Mathnawî a fost prezentată rînd pe rînd ca o carte de poezie mistică sau ca un comentariu general de teologie islamică, un comentariu esoteric al Coranului, un expozeu al gîndirii și viziunii mistice, o doctrină metafizică, un studiu aprofundat de psihologie, o metodă pedagogică extrem de subtilă; în realitate este o strălucită sinteză a celor amintite.

Rumi este unul dintre cei mai cunoscuți poeți persani, un personaj venerat din Turcia pînă în Extremul Orient. Jalal al-Din Rumi (1207-1273) s-a născut la Balkh, în Afganistanul de astăzi, era fiul unui mistic și teolog renumit, Baha’ al-Din Walad, care de frica invaziei mongole și-a protejat familia plecînd în exil, un exil care l-a purtat la Mecca, apoi la Damasc unde tînarul Jalal și-a desăvîrșit formația intelectuală, pentru a se stabili în Anatolia, numită Rum, țară a grecilor, de unde și supranumele de Rumi. Parte din instrucție, Jalal o datorează tatălui, iar după moartea acestuia lui Burhan al-din Muhaqqiq, cel care l-a introdus pe tînărul Jalal în științele spirituale, așa încît la moartea lui Burhan (1240) Jalal al-Din încheiase studiul științelor exterioare și parcursese gradele spirituale ale ascezei și ale contemplării interioare, era deja o personalitate mistică recunoscută. Învățătura sa aduna în jurul său un mare număr de discipoli atrași de renumele său. Operele majore ale lui Rumi sînt opere poetice, Dîvan-e Shams și Mathnawî. Dîvan-e Shams este un monument al poeziei persane, unul din jaloanele filosofiei islamice; este un imn închinat tînărului și

frumosului derviș care devine “martorul contemplației”, cel care pentru un timp a absorbit toate clipele lui Rumi. Cunoscătorii filosofiei islamice susțin că poemul lui Rumi trebuie citit după parcurgerea cărților lui Ibn’Arabi sau Sohravardî, întrucît se impune o comparație între meditațiile asupra lui Dumnezeu revelat și asupra Feței umane a divinității. Scrierile lui Rumi sînt cunoscute publicului român datorită traducerilor apărute la Editura Herald. Recent a apărut un nou volum al lui Rumi: Mathnawî. Poeme, parabole și învățături sufite, traducere din limba engleză: Walter Fotescu, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2019, 432 p. Mathnawî este o epopee spirituală, titlul cărții venind de la forma prozodică folosită, distihuri rimînd între ele, avînd o armonie silabică generală. S-a spus despre Rumi că a fost un mare mistic, un maestru spiritual, un teolog, mai puțin că a fost unul din…

Cartea Etruscii, de Lucy Shipley, scrisă într-o manieră mai puțin obișnuită, este o incursiune alertă în cultura materială, în spiritualitatea etruscilor, oferă o lectură agreabilă și este o invitație la a ridica vălul uitării care părea că s-a așternut iremediabil peste o lume misterioasă, de cele mai multe ori neînțeleasă și pe nedrept privită cu superficialitate.

Etruscii continuă să fie cufundați în mister, despre civilizația etruscă păstrîndu-se puține mărturii, cele mai multe ajungînd prin mijlocirea grecilor și romanilor. Se știe ca limba etruscă este dificil de înțeles, ceea ce face dificilă traducerea inscripțiilor etrusce în limbile moderne. În privința religiei, istoricii sînt unanimi în a-i considera pe etrusci poporul cel mai religios al lumii antice, fiind adepții politeismului. În plan cultural, etruscii secolelor al VIII-VI-lea î.C. au jucat un rol considerabil în avîntul cultural al Italiei, fiind mijlocitorii culturali între greci și romani. Anticii erau convinși că etruscii fuseseră adevărații educatori ai lumii italice, deși civilizația etruscă nu a acoperit geografic o zonă întinsă, ea fiind răspîndită cu precădere în Etruria, și fiind o civilizație urbană alcătuită din cetăți între care nu a existat o unificare economică sau politică durabilă. Istoricul Titus Livius considera că pîna la Imperiul Roman nu a existat altă putere decît cea a etruscilor. Secolul al VI-lea î.C. este considerat punctul de apogeu al puterii și civilizației etrusce. Etruscii aveau să înceapă sistematizarea  viitorului oraș Roma, unii istorici susținînd că numele orașului este de origine etruscă. Mai interesează astăzi pe

