Esoterica

Esoterismul este o cunoaștere, o călătorie în care căutătorii au capacitatea de a primi spiritul interiorității, sensul transcendenței metafizice și al inefabilului; este cunoașterea prin care Nevăzutul se face văzut. Deși atrage mai mult prin caracterul abundent speculat că esența sa este „să ascundă”, esoterismul înțeles în profunzimea sa poate învinge materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

Himere și metamorfoze

Mitul călătoriei, al pelerinajului, al căutării este unul prezent în toate culturile lumii. Simbolismul călătoriei este unul al căutării adevărului, al inițierii, al căutării și descoperirii unui centru spiritual. Este edificator să amintim călătorie lui Ulise, Enea, Dante sau Christian Rosenkreutz, călătoriile romanticilor sau cele atît de frumos povestite de François Rabelais, Jonathan Swift sau Jules Verne. În toate aceste călătorii, și în multe altele neamintite aici, nu este vorba de divertisment, ci căutări de ordin spiritual, mistic și psihic. „Călătoria exprimă o dorință profundă de schimbare interioară, o nevoie de noi experiențe, mai degrabă decît o deplasare locală. [...] Singura călătorie adevărată este aceea pe care omul o face în interiorul lui însuși”, susțin autorii cunoscutului Dicționar de simboluri. Profesor mult timp la Ecole pratique des hautes études, cercetător la CNRS, autor a mai multor cărți (Symbolisme et écriture; L’Esotérisme chrétien en France au XIXe siecle; L’Esotérisme) Jean-Pierre Laurant a scris și o lucrare despre călătorie, Le Voyage, Editions Oxus.

Jean-Pierre Laurant discută despre sentimentul exilului interior, despre căutarea drumului de întoarcere, iar aceasta nu se poate face în afara cadrului întîlnirii între Ulise și Calipso, întîlnire în care filosofii antici au deslușit mai mult decît întîlnirea între doi oameni. Calipso, spunea Eustathius, întrupează știința, astronomia; dar Ulise plecase dintr-o patrie, plecase de la Penelopa și trebuia să revină la ea, același filosof grec amintit mai sus comparînd țesutul pînzei cu înlănțuirea silogismelor. Urmărind sensul înalt al călătoriilor lui Ulise, Félix Buffiere arăta că „lăsînd pe Calipso pentru a reveni la Penelopa, Ulise a părăsit știința pentru filosofie, a renunțat la studiul lumii exterioare pentru a privi în sine însuși”. Jean-Pierre Laurant propune cititorului mai multe subiecte de meditație asupra călătoriei, cu precădere din cele descrise de scriitori precum Jules Verne, Selma Lagerlof, Cervantes sau Gustave Flaubert, dar și asupra pelerinajelor sau asupra scrierilor biblice despre exod.

Dar călătoria nu este lipsită de obstacole, de trecerea unor probe, de trecerea unui prag, de întîlnirea cu cel care păzește o intrare sau un tărîm:

Și-abia’ncepui să urc pe ea, și iată,
săltînd o sprintenă panteră’n drum
și-avînd o blană mîndru’mpestrițată

nu vrea să-mi lase cale nicidecum
și-astfel de mult mă’mpiedica’n suire,
că stetei să mă’ntorc acum-acum”, scrie Dante în Prolog la Infernul.

Jean-Pierre Laurant amintește cîteva episoade biblice în care sînt amintite animale sălbatice care se vor plimba pe ulițele orașelor căzute în robia desfrîului. Esoterologul francez face trimitere și la probele la care este supus candidatul la inițierea masonică. … Citeste mai departe »

Simbol al vigilenței și al trecerii peste tenebrele nopții, simbol identitar pentru Franța și pentru valoni, cocoșul este prezent în toate mitologiile, culturile și tradițiile religioase. Pentru Pitagora cocoșul era o pasăre consacrată soarelui și lunii, iar cocoșul alb era emblemă a binelui, nu putea fi sacrificat. În ciuda sfatului lui Pitagora, vechii greci sacrificau un cocoș în cinstea zeului Asclepios, iar Socrate îi amintește lui Criton să sacrifice un cocoș lui Asclepios („Criton, îi sînt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați”), ceea subliniază rolul de psihopomp atribuit cocoșului, el anunțînd și conducînd pe lumea cealaltă sufletul celui decedat.

