Esoterica

Esoterismul este o cunoaștere, o călătorie în care căutătorii au capacitatea de a primi spiritul interiorității, sensul transcendenței metafizice și al inefabilului; este cunoașterea prin care Nevăzutul se face văzut. Deși atrage mai mult prin caracterul abundent speculat că esența sa este „să ascundă”, esoterismul înțeles în profunzimea sa poate învinge materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

Himere și metamorfoze

Încă din vechime, observînd comportamentul uman, ceea ce ține de sănătatea minții și ceea ce ține de boala minții, medicii și gînditorii au surprins natura melancoliei ca pe „o lungă trudă a sufletului”, asociată cu toamna cînd apăreau „tristețea, neliniștea, descurajarea, tendința de a-ți lua viața”, asociată cu „teama prelungită”. Aristotel se întreba pentru ce motiv toți cei care au fost oameni de excepție în ceea ce privește filosofia, arta de a conduce, poezia sau artele, au fost explicit melancolici. Vechii filosofi greci susțineau că tulburările ușoare pot fi tratate de medici, în vreme ce tulburările profunde sînt de domeniul filosofilor. Claudius Galenus, medicul împăratului-filosof Marcus Aurelius, considera că melancolia era parte a eului și că „există oameni care sînt din fire neliniștiți, depresivi, chinuiți sufletește, mereu gînditori; pentru ei medicul nu poate face prea mult.” În cazul melancoliei existența pare să se rotească în jurul ei înseși fără încetare, fără a se vedea o altă perspectivă, nici o altă șansă, fiind constrînsă la propria repetiție la nesfîrșit, la rămînerea într-o pasivitate absolută.

Pentru teologii creștini, melancolia era văzută ca fiind ceva nociv; Evagrie Ponticul, pe urmele versetelor din Psalmul 90 („Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bîntuie întru amiază”), întocmea o listă a semnelor plictiselii, tristeții, deznădejdii, semne ale morții sufletului care încercau sufletul eremiților pustiului: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, tristețea, mînia, acedia, slava deșartă, trufia. Despre încercările chinuitoare la care a fost supus Antonie în pustia Egiptului a scris sfîntul Atanasie cel Mare, dar și scriitorii Gustave Flaubert și Anatole France, chipul biruitor al lui Antonie fiind zugrăvit de Hieronymus Bosch, Martin Schongauer, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Paul Cezanne sau Salvador Dali.

Acedia este o stare de somnolență, deznădejde, trîndăvie, de adîncă dezintegrare și vlăguire a persoanei care nu găsește mulțumire în nimic din ceea ce altădată îi aducea pacea sufletească. Este o stare „atît de lipsită de contururi că eu însumi nu știu ce-mi lipsește”, nota cu amărăciune Kierkegaard. În scrierea sa suprarealistă, Aurora, Michel Leiris enumeră mai bine de 60 stări și fațete care conturează așlteptarea neîmplinită; amintesc cîteva: spleenul, nenorocul, slăbiciunea, lașitatea, frica, tristețea, dezgustul, suferința, mîhnirea, nebunia, melancolia, furia, neputința, blazarea, insomnia, robia, oboseala, istovirea, rușinea, spaima, greața, deruta, renunțarea, decăderea. Acedia nu doare fizic, dar distruge fundamentele vitalității, speranței, ale vieții. „Acedia este vlăguirea (atonia) unui suflet, a unui suflet care nu rezistă prin fire și nu stă drept, curajos înaintea încercărilor. Norii fără apă sînt alungați de vînt, mintea fără stăruință [e alungată] de vîntul acediei. Ochiul acedicului e tot timpul ațințit asupra ferestrelor, iar mintea lui închipuie musafiri. A scîrțîit ușa, îndată iese afară. A auzit un glas, îndată se cațără la fereastră și rămîne așa pînă-i amorțesc mădularele”, scrie Evagrie Ponticul. Peste veacuri, despre o stare eternă, de aceeași vîrstă cu omul, era astfel descrisă de Baudelaire:

Și lungi și nesfîrșite convoaiele mortuare
Încet și fără muzici prin suflet trec mereu;
Speranța-nvinsă plînge; și, rea, dominatoare,
Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu.

Lui Aristotel i se datorează primele argumente în favoarea melancoliei ca vis imaginativa, forță a imaginației, nebunie sau extaz poetic; bila neagră, atributul melancolicului, îl face pe acesta să reacționeze violent față de impresiile trăite; melancolicul este supus unei impetuozități, unei exuberanțe a pasiunii, unei violențe necontrolate, este depășit de tot ceea ce primește. Platon spunea că delirul îl înhață pe poet, iar aceasta se datorează forțelor divine, daîmon-ului care-l inspiră. Umoarea melancolică îi face pe cei atinși de ea taciturni, ascunși, dedați exceselor unei imaginații imposibil de stăvilit. Ceea ce colericul exteriorizează într-un acces de furie, melancolicul consumă în viziuni extraordinare, extravagante. Pentru umanistul Marsilio Ficino, melancolia era semn al geniului, ea fiind mai des întîlnită la filosofi și artiști, decît la oamenii de rînd … Citeste mai departe »