cineva istoria unui popor dispărut demult și care a lăsat puține urme, pe altcineva decît un număr restrîns de istorici și arheologi? O recentă apariție editorială încearcă să ne convingă că lumea etruscă mai are ce să ne spună: Lucy Shipley, Etruscii, traducere din limba engleză de Daniela-Rodica Fudulu, București, Editura Herald, colecția „Cultură & Civilizație”, 2019, 264 p. Lucy Shipley este doctor în arheologie etruscă, membru al echipei Andante’s Archeology, agenție de turism ce oferă tururi specializate în situri arheologice. Modalitățile de apropiere de civilizația etruscă ale lui Lucy Shipley sînt mai puțin obișnuite, dar pline de atractivitate, oferind informații, prezentînd lucrurile cu o plăcută simplitate. „De ce sînt imporatnți etruscii?” Și în răspuns ne îndeamnă să privim Sarcofagul Soților, o sculptură fascinantă, „reprezentarea unui bărbat și a unei femei, surprinși…

Arthur Edward Waite nu și-a propus să realizeze o sinteză teoretică a alchimiei văzută ca operă spirituală, ci doar să înfățișeze cititorului fișe biografice, a căror lungime tipografică nu este nicicum proporțională cu opera celor prezentați.

Știință misterioasă, alchimia a atras de-a lungul vremii oameni venind din orizonturi diferite ale cunoașterii, ale poziționării sociale, ale confesiunii religioase, toți atrași de curiozitățile unei arte care continua să atragă dincolo de eșecurile și dezamăgirile celor care vedeau în alchimie un pur exercițiu de transformare a metalelor, neîntrezărind că adevărata alchimie căuta să descopere starea superioară a lucrurilor umane. Biblioteca alchimică este alcătuită din zeci de mii de volume scrise de mii de autori și este extrem de diversă mai cu seamă datorită terminologiei care a variat de la o epocă la alta, de la un autor la altul; un subiect controversat încă este aria geografică în care s-a născut alchimia: să fi fost Babilonul, sau Egiptul, de ce nu Grecia? Alchimia a evoluat odată cu arta prelucrării metalelor, cu experiențele chimice, cu noile abordări culturale; în același timp, în fața asaltului exercitat de profani, alchimiștii au ales un limbaj încifrat care a ascuns adevăratul înțeles de ochii neinițiaților. Despre alchimie s-a scris mult, și cu temei, cu măsură, cu stăpînire a temelor, operei și termenilor, dar și cu diletantism în dorința de a

atrage un public dispus să accepte elucubrații, deloc interesat să treacă dincolo de suprafața lucrurilor. S-au scris istorii, s-au redactat dicționare, s-au realizat antologii de texte alchimice. Amintesc doar cîteva: Dom Antoine-Joseph Pernéty, Dictionnaire mytho-hermétique; Françoise Bonardel, Philosopher par le Feu. Anthologie des textes alchimiques; Christian Montésinos, Dictionnaire raisonné de l’alchimie et des alchimistes; Marcelin Berthelot, Collection des anciens alchimistes grecs; Eugène Canseliet, L’Alchimie expliquée sur ses textes classiques; Walter Scott, Hermetica. În România nu au existat preocupări în domeniul alchimiei, motiv pentru care atunci cînd chingile ideologice au cedat, editurile nu au avut un program coerent de traduceri, cele mai multe alegînd varianta facilă a traducerii unor titluri nesemnificative cultural, dar atrăgătoare pentru neinstruiți. Singura editură din România care a asumat un program editorial autentic în domeniul traducerilor textelor alchimice majore este Herald, care…

O carte despre corp așa cum l-a văzut, așa cum l-a simtit autoarea, o carte despre care spune că a crescut asemenea unui arbore din care a avut grijă să taie unele ramuri tocmai pentru a-l face să rodească. Totdeauna simbolismul s-a bazat pe raportul de analogie și corespondență între elementul subtil și imaginea grafică.

