Memoriile lui William Butler Yeats dau glas căutărilor, pasiunilor, inițierilor, viziunilor, misterelor, bucuriilor unei vieți trăite intens alături de femei fascinante, cum au fost Maud Gonne, Diana Vernon, Lady Gregory sau Georgie Hyde-Lees, totdeauna împreună cu ceea ce slujește binele, adevărul și frumosul.

Renumit scriitor irlandez, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, William Butler Yeats a fost atras de tînăr de ocultism și misticism, și mărturisește aceasta chiar în primele rînduri ale cărții sale Memorii, traducere din limba engleză de Anca Irina Ionescu, București, Editura Herald, colecția „Autobiografia”, 2017, 222 p. În 1886, W.B. Yeats pune bazele Lojii din Dublin a Societății Hermetice, se împrietenește cu poetul și pictorul George Russell, preocupat și el de misticism, spre surprinderea lui John Butler Yeats, tatăl lui William, care încercase să-și țină fiul departe de fenomene oculte. „Petreceam mult timp printre teosofi, unde ajunsesem venind în derivă de la Societatea Hermetică din Dublin.[...] Eram membru al Secției Ezoterice, un cerc restrâns format din cei mai devotați adepți, care se întruneau săptămînal ca să studieze tabele ale simbolismului oriental”, scrie William Butler Yeats. Era atras de ocultism, frecventa celebrul salon al doamnei Helena Blavatsky, dar căuta și dovezi, vorbea despre experimente, ceea ce ar fi evitat, în opinia sa, transformarea adepților în dogmatici rupți de viață; nu a trecut mult pînă cînd a fost invitat să se retragă

din Secția Ezoterică. Tatăl său l-a prezentat lui Edwin Ellis, poet și pictor, membru al unei „frății” care prin artă, simbolism, intuiții poetice și filosofice cultiva adevăruri mistice; a fost perioada în care Yeats s-a apropiat de filosofia mistică din Cărțile profetice ale lui William Blake în care vedea „primul scriitor al vremurilor moderne care a demonstrat indisolubila căsătorie a marii arte cu simbolul.” William Blake apare și într-o însemnare despre Maud Gonne, seducătoare artistă și militantă irlandeză, cu care avea îndelungi discuții despre literatură: „Părea să înțeleagă toate subtilitățile propriei mele arte și mai ales toată filosofia mea spirituală, iar eu aveam capul încă plin de William Blake, iar uneori spunea că o salvasem de la disperare.” Lucrînd cu simboluri, Yeats încerca să-i aducă mintea aproape de suflet, de pacea sufletului. Yeats a fost atras de timpuriu de…

Începutul anului 1941 o găsește pe Virginia Woolf scriind din nou despre depresie, despre singurătate, sperînd totuși că „această troacă a disperării” nu o va înghiți. N-a fost așa. Depresia degradează eul, aduce tristețe, singurătate, distruge capacitatea de a fi împăcat cu sine și cu ceilalți, duce la prăbușirea tuturor structurilor personalității

Mărturisește cu sinceritate că nu a avut bani să-și cumpere un caiet și a început să scrie pe foi. Sînt primele gînduri notate, luni, 5 august 1918, de Virginia Woolf  în jurnalul său. În timp, acele foi au devenit tot mai multe, prinse la început cu clipsuri, apoi legate sub formă de caiete, de volume. La moartea Virginiei Woolf se adunaseră 26 de volume din jurnal, din care Leonard Woolf, soțul Virginiei, a selectat cu atenție toate însemnările care se refereau la scrierile Virginiei Woolf, însemnări care se încheie în martie 1941, cu cîteva zile înainte de moartea scriitoarei. Personalitate remarcabilă a literaturii engleze din prima jumătate a secolului al XX-lea, situată în avangarda modernității, Virginia Woolf și-a pus semnătura pe numeroase scrieri în proză, dintre care amintim: Călătorie în larg, Camera lui Jacob, Doamna Dalloway, Spre far, Orlando, Valurile, Între acte, Eseuri. În anul 1953, Leonard Woolf a editat Jurnalul unei scriitoare, cuprinzînd fragmente din jurnalul Virginiei Woolf. În limba română o primă ediție a Jurnalului a apărut la Editura Univers, în traducerea lui Mihai Miroiu,