Au trecut mai bine de trei veacuri de la apariția masoneriei speculative, timp în care s-a scris mult, uneori poate prea mult, despre ritualuri, despre simbolism, despre ceea ce-și propune masoneria. Uneori s-a scris cu temei, dar de cele mai multe ori, nu. Tot ceea ce părea firesc ieșea din tiparele celor care așteptau dezvăluiri fulminante, scoaterea la lumină a unor înfricoșătoare secrete, desferecarea unor uși în spatele cărora s-ar fi aflat cele ascunse de la fondarea lumii. Nici un autor lucid, care lucrează sub semnul onestității intelectuale, nu ar fi încercat un discurs înșelător despre realitatea din interiorul unei loji. De aceea ceea ce pare foarte simplu, se dovedește a fi o probă dificilă: cum să definești pe scurt pentru un profan ce este masoneria. Într-o lucrare apărută acum cîțiva ani (L’intelligence du caché. Un regard lucide sur la Franc-Maçonnerie, Editions Maison de Vie), José Hubert, citînd cîteva definiții ale masoneriei, din dicționare, se întreabă ce știe profanul care dorește să intre în masonerie; ce știe mai mult decît generalități despre fraternitate, sinceritate, diversitate, progres intelectual? Cele amintite mai sus sînt adevărate, dar lui José Hubert nu îi par suficiente și de la primele pagini ale cărții insistă pe cuvintele lui Antoine de Saint-Exupéry: „Dacă tu ești deosebit de mine, fratele meu, departe de a mă leză, tu mă îmbogățești”, pentru că loja este locul de întîlnire a persoanelor care vin din orizonturi diferite, care au parcursuri inițiatice asemănătoare, dar trăite diferit. Pentru Jose Hubert masoneria are sens numai prin experiența trăită, iar aceasta aduce în lumină un element cu o forță uimitoare: intuiția, ceea ce Jean Verdun numea „inteligența ascunsului”. Ceea ce unește masonii care lucrează în spiritul masoneriei inițiatice, tradiționale și universale este intuiția prezenței a ceea ce este ascuns în om, aspirația de a depăși condiția obișnuită, de a se deschide către spiritualitate.

Pentru a înțelege masoneria, Jose Hubert face apel al fenomenologie, curent filosofic major al secolului al XX-lea; cu ce ar lumina fenomenologia un ordin inițiatic? Prin faptul că fenomenologia propune o abordare a fenomenelor care constituie lumea așa cum fiecare o percepe cu sensibilitatea sa, cu ideile sale. Autorul încearcă o abordare a masoneriei prin metoda fenomenologică, în doi pași, mai întîi unul descriptiv, apoi cel interpretativ în dorința de a surprinde „denominatori comuni diverselor fenomene trăite”. José Hubert descrie experiența inițierii în termenii raportului dintre corp și psihism, intelect, rațiune: cabinetul de reflecție, adevărată grotă săpată în adîncurile pămîntului, peștera celebrei alegorii platoniciene din Republica, unde, în tăcere, profanul este invitat la introspecție; apoi, cu ochii acoperiți de un bandou, profanul trăiește propria inițiere în care este asaltat de impresii, altele decît cele venite prin văz, întreaga ceremonie lăsînd asupra lui o profundă impresie: „francmasoneria este o transmitere; ea propune un drum original al dezvoltării personale către autonomie și responsabilizare”. Unul dintre simbolurile utilizate în masonerie este piatra brută, cu care este confruntat ucenicul la capătul ceremoniei de inițiere; piatra brută nu este un element inert, ci unul viu, reprezentînd însuși masonul care va trebui să lucreze asupra lui însuși. Piatra va fi cioplită pînă va ajunge la forma perfectă care să se insereze armonios în templu. Este ceea ce atît de plastic exprima Michelangelo: „Am văzut un înger în marmură și eu doar am cizelat pînă l-am eliberat” … Citeste mai departe »

În titlu nu e o greșeală, nu este o inversare ortografică! Nu, este titlul cărții semnate de Christophe Bourseiller, Un maçon franc. Récit secret, apărută în urmă cu cîțiva ani la Editura Alphée. Christophe Bourseiller este actor, jurnalist, scriitor, profesor. Ca actor a jucat pentru prima oară cînd avea patru ani, apărînd în peste 30 de filme; este realizator de emisiuni Tv. Și-a pus semnătura pe un număr considerabil de cărți dintre care amintim: Les Ennemis du système; Les Faux Messies; Les Maoistes; Le Miracle inutile; Bibliothèque secrète; L’Aventure moderne; A Gauche, toute!; Mémoires d’un inclassable.