Un blazon francez de la începutul secolului al XVI-lea asociază cocoșul, soarele și pe Isus, desenul fiind însoțit de o criptogramă, solivsticiexps, reunind soarele, dreptatea, pe Isus și solstițiul de vară. „Cocoșul și soarele au fost totdeauna strîns asociate în gîndirea oamenilor. Valoarea simbolului este deci fără echivoc. Cocoșul prezidează înfrîngerea tenebrelor sau a erorii, și victoria luminii”, susține Paul de Saint-Hilaire în cartea Le Coq, editions Oxus. Autorul amintește și tristețea episodului biblic al lepădării de Isus: „Nu cunosc pe omul acesta. Și îndată a cîntat cocoșul. Și Petru și-a adus aminte de cuvîntul lui Isus, care zisese: Mai înainte de a cînta cocoșul de trei ori te vei lepăda de Mine. Și ieșind afară, a plîns cu amar.” Iov se întreba cine i-a dat pricepere cocoșului, iar atributul de crainic al ivirii zilei va duce la așezarea unei figurine întruchipînd cocoșul pe fleșele bisericilor, pe clopotnițele și turlele catedralelor. „Mazdeismul asimilează soarele cu un cocoș care vestește ivirea zorilor, iar clopotnițele creștine continuă să poarte această pasăre care simbolizează veghea sufletului în adăstarea sosirii Duhului, a zămislirii Marii Aurore”, afirmă Gilbert Durand în cunoscuta sa carte Structurile antropologice ale imaginarului. Influențați de simbolismul soarelui, meșterii medievali suflau cu aur figurina care urma să fie plasată pe clopotnițe. După modelul consacrat de biserici și catedrale, locuitorii satelor au început să folosească și ei simbolul cocoșului, amplasînd figurine pe acoperișurile caselor.

Mitologia amintește rolul de vindecător al cocoșului, acesta apărînd, de exemplu, alături de șarpele care era simbol al lui Asclepios. În mod surprinzător cocoșul apare în debutul uneia dintre cele mai interesante scrieri medievale, Bestiarul iubirii, de Richard de Fournival, canonic al catedralelor din Amiens și Rouen, medic, alchimist și scriitor, un erudit care în dorința de a cuceri femeia iubită, convoacă imaginea și cuvîntul dînd un nebănuit sens simbolic bestiarului, începînd cu cocoșul: „Și pentru că această scriere este ultimul meu corp de oaste și cel din urmă ajutor la care pot recurge, trebuie să mă exprim în ea cu mai multă forță decît în toate celelalte. Tot astfel se povestește și despre natura cocoșului: acesta, cu cît noaptea e mai aproape de înserare sau de zorii zilei, cu atît mai des cîntă; cu cît se apropie miezul nopții, cu atît cîntă mai cu putere și-și îngroașă glasul.” Cocoșul este un simbol folosit și în alchimie, mai cu seamă pentru calitățile sale de luptător și pentru că este vestitorul zilei: „În opera filosofică, cocoșul reprezintă Soarele, așa cum găina desemnează Luna. Iar cocoșul îi este supus Soarelui; se trezește la ivirea sa și merge la culcare în același timp cu el. Privește neîncetat cerul și își înalță spre cer coada curbată ca o coasă. Luptă, ca să-și apere puii, și împotriva șerpilor. El este heraldul luminii”, scrie Michael Maier în Atalanta fugiens. Simbolismul cocoșului este întîlnit și în ritualul de inițiere în Ritul Scoțian Antic și Acceptat, în cabinetul de reflecție este o imagine a cocoșului însoțită de inscripția „vigilență și perseverență”. În masonerie, scrie într-un vechi manual masonic, cocoșul anunță lumina pe care o va primi inițiatul, fiind semnul exoteric al luminii. … Citeste mai departe »

În urmă cu 120 de ani, la editura pariziană Bibliotheque de „La Vie moderne” apărea cartea Les Francs-Maçons du Moyen-Age, semnată de Emile Lambin. Cine a fost Emile Lambin? Emile Lambin (1835-1901) a fost profesor de istorie și arheologie națională la Institutul popular Trocadero, asociat corespondent al Societății naționale a anticarilor din Franța și membru al Societății arheologice din Soissons. În afara cărții amintite, Emile Lambin este autor al mai multor studii și cărți dintre care amintim: La Flore gothique, 1893; La flore des grandes cathédrales de France, 1897; Les églises de l’Ile de France, 1898; La Cathédrale de Cologne, 1902.