Dat constitutiv și evident al existenței umane, corpul nu a fost subiect de meditație pentru filosofi în aceeași măsură în care au fost sufletul și pasiunile sale. De aceea de multe ori corpul a fost tratat ca un corp/cușcă (Platon), un corp/mașină (La Mettrie), un corp/materie (Descartes); în ultima vreme corpul a devenit un obiect al științelor omului și societății, privirea deplasîndu-se de la obiectivitatea corpului biologic la subiectivitatea corpului erotic, de la esențialismul ontologic la evoluția culturală și socială a tehnicilor corpului. Fiecare dintre noi se naște, trăiește, moare, se înscrie în lume și este recunoscut de celălalt în și prin corpul său; el este vectorul dorințelor noastre și al bucuriilor noastre, a tot ce determină să ne înscriem în lume într-o manieră particulară și unică. Una dintre problemele majore în fața cărora se află filosofii care se preocupă de corp este statutul său extrem de ambiguu care nu poate fi redus nici la un simplu lucru, nici la cel al unei conștiințe gînditoare; i s-a consacrat un adevărat cult, dar în același timp este „sclavul” idealurilor noastre de frumusețe; în fond, corpul nu

pare acceptabil și demn de interes decît dacă devine un „obiect de stăpînit”. Dincolo de diverse limitări impuse de percepția contemporană asupra corpului, el are un loc și un rol central cînd reflectăm la specificitatea condiției umane, la fragilitatea noastră, la limitele noastre, la bolile noastre. În secolul trecut fenomenologia a operat o adevărată revoluție privitoare la reflecția asupra corpului, iar aceasta a generat un interes crescînd pentru studierea corpului, în discuție intervenind filosofi, sociologi, antropologi, psihanaliști, medici, biologi, teologi, esoteriști. Dintre abordările esoterice, una dintre cele mai notabile încercări de a surprinde microcosmosul uman îi aparține scriitoarei Annick de Souzenelle: Simbolismul corpului uman, traducere din limba franceză de Margareta Gyurcsik, București, Editura Herald, ediția a II-a cu o postfață a autoarei la ediția românească, colecția „Arhetip”, 2019, 440 p. Enigmaticul text Tabula Smaragdina ,…

Una din foarte bunele cunoscătoare și comentatoare a operei guenoniene, Françoise Bonardel, atrage atenția că esoteristul francez nu recunoaște nimic modernității, nu cîntărește nici un moment bunele și relele, nu vede nimic altceva decît o ineluctabilă decadență.

René Guénon (1886-1951) a fost unul dintre primii gînditori moderni care a atras atenția asupra parcursului deviat al lumii de la înțelepciunea primordială. Pentru gînditorul francez nu era deviere, decadență, criză sau cădere care să nu poată fi rezumată în aceste cuvinte: pierderea transcendenței. În anul 1927 cînd lui René Guénon îi apărea cartea Criza lumii moderne el încă mai credea că diagnosticul pus lumii moderne va grăbi întoarcerea occidentalilor la Tradiție, la respectarea principiilor eterne și universale care inspirau autentica metafizică. Guénon nu înceta să afirme, contra curentului dominant al vremurilor, că substratul viu al unei culturi este în mod necesar de ordin metafizic, iar ceea ce ține de domeniul intelectual transmis și cultivat de Tradiție nu ar trebui confundat cu raționalismul – filosofic și științific – pe bazele căruia s-a construit „lumea modernă”, funciarmente materialistă și profană. „A spune deci că lumea modernă se află în criză înseamnă cel mai adesea a afirma că ea a ajuns într-un punct critic, sau, cu alte cuvinte, că e iminentă o transformare, mai mult sau mai

puțin profundă, că e de așteptat să se producă, în mod cert și nu peste mult timp, o schimbare de orientare, de voie sau cu forța, mai mult ori mai puțin brusc, cu sau fără catastrofe”, scria René Guénon. El considera că după cîteva secole de criză deznodămîntul nu putea întîrzia; criza atinsese mai multe domenii, ele fuseseră analizate cu temeinicie de Nietzsche, de Husserl sau de Heidegger, dar opiniile și criticile acestora nu au reținut atenția lui Guénon. Cîteva dintre ideile sale despre raporturile între Orient și Occident, și despre erorile lumii moderne le regăsim în volumul Lumea modernă (culegere de articole), traducere din limba franceză de Daniel Hoblea, București, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, 2018, 224 p. René Guénon nu a scris o carte cu titlul menționat mai sus, este vorba de o culegere de articole publicate de-a lungul a 40 de ani,…

O privire asupra ansamblului iudaismului ar fi incompletă fără cunoașterea preocupărilor de magie ale vechilor evrei, iar cartea lui Joshua Trachtenberg oferă elementele esențiale pentru înțelegerea magiei și superstițiilor care au persistat în imaginarul iudaic popular timp de secole.

