Esoterica

Esoterismul este o cunoaștere, o călătorie în care căutătorii au capacitatea de a primi spiritul interiorității, sensul transcendenței metafizice și al inefabilului; este cunoașterea prin care Nevăzutul se face văzut. Deși atrage mai mult prin caracterul abundent speculat că esența sa este „să ascundă”, esoterismul înțeles în profunzimea sa poate învinge materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

Himere și metamorfoze

Prozator, jurnalist, poet, autodidact asiduu, Giovanni Papini (1881 – 1956) a fost o figură marcantă și controversată a Florenței primei jumătăți a secolului al XX-lea. Ateu militant până în 1921, când se convertește la catolicism, membru din 1937 al Accademia d’Italia, profesor de literatură italiană la Universitatea din Bologna, fondator și conducător de reviste, apropiat cercurilor artistice futuriste, Giovanni Papini a fost un publicist cu o bogată operă, care l-a făcut cunoscut în lumea întreagă. Multe din cărțile sale au fost traduse în limba română și amintim dintre acestea: Amurgul filosofilor; Un om sfârșit; Gog; Diavolul; Cartea neagră; Chipuri de oameni: povestiri; Dușmanul somnului; Fără nici un motiv; Martorii patimilor; Viața lui Isus.

Giovanni Papini a debutat editorial cu cartea Amurgul filosofilor (1906), o critică devastatoare a întregii tradiții filosofice a secolului al XIX-lea (Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Spencer, Nietzsche), un manifest prin care tânărul intelectual florentin urmărea o răsturnare definitivă a vechii filosofii, un Sturm und Drang al spiritului. „Cartea aceasta nu este o carte scrisă cu bună-credință. Este o carte plină de patimă și, de aceea, nedreaptă – o carte inegală, parțială, fără scrupule, violentă, contradictorie, insolentă, ca toate cărțile celor ce iubesc și urăsc, fără să le fie rușine nici de iubirile nici de urile lor”, sunt primele propoziții ale cărții în care autorul se declară un „dușman nesățios”, un „distrugător necesar”, unul care a curățat drumul pentru a se putea merge mai departe. Același spirit critic îl regăsim și în volumul Il Pragmatismo, redactat în primul deceniu al secolului al XX-lea, respingând pozitivismul și cultura italiană care stagnau, în viziunea sa, într-un intelectualism academic, și avansând ideea că doar pragmatismul, filosofia acțiunii, era remediul impasului în care se afla filosofia clasică.

De departe cea mai cunoscută scriere a lui Giovanni Papini este Un uomo finito / Un om sfârșit, apărută în 1913. Am amintit mai devreme cele două cărți ale lui Papini pentru a face legătura cu Un om sfârșit, carte care vine în siajul lor, fiind o autobiografie intelectuală în care Giovanni Papini este necruțător cu sine, cu societatea vremii sale. Cartea a fost bine primită, tradusă imediat în multe țări. Ea s-a bucurat de apreciere și în România unde a cunoscut în aproape cinci decenii trei traduceri: traducerea lui Gh. (George) Călinescu, cu o introducere de Alexandru Marcu, București, Editura Cultura Națională, colecția „Literatura universală”, îngrijită de Vasile Pârvan, 1923; traducerea lui Alexandru Marcu, București, Editura Socec & Co, 1943; traducerea lui Ștefan Augustin Doinaș, prefață de Edgar Papu, București, Editura pentru Literatură Universală, 1969.

Dar semn al aprecierii scrierii lui Giovanni Papini nu este numai traducerea în limba română, cu un cuvânt de mulțumire al autorului, la zece ani de la apariția în Italia, ci și consemnările pe care le face Mircea Eliade după lectura plină de entuziasm a cărții lui Papini. Mircea Eliade citește Un om sfârșit la îndemnul prietenului său Haig Acterian („Are să-ți placă. Seamănă cu tine”). Nu doar că i-a plăcut, dar l-a și influențat, iar aceasta se observă în Romanul adolescentului miop și în Memorii. În Memorii, Mircea Eliade notează: „Mă regăseam aproape pe de-a-ntregul în copilăria și adolescența lui Papini. Ca și el eram urât, foarte miop, devorat de o curiozitate precoce și fără margini, voind să citesc tot, visând să pot scrie despre toate. Ca și el eram timid, iubeam singurătatea și mă înțelegeam numai cu prietenii inteligenți sau erudiți; ca și el uram școala și nu credeam decât în cele ce învățam singur, fără ajutorul profesorilor.” Citindu-l pe Papini, Eliade recitea capitole din Romanul adolescentului miop și avea impresia că paginile sale sunt copii ale celor scrise de Papini: „Am citit astăzi Omul sfârșit al lui Giovanni Papini. De-acum, sunt și eu sfârșit. Romanul meu nu se va mai închega niciodată în pagini și capitole. Iar eu trebuie să mă schimb. Trebuie, ca să nu mi se spună că am imitat pe Giovanni Papini. L-am urât și l-am iubit o după-amiază întreagă. L-am urât pentru că el cuvântase lumii ceea ce voiam să cuvânt eu. Și l-am iubit pentru că mi-a scris viața. (…) De acum va începe adevărata viață. Și adevărata luptă. Luptă împotriva lui Papini, a Lumii și a Demiurgului. Și lupta împotriva mea: cea mai crâncenă luptă … Papini mi-a fost cel mai neîndurat dușman și cel mai darnic prieten. M-am chinuit și m-am desfătat cetindu-l. M-am aflat pe mine însumi. Lumină neașteptată s-a coborât în adâncurile sufletului meu”, scria Mircea Eliade în capitolul „Papini, eu și lumea”. … Citeste mai departe »

