii. Evul Mediu a lăsat o frumoasă moștenire arhitecturală prin numeroasele catedrale impunătoare care fac mândria goticului. Păstrarea secretului în ceea ce privește arta de a construi și arta de a trasa stârnește și astăzi deopotrivă admirația și curiozitatea celor care încearcă

să descifreze arta constructorilor medievali. Arta de a trasa permite concretizarea unei idei, trecerea de la concept la operă: „Geometria devine sacră atunci când servește la a formaliza o construcție sacră și spirituală. In acest sens ea este un limbaj sacru. Ea permite a trasa planurile lucrării, planul ceresc și planul interior, pentru a accede la divin. Ea dă formă conceptelor spirituale. Trasarea transformă deopotrivă piatra și tăietorul. Cu ajutorul și supravegherea maestrului său, companionul gândește, reflectează și învață să conceapă pentru a se construi pe el însuși. Arta de a trasa este învățătura masonică pe care o primește companionul și pe care trebuie să o stăpânească”, scrie Pascal Dumesnil. Gradul de companion nu avut totdeauna același conținut cu cel de astăzi, el evoluând de-a lungul celor trei secole care au trecut de la constituirea Marii Loji a Londrei, autorul încercând să surprindă diferențele de ritual și de denumire a trecerii de la un grad la altul. Obiectivul muncii companionului…

Mai mult...