Scris după o perioadă „naturalistă” și înaintea celei de căutări spirituale și speculații simbolice, romanul A rebours/În răspăr al lui Joris-Karl Huysmans este considerat capodopera scriitorului francez.

Deschidea din cînd în cînd cartea lui Baudelaire, trasă într-un singur exemplar, era convins că Baudelaire era singurul scriitor care explorase, care pătrunsese în subteranele sufletului, era cel care „a coborît pînă în adîncul inepuizabilei mine, a pătruns în galerii abandonate sau necunoscute, a ajuns la acele domenii ale sufletului în care se ramifică vegetațiile monstruoase ale gîndirii”. Pentru Baudelaire, moartea era geniu inspirator, era indisociabilă de viață; noaptea îi inspira „vise funebre”, toamna și iarna, crepusculul și noaptea din Florile răului erau imagini analoge morții. Dorința de a muri era asociată cu peisajul hibernal sau nocturn, dominat cînd de soarele înghețat, cînd de luna sterilă, de o strălucire metalică. Sufletul poetului admirat de des Esseintes este captiv limitelor spațiului și timpului, devine deșert interior invadat de umbre și moarte. Unul dintre poemele admirate de des Eissantes este Moartea amanților: Vom avea divanuri molcom parfumate,Și profunde paturi largi ca un mormîntIar pe etajere vor fi flori ciudatePentru noi crescute sub un cer mai sfînt.Inimile noastre, facle minunate,Pîn-la fund vor arde cu suprem avîntȘi-n oglinda minții noastre-ngemănateFocul pîn-la capăt va trăi resfrînt.Într-o sfîntă seară roză și albastrăVom schimba un fulger din iubirea

noastră,Încărcat de-adio, ca un lung suspin;Și pe urmă-un Înger, crainic de departe, Va aprinde iarăși, vesel si senin, Ștersele resfrîngeri, flăcările moarte. În poemul lui Baudelaire „voluptatea se despoaie de seducția carnală și se aureolează puțin cîte puțin de lumina spirituală”, scrie Marc Eigeldinger; Iubirea este transfigurată de moarte în așa fel încît focurile sale devin reciproce fără nici o sfîrșeală și produc o aceeași lumină, care simbolizează posedarea unității. Moartea nu înseamnă pentru amanți ruptura, ci unirea totală și renașterea spirituală. Iubiții ajung în moarte să sublimeze pasiunea, să o resusciteze într-o claritate inalterabilă. „Și cu cît des Esseintes îl citea și îl recitea pe Baudelaire, cu atît mai mult recunoștea acestui scriitor un farmec de nedescris; [...] el reușise să exprime inexprimabilul”, notează Joris-Karl Huysmans. Baudelaire a…

Apărut în 1884, romanul A rebours/În răspăr este unul despre impasul intelectual al lui Jean des Esseintes, despre impasul unei lumi.

François, eroul romanului Supunere, al cunoscutului prozator francez contemporan, Michel Houellebecq, era autorul unei teze de doctorat intitulate Joris-Karl Huysmans, sau ieșirea din tunel și mărturisește că „de-a lungul întregii mele tinereți mohorîte, Huysmans mi-a fost tovarăș, prieten fidel”, adăugînd că numai literatura „poate să dea acea senzație de contact cu un alt spirit omenesc, în totalitatea lui, cu slăbiciunile și înălțimile, cu limitările, micimea, ideile fixe și credințele sale; cu tot ce îl mișcă, îl interesează, îl ațîță sau îi repugnă. [...] Una peste alta, viața mea continua, prin previzibila ei monotonie și platitudine, să semene cu cea a lui Huysmans de acum mai bine de un veac și jumătate” Dar cine era modelui lui François, eroul lui Michel Houellebecq? Joris-Karl Huysmans (5 februarie 1848-12 mai 1907) era fiul unui miniaturist olandez și al unei profesoare cu înclinații artistice. Prenumele primite de Huysmans la naștere au fost Charles Marie Georges, schimbate mai tîrziu în unele cu sonorități olandeze. După studii la Liceul Saint-Louis din Paris, Joris-Karl Huysmans se angajează, în 1867, funcționar de rangul al 6-lea la