René Guénon (1886-1951) a fost unul dintre primii gînditori moderni care a atras atenția asupra parcursului deviat al lumii de la înțelepciunea primordială. Pentru gînditorul francez nu era deviere, decadență, criză sau cădere care să nu poată fi rezumată în aceste cuvinte: pierderea transcendenței. În anul 1927 cînd lui René Guénon îi apărea cartea Criza lumii moderne el încă mai credea că diagnosticul pus lumii moderne va grăbi întoarcerea occidentalilor la Tradiție, la respectarea principiilor eterne și universale care inspirau autentica metafizică. Guénon nu înceta să afirme, contra curentului dominant al vremurilor, că substratul viu al unei culturi este în mod necesar de ordin metafizic, iar ceea ce ține de domeniul intelectual transmis și cultivat de Tradiție nu ar trebui confundat cu raționalismul – filosofic și științific – pe bazele căruia s-a construit „lumea modernă”, funciarmente materialistă și profană. „A spune deci că lumea modernă se află în criză înseamnă cel mai adesea a afirma că ea a ajuns într-un punct critic, sau, cu alte cuvinte, că e iminentă o transformare, mai mult sau mai puțin profundă, că e de așteptat să se producă, în mod cert și nu peste mult timp, o schimbare de orientare, de voie sau cu forța, mai mult ori mai puțin brusc, cu sau fără catastrofe”, scria René Guénon. El considera că după cîteva secole de criză deznodămîntul nu putea întîrzia; criza atinsese mai multe domenii, ele fuseseră analizate cu temeinicie de Nietzsche, de Husserl sau de Heidegger, dar opiniile și criticile acestora nu au reținut atenția lui Guénon. Cîteva dintre ideile sale despre raporturile între Orient și Occident, și despre erorile lumii moderne le regăsim în volumul Lumea modernă (culegere de articole), traducere din limba franceză de Daniel Hoblea, București, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, 2018, 224 p. René Guénon nu a scris o carte cu titlul menționat mai sus, este vorba de o culegere de articole publicate de-a lungul a 40 de ani, între 1910 și 1950, în reviste precum: „Les Cahiers du Mois”, „Etudes Traditionnelles”, „La Gnose”, „Voile d’Isis”.

Preocupat de raporturile între Orient și Occident, René Guénon acuză Occidentul că nu înțelege nimic din spiritualitatea orientală, că Occidentul nu are decît o superioritate materială; el găsește benefică o influență orientală asupra Occidentului, pentru că ar genera o schimbare de mentalitate, care ar deturna în sens pozitiv atenția de la cele materiale către cele ale spiritului, ar contribui la constituirea unei elite capabile să restaureze intelectualitatea în Occident: „o schimbare radicală a tuturor tendințelor constitutive ale spiritului modern, o renunțare completă la toate prejudecățile ce au falsificat mentalitatea occidentală timp de secole sînt necesare în acest sens, fiind condiții prealabile pentru restaurarea adevăratei intelectualități.” Nu era în discuție copierea unor modele străine Occidentului, ci revenirea la principii adevărate, la fundamente tradiționale; atunci acordul dintre cele două lumi va fi posibil, întemeindu-se pe elemente comparabile sau echivalente.

Guénon vede o proeminentă opoziție între spiritul occidental și cel oriental în ceea ce privește spiritul tradițional și cel antitradițional, altfel spus între contemplație și acțiune. Sigur cele două componente nu sînt într-un antagonism iremediabil, fiecare avînd rațiunea de a fi și dreptul de a fi acceptate, discuția fiind despre ponderea lor în viața individului și în viața socială. Orizontul de cunoaștere al occidentalilor moderni se limitează la cunoașterea rațională și discursivă, o cunoaștere reflectată. „Atîta vreme cît occidentalii se vor încăpățîna să disprețuiască ori să nege intuiția intelectuală, ei nu vor putea recupera tradiția în adevăratul sens al cuvîntului și nici nu se vor putea înțelege cu reprezentanții autentici ai civilizațiilor orientale, unde totul atîrna de această intuiție imuabilă și infailibilă în sine, unic punct de plecare al oricărei dezvoltări conforme cu normele tradiției”, scrie René Guénon în Criza lumii moderne. … Citeste mai departe »

Magia este o practică ancestrală și urmele sale pot fi găsite oriunde ar căuta istoricul religiilor; magia există, subzistă, se transformă în sînul unei culturi; magia oferă un vast cîmp speculativ pornind de simple analogii și asemănări. Perceperea asemănărilor între obiecte este o trăsătură fundamentală a gîndirii umane. Magia folosește nepotrivit acest principiu universal pentru că nu distinge între asemănare și identitate ; o analogie oricît de ușoară era suficientă pentru a stabili o asemănare necesară. Sînt magice riturile și practicile care își propun să acționeze împotriva forțelor ostile, naturale sau umane. Magia s-a răspîndit pe continentul african, în Egiptul faraonic, în Islam, în Mesopotamia, în Roma antică, dar și în Occidentul medieval și modern. Primele cercetări de etnologie (E.B. Tylor, J.G. Frazer) au evidențiat caracterul „homeopatic” sau „analogic” al magiei. Un principiu de similitudine (asemănătorul cheamă asemănătorul), un principiu de alăturare (lucrurile odată aflate în contact continuă să acționeze unul asupra celuilalt), un principiu de contrarietate (operează asupra unui lucru prin contrariul său). Sociologia abordează magia cu referire la un grup și poate fi interpretată ca o componentă pierdută a unei „mentalități prelogice”, ca fapt propriu omului social, ca modalitate arhaică a existenței. Psihologia raportează modalitatea arhaică a magiei la dimensiunile inconștientului. Etnologia, sociologia și psihologia furnizează bazele unui studiu a trei variabile (culturală, socială, psihică) a lumii magiei.