Cartea Les Francs-Maçons du Moyen-Age (reeditată în 1992 la éditions Lacour și în 2009 de Maison de Vie Editeur) este despre zidarii, despre constructorii medievali, deși termenul de francmason se aplică cu precădere masoneriei moderne, eminamente speculativă. La Căderea Imperiului Roman de Apus (476 d.C.), în Anglia, Galia și Italia erau numeroase corporații de meseriași, Collegia artificum et fabrorum, printre acestea cele mai cunoscute fiind ale zidarilor și constructorilor. Era perioada cînd a luat amploare construcția de biserici și catedrale romanice, apoi gotice, era vremea cînd călugării conlucrau bine cu constructorii. În anul 926 a fost promulgată Carta de York, adevărată constituție a zidarilor englezi care-și aleseseră ca patron pe Sfîntul Ioan Botezătorul; în Italia, papa Bonifaciu al IV-lea a încredințat corporațiilor zidarilor lombarzi privilegiul exclusiv de a ridica edificii religioase. În secolul al XIII-lea arta constructorilor atinge apogeul, dovadă peremptorie fiind minunile arhitecturii gotice: Notre-Dame din Reims, Notre-Dame din Amiens, catedralele din Koln și Strasbourg. Secolul al XV-lea aduce, ca urmare a Războiului de o sută de ani, o diminuare a elanului parohiilor de a comanda noi construcții, încît viața masonică operativă se mută în Germania, Jobs Dotzinger convocînd în 1459, la Regensburg, o adunare a lojilor zidarilor unde se discută despre statutele zidarilor care trebuie să-și păstreze tainele artei și să nu le divulge celor din afară. La începutul secolului al XVI-lea fervoarea religioasă este vizibil diminuată, catedralele erau fie terminate, fie abandonate, multe loji intrînd în disoluție sau ducînd o viață ternă, lipsită de strălucirea de altădată, pentru ca în 1717 masoneria engleză „să se transforme într-o societate pur filosofică și umanitară, deschisă tuturor, care se va propaga rapid pe continent, și care va deveni francmasoneria modernă”, scrie Emile Lambin, notînd mai departe că povestirile despre Hiram sînt pure invenții ale zidarilor care au pierdut urma adevăratei origini, că societățile și popoarele, dar și indivizii, iubesc originile îndepărtate și misterioase, motiv pentru care fabula cu Hiram-fondator are încă succes. … Citeste mai departe »

Christian Jacq (n. 28 aprilie 1947, Paris) este un cunoscut scriitor cu preocupări în domeniile egiptologiei, esoterismului și masoneriei. După studii de filosofie și literaturi clasice, la Universitatea Paris X-Nanterre, Christian Jacq a obținut titlul de doctor în egiptologie, la Sorbona, cu teza „Le Voyage dans l’autre monde selon l’Egypte ancienne”, însă nu a urmat traseul clasic al unui cercetător specializat în egiptologie, nu a participat la lucrări arheologice, nu a urmat o carieră universitară, a ales calea publicisticii. Christian Jacq este autorul unui număr impresionant de cărți, peste 50, majoritatea în stil foiletonistic, cu multe dialoguri și fraze scurte, deseori critica literară reproșîndu-i lipsa construcției și a profunzimii în conturarea personajelor, slăbiciunea stilistică și vocabularul limitat, atribute obișnuite scrierilor de popularizare ai căror cititori sînt mai interesați de firul narativ, prea puțin atenți la veridicitatea faptelor, la adevărul istoric. Alți critici subliniază tentativa de reconstituire istorică, apreciind dimensiunea inițiatică și esoterică a romanelor sale. Pentru cartea L’Egypte des grands pharaons, Editions Perrin, 1981, a primit premiul Academiei Franceze. Mai multe edituri din România i-au tradus o parte din romane și amintim dintre acestea: Ramses, 5 volume, Calea de Foc, Marele Magician, Ultimul vis al Cleopatrei, Fiul Luminii, Femeia înțeleaptă, Divina adoratoare, Locașul Adevărului, Uneltirile răului, Marele Secret, Afacerea Tutankhamon.