Ministerul de Interne și Culte, unde va rămîne pînă la pensionare, în1898. Debutează ca scriitor, în 1874, cu volumul Le Drageoir aux épices, o culegere de poeme în proză, o scriere plăcută, savuroasă, atent ornată literar, spuneau contemporanii. Dar era epoca naturalismului și tînărul Huysmans s-a integrat cu fervoare grupului care l-a primit cu entuziasm. Îi apar și primele scrieri integrate noului curent, Marthe, histoire d’une fille, 1876, care descrie viața unei prostituate sau Les Soeur Vatard, 1879, care descrie viața într-un atelier de broșat cărți. Începe să frecventeze cercuri literare, este invitat la seratele de la Medan, organizate de Emile Zola, îi cunoaște pe Gustave Flaubert, pe frații Edmont și Jules de Goncourt, pe Guy de Maupassant. Este unul din autorii, alături de Emile Zola, Guy de Maupassant, Henry Céard, Léon Hennique și Paul Alexis, volumului Les Soirées de Médan, apărut…

După cinci ani de la precedenta „ispravă” editorială, vă propun o culegere de eseuri, Himere și metamorfoze, apărută la Editura Vasiliana '98.

Bogdan Mihai MandacheHimere și metamorfoze Iaşi, Editura Vasiliana '98 Anul apariției: 2017 Număr pagini: 151 ISBN: 9789731165264  Sînt texte despre celebrele tapiserii de la Muzeul din Cluny, „Doamna cu licorna”, despre Metamorfozele lui Ovidiu și întîmplările lui Lucius din Măgarul de aur, despre ispitirea sfîntului Anton, așa cum apare în tablouri și în romanul cu același nume al lui Flaubert, despre povara tristeții

cum transpare din romanele lui J.-K. Huysmans (În răspăr) și Gabriele d'Annunzio (Triumful morții), despre avatarurile afectivității, despre androgin și nostalgia unității pierdute. Toate textele reunite în volum dau seamă de o căutare neîncetată a sensului ascuns dincolo de aparențe. (mai mult…)

Istoricii artei sînt unanimi în aprecieri cînd se discută despre cele trei gravuri ale lui Durer, Meisterstiche: Cavalerul, Moartea și Diavolul, Sfîntul Ieronim în chilia sa și Melancolie; nu totdeauna sînt de acord în ceea ce privește "unitatea spirituală", ele simbolizînd trei moduri de viață care corespund clasificării scolastice a virtuților: morale, teologice și intelectuale

Într-un studiu despre cartea lui Robert Burton, Jean Starobinski analizează cele zece figuri emblematice gravate de Le Blon pentru coperta cărții, începînd cu ediția a treia (1628); a zecea imagine îl înfățișează pe autor: Iată, pe ultimul locAutorul care vă arată fața;Și în acest veșmînt ce-l poartăImaginea sa apare în lume.Nici o artă nu poate să-i zugrăvească bine spiritul.Tu ai să-l găsești în scrierile lui. Sigur, imaginea nu poate înfățișa spiritul! Prima imagine este cea a lui Democritus Abderites; el stă sub un copac, capul înclinat sprijinit de mîna stîngă, un gest melancolic, atitudine aidoma unui hypochondricus: Bătrînul Democrit, sub copac,Stă așezat pe- piatră, o carte-i pe genunchi:În jurul lui, suspendate, se văd corpuriDe pisici, cîini și alte asemenea creaturi,Cărora le face disecție,Ca să vadă unde sălășluiește bila neagră.Deasupra capului său se vede cerulȘi Saturn, domn al melancoliei. Robert Burton asumă misiunea de a rescrie lucrarea pierdută a lui Democrit; se spune că într-o zi Hipocrate a venit să-l viziteze pe Democrit, la Abdera, filosoful fiind adîncit în studiu, scriind cartea despre melancolie, din păcate pierdută. O rescrie într-o manieră labirintică, doar și melancolia știa să se ascundă, să revină nepotolită. Secolul

al XIX-lea, cu cohorta sa de sceptici, melancolici și dezdănăjduiți va redeschide discuția asupra maladiilor minții, suferinzii recăpătîndu-și statutul uman. Pentru Kierkegaard "denădejdea este granița unde se întîlnește într-o egală neputință furia unui egoism cuprins într-o lașă înfricoșare și temeritatea unui spirit de o încăpățînare orgolioasă." Un filosof și mai pesimist decît Kierkegaard a fost Arthur Schopenhauer, dar comentariile sale despre suferință și deznadejde nu sînt în scrierile sale filosofice, ci doar în eseuri și aforisme. Pagini de analiză subtilă a bolii mintale sînt scrise de Friedrich Nietzsche: "M-am întrebat dacă toate valorile supreme ale filosofiei, moralei și religiei dinainte n-ar putea fi comparate cu valorile celor lipsiți de vlagă, ale celor bolnavi mintal și neurastenicilor: într-o formă mai moderată, ei prezintă aceleași rele. Sănătatea și boala nu…

Avînd lecturi din vaste arii culturale, Solomon Marcus a putut, cu abnegație, talent și dăruire, să ofere adevărate enciclopedii culturale, cărți care configurează concludent lumea intelectuală a ultimelor șase decenii, totdeauna într-o vie raportare la cultura de pe alte meridiane.