Orice acțiune întreprinsă de oameni pentru a încerca să-și impună voința împotriva forțelor naturii, ține de magie; majoritatea culturilor fac distincție între magia neagră și magia albă, prima fiind periculoasă, cea de a doua avînd drept scop să-l apere pe individ de forțele malefice. În Biblie nu se face o distincție clară între cele două tipuri de magie, Scriptura desemnează aproape întotdeauna magia neagră, iar termenul kișuf nici nu desemnează vastele puteri atribuite magiei în societatea babiloniană de unde s-a răspîndit în aria apropiată. Despre magie este și cartea lui Joshua Trachtenberg, Magie și superstiție la evrei: un studiu asupra religiei populare, traducere din limba engleză: Marilena Constantinescu, București, Editura Herald, colecția „Sepher”, ediția a II-a, 2018, 366 p. Biblia manifestă o opoziție viguroasă față de orice act de magie și nu doar față de practicile considerate dăunătoare. Biblia condamna practicarea magiei, stigmatiza magicienii, fie ei ghicitori, auguri, profeți, vrăjitori și făcători de farmece. În cultura iudaică magia era un fenomen curent, dar un fenomen care venea în vădită contradicție cu omnipotența lui Dumnezeu care nu poate fi influențat de nici o practică umană. Dincolo de interziceri mai mult sau mai puțin evidente, magia evreiască s-a răspîndit și a trecut prin veacuri pînă în vremurile moderne. Magia evreiască a avut de înfruntat ostilitatea creștinilor care vedeau chiar în practicile medicale semne ale magiei și vrăjitoriei. „Putem defini magicienii evrei ca fiind de vocație erudiți, practicanți ai artei magiei mistice doar din pasiune. Fiecare mistic bine pregătit poate practica magia ca o preocupare secundară”, scrie Joshua Trachtenberg. … Citeste mai departe »

Thomas Paine (1737-1809) a fost un scriitor englez care a trăit o bună parte a vieții în exil, în Statele Unite ale Americii și în Franța. După un șir de încercări ratate în Anglia, îl întîlnește pe Benjamin Franklin care îl îndeamnă să emigreze în Statele Unite ale Americii. În 1774 ajunge la Philadelphia, unde este redactor la „Pennsylvania Gazette”. Doi ani mai tîrziu publică lucrarea Bunul-simț, un pamflet în favoarea independenței coloniilor. Revine în Anglia și se implică în dezbaterile pe marginea Revoluției Franceze, în cartea sa Drepturile omului apărînd revoluția și principiile republicane; cartea este interzisă, iar Thomas Paine declarat persona non grata. Ajunge în Franța, este ales membru în Convenția Națională, denunță unele abuzuri ale revoluționarilor, critică Teroarea instaurată, apoi din ordinul lui Robespierre este arestat; în închisoare începe să scrie Vîrsta rațiunii, care îi aduce reputația de ateu, deși cartea era tributară deismului. În 1802 revine în Statele Unite ale Americii, unde moare cîțiva ani mai tîrziu aproape uitat, deși slujise două Revoluții.

Thomas Paine este și autorul unei cărți apărute postum, în 1812, Despre originea masoneriei. Este o lucrare cu caracter polemic, pornind de la Catehismul lui Samuel Pritchard, din 1730, prima dezvăluire a ritualurilor masonice a primelor trei grade. Pritchard coboară originile masoneriei pînă la construcția Turnului Babel, amintind apoi de Euclid, de Hiram și de construirea Templului lui Solomon, într-o înșiruire în care cronologia nu era urmărită riguros. În opinia lui Thomas Paine secretul bine păstrat de masonerie, la care puțini masoni au acces, este legat de originea masoneriei, iar originea sa nu este influențată nicidecum de Biblie, ci de străvechiul cult druid, de cultul soarelui, emblemă a lojilor și a ornamentelor masonice.

Druizii au reprezentat gradul cel mai înalt al clasei sacerdotale la celții insulari și la gali; druizii erau depozitarii cunoașterii sacre și profane, aveau strînse legături cu puterea politică. Paginile consacrate de Cezar druizilor în De bello Gallico sînt cele mai importante izvoare despre religia celtică. Cezar scria despre credințele druide în metempsihoză, despre încercările lor de a ști cît mai multe despre natura lucrurilor, despre puterea zeilor, despre mărimea lumii, despre preocuparea lor pentru instruirea tineretului. Druizii respingeau scrierea și arătau un interes deosebit memoriei și transmiterii orale a învățăturii, care era secretă, esoterică, inaccesibilă neinițiaților.

Soarele este un simbol principal al imaginarului masonic, cu constantele și variabilele sale. În manuscrisele Dumfries no. 4, Sloane și Graham, soarele apare totdeauna alături de lună, iar prezența lor este considerată ca venind din Geneza. Soarele în ascensiunea sa este triumful asupra nopții, asupra tenebrelor. Ascensiunea sa luminoasă și leagănul solar, Orientul, sînt valorizate și integrate în corpusul masonic. Legendele, ritualurile, iconografia, au privilegiat soarele ca sursă de lumină fizică și spirituală, de căldură, de cunoaștere intuitivă și de inteligență cosmică. Mersul astrului determină ritmul lucrărilor și al anului masonic prin solstiții; Thomas Paine susține că solstițiile nu au nici o legătură cu cei doi sfinți Ioan (Botezătorul și Evanghelistul), sărbătoarea care marchează începutul verii fiind una eminamente de origine druidă. Thomas Paine apreciază că Biblia nu dă seamă că evreii ar fi avut cunoștințe despre astronomie sau de știință în general, și că Templul lui Solomon este în adevăr Templul lui Hiram, construit de sidonieni. În Ritul Scoțian Antic și Acceptat gradul al 28-lea este intitulat Cavaler al Soarelui, este un grad doctrinar, inserat între gradele templiere, simbolul gradului fiind un soare înscris într-un triunghi, înscris la rîndul său într-un cerc. Esența învățăturii acestui grad este că vîrfurile cunoașterii sînt accesibile doar celor care gîndesc liber, celor care s-au desprins din robia erorii, celor cărora Soarele le-a alungat cărările rătăcirii. … Citeste mai departe »

Al doilea volum al cărții lui Thomas Grison, Iconographie du Rite Ecossais Rectifié, continuă parcursul rectificării și reconstrucției prezentînd tablourile următoarelor două grade ale ritului în Les tableaux de grade Maître, Maître Ecossais de saint André.