Magia este o practică ancestrală și urmele sale pot fi găsite oriunde ar căuta istoricul religiilor; magia există, subzistă, se transformă în sînul unei culturi; magia oferă un vast cîmp speculativ pornind de simple analogii și asemănări. Perceperea asemănărilor între obiecte este o trăsătură fundamentală a gîndirii umane. Magia folosește nepotrivit acest principiu universal pentru că nu distinge între asemănare și identitate ; o analogie oricît de ușoară era suficientă pentru a stabili o asemănare necesară. Sînt magice riturile și practicile care își propun să acționeze împotriva forțelor ostile, naturale sau umane. Magia s-a răspîndit pe continentul african, în Egiptul faraonic, în Islam, în Mesopotamia, în Roma antică, dar și în Occidentul medieval și modern. Primele cercetări de etnologie (E.B. Tylor, J.G. Frazer) au evidențiat caracterul „homeopatic” sau „analogic” al magiei. Un principiu de similitudine (asemănătorul cheamă asemănătorul), un principiu de alăturare (lucrurile odată aflate în contact continuă să acționeze unul asupra celuilalt), un principiu de contrarietate (operează asupra unui lucru prin contrariul său). Sociologia abordează magia cu referire la un grup și poate fi interpretată ca o componentă pierdută a unei „mentalități prelogice”,

ca fapt propriu omului social, ca modalitate arhaică a existenței. Psihologia raportează modalitatea arhaică a magiei la dimensiunile inconștientului. Etnologia, sociologia și psihologia furnizează bazele unui studiu a trei variabile (culturală, socială, psihică) a lumii magiei. Orice acțiune întreprinsă de oameni pentru a încerca să-și impună voința împotriva forțelor naturii, ține de magie; majoritatea culturilor fac distincție între magia neagră și magia albă, prima fiind periculoasă, cea de a doua avînd drept scop să-l apere pe individ de forțele malefice. În Biblie nu se face o distincție clară între cele două tipuri de magie, Scriptura desemnează aproape întotdeauna magia neagră, iar termenul kișuf nici nu desemnează vastele puteri atribuite magiei în societatea babiloniană de unde s-a răspîndit în aria apropiată. Despre magie este și cartea lui Joshua Trachtenberg, Magie și superstiție la evrei: un studiu asupra…

Diderot susține că d’Holbach a pledat în cartea sa pentru adevăr, a combătut prejudecățile și superstițiile, impostura și eroarea. Tonul critic, vehement al lui d’Holbach izvorăște din necesitatea de a denunța minciunile Statului și Bisericii vremurilor sale, din încrederea sa în om și în ideea de progres, în speranța într-o viața mai bună.

Paul Henri Thiry, baron d’Holbach (1723-1789) este un filosof francez de origine germană. A făcut studii la Universitatea din Leiden, după care se mută în Franța, trăind cea mai mare parte a timpului la Paris unde intră în contact cu cei mai importanți reprezentanți ai Iluminismului francez, îndeosebi cu Rousseau, d’Alembert, Helvetius, Buffon și Diderot. Deținător al unei impresionante biblioteci, dar și al unei valoroase colecții de stampe și gravuri, d’Holbach a tradus și răspîndit opere știintifice, antireligioase sau materialiste intrînd deseori în conflict cu autoritățile spirituale și temporale. A colaborat la Enciclopedia Franceză redactînd articole despre chimie, metalurgie și mineralogie. Și-a folosit cunoștințele științifice pentru a apăra cu ardoare materialismul care a fost sursa tuturor scrierilor sale. Amintim cîteva dintre acestea: Le Christianisme dévoilé; Le Bon Sens ou les idées naturelles opposées aux idées surrnaturelles; La Morale universelle ou les devoirs de l’homme fondés sur la nature; Le Système de la nature, tradusă în limba română, Sistemul naturii, în 1957. Cu această lucrare d’Holbach atinge apogeul unei concepții riguros materialiste și atee a naturii, societății și omului. Concepția sa tindea să emancipeze omul de superstiția religioasă și