Fără îndoială, Parmenide a fost cel care a angajat filosofia, cunoașterea, pe calea eternei reîntoarceri asupra ei însăși: "Mi-e totuna, de unde voi începe, căci acolo mă voi întoarce iarăși". Este un drum care merge către lumină, lăsînd deoparte tainițele întunecate, cărările bătătorite de ignoranță. Dar drumul cunoașterii nu este nicicum unul liniar, care merge către ținta sa pe o cale lipsită de capcane și încercari. Mai curînd, drumul urmează o curbură, întîlnește o indecizie, o bifurcație în care alegerea este determinantă, dar dificilă. Urmînd totdeauna acea linie curbă, gînditorul reface drumul la care visa Parmenide, acela de a ajunge prin repetate rotiri la a crea o sferă, un inel al inelelor cum avea să spună peste veacuri Nietzsche. Poate că acesta este drumul gîndirii, din cerc în cerc constituind istoria filosofiei. Este ceva asemănător viziunii lui Robert Fludd exprimată în gravura Integrae Naturae Speculum Artisque Imago, care în pragul modernității prezintă universul ca imagine a unei lumi arhetip, Monada divină universală care zămislește toate sferele macrocosmosului și ale microcosmosului după raporturi armonice care arată că Dumnezeu este în toate, că

la întretăierea zilei și a nopții este un aleph luminos, Aleph lucidus al lui Fludd. Cu asemenea gînduri despre cunoaștere, despre universalitate te apropii de impresionantul volum al lui Solomon Marcus Paradigme universale, ediție integrală, Editura Paralela 45, colecția "Sinteze", 2011, 1104 p. Sînt reunite cele cinci cărți anterioare apărute la aceeași editură; segmentarea cunoașterii după criteriul paradigmelor universale este propusă, precizează Solomon Marcus, nu pentru a înlocui separarea pe discipline "ci pentru a o suplimenta pe aceasta din urmă, pentru a ne apropia de o înțelegere a unității lumii și cunoașterii, pentru a descoperi numitorul comun al unor fapte și fenomene care altfel pot să pară copleșite de specificitatea lor și, de aceea, aproape imposibil de cuprins". Solomon Marcus și-a organizat cartea în mai multe grupe de paradigme, din care amintim: înțelegerea, didacticul, intelectualul, spiritul critic, universitatea, modernitatea,…

Orice destin este un mister, venim din mister şi ne întoarcem în mister. La dispariţia lui Jean Biès să onorăm memoria unui om care a fost un căutător al adevărului, un om angajat într-o ardentă căutare spirituală, un eseist cu viziuni profunde asupra crizei civilizaţiei occidentale, un autor de studii consacrate spiritualităţilor Orientului şi Occidentului, un scriitor talentat.

Cel care ne-a părăsit de curînd s-a născut la Bordeaux, în 1933, a studiat literaturile clasice, în paralel cu activitatea didactică universitară susţinînd şi o bogată activitate literară; a fost apropiat cercurilor intelectuale frecventate de Jean Hebert, Arnaud Desjardins, Lanza del Vasto, Frithjof Schuon, Marie-Madelaine Davy. Alături de aceştia a respirat autenticitatea, a căutat înţelepciunea, a sacralizat existenţa. Jean Biès este autorul unei opere variate, scrierile sale propunînd un itinerariu care ne conduce pe drumul metafizicii, al spiritualităţii şi înţelepciunii, al cuvîntului şi tăcerii contemplative, toate aceste căutări împlinite în cărţi din care amintim:Mont Athos, Albin Michel, 1963, traducere în limba română Athos, Muntele transfigurat, Editura Deisis, 2006; Empédocle d’Agrigente-Essai sur la philosophie présocratique, Editions Traditionnelles, 1969; Connaissance de l’Amour, Points et Contrepoints, 1970; Littérature française et Pensée hindou, Klincksieck, 1974; Art, Gnose et Alchimie, Le Courrier du Livre, 1987; L’Initiatrice, Jacqueline Renard, 1990; Paroles d’urgences, Terre du Ciel, 1996, traducere în limba română (Iluminări pentru vremurile de pe urmă), Editura Mirabilis, 2001; Les Grands initiés du XX siècle, Ph. Lebaud, 1998; Les Alchimistes, Ph. Lebaud, 2000; Vie