In silentio et spe fortitudo mea (forța mea este în tăcere și speranță) este inscripția de pe tabloul lojii maeștrilor din Ritul Scoțian Rectificat. Inscripția este gravată deasupra unei imagini surprinzătoare pentru tablourile lojilor indiferent de rit : un vapor lipsit de catarge , fără velă, fără vîsle, liniștit, pe o mare calmă. Acest tablou vine direct din Stricta Observanță Templieră, și prin conținutul iconografic rămîne în întregime în spiritul cărților cu embleme, la modă în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, afirmă Thomas Grison. În ritual i se cere candidatului să explice simbolul vasului care a trecut cu bine furtuna; răspunsul: „Acest vapor, pe o mare calmă și liniștită, după furtună, este imaginea masonului care a depășit toate pericolele pentru a găsi adevărul și care, bazîndu-se pe spiritul de dreptate al inimii sale caută cu încredere un port sigur, împotriva pericolelor erorii”. Dar prezența în tabloul maestrului a imaginii unui vapor fără catarge, plutind pe o mare calmă, nu este lipsită de inerente întrebări cărora Thomas Grison va încerca să le răspundă urmărind surse scrise cum ar fi cele patristice, literare, literare, testamentare sau apocrife. Imaginile maritime nu sînt familiare scrierilor biblice, excepție făcînd, printre altele, episodul celebru al înghițirii lui Iona de un „pește mare”, văzut ca o inițiere, ca o trecere prin moarte pentru a renaște la viață. Jean Daniélou, care a scris despre simbolurile creștine primitive, susține că lipsa referințelor marine din Vechiul Testament este cauzată de faptul că evreii nu au călătorit pe mare, în schimb grecii aduc în scrierile Părinților Bisericii numeroase referințe, multe venind din epopeile lui Homer, mai cu seamă peripețiile lui Ulise care scapă morții doar printr-o renaștere simbolică, momentul în care ieșind din valurile zbuciumate atinge pămîntul. Un alt reper literar asupra căruia zăbovește Thomas Grison este Manualul lui Epictet comentat de Simplicius, insistînd pe sfaturile stoicului și ale comentatorului său în a prețui lucrurile necesare, în a urma sfaturile comandantului vasului, care în fapt sînt zeii care stăpînesc lumea și veghează nașterea sufletelor.

Meliora praesumo (întrevăd lucruri mai bune) este inscripția gradului de maestru scoțian al Sfîntului Andrei, ultimul dintre gradele simbolice practicate în Ritul Scoțian Rectificat. Tabloul lojii reprezintă un leu, sub un cer încărcat de nori și brăzdat de fulgere, adăpostit sub o stîncă și ținînd labele din față pe instrumente geometrice, sub care este încrisă deviza Meliora praesumo. În scrierile Vechiului Testament leul are o semnificație ambivalentă, dar predomină imaginea unui animal înfricoșător, însetat de sînge, descris ca atare în Psalmi și în Ieremia: „Iată iese leul din desișul său si pierzătorul popoarelor se apropie; plecat-a din locul său, ca să pustiiască pămîntul tău; cetățile tale vor fi stricate și fără locuitori.” Dar textele biblice mărturisesc și victoriile lui David și Samson împotriva leului, înțelese ca victorii ale Luminii asupra tenebrelor. În cele mai multe scrieri din Noul Testament leul este asimilat forțelor demonice, mai puțin Apocalipsa sfîntului Ioan („Iată, a biruit leul din seminția lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei”), leul fiind, bineînțeles, Isus. Leul este animalul ales cu preponderență pentru a orna blazoanele, era regele animalelor. „Cu leul din tabloul gradului de maestru scoțian al Sfîntului Andrei, noi am părăsit deci în mod definitiv leul păgîn și distrugător care aparține domeniului tenebrelor, și ne regăsim în fața leului luminos, liniștit și suveran care, prin poziția sa, ne reamintește de altfel de mielul mistic care este lumina lumii”, scrie Thomas Grison. Tabloul gradului de maestru scoțian al Sfîntului Andrei surprinde nu prin fast, ci prin decorul aspru, clonțos și deșertic, în care stînca boltită trimite la experiența anahoretică, la simplitatea ascetică, la construcția esențialmente spirituală, masonul scoțian rectificat fiind invitat să construiască un templu interior. … Citeste mai departe »