Una dintre cărțile lui Christian Jacq, reeditată în mai multe rînduri este Les 33 degrés de la Sagesse ou l’initiation des Francs-Maçons de la pierre franche, după titlul de pe copertă, pentru că pe pagina de gardă titlul este ușor modificat: Les trente-trois degrés de la sagesse ou L’initiation des Maçons de la Pierre France. Cea mai nouă ediție este cea apărută la Maison de Vie Editeur, 2015. Prima ediție a cărții a apărut în 1981, la Editions du Rocher și avea titlul Le Voyage initiatique ou Les trente-trois degrés de la sagesse, prezentată pe site-ul autorului ca fiind o carte de esoterism. Cartea lui Christian Jacq este o încercare de a pătrunde în universul spiritual medieval pornind de la sculpturi din catedrala din Metz; este un dialog între un cercetător, autorul, și un maestru, moștenitor al zidarilor, urmărind să descifreze limbajul inițiaților care au ridicat catedralele și al căror mesaj rămîne în continuare actual, și nu mai puțin misterios. După propria mărturisire a autorului, cartea este o mărturie, o tentativă de a transcrie o întîlnire cu spiritualitatea Evului Mediu, reluînd un gînd inspirat și profund al Mariei-Madeleine Davy: „Diferența între oameni se reduce la aceasta: prezența sau absența experienței spirituale. Oricît de luminoasă ar fi, această experiență nu este dobîndită odată pentru totdeauna, ea este menită unor aprofundări succesive, de aceea omul în care se desăvîrșește este atent la semnele prezenței, la simbolurile care ca și literele îi apar ca un limbaj, un limbaj al iubirii și al cunoașterii. Omul spiritual este instruit de simboluri și cînd vrea să dea seamă de experiența sa inefabilă, în mod necesar tot la simboluri trebuie să facă recurs.” … Citeste mai departe »

Au trecut mai bine de zece ani de la apariția primului titlu (Le Grande Architecte de l’Univers, de Jean Delaporte), din colecția „Les Symboles maçonniques”, a editurii pariziene Maison de Vie. Pînă la sfîrșitul anului trecut apăruseră 84 de titluri ale acestei colecții; în primele zile ale anului 2019 a apărut un nou titlu, semnat de Marc Steinberg: La chambre du milieu.

Folosirea termenilor templu, atelier, lojă sau cameră poate stîrni o anumită confuzie mai ales în rîndul celor care nu aparțin confreriei masonice. Marc Steinberg își propune să explice ce se înțelege prin camera de mijloc. În templele clasice, o cameră era o parte a templului, una din numeroasele sale părți; strict masonic, o cameră aparține spațial templului, dar nu se confundă cu templul, camera trimite la ideea de loc închis, acoperit și protejat. Camera de mijloc este locul în care se întîlnesc maeștrii.

În ritualul gradului de maestru al Marelui Orient al Franței de la 1785 se poate citi următorul dialog:

- Unde ai fost primit?
- În camera de mijloc.
- Cum ai ajuns acolo?
- Urcînd o scară cu trei, cinci și șapte trepte.
- Ce ai văzut acolo?
- Oroare, doliu și tristețe.

Un dialog asemănător poate fi citit în ritualul Ritului Scoțian Rectificat:

- Unde ai fost primit maestru?
- În camera de mijloc, loc al regretelor și lacrimilor.
- Cum ai ajuns acolo?
- Pe o scară misterioasă în formă de spirală, care se urcă prin trei, cinci și șapte.

Simbolic, scara cu trei, cinci si șapte trepte duce către camera aflată între cer și pămînt. Într-un catehism al Ritului Scoțian Antic și Acceptat există acest dialog: „Dacă pierdeți unul dintre frați, unde îl găsiți? – Între echer și compas.” Termenul cameră de mijloc evocă faptul că maestru mason se află mereu între echer și compas, în locul care simbolic corespunde centrului invariabil. În opinia lui Marc Steinberg „mijlocul în sensul său inițiatic nu este legat de nici o noțiune spațio-temporală, de nici un criteriu social. El caracterizează un jalon între lumea manifestă și non manifestă, vizibil și invizibil, timp și eternitate, naștere și moarte. Mijlocul inițiatic nu corespunde în mod necesar mijlocului geometric.” Noțiunea de mijloc o depășește pe cea de centru, chiar dacă în linii mari ele se acoperă una pe cealaltă. „Pătrunderea în camera de mijloc”, afirmă Irène Mainguy, „corespunde accesului virtual al Maestrului în centrul ființei omenești, și în centrul lumii … Citeste mai departe »

Sophie Perenne a studiat filosofia la Universitatea din Louvain, animează seminarii despre gradul de maestru și susține conferințe în Belgia, Franța, Spania și Elveția. Este autoarea mai multor cărți, dintre care amintim: L’Obscure Lumière des sages. Une introduction à la Voie ésotérique, éditions Accarias/L’Originel, 2006; La vision paradoxale ou l’Art de concilier les opposés, éditions Accarias/l’Originel, 2009; Vivre, lire et écrire les rituels, E.M.E., 2011; La parole perdu, Maison de Vie Editeur, 2014, carte recenzată pe acest site. Rîndurile de față sînt despre o carte izvorîtă din preocupările lui Sophie Perenne vizînd aprofundarea ritualului gradului de maestru: Le choeur des maîtres. Le travail en séminaires de maîtres, le rituel d’élévation et la maîtrise, Paris, Maison de Vie Editeur, collection „Temoignage maçonnique”, 2011.