Aceste rînduri nu sînt provocate de varietatea preocupărilor lui Christophe Bourseiller, ci de evocările sale despre anii în care a aparținut ordinului masonic, din 1984 pîna în 2000, mai întîi în Marea Lojă Națională a Franței, apoi în Marea Lojă a Franței. În opinia autorului paginile sale nu sînt nici un jalnic pamflet antimasonic, nici o pledoarie pro domo fără suflu, ci mai curînd o odisee spirituală, povestea eșecului unei inițieri. Într-o seară a lunii iunie 1984, într-un imobil parizian, Christophe, îmbrăcat în costum negru, cu ochii acoperiți de bandou, aude pentru prima dată replica „Venerabile maestru, și voi toți, frații mei, în gradele și demnitățile voastre, un profan bate la poarta Templului.” La capătul ceremoniei de inițiere, după ce bandoul este înlăturat, Christophe privește oamenii și decorurile lojii; era om de teatru, cu privirea ageră și perspicace. Îi rețin atenția colanele cu bijuterii și șorțurile albe ale ucenicilor și companionilor, roșii ale maeștrilor, chipurile noilor lui frați, ciocanele din plastic, echerul și compasul executate copilărește. Al doilea supraveghetor al lojii va veghea la educatia sa masonică, la progresul său spiritual, îl îndeamnă să citească Luc Benoît, Antoine Faivre, Mircea Eliade, Isha Schwaller de Lubicz, dar și René Guénon în care vede cel mai mare teoretician al inițierii și al realizării spirituale. Începe să-și cunoască frații, profesii diferite, preocupări intelectuale diferite, înfățișări diferite, rivalități și disensiuni fățișe. „Adunarea nu este prea disparată? Cum să atingi egregorul? Unde este plasat punctul de convergență? Sîntem legați prin valori comune, o anume căutare, o viziune asupra lumii?” Sînt printre primele întrebări pe care și le pune Christophe.

De două ori pe lună Christophe este convocat la ținuta rituală care are scopul de a scoate frații din timpul profan și de a-i așeza în spațiul sacrului; ritualul i se pare oarecum o caricatură a celui religios, masonii respectînd riguros un ritual din secolul al XVIII-lea ca pe „un cuvînt pierdut, imemorial, o mantră care ne plasează în centrul cercului.” Seara rituală în lojă se încheie cu susținerea unei planșe, un expozeu teoretic despre un subiect filosofic: inițiere, mituri, tradiții, mistică. Îndrumat de Gilles, al doilea supraveghetor, citește Guénon și descoperă diferențele față de concepțiile lui Julius Evola. Din rațiuni diferite amîndoi respingeau sistemul democratic care răsturnase sistemul valorilor, Ritul Scoțian Antic si Acceptat fiind un răspuns convingător la subversiunea democratică; Christophe amintește că Supremul Consiliu al Franței nu a fost ales niciodată. Primele alegeri la care asistă în lojă, era companion, nu vota, i-au adus sub ochi primele confruntări pentru un post simbolic; apar la ținută frați brusc reveniți din adormire, frați care-și achită cotizația dar nu participă la ținute, se practică un lobby discret pe lîngă indeciși … Citeste mai departe »

Considerată de cele mai multe ori doctrina mistică a religiei evreiești, Cabala este mai mult decît un sistem filosofic sau religios, depășește limitele unei mistici religioase, este mai mult decît o tradiție esoterică. Dar nu puțini sînt cei care continuă să vadă în Cabală o învățătură mistică și esoterică. „Definirea Cabalei ca mistică se bazează deci pe modul cum o abordăm, în măsura în care ea tinde spre cunoașterea lui Dumnezeu și a operei sale, ale cărei elemente intrinseci au la bază o concepție intelectuală. Deși, în esența ei, Cabala nu este o abordare intelectuală sau rațională a religiei, pentru unii cabaliști intelectul însuși devine o miză a misticii. Cabala își are rădăcinile în legătura dintre intuiție și tradiție”, consideră autorii Dicționarului enciclopedic de iudaism. Cabala extrage din transcendența divină sensul unui adevăr al vieții religioase, în care se întrepătrund elemente mistice si esoterice. În același dicționar amintit mai sus se menționează că „de-a lungul întregii sale istorii, misticismul evreiesc reflectă tensiunea dintre încercarea de a cunoaște adevărul printr-un sistem esoteric de interpretare hermeneutică a versetelor biblice și a cugetărilor talmudice – ele însele considerate simboluri – și nevoia imperativă a unei descoperiri mistice originale prin viziuni, vise, revelațiile puterii cerești si reflecția intuitivă.” Așadar, inițial nu era vorba despre aspecte mistice sau esoterice, ci de hermeneutică. Adevărul mistic putea fi cules din texte vechi printr-o interpretare mistică, cabaliștii limitînd și ei posibilitățile de propagare a învățăturii, impunînd o anumită vîrstă pentru inițiere, care la rîndul ei se adresa unui număr restrîns de discipoli. O recentă apariție editorială își propune să dezvăluie mistere ale Cabalei: Aryeh Kaplan, Meditația și Cabala, traducere din limba engleză de Ioana-Raluca Voicu, București, Editura Herald, colecția „Sepher”, 2018, 424 p.