Scriind la începutul anului despre cartea lui Thomas Grison, Le Symbolisme de l’epée, menționam că în octombrie 2018 autorul va reveni cu o nouă carte. Cu bucurie am primit zilele trecute cartea în două volume a lui Thomas Grison: Iconographie du Rite Ecossais Rectifié, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques”; primul volum se intitulează Les tableaux de grade Apprenti, Compagnon. Sensul cuvîntului rit în masonerie este apropiat de cel religios, trimițînd la un ansamblu de ceremonii. În acest sens trebuie înțeles atunci cînd se vorbește despre Ritul Scoțian Rectificat, Ritul Francez sau Ritul Scoțian Antic și Acceptat. În masonerie termenul rit a apărut relativ tîrziu, odată cu primele divergențe, iar prima notabilă a fost în 1751 cînd a apărut în Anglia o nouă Mare Lojă, aceasta acuzînd-o pe prima, cea de la 1717, de deviere. Noua lojă îi numea pe membrii rivalei sale Moderni, iar pe ai săi Antici, de unde și viitoarele denominațiuni de Rit Modern și Rit Antic. În secolul al XVIII-lea au fost create mai multe rituri, sisteme sau regimuri. Cartea lui Thomas Grison este despre Ritul Scoțian Rectificat, apărut în anul 1773; vocabula „scoțian” a fost o constantă semantică remarcabilă fără a se putea identifica vreo sursă scoțiană în ritualurile masonice. Ritul Scoțian Rectificat este opera unor iluștri gînditori: Martinès de Pasqually, Louis-Claude de Saint-Martin și Jean-Baptiste Willermoz. Toți împărtășeau ideile curentului teosofic, idei care se vor regăsi în ritualurile Ritului Scoțian Rectificat. Perioada în care s-au afirmat cei trei corifei ai masoneriei era una a căutărilor, a  structurărilor, a regîndirii unui ansamblu care abia își făcuse apariția pe scena vieții sociale. Fermentul acestor mișcări de idei a fost martinismul, înțeles, dincolo de provocările semantice, ca un curent de gîndire în care se regăsesc cei trei masoni francezi, un curent care pledează pentru redescoperirea gnozei, a fundamentelor religioase, a profunzimilor, a spiritualității. Căutările au însemnat apariția Ordinului Aleșilor Cohen, a Strictei Observanței Templiere metamorfozate în Ordinul Cavalerilor Binefăcători ai Cetății Sfinte. Willermoz a refuzat să confunde o sectă sacerdotală cu influențe masonice cu un Rit masonic și un ordin cavaleresc ale căror scop și doctrină se manifestă diferit. Așa a apărut Ritul Scoțian Rectificat, consacrat ca atare de Conventul de la Wilhelmsbad, din 1782.

În Ritul Scoțian Rectificat, reconstrucția Templului are o tonalitate mistică de netăgăduit și trimite la o realitate exclusiv interioară, a cărei axă corespunde restaurării spirituale. „Ritul Scoțian Rectificat reactualizează Templul. Fără a insista cîtuși de puțin asupra filiației istorice, diacronice, cu un ordin defunct (cel al lui Jacques de Molay), el încearcă să-l reactualizeze pe planul vertical al arhetipului, ca și pe planul cel mai concret, prin lucrările sale individuale și colective. Masonul trebuie să reconstruiască Templul primordial, cel dinaintea căderii, pentru a face ca Dumnezeu să intre iarăși în el și pentru ca oamenii înșiși să se poată reîntoarce în el ca niște fii risipitori, antrenînd întreaga Natură în această înălțare”, scrie Antoine Faivre în cunoscuta sa carte Căi de acces la esoterismul occidental. Willermoz a purces la o reașezare a ritualului pornind de la decreștinarea care își făcea loc în masoneria de la jumătatea veacului al XVIII-lea, rectificînd eludarea sacramentelor din ritualuri. Thomas Grison nu-și propune să exploreze bogățiile spirituale sau filosofice ale Ritului Scoțian Rectificat, ci să prezinte aspecte iconografice, tablourile celor patru grade simbolice: ucenic, companion, maestru, pentru lojile „albastre”, și maestru scoțian al Sfîntului Andrei, pentru lojile „verzi”. Pentru Thomas Grison tabloul gradului este o evidențiere prin imagine a doctrinei fiecărui grad, „o prelungire iconografică și un rezumat vizual”; autorul precizează că tablourile de grad ale Ritului Scoțian Rectificat se înscriu în marea tradiție a cărților de embleme (Emblematica). Literatura emblematică perpetuează un fond de cunoștințe venind din Antichitate prin textele patristice, prin enciclopedii și alegorii; istoria naturală are cel mai bogat conținut, fiind domeniul privilegiat al expresiei emblematice. Printre autorii cei mai cunoscuți de literatură emblematică, Thomas Grison amintește: Achille Bocchi, Theodore de Bèze, Claude Paradin, Cesare Ripa, George Wither sau Jacobius Boschius, autorul lucrării Symbolographia. … Citeste mai departe »

Paul Henri Thiry, baron d’Holbach (1723-1789) este un filosof francez de origine germană. A făcut studii la Universitatea din Leiden, după care se mută în Franța, trăind cea mai mare parte a timpului la Paris unde intră în contact cu cei mai importanți reprezentanți ai Iluminismului francez, îndeosebi cu Rousseau, d’Alembert, Helvetius, Buffon și Diderot. Deținător al unei impresionante biblioteci, dar și al unei valoroase colecții de stampe și gravuri, d’Holbach a tradus și răspîndit opere știintifice, antireligioase sau materialiste intrînd deseori în conflict cu autoritățile spirituale și temporale. A colaborat la Enciclopedia Franceză redactînd articole despre chimie, metalurgie și mineralogie. Și-a folosit cunoștințele științifice pentru a apăra cu ardoare materialismul care a fost sursa tuturor scrierilor sale. Amintim cîteva dintre acestea: Le Christianisme dévoilé; Le Bon Sens ou les idées naturelles opposées aux idées surrnaturelles; La Morale universelle ou les devoirs de l’homme fondés sur la nature; Le Système de la nature, tradusă în limba română, Sistemul naturii, în 1957. Cu această lucrare d’Holbach atinge apogeul unei concepții riguros materialiste și atee a naturii, societății și omului. Concepția sa tindea să emancipeze omul de superstiția religioasă și de impostura a cărei victimă era, pentru a-i aduce fericirea și a-i reda libertatea. Omul trebuie să fie determinat în acțiunea sa de libertatea de voință, rolul filosofului fiind acela de a arăta omului adevăratele resorturi ale acțiunilor sale și de a distruge miturile și superstițiile. Mitul lui Dumnezeu este cel mai complex și cel mai tenace, explicarea acestui mit ocupînd întreaga parte a doua a Sistemului naturii. Mulți iluminiștii au considerat pozițiile lui d’Holbach ca fiind extreme, printre aceștia numărîndu-se inclusiv Voltaire, cunoscut pentru anticlericalismul său, singurul prieten fidel și apărător al concepțiilor sale fiind Diderot, cel care a  semnat „discursul preliminar” la cartea Essai sur les préjugés, ou De l’influence des opinions sur les moeurs et sur le bonheur des hommes, carte pe care d’Holbach a semnat-o cu pseudonimul Dumarsais. Recent cartea iluministului francez a apărut și în versiune românească: Eseu despre prejudecăți sau Despre influența opiniilor asupra moravurilor și fericirii oamenilor, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, prefață de Jacques Patry, postfață de Adrian Niță; București, Editura Herald, colecția „Cogito”, 2018, 304 p.