Profanul este condus la poarta templului de un maestru, după cum același maestru îi însoțește pașii ucenicului, urmărind parcursul masonic al acestuia. În tradițiile inițiatice, maestrul este care certifică faptul că maeștrilor li se poate alătura un nou maestru, cînd candidatul a atins un anume grad al realizării. În masonerie aproape în mod automat la împlinirea termenului specificat în regulamente, companionul trece la gradul de maestru, în prea puține cazuri avînd vreo greutate progresul personal al candidatului și gradul său de înțelegere a tradiției, totul fiind înlocuit de formalul dialogul dintre venerabil și supraveghetor. Demersul inițiat de Sophie Perenne își are originea într-o observație a lui Francis Baudoux care sublinia contradicția între seriozitatea care se acordă în lojă ceremoniei gradului de maestru și puțina preocupare pentru formarea noilor maeștri, astfel unii încep să absenteze, au atins capătul unui drum!, alții devin tot mai preocupați în perspectiva alegerilor de ocuparea unei demnități…Unii se vor întreba la ce bun seminarii despre gradul de maestru cînd frații pot spori în cunoaștere frecventînd gradele înalte, doar că ele sînt concentrate pe învățătura specifică, nu aduc nimic  lămuritor maestrului. Intenția autoarei cărții nu este de a oferi cîmp liber de manifestare orgoliilor, dorinței de veni în fața fraților și de a etala vagi cunoștințe, ci să creeze un spațiu al discuțiilor libere pentru a forma astfel viitori ofițeri și demnitari ai lojii, pentru a-i pregăti pentru gradele înalte și pentru a avea viitorii autori ai unor remarcabile planșe de arhitectură. „Dialogul între maeștri nu are ca obiectiv ajungerea la un compromis sau la o sinteză, ci la o varietate de sensuri și la sentimentul că înțelegerea și cunoașterea pot totdeauna să se reînnoiască și să se îmbogătească. Seminarul nu este deci un loc unde se găsește o interpretare unică a celui de-al treilea grad.” … Citeste mai departe »

Încă din vechime, observînd comportamentul uman, ceea ce ține de sănătatea minții și ceea ce ține de boala minții, medicii și gînditorii au surprins natura melancoliei ca pe „o lungă trudă a sufletului”, asociată cu toamna cînd apăreau „tristețea, neliniștea, descurajarea, tendința de a-ți lua viața”, asociată cu „teama prelungită”. Aristotel se întreba pentru ce motiv toți cei care au fost oameni de excepție în ceea ce privește filosofia, arta de a conduce, poezia sau artele, au fost explicit melancolici. Vechii filosofi greci susțineau că tulburările ușoare pot fi tratate de medici, în vreme ce tulburările profunde sînt de domeniul filosofilor. Claudius Galenus, medicul împăratului-filosof Marcus Aurelius, considera că melancolia era parte a eului și că „există oameni care sînt din fire neliniștiți, depresivi, chinuiți sufletește, mereu gînditori; pentru ei medicul nu poate face prea mult.” În cazul melancoliei existența pare să se rotească în jurul ei înseși fără încetare, fără a se vedea o altă perspectivă, nici o altă șansă, fiind constrînsă la propria repetiție la nesfîrșit, la rămînerea într-o pasivitate absolută.

Pentru teologii creștini, melancolia era văzută ca fiind ceva nociv; Evagrie Ponticul, pe urmele versetelor din Psalmul 90 („Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază”), întocmea o listă a semnelor plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului care încercau sufletul eremiților pustiului: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia. Despre încercările chinuitoare la care a fost supus Antonie în pustia Egiptului a scris sfîntul Atanasie cel Mare, dar și scriitorii Gustave Flaubert și Anatole France, chipul biruitor al lui Antonie fiind zugrăvit de Hieronymus Bosch, Martin Schongauer, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Paul Cezanne sau Salvador Dali.

Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare și vlăguire a persoanei care nu găsește mulțumire în nimic din ceea ce altădată îi aducea pacea sufletească. Este o stare „atît de lipsită de contururi că eu însumi nu știu ce-mi lipsește”, nota cu amărăciune Kierkegaard. În scrierea sa suprarealistă, Aurora, Michel Leiris enumeră mai bine de 60 stări și fațete care conturează așlteptarea neîmplinită; amintesc cîteva: spleenul, nenorocul, slăbiciunea, lașitatea, frica, tristețea, dezgustul, suferința, mîhnirea, nebunia, melancolia, furia, neputința, blazarea, insomnia, robia, oboseala, istovirea, rușinea, spaima, greața, deruta, renunțarea, decăderea. Acedia nu doare fizic, dar distruge fundamentele vitalității, speranței, ale vieții. „Acedia este vlăguirea (atonia) unui suflet, a unui suflet care nu rezistă prin fire și nu stă drept, curajos înaintea încercărilor. Norii fără apă sînt alungați de vînt, mintea fără stăruință [e alungată] de vîntul acediei. Ochiul acedicului e tot timpul ațințit asupra ferestrelor, iar mintea lui închipuie musafiri. A scîrțîit ușa, îndată iese afară. A auzit un glas, îndată se cațără la fereastră și rămîne așa pînă-i amorțesc mădularele”, scrie Evagrie Ponticul. Peste veacuri, despre o stare eternă, de aceeași vîrstă cu omul, era astfel descrisă de Baudelaire:

Și lungi și nesfîrșite convoaiele mortuare
Încet și fără muzici prin suflet trec mereu;
Speranța-nvinsă plînge; și, rea, dominatoare,
Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu.

Lui Aristotel i se datorează primele argumente în favoarea melancoliei ca vis imaginativa, forță a imaginației, nebunie sau extaz poetic; bila neagră, atributul melancolicului, îl face pe acesta să reacționeze violent față de impresiile trăite; melancolicul este supus unei impetuozități, unei exuberanțe a pasiunii, unei violențe necontrolate, este depășit de tot ceea ce primește. Platon spunea că delirul îl înhață pe poet, iar aceasta se datorează forțelor divine, daîmon-ului care-l inspiră. Umoarea melancolică îi face pe cei atinși de ea taciturni, ascunși, dedați exceselor unei imaginații imposibil de stăvilit. Ceea ce colericul exteriorizează într-un acces de furie, melancolicul consumă în viziuni extraordinare, extravagante. Pentru umanistul Marsilio Ficino, melancolia era semn al geniului, ea fiind mai des întîlnită la filosofi și artiști, decît la oamenii de rînd … Citeste mai departe »

Au trecut mai bine de trei veacuri de la apariția masoneriei speculative, timp în care s-a scris mult, uneori poate prea mult, despre ritualuri, despre simbolism, despre ceea ce-și propune masoneria. Uneori s-a scris cu temei, dar de cele mai multe ori, nu. Tot ceea ce părea firesc ieșea din tiparele celor care așteptau dezvăluiri fulminante, scoaterea la lumină a unor înfricoșătoare secrete, desferecarea unor uși în spatele cărora s-ar fi aflat cele ascunse de la fondarea lumii. Nici un autor lucid, care lucrează sub semnul onestității intelectuale, nu ar fi încercat un discurs înșelător despre realitatea din interiorul unei loji. De aceea ceea ce pare foarte simplu, se dovedește a fi o probă dificilă: cum să definești pe scurt pentru un profan ce este masoneria. Într-o lucrare apărută acum cîțiva ani (L’intelligence du caché. Un regard lucide sur la Franc-Maçonnerie, Editions Maison de Vie), José Hubert, citînd cîteva definiții ale masoneriei, din dicționare, se întreabă ce știe profanul care dorește să intre în masonerie; ce știe mai mult decît generalități despre fraternitate, sinceritate, diversitate, progres intelectual? Cele amintite mai sus sînt adevărate, dar lui José Hubert nu îi par suficiente și de la primele pagini ale cărții insistă pe cuvintele lui Antoine de Saint-Exupéry: „Dacă tu ești deosebit de mine, fratele meu, departe de a mă leză, tu mă îmbogățești”, pentru că loja este locul de întîlnire a persoanelor care vin din orizonturi diferite, care au parcursuri inițiatice asemănătoare, dar trăite diferit. Pentru Jose Hubert masoneria are sens numai prin experiența trăită, iar aceasta aduce în lumină un element cu o forță uimitoare: intuiția, ceea ce Jean Verdun numea „inteligența ascunsului”. Ceea ce unește masonii care lucrează în spiritul masoneriei inițiatice, tradiționale și universale este intuiția prezenței a ceea ce este ascuns în om, aspirația de a depăși condiția obișnuită, de a se deschide către spiritualitate.