Cartea lui Aryeh Kaplan începe cu o afirmație tranșantă: ne aflăm în fața celor mai ascunse mistere ale Cabalei, care poate ar fi trebuit păstrate sub tăcere, dacă nu ar fi fost răspîndite atît de multe informații greșite și care trebuia să fie înlăturate. Știința Cabalei este împărțită în trei domenii: teoretic, meditativ și practic. Cabala teoretică se ocupă de aspectul formal al misterelor, expune doctrina Emanațiilor Divine, a celor zece Sefirot. Cabala practică s-a ocupat cu precădere de magia albă; rabinii taumaturgi au fost o prezență frecventă în comunitățile Europei răsăritene, ei folosind Numele Divine și incantațiile pentru a vindeca. Cabala meditativă se situează între cele două curente amintite, metodele de meditație fiind descurajate, dar fiind cunoscute mai ales din învățăturile rabinului Abraham Abulafia.

Primii care au folosit metodele meditative au fost patriarhii și profeții; ei le-au folosit pentru iluminare și darul profeției. Despre perioada talmudică timpurie se cunosc puține fapte, se știe că se foloseau tehnici meditative pentru a accede la sfera transcendentă; din această perioadă datează lucrări clasice ale Cabalei: Sefer Yetzirah, Bahirul și Zoharul, care erau utilizate în cercuri restrînse, rămînînd necunoscute în afara lor. În secolul al XIII-lea, Abraham Abulafia a dezvăluit o serie de metode secrete; trei secole mai tîrziu, Yitzchak Luria a arătat că unele combinații de litere din Zohar puteau fi folosite ca instrumente meditative; secolul al XVIII-lea marchează o nouă renaștere a iudaismului prin ascensiunea hasidismului, mișcare fondată de Baal Shem Tov. … Citeste mai departe »

Sufismul este dimensiunea interioară, esoterică a Islamului, desemnează mișcarea mistică apărută de timpuriu în lumea musulmană; sufismul traduce termenul arab tasawwuf, a cărui rădăcină literară este termenul suf, adică îmbrăcăminte de lînă, vestimentația primilor reprezentanți ai mișcării atestați în Irak, în secolul al VIII-lea. Pentru Henry Corbin, unul dintre respectații cunoscători ai filosofiei islamice, „Sufismul , ca mărturie a religiei mistice în Iaslam, este un fenomen spiritual de o importanță neprețuită. El reprezintă esențialmente fructificarea mesajului spiritual al Profetului, efortul de a-i retrăi în mod personal modalitățile, printr-o introspecție a conținului Revelației qorânice”. Filosofia islamică și deopotrivă mistica islamică suscită interesul specialiștilor, dar și al publicului larg, dornic să pătrundă într-o lume care ascunde frumuseți nebănuite. În plan publicistic, la noi, Editura Herald a căutat să acopere anumite lipsuri adunate în timp, iar mărturie stau aparițiile editoriale dintre care amintim: Henry Corbin, Istoria filosofiei islamice; Reynold Nicholson, Misticii Islamului; Hazrat Inayat Khan, Pași pe cale; Jean Chevalier, Sufismul; Charles Andre Gilis, Spiritul universal al Islamului; Titus Burkhardt, Islamul. Introducere în doctrinele esoterice; Michel Vâlsan, Omul universal. Islamul și funcțiunea lui Rene Guenon. De curînd acestora li s-a alăturat o nouă carte: Martin Lings, Ce este sufismul? Traducere din limba engleză de Marian Stan, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2018, 192 p. Martin Lings (Abu Bakr Siraj ad-Din) (1909-2005) a fost un erudit englez, bun cunoscător al Islamului. Pe cînd era profesor la Universitatea din Kaunas (Lituania), Martin Lings descoperă cărțile lui René Guénon și ale lui Frithjof Schuon care îi lasă o puternică impresie. Devine discipol al lui Schuon, se convertește la islam, în care găsește calea spirituală autentică. A fost profesor la Universitatea din Cairo, revine în Anglia, susține un doctorat în limba arabă despre șeicul Ahmad al-Alawi, devine conservator al manuscriselor orientale la British Museum, apoi la British Library. Este considerat cel mai bun biograf al Profetului Muhhamad. Autor al mai multor volume despre islam și a unor volume de versuri: The Underlying Religion; A Return to the Spirit; Sufi Poems: A Mediaeval Anthology; Symbol & Archetype: A Study of Meaning of Existence; Muhammad: His Life  Based on the Earlist Sources; The Book of Certainty: The Sufi Doctrine of Faith, Wisdom and Gnosis; The Heralds, and Other Poems; The Elements, and Other Poems.