Termenul de prejudecată nu a desemnat totdeauna ceea ce Iluminismul a respins cu vehemență. El aparținea vocabularului juridic și era folosit pentru a desemna ceea ce era judecat dinainte sau un ansamblu de judecăți folosite în cazuri asemănătoare. Era folosit în secolul al XVII-lea mai cu seamă în disputele religioase și se referea la primele elemente de judecată anterioare unui examen aprofundat. Astfel cărții Préjugés légitimes contre les calvinistes de Pierre Nicole îi răspundea Pierre Jurieu în Préjugés légitimes contre le papisme. Și în secolul al XVIII-lea se perpetuează această tradiție religioasă a „prejudecăților legitime” exprimate față de jansenism, de anticlericalismul filosofilor sau față de politica religioasă a Revoluției Franceze. În înțelegerea termenului de prejudecată predomină sensul negativ, așa cum l-a definit raționalismul cartezian, ca judecată falsă prin supunerea în fața unei idei preconcepute, prin refuzul de a merge la fondul lucrurilor, altfel spus o judecată făcută fără un examen suficient. Puțin timp după apariția articolului despre prejudecată scris de cavalerul Jaucourt pentru Enciclopedia Franceză, a apărut Eseu despre prejudecăți, semnat Dumarsais, dar scris de baronul d’Holbach, deși mai sînt controverse în privința adevăratului autor. Dar d’Holbach nu era la prima carte publicată sub pseudonim, alegînd această modalitate datorită curajului și vehemenței cu care afirma convingerile într-o epocă în care încă nu se cîștigase deplin totala libertate a opiniilor. D’Holbach își începe pledoaria cu o critică acerbă a puterilor temporală și spirituală care lucrează împreună „pentru a perverti rațiunea omenească, pentru a alunga lumina și pentru a-l face pe omul simplu să respingă adevărul.(…) Este deci cît se poate de vădit faptul că ignoranța reprezintă sursa comună a erorilor neamului omenesc; prejudecățile sînt adevăratele cauze ale nenorocirilor care-i învăluie pe oameni din toate părțile.” El îndeamnă oamenii să renunțe la iluziile propovăduite de religie și să ridice vălul așezat pe ochii lor de tirania religioasă și politică, să accepte caracterul distinct al adevărului și să nu se lase înrobiți de prejudecățile care îi îndepărtează pe oameni de idealuri, de inovații, de renovarea vieții sociale. … Citeste mai departe »

Bertrand Arthur William Russell (1872-1970) a studiat matematica, apoi „științele morale” la Trinity College, Cambridge, într-o atmosferă intelectuală stimulantă, contrastînd cu singurătatea anilor de adolescență; la Cambridge, s-a împrietenit cu George Edward Moore, care l-a convertit la filosofie, și cu Norbert Alfred Whitehead. După o perioadă petrecută în diplomație, la Paris, Bertrand Russell își continuă studiile la Berlin, apoi susține la Trinity College o teză de inspirație kantiană despre fundamentele geometriei. A fost profesor la Trinity College, la universități din Chicago, Los Angeles și Philadelphia. Din cauza pacifismului său din timpul Primului Război Mondial, și-a pierdut postul la Cambridge și a făcut închisoare. În 1961 a fost din nou închis pentru incitare la nesupunere civică. Împreună cu Norbert Alfred Whitehead a scris Principia Mathematica, una dintre cele mai importante lucrări de logică din toate timpurile. Dintre alte lucrări ale lui Russell, amintim: Philosophical Essays, The Analysis of Mind, Mysticism and Logic, The Conquest of Happiness, The Principles of Mathematics. În anul 1950 a primit Premiul Nobel pentru literatură.

Autor al unei opere vaste, acoperind logica și filosofia matematicii, filosofia științei și teoria cunoașterii, filosofia minții și filosofia limbajului, filosofia morală și etica aplicată, Bertrand Russell este un filosof studiat pentru contribuțiile sale majore în domeniile amintite. Una dintre cărțile recente despre filosofia lui Bertrand Russell este semnată de cercetătoarea ieșeană Cătălina-Daniela Răducu, Existență și cunoaștere. Bertrand Russell între idealism și realism, Iași, Editura Lumen, 2016, 264 p. Vastitatea operei, a subiectelor abordate de-a lungul a peste 60 de ani de activitate, a determinat-o pe Cătălina-Daniela Răducu să descrie evoluția filosofică a gînditorului englez în patru mari etape: etapa idealistă (1894-1898), etapa logică (1899-1913), etapa logico-epistemologică (1913-1921) și etapa epistemologică (1921-1959). Autoarea reia opinia lui W.V.O. Quine conform căreia se poate vorbi fără teama de a greși despre „epoca lui Russell”: „Viața lui Russell coincide cu o eră a istoriei filosofiei ce se detașează clar din întreg și care poate fi definită într-unul dintre următoarele moduri similare: filosofia de la John Stuart Mill încoace; ultimii o sută de ani de filosofie; sau, în modul cel mai semnificativ, Epoca lui Russell.” Dar conturarea poziției filosofice a lui Russell s-a făcut prin succesive tatonări, neliniștea sa filosofică trecîndu-l prin schimbări de poziție fundamentale, care aveau să constituie baza logică a neopozitivismului contemporan. A început prin a fi hegelian, după modelul profesorilor săi de la Cambridge, perioadă în care își propunea să dezvolte un sistem filosofic propriu, o sinteză hegeliană. Dar trece repede de la adeziune la opoziție, sub influența lui G. E. Moore, optînd pentru un realism extrem, inspirat de filosoful austriac Alexius Meinong. „Russell se înscrie într-o amplă mișcare de reacție anti-idealistă și anti-psihologistă care adună laolaltă la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea autori precum Frege, Brentano, Meinong și Husserl”, notează Cătălina-Daniela Răducu, subliniind astfel că filosoful și logicianul englez nu era străin de contextul filosofic al timpului.