Pentru a înțelege masoneria, Jose Hubert face apel al fenomenologie, curent filosofic major al secolului al XX-lea; cu ce ar lumina fenomenologia un ordin inițiatic? Prin faptul că fenomenologia propune o abordare a fenomenelor care constituie lumea așa cum fiecare o percepe cu sensibilitatea sa, cu ideile sale. Autorul încearcă o abordare a masoneriei prin metoda fenomenologică, în doi pași, mai întîi unul descriptiv, apoi cel interpretativ în dorința de a surprinde „denominatori comuni diverselor fenomene trăite”. José Hubert descrie experiența inițierii în termenii raportului dintre corp și psihism, intelect, rațiune: cabinetul de reflecție, adevărată grotă săpată în adîncurile pămîntului, peștera celebrei alegorii platoniciene din Republica, unde, în tăcere, profanul este invitat la introspecție; apoi, cu ochii acoperiți de un bandou, profanul trăiește propria inițiere în care este asaltat de impresii, altele decît cele venite prin văz, întreaga ceremonie lăsînd asupra lui o profundă impresie: „francmasoneria este o transmitere; ea propune un drum original al dezvoltării personale către autonomie și responsabilizare”. Unul dintre simbolurile utilizate în masonerie este piatra brută, cu care este confruntat ucenicul la capătul ceremoniei de inițiere; piatra brută nu este un element inert, ci unul viu, reprezentînd însuși masonul care va trebui să lucreze asupra lui însuși. Piatra va fi cioplită pînă va ajunge la forma perfectă care să se insereze armonios în templu. Este ceea ce atît de plastic exprima Michelangelo: „Am văzut un înger în marmură și eu doar am cizelat pînă l-am eliberat” … Citeste mai departe »

În titlu nu e o greșeală, nu este o inversare ortografică! Nu, este titlul cărții semnate de Christophe Bourseiller, Un maçon franc. Récit secret, apărută în urmă cu cîțiva ani la Editura Alphée. Christophe Bourseiller este actor, jurnalist, scriitor, profesor. Ca actor a jucat pentru prima oară cînd avea patru ani, apărînd în peste 30 de filme; este realizator de emisiuni Tv. Și-a pus semnătura pe un număr considerabil de cărți dintre care amintim: Les Ennemis du système; Les Faux Messies; Les Maoistes; Le Miracle inutile; Bibliothèque secrète; L’Aventure moderne; A Gauche, toute!; Mémoires d’un inclassable.

Aceste rînduri nu sînt provocate de varietatea preocupărilor lui Christophe Bourseiller, ci de evocările sale despre anii în care a aparținut ordinului masonic, din 1984 pîna în 2000, mai întîi în Marea Lojă Națională a Franței, apoi în Marea Lojă a Franței. În opinia autorului paginile sale nu sînt nici un jalnic pamflet antimasonic, nici o pledoarie pro domo fără suflu, ci mai curînd o odisee spirituală, povestea eșecului unei inițieri. Într-o seară a lunii iunie 1984, într-un imobil parizian, Christophe, îmbrăcat în costum negru, cu ochii acoperiți de bandou, aude pentru prima dată replica „Venerabile maestru, și voi toți, frații mei, în gradele și demnitățile voastre, un profan bate la poarta Templului.” La capătul ceremoniei de inițiere, după ce bandoul este înlăturat, Christophe privește oamenii și decorurile lojii; era om de teatru, cu privirea ageră și perspicace. Îi rețin atenția colanele cu bijuterii și șorțurile albe ale ucenicilor și companionilor, roșii ale maeștrilor, chipurile noilor lui frați, ciocanele din plastic, echerul și compasul executate copilărește. Al doilea supraveghetor al lojii va veghea la educatia sa masonică, la progresul său spiritual, îl îndeamnă să citească Luc Benoît, Antoine Faivre, Mircea Eliade, Isha Schwaller de Lubicz, dar și René Guénon în care vede cel mai mare teoretician al inițierii și al realizării spirituale. Începe să-și cunoască frații, profesii diferite, preocupări intelectuale diferite, înfățișări diferite, rivalități și disensiuni fățișe. „Adunarea nu este prea disparată? Cum să atingi egregorul? Unde este plasat punctul de convergență? Sîntem legați prin valori comune, o anume căutare, o viziune asupra lumii?” Sînt printre primele întrebări pe care și le pune Christophe.