în 1980. În urmă cu puțin timp a apărut o nouă versiune, în traducerea făcută de Anca Irina Ionescu, București, Editura Herald, colecția „Autobiografia”, 2019, 476 p. „Trebuie să notez în grabă alte simptome, pentru ca data viitoare să pot reveni aici și să mă tratez. Ei bine, am depășit starea acută și am ajuns la cea de semidepresie filosofică”, notează Virginia Woolf în ziua de marți, 12 aprilie 1921. Vorbea despre depresie. Pierderea timpurie a mamei, urmată de cea a surorii, și cîțiva ani mai tîrziu a tatălui va face din tînăra Virginia o ființă care va acuza deseori stări depresive. Melancolică, purtînd toată viața urmările abuzurilor din partea fraților vitregi, considerată maniaco-depresivă, avînd în soț un prieten, un partener, un cititor, un om plin de grijă și afecțiune, care îi va susține cariera literară, Virginia Woolf nu va fi totuși un…

Un parcurs ale cărui pietre de hotar sînt căutarea sensului, descifrarea înțelesurilor, dorința de a nu rămîne la suprafața lucrurilor, de a trece dincolo de exterioritatea vieții cotidiene, de a primi spiritul interiorității.

Un nou volum în care redau luminile și umbrele cîtorva întîlniri interioare cu teme, locuri, personaje care revin constant în peregrinările mele. Un parcurs avînd ca punct de plecare și sosire biblioteca, spațiu al ordinii, hazardului și haosului, spațiu al unor întîmplări care reconfigurează la nesfîrșit odiseea cuvîntului. Pentru că despre cuvînt și rosturile sale, despre împlinirile gîndului creator sînt eseurile adunate în această carte. Cîntarea Cîntărilor și limbajul său simbolic, scrierile gnostice și lumea lor filosofică, poezia, filosofia și mistica lui Rumi, Taedium vitae la Hermann Hesse, melancolia lui Durer, Thais văzută de Anatole France, personajul Das Esseintes al lui J.-K. Huysmans, Papini

și al său om sfîrșit, Gabriele D’Annunzio descriind triumful morții sînt temele care au generat textele din acest volum. Un parcurs ale cărui pietre de hotar sînt căutarea sensului, descifrarea înțelesurilor, dorința de a nu rămîne la suprafața lucrurilor, de a trece dincolo de exterioritatea vieții cotidiene, de a primi spiritul interiorității. Bogdan Mihai Mandache Întîlniri interioare Iaşi, Editura Vasiliana ’98 Anul apariției: 2019 Număr pagini: 134

Meister Eckhart este autorul unei opere în care se împletesc armonios metafizica, teologia și mistica, cei doi versanți lingvistici, opera latină și opera germană, una teologică și una spirituală, stînd, de asemenea, sub semnul unității.

În ultimele decenii se observă o sporire a interesului pentru mistica renană, termen relativ recent, datînd din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La început a fost folosit termenul mistica germană, deutsche Mystik, dar nefericite conotații politice au determinat folosirea expresiei rheinische Mystik, mistica renană, mistica văii Rinului, din Țările de Jos pînă în Elveția, trecînd prin Germania și Franța. Mistica renană era caracterizată printr-o regiune bine delimitată, valea Rinului, printr-o epocă, secolul al XIV-lea, printr-o limbă, limba populară de pe valea Rinului, germana Evului Mediu tîrziu. Dincolo de controversele sau convergențele în privința ariei tematice, teologii și filosofii sînt unanimi în a recunoaște că mistica renană este una a ființei, fundamentată pe Evanghelia lui Ioan, poate fi numită și „scolastica dominicană germană” și este reprezentată de Meister Eckhart și de discipolii săi Johannes Tauler și Heinrich Seuse. Coborîtoare din școala lui Albert cel Mare, formă de gîndire originală, mistica renană este de cele mai multe ori identificată cu Meister Eckhart, cel care a fost la originea curentului teologic și mistic dominant în veacul al XIV-lea, și care s-a bucurat