Cătălina-Daniela Răducu supune unei atente priviri contextul filosofic în care s-au conturat opțiunile lui Bertrand Russell. Nu pot lipsi referințele la metafizica lui Francis Herbert Bradley, de inspirație hegeliană, aici autoarea căutînd să surprindă nu atît originalitatea lui Bradley, cît ce anume din tezele neo-hegeliene au stîrnit opoziția lui Russel și a lui Moore. Moore va respinge o singură propoziție, ceea ce va zdruncina întreg sistemul, și alege afirmația esseestpercepi; el respinge și materialismul și idealismul, optînd pentru realism, postulînd că și conștiința și obiectul există. Russell, prin doctrina relațiilor externe afirmă existența obiectelor independent de minte și relațiile externe dintre acestea, respinge monismul, dezvoltînd o ontologie realistă platonică.

Logica și matematica au fost pentru Bertrand Russell discipline din care va extrage teorii fundamentale care îl vor conduce la filosofia atomismului logic, autoarea prezentînd, printre altele, teoria tipurilor care răspundea impasului serios în care se afla matematica, subliniind că „semnificația filosofică a întregului efort logicist este că s-a demonstrat că adevărurile matematice sînt independente de gîndirea umană, de caracteristicile structurale ale modului nostru de gîndire. Adevărurile matematice au fost demonstrate ca fiind necesare și obiective pentru că depind numai de anumite reguli logice fundamentale care sînt valabile independent de spirit sau de lumea empirică.” Cătălina-Daniela Răducu continuă prezentarea contribuțiilor pe care Russell le aduce filosofiei cu teoria descripțiilor definite, despre care Allan Wood spunea că poate fi considerată „cea mai importantă contribuție pe care a adus-o Russell în filosofie, pe planul detaliului”. … Citeste mai departe »

Esoterismul și științele oculte cunosc un reviriment uimitor odată cu apariția a numeroase școli și grupuri care se afirmă sub diverse denominațiuni. Aceste mișcări înfloritoare sînt susținute de o antropologie, o cosmologie și o teologie identice, de factură gnostică. Gnosticul este în sensul larg al termenului cel care cunoaște, pentru că a avut o revelație. Prin această cunoaștere el este salvat, el nu crede întrucît credința este inferioară cunoașterii. Aceste grupuri se revendică drept o resurgență contemporană a „gnozei eterne”. Primele cercetări asupra gnosticismului au fost întreprinse de Johann Lorenz Mosheim, J. Horn și Lewald care vedeau sursele gnosticismului în filosofia orientală, în dualismul zoroastrian; mai tîrziu s-a vorbit de sursa platonismului filonian. Ferdinand Christian Baur, în 1835, a fost primul care a făcut o sinteză asupra gnosticismului ca filosofie religioasă. Baur vedea în gnoză o gîndire religioasă născută în Alexandria într-un creuzet în care s-au întîlnit creștinismul, iudaismul și păgînismul. În vremurile de demult, granițele gnosticismului erau insesizabile; nu era o religie specifică unui popor, nu s-a constituit în Biserică, nu a avut ierarhie. Unii se revendică din creștinism și au pretenția că interpretează corect ideile creștine, în vreme ce alții nu lasă să se vadă vreo influență creștină.

Interpretările asupra gnozei și gnosticismului au suportat mutații semnificative după descoperirea bibliotecii copte de la Nag Hammadi, în 1945. Odată cu această descoperire a revenit întrebarea: care sînt originile gnosticismului? Problema esenței gnosticismului este legată de originea sa. Descoperirile de la Nag Hammadi au deschis o importantă cale de cercetare asupra iudaismului heterodox care a jucat un rol capital în formarea și expansiunea gnosticismului. H. Gratz vorbea la mijlocul secolului al XIX-lea de elemente gnostice în Talmud, pentru ca Gilles Quispel, la mijlocul secolului al XX-lea să dezvolte teza iudaismului heterodox ca sursă a gnosticismului. În opinia sa, îndepărtată de cea a adepților iranizării gnostice, tema cosmogonică a creației, tema antropologică a căderii sufletului și tema cristologică a unui anthropos perfect sînt formulări ale iudaismului heterodox; tezele sale vor căpăta noi argumente odată cu descoperirile de la Qumrân. Pornind de la cele două descoperiri arheologice majore, Robert McQueen Grant este autorul unor considerații și mai nete în favoarea originii iudaice a curentului gnostic: gnosticismul ar fi apărut pe ruinele speranțelor apocaliptice și eshatologice născute după dărîmarea Templului de la Ierusalim. Robert McLellan Wilson adoptă un punct de vedere mai nuanțat și vede iudaismul ca un intermediar în formarea sistemelor gnostice. Precedînd creștinismul în raporturile cu elenismul, iudaismul, și cu precădere cel din diaspora, a fost o punte între lumea greco-orientală și lumea iudeo-creștină.