Apărut în timpul califatului Omeiazilor, sufismul a grupat în jurul lui Hasan al-Basri, pios predicator irakian de mare renume în rîndul predicatorilor vremii sale, numeroși adepți care practicau renunțarea la bunurilor acestei lumi pentru a stabili o comunicare personală cu Dumnezeu, pentru a ajunge în paradisul celor apropiați lui Dumnezeu. Mijlocul ales era aprofundarea credinței pentru a realiza perfecta „supunere” în fața lui Dumnezeu. Treptat tendința mistică s-a accentuat și lupta împotriva pasiunilor era prezentată ca fiind cea mai bună cale de a ajunge la extaz. Realizarea spirituală se face urmînd calea misticilor care aduce o dimensiune în plus, dimensiunea profunzimii. „Sufismul, afirmă Martin Lings, nu este altceva decît misticismul islamic, ceea ce înseamnă că el este curentul central și cel mai puternic al acelui val care constituie Revelația Islamului. Din ceea ce tocmai s-a spus, va fi clar că această afirmație nu este în nici un fel o desconsiderare, așa cum par să creadă unii. Dimpotrivă, ea spune că sufismul este în același timp autentic și eficient.” Pagini interesante în cartea lui Martin Lings sînt cele despre universalitatea sufismului, ca și răspunsul său la întrebarea dacă diferite monumente religioase aparținînd altor confesiuni pot fi văzute ca eventuale cristalizări ale sufismului. Și templul hindus și catedrala catolică sînt manifestări ale maiestății și frumuseții. Un sufit care recunoaște maiestatea și frumusețea unor monumente reușește să dea respectul cuvenit semenilor lui Dumnezeu, păstrînd în sine unicitatea Revelației credinței sale. Pe măsură ce ne apropiem de capătul Căii mistice urmate, atît universalitatea, cît și originalitatea fiecărui misticism crește. … Citeste mai departe »

Personalitatea lui Gérard Encause, cunoscut mai mult sub numele de Papus, se identifică cu mișcarea ocultistă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, fiind extrem de activ atît în societățile esoterice ale vremii sale, cît și în lumea publicisticii. Fondator, alături de Stanislas de Guaita, al Ordinului cabalistic de Roza-Cruce și al Ordinului martinist, Papus a fost în legături cu aproape toate școlile esoterice din timpul său, a avut o contribuție majoră la apariția revistelor „L’initiation”, „Le Voile d’Isis”, la înființarea „Școlii hermetice”. Papus este autor a 400 de articole și 25 de ample lucrări care dau măsura preocupărilor sale, a interpretărilor și cunoștințelor sale despre un domeniu care a influențat profund lumea literară, religioasă, artistică și chiar politică; în fața atîtor texte semnate Papus, unii contemporani l-au numit „Balzac al ocultismului”. Cercurile ocultiste pe care le-a frecventat, societățile esoterice și hermetice i-au favorizat întîlniri cu strălucite personalități ale vieții intelectuale franceze și europene. Amintim doar cîteva: Jean Moréas, Charles Mauras, Augustin Chaboseau, Victor Emile Michelet, Paul Sedir, René Guénon, John Yarker, Villarino del Villar, Czeslaw Csynski, Peter Davidson. Papus îl considera pe Saint-Yves d’Alveydre ca „maestru intelectual”, iar pe Maître Philippe ca „maestru spiritual”. A fost în relații amicale cu multe obediențe masonice, printre ele Ritul primitiv și original de Swedenborg, Ritul spaniol, Ritul Memphis Misraim, toate aceste activități aducîndu-i dificultăți în relațiile sale cu Marele Orient și cu Marea Lojă a Franței; Guénon i-a devenit ostil, denunțînd apartenența la o societate „contra-inițiatică” și prezența în anturajul său a unor persoane rău-voitoare. Așa cum se pot evoca multiplele sale activități și inițiative în domeniile esoterismului, hermetismului, ocultismului, la fel se poate vorbi despre scrierile lui Papus. Unele dintre cele mai cunoscute sînt reunite într-un volum, apărut la Paris, în 1892, tradus în multe limbi; a fost tradus cu ani în urmă și în limba română, recent fiind reeditat: Kabbala. Tradiția secretă a occidentului; Șțiința secretă, traducere din limba franceză de Radu Duma, București, Editura Herald, ediția a 8-a, 2018, colecția „Sepher”, 352 p.

Dincolo de înțelesul său clasic, fundamental, de „tradiție”, în jurul termenului de cabală s-a conturat un halou de legendă și mister întreținut în mod artificial, inclusiv prin ortografierea în limba română kabbala, pentru care singura explicație ar fi apropierea de termenul ebraic qabbala. Pentru autorii Dicționarului enciclopedic de iudaism „în gîndirea evreiască, învățătura esoterică și mistică sînt asociate în general cu Cabala. Cabala desemnează totuși un fenomen aparte, întemeiat deopotrivă pe esoterism și pe teosofie, care nu-și are echivalent în misticismul clasic, așa cum este el definit de istoria religiilor. Ca toate formele misticii, Cabala se preocupă să extragă din transcendența și imanența divină sensul unui adevăr al vieții religioase.”

Cartea lui Papus pornește de la cercetările unor gînditori precum Saint-Yves d’Alveydre, Fabre d’Olivet, Claude de Saint-Martin, Adam Frank, Eliphas Levi. Apărută la sfîrșitul secolului al XIX-lea, lucrarea lui Papus poate fi așezată în rîndul celor care încercau să descopere tainele unei tradiții mistice puțin cunoscute. Papus sesizează de la început dificultatea demersului său, dificultate care-și are originea atît în cunoașterea și stăpînirea limbii ebraice, cît și în aprofundarea unei învățături filosofice puțin cunoscute; să mai adăugăm și transcrierea termenilor ebraici pentru a avea imaginea completă a strădaniilor celor care au scris lucrări de pionierat despre o formă de misticism religios diferită de celelalte. De aceea pentru Papus prioritare sînt expunerea originilor cabalei, prezentarea sistemului cabalistic în ansamblul său, o expunere a filosofiei cabalei. O astfel de prezentare ar fi incompletă fără o expunere asupra sefiroturilor, cele zece emanații prin intermediul cărora se manifestă Divinitatea, pornind de la lucrarea Amphitheatrum sapientiae aeternae solivs verae, a lui Henric Khunrath. Papus face referiri și la cărțile fundamentale studiului Cabalei Sefer Iețira, Cele treizeci și două de căi ale înțelepciunii și Cele cincizeci de porți ale inteligenței. … Citeste mai departe »