de impostura a cărei victimă era, pentru a-i aduce fericirea și a-i reda libertatea. Omul trebuie să fie determinat în acțiunea sa de libertatea de voință, rolul filosofului fiind acela de a arăta omului adevăratele resorturi ale acțiunilor sale și de a distruge miturile și superstițiile. Mitul lui Dumnezeu este cel mai complex și cel mai tenace, explicarea acestui mit ocupînd întreaga parte a doua a Sistemului naturii. Mulți iluminiștii au considerat pozițiile lui d’Holbach ca fiind extreme, printre aceștia numărîndu-se inclusiv Voltaire, cunoscut pentru anticlericalismul său, singurul prieten fidel și apărător al concepțiilor sale fiind Diderot, cel care a  semnat „discursul preliminar” la cartea Essai sur les préjugés, ou De l’influence des opinions sur les moeurs et sur le bonheur des hommes, carte pe care d’Holbach a semnat-o cu pseudonimul Dumarsais.…

Mult timp respinse înainte de a fi cercetate și studiate, astăzi textele gnostice sînt privite și interpretate nuanțat; aceeași atitudine s-a manifestat față de textele apocrife, considerate inițial cărți la care aveau acces doar inițiații, apoi declarate non canonice, pentru ca începînd cu secolul al XVIII-lea să fie acceptate ca făcînd parte din corpusul scripturar

Esoterismul și științele oculte cunosc un reviriment uimitor odată cu apariția a numeroase școli și grupuri care se afirmă sub diverse denominațiuni. Aceste mișcări înfloritoare sînt susținute de o antropologie, o cosmologie și o teologie identice, de factură gnostică. Gnosticul este în sensul larg al termenului cel care cunoaște, pentru că a avut o revelație. Prin această cunoaștere el este salvat, el nu crede întrucît credința este inferioară cunoașterii. Aceste grupuri se revendică drept o resurgență contemporană a „gnozei eterne”. Primele cercetări asupra gnosticismului au fost întreprinse de Johann Lorenz Mosheim, J. Horn și Lewald care vedeau sursele gnosticismului în filosofia orientală, în dualismul zoroastrian; mai tîrziu s-a vorbit de sursa platonismului filonian. Ferdinand Christian Baur, în 1835, a fost primul care a făcut o sinteză asupra gnosticismului ca filosofie religioasă. Baur vedea în gnoză o gîndire religioasă născută în Alexandria într-un creuzet în care s-au întîlnit creștinismul, iudaismul și păgînismul. În vremurile de demult, granițele gnosticismului erau insesizabile; nu era o religie specifică unui popor, nu s-a constituit în Biserică, nu a avut ierarhie. Unii se revendică

din creștinism și au pretenția că interpretează corect ideile creștine, în vreme ce alții nu lasă să se vadă vreo influență creștină. Interpretările asupra gnozei și gnosticismului au suportat mutații semnificative după descoperirea bibliotecii copte de la Nag Hammadi, în 1945. Odată cu această descoperire a revenit întrebarea: care sînt originile gnosticismului? Problema esenței gnosticismului este legată de originea sa. Descoperirile de la Nag Hammadi au deschis o importantă cale de cercetare asupra iudaismului heterodox care a jucat un rol capital în formarea și expansiunea gnosticismului. H. Gratz vorbea la mijlocul secolului al XIX-lea de elemente gnostice în Talmud, pentru ca Gilles Quispel, la mijlocul secolului al XX-lea să dezvolte teza iudaismului heterodox ca sursă a gnosticismului. În opinia sa, îndepărtată de cea a adepților iranizării gnostice, tema cosmogonică a creației, tema antropologică a căderii sufletului și tema cristologică a unui anthropos…

Istoria dogmei a lui Adolf von Harnack este o lucrare care își păstrează actualitatea, rămîne o lucrare de referință pentru cei preocupați de definirea conceptului de dogmă.