spirituelle et modernité, L’Harmattan, 2009; Le Symbole de la Croix, Arma Artis, 2010; Orientations spirituelles pour un temps de crise, Pardes, 2010; Paysages de l’Esprit, Arma Artis, 2011; Le Soleil se lève à minuit, L’Harmattan, 2011. Jean Biès a fost un intelectual profund ataşat ideii că lumea postmodernă este organizată în aşa fel, încît împiedică viaţa interioară. Ce este interioritatea? Este lumea pe care o purtăm în noi, şi care se constituie din învelişuri încă relativ exterioare: mentalul şi psihicul; dincolo de acestea este Spiritul, ceea ce nu este reductibil la nimic. În cărţile sale, una din teme era criza civilizaţiei occidentale, care se accelerează şi care afectează ansamblul planetei, umanitatea convertindu-se de nevoie sau cu bucurie la ideologia materialistă. În crize grave, soluţiile orizontale sînt de un ajutor limitat şi provizoriu. Este nevoie de o transformare radicală a modurilor de gîndire…

Cartea lui Christian Montésinos abordează un subiect ambiţios şi dificil pentru că simbolurile prezente în basoreliefurile din catedralele franceze nu trimit către un adevăr unic, ci către interpretări multiple, dar care trebuie să se întemeieze pe lecturi, observaţii minuţioase şi comparaţii.

Christian Montésinos este un autor cunoscut celor care frecventează acest site. În anul 2010 îi prezentam un foarte util dicţionar: Dictionnaire raisonné de l’alchimie et des alchimistes, Editions de La Hutte; la sfîrşitul anului trecut aceeaşi editură franceză edita o nouă carte a lui Christian Montésinos: Symboles étranges des cathédrales. Basiliques et églises de la France médiévale, collection „Les Veilleurs”, 480 p. Recenta carte este în continuarea mai vechilor sale preocupări care luaseră forma unei cărţi apărute în aceeaşi colecţie: Elements de mythologie sacrée aux XII et XIII siècles, apărută în 2011. Catedralele din Franţa, înălţate între secolele al XII-lea şi al XIV-lea, configurînd gloria goticului, reprezintă un ansamblu unic de construcţii remarcabile deopotrivă prin arhitectură şi prin varietatea simbolismului decoraţiunilor. Dar ceea ce vedem în aceste catedrale nu s-a constituit într-o clipă, ci s-a construit în timp, progresiv, pornind de la surse antice, pe care oamenii au ştiut să le transmită generaţiilor următoare, uneori pe căi ocolitoare. Era un elan atît spiritual, cît şi în planul construcţiilor; fiecare membru al comunităţii participa la înălţarea catedralei după mijloacele sale: donînd bani sau muncind; sigur, chestiunile privind planurile

arhitecturale erau rezervate unei elite de arhitecţi şi maeştri, secretele lor păstrîndu-se şi astăzi, chiar dacă celebrele Carnete ale lui Villard de Honnecourt au fost reproduse şi sînt accesibile unui public larg. Locul misterelor şi secretelor construcţiei era loja, unde constructorii discutau detaliile şi trasau planurile finale. O idee răspîndită este aceea că multe catedrale sînt cărţi în imagini, adevărate enciclopedii, deşi ele nu au fost construite în acest scop; totuşi „imago” înseamnă reprezentarea perfectă a unei realităţi pe care o poartă în sine: „Imaginea în gîndirea medievală este o reprezentare, un simbol, o emblemă, ceea ce l-a făcut pe Huysmans să spună că catedralele erau hieroglifice, folosind pentru acest cuvînt sensul său prim, adică de scriitură sacră”, scrie Christian Montésinos. Dificultăţile apar în lectura imaginilor, unde se suprapun straturi succesive de interpretare…

Colecţia Les Symboles Maçonniques, a editurii pariziene Maison de vie, se îmbogăţeşte anual cu cîteva titluri, ajungînd la 53 de apariţii, primul titlu apărînd în 2008. Continuăm să prezentăm cîteva apariţii din această serie care-şi propune să familiarizeze cititorul mason sau nemason cu subiecte care configurează activitatea unei loji simbolice.