Pentru eroul povestirii Taedium vitae, de Hermann Hesse, zilele curgeau într-o monotonie desăvîrșită, în care puțina noutate ținea de schimbarea anotimpurilor. Acțiunea povestirii este plasată la începutul lui decembrie: „Nu vine nimeni, nu pleacă nimeni, lumea a pierit undeva în depărtare. Totul este așa cum mi-am dorit adesea – singurătate, liniște deplină, nici un om, nici un animal, numai eu într-o cameră de lucru, în hornul căreia geme furtuna și la ferestre se aude răpăitul ploii.” Toate aceste gînduri îi apăreau în tihna camerei de lucru unde auzea trosnetul lemnelor în sobă, unde printre rotocoalele de fum ale țigării admira biblioteca de trei mii de volume, din care, pe rînd, citea „Ezoteria doamnei Blavatsky, o operă înfricoșătoare” și un roman de Balzac; în vreme ce prima nu se va sfîrși niciodată, romanul lui Balzac se subția întruna.

Cu astfel de gînduri trece ziua, se scurge seara, pentru ca noaptea să redeștepte imagini „care dormeau nevătămate sub pătura morții.” În succesiunea de imagini, una dintre ele îi amintește o întîmplare din urmă cu un an, petrecută într-un noiembrie ploios, la Munchen. În casa unui prieten, eroul povestirii lui Hesse întîlnește o tînară „cu părul blond ca de copil și cu un chip de înger, cu ochi albaștri” cu care leagă un firav dialog în timp ce o conducea spre casă, sub cerul înstelat și prin aerul curat, proaspăt și rece al nopții de toamnă. Și în vreme ce orologiile din vechiul burg măsurau timpul, „timpul se stinsese, chiar dacă ceasurile continuau să bată”. Ca în toate poveștile de dragoste, întîlnirea acelei frumoase tinere, cursantă a unei școli de artă decorativă, nu mai era doar o simplă amintire, ci devenise parte a vieții, a trăirilor tînărului singuratic: „Mi se părea că văd în ființa ei delicată propria fericire și primăvara înfloritoare a vieții mele, că o cuprind, luînd pentru mine – o primăvară care altfel nu s-ar întoarce niciodată.” O reîntîlnește pe tînăra Maria în casa aceluiași prieten, iar cîteva zile mai tîrziu o însoțește la o petrecere dată de un tînăr plastician, acolo unde toată fericirea tînărului se năruie, își pierde orice urmă de strălucire. După ce tînara pleacă de la petrecere însoțită de portretistul Zundel, dintr-odată pentru el viața devine searbădă, stupidă, fadă, fără sens, plictisitoare. Îl bîntuia gîndul sinuciderii, dar și acesta fusese un gînd nestatornic. Intră într-un anticariat cunoscut și după cîteva cuvinte schimbate cu anticarul,  acesta îi sugeră remediul pentru a se vindeca de taedium vitae: lectura cărții fundamentale despre teosofie, cea a doamnei Blavatsky. „Știam încă de atunci că Ezoteria nu-mi va fi de folos. Voiam numai să-i fac o mică bucurie anticarului. Și de ce să nu-mi fi petrecut cîteva luni cu volumele doamnei Blavatsky?”, se întreabă eroul povestirii, și odată cu el poate și Hermann Hesse. … Citeste mai departe »

Cele mai multe basme și mituri conțin povestiri ale unor metamorfoze, zei care se transformă în oameni, în animale sau plante, oameni care iau diverse înfățișări. Astfel, metamorfoza imaginată neagă ordinea lucrurilor. Dar prin aceasta deschide posibilitatea de a scăpa condiției umane, compensînd apăsătoarele constrîngeri, dificultăți sau decepții printr-un vis. Transgresînd legile naturii, metamorfoza se joacă cu identitatea/alteritatea. Acteon, deși știa că-i este interzis, o privește pe zeița Diana în timp ce se scălda goală într-un izvor; supărată, zeița îl transformă în cerb. Nimfa Dafne a fost prefăcută în laur, de Ladon, în alte variante de Zeus, pentru a o salva de insistențele lui Apollo. Tînarul Lucius, din romanul Măgarul de aur, de Lucius Apuleius, este transformat din greseală, de tînăra Fotis, în măgar. Françoise Leclercq-Bolle De Bal, citind numeroase povestiri, legende și mituri se întreabă dacă în aceste scrieri este vorba despre metamorfoza corpului sau a spiritului, dacă este vorba despre formă sau despre metamorfoza interioară, de o renaștere pe un alt plan. Pornind de la un gînd al lui Mircea Eliade care traducea în termeni inițiatici aventurile eroilor si eroinelor din povești, sugerînd că miturile și poveștile derivă din rituri inițiatice sau de trecere, Françoise Leclercq-Bolle De Bal nu face diferența între povești și mituri și își expune aceste idei în cartea La métamorphose, mystère initiatique. A la lumière des contes, mythes et rituels maçonniques, Paris, Maison de Vie Editeur, collection „La Franc-Maçonnerie initiatique”.