de bună primire în rîndul unei bune părți a clerului, ceea ce nu a oprit cercurile conservatoare să propună condamnarea tezelor lui Eckhart. Astăzi se vorbește deseori despre actualitatea lui Meister Eckhart, predicile și tratatele sale traducîndu-se în toate limbile moderne, de la an la an înmulțindu-se studiile consacrate misticului renan. Printre gînditorii Evului Mediu, Eckhart este dintre cei mai originali, aproape atipic, nefiind nici teolog, stricto sensu, nici un mistic care-și povestește viziunile. Și totuși este și una și alta, deopotrivă teolog și mistic, Lesemeister și Lebemeister. A mers în inima credinței urmînd un adagiu al lui Toma de Aquino, anume acela de a împărtăși și altora fructele contemplației sale. Această putere de a-i face și pe alții să cunoască înaltele realități ale vieții spirituale aveau să-i aducă acuzații în fața Inchiziției; nu atît teologia sa, cît succesul…

Scris după o perioadă „naturalistă” și înaintea celei de căutări spirituale și speculații simbolice, romanul A rebours/În răspăr al lui Joris-Karl Huysmans este considerat capodopera scriitorului francez.

Deschidea din cînd în cînd cartea lui Baudelaire, trasă într-un singur exemplar, era convins că Baudelaire era singurul scriitor care explorase, care pătrunsese în subteranele sufletului, era cel care „a coborît pînă în adîncul inepuizabilei mine, a pătruns în galerii abandonate sau necunoscute, a ajuns la acele domenii ale sufletului în care se ramifică vegetațiile monstruoase ale gîndirii”. Pentru Baudelaire, moartea era geniu inspirator, era indisociabilă de viață; noaptea îi inspira „vise funebre”, toamna și iarna, crepusculul și noaptea din Florile răului erau imagini analoge morții. Dorința de a muri era asociată cu peisajul hibernal sau nocturn, dominat cînd de soarele înghețat, cînd de luna sterilă, de o strălucire metalică. Sufletul poetului admirat de des Esseintes este captiv limitelor spațiului și timpului, devine deșert interior invadat de umbre și moarte. Unul dintre poemele admirate de des Eissantes este Moartea amanților: Vom avea divanuri molcom parfumate,Și profunde paturi largi ca un mormîntIar pe etajere vor fi flori ciudatePentru noi crescute sub un cer mai sfînt.Inimile noastre, facle minunate,Pîn-la fund vor arde cu suprem avîntȘi-n oglinda minții noastre-ngemănateFocul pîn-la capăt va trăi resfrînt.Într-o sfîntă seară roză și albastrăVom schimba un fulger din iubirea

noastră,Încărcat de-adio, ca un lung suspin;Și pe urmă-un Înger, crainic de departe, Va aprinde iarăși, vesel si senin, Ștersele resfrîngeri, flăcările moarte. În poemul lui Baudelaire „voluptatea se despoaie de seducția carnală și se aureolează puțin cîte puțin de lumina spirituală”, scrie Marc Eigeldinger; Iubirea este transfigurată de moarte în așa fel încît focurile sale devin reciproce fără nici o sfîrșeală și produc o aceeași lumină, care simbolizează posedarea unității. Moartea nu înseamnă pentru amanți ruptura, ci unirea totală și renașterea spirituală. Iubiții ajung în moarte să sublimeze pasiunea, să o resusciteze într-o claritate inalterabilă. „Și cu cît des Esseintes îl citea și îl recitea pe Baudelaire, cu atît mai mult recunoștea acestui scriitor un farmec de nedescris; [...] el reușise să exprime inexprimabilul”, notează Joris-Karl Huysmans. Baudelaire a…

Apărut în 1884, romanul A rebours/În răspăr este unul despre impasul intelectual al lui Jean des Esseintes, despre impasul unei lumi.