Adolf von Harnack (1851-1930) este considerat cel mai important teolog protestant german și istoric al religiilor de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea. După studii la Universitatea din orașul natal, Dorpat, astăzi în Estonia, apoi la Universitatea din Leipzig, Adolf von Harnack devine profesor extraordinarius la Leipzig, apoi profesor la universitățile din Giessen, Marburg și Berlin, unde a fost și director al Bibliotecii Regale. Adolf von Harnack a propus în lucrările sale separarea dogmei de ceea ce el numea esența creștinismului. Dintre cărțile sale amintim: Das Wesen des Christentums; Kleine Schriften zur Alten Kirche; Marcion. Das Evangelium vom fremden Gott. Aceste rînduri sînt despre una dintre cele mai importante cărți scrise de teologul german: Istoria dogmei. Introducere în doctrinele creștine fundamentale, traducere și îngrijire ediție: Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Arhetip”, ediția a 3-a, 2017, 448 p. Inițial Istoria dogmei/Grundriss des Dogmengeschichte, a apărut în șapte volume, între anii 1886 și 1890, și este considerată un monument al istoriografiei creștine liberale. Este o lucrare impresionantă, care aducea o nouă perspectivă asupra dogmei creștine, după ce anterior Adolf von Harnack

a aderat și apoi a respins teoriile altor școli teologice. El nu ezită să vorbească despre un declin al credinței creștine, transformarea creștinismului evanghelic sub influența filosofiei grecești și închistarea credinței într-o dogmă: „Pretenția Bisericii că dogmele expun pur și simplu revelația creștină, fiind deduse din Sfînta Scriptură, nu este confirmată de cercetările istorice. Dimpotrivă, devine clar că, în concepție și construcție, creștinismul dogmatic (dogmele) a fost lucrarea spiritului elenic pe teritoriul Evangheliei.”  Harnack subliniază de la început două aspecte în istoria creștinismului neîntîlnite în cadrul altor religii: puține încercări majore de reformă și predicarea adresată tuturor, greci, romani sau barbari, ceea ce a făcut din creștinism o religie universală. Primele secole ale creștinismului au adus și primele confruntări, atît în exterior, cît și în interior. Romanii care stăpîneau întinse teritorii în Asia au persecutat primele…

Mult timp ideile escatologice ocupau un loc secundar în mistica acelor vremuri, pîna cînd misteriile orientale au dezvăluit adepților secretul nemuririi beatifice. Cartea lui Franz Cumont, alături de alte studii și lucrări ale sale, contribuie la mai buna cunoaștere a culturii caldeene redescoperită după secole de uitare.

Franz-Valéry-Marie Cumont (1868-1947) a fost un arheolog, istoric, epigrafist și filolog belgian; a studiat la Universitatea din Gand, apoi la Berlin, Viena și Paris. A coordonat expediții arheologice în Turcia și Siria, a studiat religiile antice, în special cultul lui Mithra. Un timp a fost profesor la Universitatea din Gand, a contribuit la înființarea Academia Belgica din Roma. Pentru studiile și cercetările sale a primit premiul Francqui, în 1936. A fost membru al Academiei Române. Dintre cărțile lui Franz Cumont, amintim: Les Mystères de Mithra; Les Religions orientales dans le paganisme romain, ambele traduse în limba română la Editura Herald; L’Egypte des Astrologues; Deux Autels de Phénicie. Recent a apărut o nouă carte al lui Franz Cumont, în versiune românească: Astrologie și religie la greci si romani, traducere din limba engleză de Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Cultură & Civilizație”, 2018, 160 p. Cartea conține șase prelegeri ținute sub auspiciile Comitetului American pentru Prelegeri de Istorie a Religiilor. Prelegerile lui Franz Cumont reunite în acest volum, susținute acum mai bine de un secol, dădeau măsura noului interes

al filologilor pentru texte antice care aduceau o nouă lumină asupra unui domeniu privit cu neîncredere, astrologia.  „Cercetările au stabilit cum, după ce a domnit fără rival în Babilonia, astrologia a dominat viața religioasă din Siria și Egipt, iar în timpul Imperiului - ca să menționăm doar Apusul - a transformat chiar și vechiul păgînism al Greciei și al Romei”, susține istoricul belgian. El pledează pentru cercetarea astrologiei nu doar pentru că este combinată cu teorii științifice, ci pentru ea însăși, pentru a înțelege cum astrologia și cultul oriental al aștrilor au transformat credințele lumii greco-latine. Franz Cumont nu acceptă coborîrea originii astronomiei în vremuri imemoriale, ci consideră ca dată de referință jumătatea secolului al VIII-lea î. C., anul 747, cînd babilonienii au adoptat „era Nabonassar”, cînd au apărut primele tabele cronologice, cînd preoții au stabilit durata perioadei lunare (29 de zile…