Metamorfoza nu poate fi gîndită în afara discuției despre corp și suflet/spirit, iar marile epoci istorice au avut concepții diferite; concepțiile biblică și medievală accentuau unitatea omului (corp și suflet), în vreme ce Renașterea le-a privit distinct. Metamorfoza este una dintre soluțiile pentru a scăpa morții fizice, este un pod aruncat între temporal și atemporal, implicînd existența a două lumi diferite, naturalul și supranaturalul, temporalul și eternul, opunînd morții continuitatea. Metamorfoza, scria Pierre Brunel, combină alteritatea și identitatea, este deopotrivă imaginar și real, cuvînt și ființă, sens și non-sens. În povestiri și în mituri toate personajele au puteri supranaturale și practică metamorfoza asupra lor înseși, asupra oamenilor pe care-i întîlnesc; în cazul zeilor ei practică și autometamorfoza, simpla intenție fiind suficientă pentru a produce transformarea dorită. Zeus se transformă în taur pentru a o rapi pe Europa, în lebădă pentru a o seduce pe Leda, în ploaie de aur pentru a o întîlni pe Danae. … Citeste mai departe »

În martie 2016, tot aici, scriam despre cartea lui Olivier Pouclet, Le cheminement de l’apprenti franc-maçon, intérprétation psychologique et symbolique. Autorul francez, psihiatru de formație, continuă studierea sensului psihologic și inițiatic al primelor grade masonice în noua sa carte Le cheminement du compagnon franc-maçon. Une étape-clé de la construction de l’initié, Paris, Maison de Vie éditeur, 2018, 198 p. Termenul de companion este în mod obișnuit asimilat companionajului sau masoneriei operative medievale, datorită prezenței mitului construirii templului lui Solomon.  Olivier Pouclet remarcă lucrările despre simbolismul artei romanice, scrise de Anne și de Robert Blanc care pun în lumină existența practicii inițiatice în ghildele zidarilor medievali. Străbătînd Franța în căutarea sculpturilor romanice, autorii amintiți au evidențiat mesajul inițiatic al acestora, omogenitatea mesajelor lor simbolice, esoterice încrustate în piatră, concentrate în jurul temei luptei interioare a omului pentru îmbogățirea sa spirituală, așa cum apare ea ilustrată în sculpturile din bisericile Saint-Nicolas din Brem-sur-Mer, Notre-Dame din Angels și Notre-Dame din Vouvant.

Olivier Pouclet sesizează un aspect despre care se vorbește mai puțin, dar care nu ar trebui să lipsească din pregătirea preliminară inițierii masonice. Mulți profani bat la poarta templului încărcați de iluzii, false idei asupra originii și intențiilor ordinului masonic. Cînd va citi în Constituțiile lui Anderson că Adam a fost primul mason, ucenicul va înțelege că pastorul englez a exprimat valoarea umanistă a ordinului. Ucenicul va fi îndrumat să facă un examen serios asupra unor idei, aparent încîntătoare, atrăgătoare, dar lipsite de temeinicie istorică. Dar ucenicul nu va neglija înțelesurile metaforice, alegorice, la rîndul lor lipsite de un corespondent concret, dar care prin sensuri multiple, aparent ascunse, vor da sens căutării sale inițiatice. „Mișcarea francmasonică acordă o importanță primordială simbolului, cum finalmente o fac toate curentele spirituale și inițiatice”, afirmă Olivier Pouclet, amintind convingerea lui C.G. Jung că nu există societate sacră fără viață simbolică. Apărută în 1717, masoneria a preluat elemente din masoneria operativă accentuînd latura speculativă. Teoria filiației masonice dinspre templieri sau operativi are încă numeroși susținători în ciuda lipsei dovezilor istorice; este acceptată teoria pătrunderii progresive în loji a celor neafiliați profesiei de zidar și care au adus cu ei gîndirea speculativă care se va împleti în jurul practicilor și ritualurilor meseriei de zidar. „Ordinul inițiatic născînd a pus stăpînire pe metafora artizanului tăietor în piatră, pentru a exprima lucrarea de construcție interioară. Este din ce în ce mai evident că dorința de afiliere la masonerie nu reprezintă decît o funcție simbolică. S-a demonstrat că avînd în vedere doar practica meseriei de zidar, nu se găsește nici o corespondență între masoneria de meserie și francmasonerie”, scrie Olivier Pouclet. Vechii zidari nu au lăsat înscrisuri despre practicarea meseriei, dar lucrările lor dau informații despre ceea ce știau să facă, și deopotrivă despre modul lor de a fi. Zidarul era conștient de dimensiunea simbolică a muncii sale. Valoarea operativă nu se limitează doar la mînuirea instrumentelor, pentru că ar fi dificil de apărat ideea că există o funcție manuală în ritual sau de a susține necesitatea unei solide culturi simbolice pe care o aveau constructorii medievali și menținerea concepției filosofice atașate muncii asupra pietrei.