François, eroul romanului Supunere, al cunoscutului prozator francez contemporan, Michel Houellebecq, era autorul unei teze de doctorat intitulate Joris-Karl Huysmans, sau ieșirea din tunel și mărturisește că „de-a lungul întregii mele tinereți mohorîte, Huysmans mi-a fost tovarăș, prieten fidel”, adăugînd că numai literatura „poate să dea acea senzație de contact cu un alt spirit omenesc, în totalitatea lui, cu slăbiciunile și înălțimile, cu limitările, micimea, ideile fixe și credințele sale; cu tot ce îl mișcă, îl interesează, îl ațîță sau îi repugnă. [...] Una peste alta, viața mea continua, prin previzibila ei monotonie și platitudine, să semene cu cea a lui Huysmans de acum mai bine de un veac și jumătate” Dar cine era modelui lui François, eroul lui Michel Houellebecq? Joris-Karl Huysmans (5 februarie 1848-12 mai 1907) era fiul unui miniaturist olandez și al unei profesoare cu înclinații artistice. Prenumele primite de Huysmans la naștere au fost Charles Marie Georges, schimbate mai tîrziu în unele cu sonorități olandeze. După studii la Liceul Saint-Louis din Paris, Joris-Karl Huysmans se angajează, în 1867, funcționar de rangul al 6-lea la

Ministerul de Interne și Culte, unde va rămîne pînă la pensionare, în1898. Debutează ca scriitor, în 1874, cu volumul Le Drageoir aux épices, o culegere de poeme în proză, o scriere plăcută, savuroasă, atent ornată literar, spuneau contemporanii. Dar era epoca naturalismului și tînărul Huysmans s-a integrat cu fervoare grupului care l-a primit cu entuziasm. Îi apar și primele scrieri integrate noului curent, Marthe, histoire d’une fille, 1876, care descrie viața unei prostituate sau Les Soeur Vatard, 1879, care descrie viața într-un atelier de broșat cărți. Începe să frecventeze cercuri literare, este invitat la seratele de la Medan, organizate de Emile Zola, îi cunoaște pe Gustave Flaubert, pe frații Edmont și Jules de Goncourt, pe Guy de Maupassant. Este unul din autorii, alături de Emile Zola, Guy de Maupassant, Henry Céard, Léon Hennique și Paul Alexis, volumului Les Soirées de Médan, apărut…

După cinci ani de la precedenta „ispravă” editorială, vă propun o culegere de eseuri, Himere și metamorfoze, apărută la Editura Vasiliana '98.

Sînt texte despre celebrele tapiserii de la Muzeul din Cluny, „Doamna cu licorna”, despre Metamorfozele lui Ovidiu și întîmplările lui Lucius din Măgarul de aur, despre ispitirea sfîntului Anton, așa cum apare în tablouri și în romanul cu același nume al lui Flaubert, despre povara tristeții cum transpare din romanele lui J.-K. Huysmans (În răspăr) și Gabriele d'Annunzio (Triumful morții), despre avatarurile afectivității,

despre androgin și nostalgia unității pierdute. Toate textele reunite în volum dau seamă de o căutare neîncetată a sensului ascuns dincolo de aparențe. Bogdan Mihai Mandache Himere și metamorfoze Iaşi, Editura Vasiliana '98 Anul apariției: 2017 Număr pagini: 151 ISBN: 9789731165264  (mai mult…)

Istoricii artei sînt unanimi în aprecieri cînd se discută despre cele trei gravuri ale lui Durer, Meisterstiche: Cavalerul, Moartea și Diavolul, Sfîntul Ieronim în chilia sa și Melancolie; nu totdeauna sînt de acord în ceea ce privește "unitatea spirituală", ele simbolizînd trei moduri de viață care corespund clasificării scolastice a virtuților: morale, teologice și intelectuale