De două ori pe lună Christophe este convocat la ținuta rituală care are scopul de a scoate frații din timpul profan și de a-i așeza în spațiul sacrului; ritualul i se pare oarecum o caricatură a celui religios, masonii respectînd riguros un ritual din secolul al XVIII-lea ca pe „un cuvînt pierdut, imemorial, o mantră care ne plasează în centrul cercului.” Seara rituală în lojă se încheie cu susținerea unei planșe, un expozeu teoretic despre un subiect filosofic: inițiere, mituri, tradiții, mistică. Îndrumat de Gilles, al doilea supraveghetor, citește Guénon și descoperă diferențele față de concepțiile lui Julius Evola. Din rațiuni diferite amîndoi respingeau sistemul democratic care răsturnase sistemul valorilor, Ritul Scoțian Antic si Acceptat fiind un răspuns convingător la subversiunea democratică; Christophe amintește că Supremul Consiliu al Franței nu a fost ales niciodată. Primele alegeri la care asistă în lojă, era companion, nu vota, i-au adus sub ochi primele confruntări pentru un post simbolic; apar la ținută frați brusc reveniți din adormire, frați care-și achită cotizația dar nu participă la ținute, se practică un lobby discret pe lîngă indeciși … Citeste mai departe »

Considerată de cele mai multe ori doctrina mistică a religiei evreiești, Cabala este mai mult decît un sistem filosofic sau religios, depășește limitele unei mistici religioase, este mai mult decît o tradiție esoterică. Dar nu puțini sînt cei care continuă să vadă în Cabală o învățătură mistică și esoterică. „Definirea Cabalei ca mistică se bazează deci pe modul cum o abordăm, în măsura în care ea tinde spre cunoașterea lui Dumnezeu și a operei sale, ale cărei elemente intrinseci au la bază o concepție intelectuală. Deși, în esența ei, Cabala nu este o abordare intelectuală sau rațională a religiei, pentru unii cabaliști intelectul însuși devine o miză a misticii. Cabala își are rădăcinile în legătura dintre intuiție și tradiție”, consideră autorii Dicționarului enciclopedic de iudaism. Cabala extrage din transcendența divină sensul unui adevăr al vieții religioase, în care se întrepătrund elemente mistice si esoterice. În același dicționar amintit mai sus se menționează că „de-a lungul întregii sale istorii, misticismul evreiesc reflectă tensiunea dintre încercarea de a cunoaște adevărul printr-un sistem esoteric de interpretare hermeneutică a versetelor biblice și a cugetărilor talmudice – ele însele considerate simboluri – și nevoia imperativă a unei descoperiri mistice originale prin viziuni, vise, revelațiile puterii cerești si reflecția intuitivă.” Așadar, inițial nu era vorba despre aspecte mistice sau esoterice, ci de hermeneutică. Adevărul mistic putea fi cules din texte vechi printr-o interpretare mistică, cabaliștii limitînd și ei posibilitățile de propagare a învățăturii, impunînd o anumită vîrstă pentru inițiere, care la rîndul ei se adresa unui număr restrîns de discipoli. O recentă apariție editorială își propune să dezvăluie mistere ale Cabalei: Aryeh Kaplan, Meditația și Cabala, traducere din limba engleză de Ioana-Raluca Voicu, București, Editura Herald, colecția „Sepher”, 2018, 424 p.

Cartea lui Aryeh Kaplan începe cu o afirmație tranșantă: ne aflăm în fața celor mai ascunse mistere ale Cabalei, care poate ar fi trebuit păstrate sub tăcere, dacă nu ar fi fost răspîndite atît de multe informații greșite și care trebuia să fie înlăturate. Știința Cabalei este împărțită în trei domenii: teoretic, meditativ și practic. Cabala teoretică se ocupă de aspectul formal al misterelor, expune doctrina Emanațiilor Divine, a celor zece Sefirot. Cabala practică s-a ocupat cu precădere de magia albă; rabinii taumaturgi au fost o prezență frecventă în comunitățile Europei răsăritene, ei folosind Numele Divine și incantațiile pentru a vindeca. Cabala meditativă se situează între cele două curente amintite, metodele de meditație fiind descurajate, dar fiind cunoscute mai ales din învățăturile rabinului Abraham Abulafia.

Primii care au folosit metodele meditative au fost patriarhii și profeții; ei le-au folosit pentru iluminare și darul profeției. Despre perioada talmudică timpurie se cunosc puține fapte, se știe că se foloseau tehnici meditative pentru a accede la sfera transcendentă; din această perioadă datează lucrări clasice ale Cabalei: Sefer Yetzirah, Bahirul și Zoharul, care erau utilizate în cercuri restrînse, rămînînd necunoscute în afara lor. În secolul al XIII-lea, Abraham Abulafia a dezvăluit o serie de metode secrete; trei secole mai tîrziu, Yitzchak Luria a arătat că unele combinații de litere din Zohar puteau fi folosite ca instrumente meditative; secolul al XVIII-lea marchează o nouă renaștere a iudaismului prin ascensiunea hasidismului, mișcare fondată de Baal Shem Tov. … Citeste mai departe »