Geometria este un element cheie al masoneriei speculative, apropiindu-se de statutul pe care l-a avut în masoneria operativă medievală; litera G din centrul stelei înflăcărate este inițiala geometriei. Manuscrisele Regius și Cooke, apărute la sfîrșitul secolului al XIV-lea și începutul celui de-al XV-lea, arată interesul vechilor constructori pentru geometrie, pentru arta de a trasa, compasul, rigla și echerul fiind instrumentele fundamentale ale artei de a trasa, cea care îmbină armonios spontaneitatea gestului cu stăpînirea misterului creației, după frumoasa zicere a lui Olivier Pouclet. Autorul face utile notații despre Euclid și Pitagora, primul fiind prezent mai mult în masoneria operativă, cel de-al doilea fiind mai apropiat masoneriei speculative prin dimensiunea inițiatică a geometriei. Geometria masoneriei speculative este una imaterială, o geografie fără care nu putem vorbi de construirea propriului templu interior. … Citeste mai departe »

Cercetătorii sînt unanimi în ceea ce privește originea cuvîntului paradis, provenit din persanul pairidaeza, devenit paradeisos în greacă, pardes în ebraică. Vechiul cuvînt persan însemna grădină, parc. În Facerea, primul om a fost așezat în grădina Edenului, acolo unde se afla pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului; era vorba despre paradisul terestru, acolo unde a fost așezat primul cuplu, și de unde a fost alungat pentru căderea în păcat. Ideea de paradis este prezentă în toate marile religii, din vechime pînă în zilele noastre. Zoroastrieni și mazdeeni, musulmani, hinduși, iudaici, greci sau creștini vorbesc despre un paradis terestru, despre o beatitudine eternă, despre viața viitoare, despre o grădină a liniștii, despre o grădină destinată distracțiilor regilor. Cele patru fluvii ale paradisului biblic, cele patru mari ape ale lumii vechi, simbolic aduc apă limpede, vin care nu îmbată, lapte care nu se alterează, miere plăcut mirositoare, și acel paradis nu era o lume onirică și fără substanță, ci o lume a bucuriei, o lume reală, imagine desăvîrșită a calmului. După ce a privit Cerul văzut prin lentilă, după ce a stîrnit valuri de iritare și polemici prin Politicile sale, după ce va fi trasat cu acribie contururile și profilul care definesc Omul recent, după ce-și va fi adîncit privirea în Ochii Beatricei, Horia-Roman Patapievici a pornit în căutarea Paradisului: Două eseuri despre Paradis și o încheiere, București, Editura Humanitas, 2018, 134 p. Grădină la est de Eden, Paradis, Rai Ceresc, Insula Fericiților, Cîmpiile Elizee, Arcadia, „ideea de paradis este o intersecție a tradițiilor referitoare la fericire. La început un parc privat de vînătoare bogat în animale de tot felul, apoi o grădină împrejmuită dotată cu animale exotice și rare, cu vegetație luxuriantă și climă aleasă, destinată plimbărilor procesionale, însoțite, ca în lumea fericiților, de cîntări desfătătoare, paradisul persan al grecilor s-a transformat în cultura creștină într-un loc al recompenselor paradiziace, pe care Dumnezeu, după Judecata de Apoi, le acordă aleșilor, care devin astfel, prin mîntuire, sfinții, fericiții și preafericiții”, scrie Horia-Roman Patapievici.

Privirea eseistului asupra paradisului este una cuprinzătoare, nu e numai despre raiul ceresc, este în egală măsură despre Vîrsta de Aur, despre Arcadia, iar dialogul său este cu Dante, cu Claude Lorrain, cu Rembrandt, cu Heidegger, cu Ezra Pound, cu W.B. Yeats, cu Jacques de Voragine, cu Nietzsche, totul într-o încercare de a surprinde sensuri și înțelesuri în care se regăsesc și hortus conclusus și locus amoenus, și paradiso terrestre și paradisio celeste, în încercarea autorului de a cuprinde în cîteva teze aspectele fizice și spirituale ale unei lumi stăpînite de frumusețe, de fericire, de plăcute experiențe, găsind în litere, sunete și imagini emoția extatică: „Pound spunea că omul modern a pierdut capacitatea de a percepe senzorial materia din care e făcut paradisul. Această materie avea toate atributele luminii, splendorii și energiei radiante. Zeii, după Pound, sînt stări mentale și emoționale extatice, explozii luminoase de tensiune psihică obiectivă. Existența lor și a miturilor grecești, credea Pound, are o bază permanentă în om. Există o stare de luminozitate și claritate extatică a minții noastre, despre care Pound credea că este, cumva, forma grecească a condiției umane. Dacă ar fi fost pictor, pentru Pound, arta supremă ar fi fost să picteze lumea cu lumina din care e făcut paradisul lui Dante.” … Citeste mai departe »