Într-un studiu despre cartea lui Robert Burton, Jean Starobinski analizează cele zece figuri emblematice gravate de Le Blon pentru coperta cărții, începînd cu ediția a treia (1628); a zecea imagine îl înfățișează pe autor: Iată, pe ultimul locAutorul care vă arată fața;Și în acest veșmînt ce-l poartăImaginea sa apare în lume.Nici o artă nu poate să-i zugrăvească bine spiritul.Tu ai să-l găsești în scrierile lui. Sigur, imaginea nu poate înfățișa spiritul! Prima imagine este cea a lui Democritus Abderites; el stă sub un copac, capul înclinat sprijinit de mîna stîngă, un gest melancolic, atitudine aidoma unui hypochondricus: Bătrînul Democrit, sub copac,Stă așezat pe- piatră, o carte-i pe genunchi:În jurul lui, suspendate, se văd corpuriDe pisici, cîini și alte asemenea creaturi,Cărora le face disecție,Ca să vadă unde sălășluiește bila neagră.Deasupra capului său se vede cerulȘi Saturn, domn al melancoliei. Robert Burton asumă misiunea de a rescrie lucrarea pierdută a lui Democrit; se spune că într-o zi Hipocrate a venit să-l viziteze pe Democrit, la Abdera, filosoful fiind adîncit în studiu, scriind cartea despre melancolie, din păcate pierdută. O rescrie într-o manieră labirintică, doar și melancolia știa să se ascundă, să revină nepotolită. Secolul

al XIX-lea, cu cohorta sa de sceptici, melancolici și dezdănăjduiți va redeschide discuția asupra maladiilor minții, suferinzii recăpătîndu-și statutul uman. Pentru Kierkegaard "denădejdea este granița unde se întîlnește într-o egală neputință furia unui egoism cuprins într-o lașă înfricoșare și temeritatea unui spirit de o încăpățînare orgolioasă." Un filosof și mai pesimist decît Kierkegaard a fost Arthur Schopenhauer, dar comentariile sale despre suferință și deznadejde nu sînt în scrierile sale filosofice, ci doar în eseuri și aforisme. Pagini de analiză subtilă a bolii mintale sînt scrise de Friedrich Nietzsche: "M-am întrebat dacă toate valorile supreme ale filosofiei, moralei și religiei dinainte n-ar putea fi comparate cu valorile celor lipsiți de vlagă, ale celor bolnavi mintal și neurastenicilor: într-o formă mai moderată, ei prezintă aceleași rele. Sănătatea și boala nu…

Avînd lecturi din vaste arii culturale, Solomon Marcus a putut, cu abnegație, talent și dăruire, să ofere adevărate enciclopedii culturale, cărți care configurează concludent lumea intelectuală a ultimelor șase decenii, totdeauna într-o vie raportare la cultura de pe alte meridiane.

Fără îndoială, Parmenide a fost cel care a angajat filosofia, cunoașterea, pe calea eternei reîntoarceri asupra ei însăși: "Mi-e totuna, de unde voi începe, căci acolo mă voi întoarce iarăși". Este un drum care merge către lumină, lăsînd deoparte tainițele întunecate, cărările bătătorite de ignoranță. Dar drumul cunoașterii nu este nicicum unul liniar, care merge către ținta sa pe o cale lipsită de capcane și încercari. Mai curînd, drumul urmează o curbură, întîlnește o indecizie, o bifurcație în care alegerea este determinantă, dar dificilă. Urmînd totdeauna acea linie curbă, gînditorul reface drumul la care visa Parmenide, acela de a ajunge prin repetate rotiri la a crea o sferă, un inel al inelelor cum avea să spună peste veacuri Nietzsche. Poate că acesta este drumul gîndirii, din cerc în cerc constituind istoria filosofiei. Este ceva asemănător viziunii lui Robert Fludd exprimată în gravura Integrae Naturae Speculum Artisque Imago, care în pragul modernității prezintă universul ca imagine a unei lumi arhetip, Monada divină universală care zămislește toate sferele macrocosmosului și ale microcosmosului după raporturi armonice care arată că Dumnezeu este în toate, că