Dezbaterea privind raportul gnosticismului cu creștinismul este foarte veche de vreme ce Părinții Bisericii condamnau scrierile gnostice. Pozițiile teologilor moderni asupra gnosticismului au fost în general orientate spre apărarea creștinismului, dar în secolul al XX-lea a existat un curent care a susținut că Epistolele Apostolului Pavel ar conține elemente de gnosticism, după cum Evanghelia după Ioan ar fi introdus în creștinism mitul iranian al Salvatorului. Dincolo de confruntările între școlile teologice, este unanim acceptat că gnosticii au folosit Noul Testament adaptîndu-l cerințelor lor; așa au apărut evangheliile apocrife. Aceste rînduri sînt prilejuite de reeditarea cărții Evanghelii gnostice, București, Editura Herald, traducere, studii introductive, note și comentarii de Anton Toth, colecția „Manuscris”, 2018, 366 p.  Volumul cuprinde cinci texte gnostice: Evanghelia Adevărului, Evanghelia după Filip, Evanghelia Egiptenilor, Evanghelia după Maria și Evanghelia după Toma.

Alături de scrierile reținute de Biserică, așa numitul canon al Scripturii, au apărut în primele două secole numeroase texte reflectînd varietatea tradițiilor și preocupările proprii fiecărei comunități. Studiul apocrifelor Noului Testament este dificil, multe texte s-au transmis fragmentar, unele manuscrise conțin diferențe considerabile, pentru că de-a lungul timpului, în lipsa unui control al unei autorități ecleziastice, au fost supuse remanierilor, modificărilor. Despre gnosticism s-a discutat în secolele  II-III, cînd Părinții Bisericii condamnau scrierile gnostice ca fiind eretice, apoi discuția s-a reluat la începutul secolului al XVIII-lea, dar despre textele gnostice propriu-zise se vorbește de cîteva decenii, după descoperirile de la Nag Hammadi și de la Qumrân, iar accesul la manuscrisele descoperite în aceste localități a fost posibil integral abia în anul 1979, deci timp insuficient pentru studii aprofundate. Biblioteca coptă de la Nag Hammadi conține texte de mare diversitate care, chiar dacă nu revoluționează cunoașterea gnosticismului, aduce nuanțe importante care limpezesc înțelegerea acestui curent care și-a pus pecetea asupra primelor secole creștine. … Citeste mai departe »

Adolf von Harnack (1851-1930) este considerat cel mai important teolog protestant german și istoric al religiilor de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea. După studii la Universitatea din orașul natal, Dorpat, astăzi în Estonia, apoi la Universitatea din Leipzig, Adolf von Harnack devine profesor extraordinarius la Leipzig, apoi profesor la universitățile din Giessen, Marburg și Berlin, unde a fost și director al Bibliotecii Regale. Adolf von Harnack a propus în lucrările sale separarea dogmei de ceea ce el numea esența creștinismului. Dintre cărțile sale amintim: Das Wesen des Christentums; Kleine Schriften zur Alten Kirche; Marcion. Das Evangelium vom fremden Gott. Aceste rînduri sînt despre una dintre cele mai importante cărți scrise de teologul german: Istoria dogmei. Introducere în doctrinele creștine fundamentale, traducere și îngrijire ediție: Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Arhetip”, ediția a 3-a, 2017, 448 p.

Inițial Istoria dogmei/Grundriss des Dogmengeschichte, a apărut în șapte volume, între anii 1886 și 1890, și este considerată un monument al istoriografiei creștine liberale. Este o lucrare impresionantă, care aducea o nouă perspectivă asupra dogmei creștine, după ce anterior Adolf von Harnack a aderat și apoi a respins teoriile altor școli teologice. El nu ezită să vorbească despre un declin al credinței creștine, transformarea creștinismului evanghelic sub influența filosofiei grecești și închistarea credinței într-o dogmă: „Pretenția Bisericii că dogmele expun pur și simplu revelația creștină, fiind deduse din Sfînta Scriptură, nu este confirmată de cercetările istorice. Dimpotrivă, devine clar că, în concepție și construcție, creștinismul dogmatic (dogmele) a fost lucrarea spiritului elenic pe teritoriul Evangheliei.”  Harnack subliniază de la început două aspecte în istoria creștinismului neîntîlnite în cadrul altor religii: puține încercări majore de reformă și predicarea adresată tuturor, greci, romani sau barbari, ceea ce a făcut din creștinism o religie universală. Primele secole ale creștinismului au adus și primele confruntări, atît în exterior, cît și în interior. Romanii care stăpîneau întinse teritorii în Asia au persecutat primele comunități de creștini; influența filosofiei grecești asupra religiei creștine a primit un suflu nou, puternic prin ampla mișcare sincretică gnostică. Și din simpla parcurgere a fișei bibliografice a autorului se observă atenția de care s-a bucurat în scrierile sale, Marcion, întemeiator al unui curent creștin de sorginte gnostică, primul eretic al Bisericii. Urmărind instituirea creștinismului ca doctrină, Adolf von Harnack supune atenției tezele primilor apologeți (Aristides, Iustin, Tațian, Melito, Teofil, Tertullian, Minucius Felix) care au dezvoltat elementele raționale, filosofice ale creștinismului. „Creștinismul poate fi definit ca o cunoaștere a lui Dumnezeu transmisă de el însuși și ca o conformare virtuoasă la legea rațională, în aspirația și strădania de a obține viața veșnică și în certitudinea recompensei. Prin cunoașterea adevărului și săvîrșind fapte bune, oamenii devin virtuoși și au parte de binecuvîntarea supremă”, afirmă teologul german. Cu Clement Alexandrinul și cu Origen, filosofia și știința greacă s-au așezat alături de teologia creștină, moment important în constituirea dogmei creștine, pus în evidență de autor. … Citeste mai departe »