Toate tradiţiile religioase sau spirituale într-un sens mai larg amintesc existenţa unui loc sacru caracteristic în care se întîlnesc adepţii. Jean Hani, unul din autorii citaţi şi respectaţi atunci cînd se discută despre Templu, afirma că „În gîndirea tradiţională, conceperea Templului nu este abandonată inspiraţiei personale a arhitectului”, pentru că Templul se înalţă pe piatra căzută din cer, piatră pe care Marele Arhitect al Universului a aruncat-o în oceanul începuturilor. Acestui subiect al templului masonic îi este consacrată cartea lui André Quémet, Le Temple maçonnique et ses mystères. Jean Hani susţine că a construi o casă pentru divinitate este un act indisociabil de iniţiere, templul fiind un cosmos sacralizat. Meseria de constructor apropie mîna de spirit, reuneşte meseria artizanală şi practica misterului. A construi Templul nu înseamnă a urmări o operă formală, ci a desăvîrşi o lucrare de formulare a gîndirii. Sigur, privit din afară Templul este un edificiu, dar el se prezintă ca un parcurs de viaţă, ca un drum, iar „loja masonică ar trebui să se întrebe asupra calităţii parcursului simbolic şi ritual al Templului pe care îl oferă fraţilor”.

Pentru André Quémet, Templul este un parcurs care reface călătoria de la criptă la naos, de la întuneric şi haos la lumină şi ordine, autorul făcînd o interesantă incursiune istorică din Egiptul antic pînă la construcţiile medievale, asociind totdeauna construcţia templului cu trăirea mitului şi cu formularea ritualurilor. „A construi un templu după imaginea universului, înseamnă a-l recrea pe acesta din urmă plecînd de la elemente disparate şi a reconstrui mitul original care, în globalitatea sa, transcrie legile creaţiei”, scrie André Quémet. Autorul avansează o idee care ar trebui să dea de gîndit multor din cei care se reclamă din „apărători” ai Templului: anume că nu noi dăm viaţă Templului, ci acesta, prin puterea sa, este o fiinţă vie, un centru de energie; chiar şi atunci cînd Templul este gol, simbolurile nu sînt inerte, ele „lucrează” în aşteptarea…

Esoterismul este o cunoaştere, o călătorie în care căutătorii au capacitatea de a primi spiritul interiorităţii, sensul transcendenţei metafizice şi al inefabilului

Bogdan Mihai Mandache Fascinația nevăzutului Iaşi, Editura Cronica Anul apariției: 2012 Număr pagini: 296  Esoterismul este o cunoaştere, o călătorie în care căutătorii au capacitatea de a primi spiritul interiorităţii, sensul transcendenţei metafizice şi al inefabilului; este cunoaşterea prin care Nevăzutul se face văzut. Acest volum dedicat esoterismului cuprinde trei secţiuni: În căutarea cuvîntului pierdut (eseuri şi studii despre treptele cunoaşterii şi ale

perfecţionării celor care lucrează neîncetat la metamorfoza propriei fiinţe), Sensul ascuns (dialoguri cu Françoise Bonardel, Serge Caillet, Roger Dachez, Jean-Patrick Dubrun, Jean-Jacques Gabut, Marc Halévy, Christine Maillard), Esoterism şi masonerie (comentarii despre cărţi închinate alchimiei, esoterismului, francmasoneriei).

Filosofia nu se învîrte în cerc, deşi revine constant asupra unor subiecte

Bogdan Mihai Mandache Filosofia - aventura unui discurs, volumul IV Iaşi, Editura Cronica Anul apariției: 2012 Număr pagini: 272 Filosofia nu se învîrte în cerc, deşi revine constant asupra unor subiecte. Apropierea de universul filosofiei franceze de astăzi lasă să se vadă o efervescenţă a gîndului filosofic, o nebănuită diversificare a cîmpului preocupărilor filosofice. Dialogurile cu filosofii francezi reunite în

acest al IV-lea volum (amintim cîţiva dintre ei: Philippe Capelle-Dumont, Jean-Marc Ferry, Michel Feuillet, Dominique Folscheid, Jean Granier, Jean Greisch, Chantal Jaquet, Jacqueline Kelen, Michela Marzano, Jean-François Mattéi, Bruno Pinchard, Bertrand Vergely), construiesc o identitate filosofică nu prin negarea alteia, ci prin conturarea unui stil care să o definească.