la întretăierea zilei și a nopții este un aleph luminos, Aleph lucidus al lui Fludd. Cu asemenea gînduri despre cunoaștere, despre universalitate te apropii de impresionantul volum al lui Solomon Marcus Paradigme universale, ediție integrală, Editura Paralela 45, colecția "Sinteze", 2011, 1104 p. Sînt reunite cele cinci cărți anterioare apărute la aceeași editură; segmentarea cunoașterii după criteriul paradigmelor universale este propusă, precizează Solomon Marcus, nu pentru a înlocui separarea pe discipline "ci pentru a o suplimenta pe aceasta din urmă, pentru a ne apropia de o înțelegere a unității lumii și cunoașterii, pentru a descoperi numitorul comun al unor fapte și fenomene care altfel pot să pară copleșite de specificitatea lor și, de aceea, aproape imposibil de cuprins". Solomon Marcus și-a organizat cartea în mai multe grupe de paradigme, din care amintim: înțelegerea, didacticul, intelectualul, spiritul critic, universitatea, modernitatea,…

Orice destin este un mister, venim din mister şi ne întoarcem în mister. La dispariţia lui Jean Biès să onorăm memoria unui om care a fost un căutător al adevărului, un om angajat într-o ardentă căutare spirituală, un eseist cu viziuni profunde asupra crizei civilizaţiei occidentale, un autor de studii consacrate spiritualităţilor Orientului şi Occidentului, un scriitor talentat.

Cel care ne-a părăsit de curînd s-a născut la Bordeaux, în 1933, a studiat literaturile clasice, în paralel cu activitatea didactică universitară susţinînd şi o bogată activitate literară; a fost apropiat cercurilor intelectuale frecventate de Jean Hebert, Arnaud Desjardins, Lanza del Vasto, Frithjof Schuon, Marie-Madelaine Davy. Alături de aceştia a respirat autenticitatea, a căutat înţelepciunea, a sacralizat existenţa. Jean Biès este autorul unei opere variate, scrierile sale propunînd un itinerariu care ne conduce pe drumul metafizicii, al spiritualităţii şi înţelepciunii, al cuvîntului şi tăcerii contemplative, toate aceste căutări împlinite în cărţi din care amintim:Mont Athos, Albin Michel, 1963, traducere în limba română Athos, Muntele transfigurat, Editura Deisis, 2006; Empédocle d’Agrigente-Essai sur la philosophie présocratique, Editions Traditionnelles, 1969; Connaissance de l’Amour, Points et Contrepoints, 1970; Littérature française et Pensée hindou, Klincksieck, 1974; Art, Gnose et Alchimie, Le Courrier du Livre, 1987; L’Initiatrice, Jacqueline Renard, 1990; Paroles d’urgences, Terre du Ciel, 1996, traducere în limba română (Iluminări pentru vremurile de pe urmă), Editura Mirabilis, 2001; Les Grands initiés du XX siècle, Ph. Lebaud, 1998; Les Alchimistes, Ph. Lebaud, 2000; Vie

spirituelle et modernité, L’Harmattan, 2009; Le Symbole de la Croix, Arma Artis, 2010; Orientations spirituelles pour un temps de crise, Pardes, 2010; Paysages de l’Esprit, Arma Artis, 2011; Le Soleil se lève à minuit, L’Harmattan, 2011. Jean Biès a fost un intelectual profund ataşat ideii că lumea postmodernă este organizată în aşa fel, încît împiedică viaţa interioară. Ce este interioritatea? Este lumea pe care o purtăm în noi, şi care se constituie din învelişuri încă relativ exterioare: mentalul şi psihicul; dincolo de acestea este Spiritul, ceea ce nu este reductibil la nimic. În cărţile sale, una din teme era criza civilizaţiei occidentale, care se accelerează şi care afectează ansamblul planetei, umanitatea convertindu-se de nevoie sau cu bucurie la ideologia materialistă. În crize grave, soluţiile orizontale sînt de un ajutor limitat şi provizoriu. Este nevoie de o transformare radicală a modurilor de gîndire…