A măsura distanțele, abaterile, trecând de la o limbă la alta, de la o cultură sau alta, acesta este exercițiul pe care îl propune Vocabularul european al filosofiilor. Dicționarul intraductibilelor. Originalitatea sa a fost salutată de comunitatea științifică internațională și de cititorii interesați, dovadă fiind succesul de librărie arătat peste tot unde s-au realizat traduceri.

Secolul al XVIII-lea european a fost unul al enciclopediilor de ordin general, destinate publicului larg și avid de cunoștințe accesibile în limba maternă. Dacă până atunci se răspândiseră dicționare și enciclopedii acoperind diferite domenii ale cunoașterii, era vremea enciclopediilor generale care să acopere toate ramurile cunoașterii. Mișcarea enciclopedică este dominată fără putință de tăgadă de Encyclopédie ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des mètiers, par une société de gens de lettres, editată între 1751-1766. În articolul „enciclopedie”, și care este centrul teoretic al totalității operei, Diderot scrie: „Enciclopedie înseamnă înlănțuire de cunoștințe; cuvântul este alcătuit din prepoziția grecească în, și din substantivele cerc, și cunoaștere. […] Am văzut că numai un secol al filosofiei putea întreprinde o lucrare ca Enciclopedia; că acest secol sosise, că faima, ducând în eternitate numele acelor care ar săvârși-o, n-ar refuza, poate, să se încarce și cu ale noastre.[…] Am spus că numai un secol al filosofiei ar putea să încerce elaborarea unei

Enciclopedii; și am spus-o, deoarece această lucrare cere mai multă îndrăzneală de spirit decât există de obicei în veacurile lipsite de gust.” Enciclopedia cuprinde 17 volume de text și 11 volume de planșe tipărite la Paris și Neuchâtel, format de tipar in-folio, articolele fiind clasate pe două coloane, în ordine alfabetică. Proiectul lucrării era de a examina totul și de a răsturna bariere, totul cu îndrăzneală de spirit, pentru punerea în ordine rațională a tuturor elementelor cunoașterii teoretice și practice. Barbara Cassin Spiritul enciclopedist avea să se manifeste în continuare și vom face scurte referiri la două lucrări franceze consacrate filosofiei. La începutul secolului al XX-lea apărea Vocabulaire technique et critique de la philosophie, coordonat de André Lalande; prima ediție a apărut sub formă de fascicule, între 1902 și 1923. Una dintre originalitățile acestei lucrări colective este că aduce pentru fiecare termen un ansamblu de semnificații stabile. Rezultatul este că nu ne aflăm în fața unei lucrări încremenite în eternitate…

Mai mult...

René Guénon constată că modernitatea este inaderentă la principiul metafizic și atribuie lumii moderne statutul de anomalie care va fi îndreptată, depășită, o lume care va renunța la prerogativele sinucigașe (individualism, materialism, raționalism) pentru a reveni la principiile altădată comune Orientului și Occidentului.

De mai bine de un secol, spirite luminate, oameni cu privirea lucidă și capacitatea de a sonda profunzimile au citit semnele timpurilor și au văzut marile pericole care amenințau civilizația occidentală; amintim aici numele lui Paul Valéry (Criza Spiritului și Privire asupra lumii actuale), Oswald Spengler (Declinul Occidentului), Julius Evola (Revoltă împotriva lumii moderne) sau René Guénon (Criza lumii moderne și Domnia cantității și semnele vremurilor). Prima dintre lucrările lui René Guénon, menționate mai sus, a apărut în anul 1927, cea de a doua în 1945, ambele la Editura Gallimard. După decenii în care numele lui René Guénon era rareori menționat în publicistica românească, cărțile sale au început să fie traduse în limba română, Editura Herald asumând misia de a edita corpusul scrierilor guénoniene. De curând a apărut o nouă ediție din Domnia cantității și semnele vremurilor, București, Editura Herald, traducere din limba franceză de Teodoru Ghiondea, colecția „Philosophia perennis”, 2022, 318 p. „De când am scris Criza lumii moderne,

evenimentele nu au făcut decât să confirme din plin și mai ales prea repede toate ideile pe care le expuneam despre acest subiect, cu toate că le-am abordat în afara oricăror preocupări pentru «actualitatea» imediată, precum și a oricărei intenții «critice», zadarnice și sterile. […] Astfel, dacă lumea modernă, considerată în sine, constituie o anomalie și chiar un gen de monstruozitate, nu este mai puțin adevărat că, situată în ansamblul ciclului istoric din care face parte, ea corespunde exact condițiilor unei anumite faze a acestui ciclu, cea pe care tradiția hindusă o desemnează ca perioada extremă a lui Kali-Yuga”, scria René Guénon în „Cuvânt-înainte” la Domnia cantității și semnele vremurilor. Jean Fouquet - Construcția Templului din Ierusalim, pictură, cca 140 - 1475 Gânditorii amintiți mai sus discern în lumea modernă pericole și incertitudini, amenințări, inadaptări, capcane ale democratismului și egalitarismului, creșterea haosului social, prăbușirea sistemelor filosofico-religioase, disoluția sacrului, expansiunea puterilor distructive. Era tabloul care se înfățișa gânditorilor europeni martori ai…

Mai mult...

Opera ezoterică a lui René Guénon este de o importanță decisivă, dând termenului de ezoterism un sens riguros și cu adevărat spiritual. Texte inițiatice și doctrine tradiționale vorbesc despre om ca despre o piatră cubică. Tăierea pietrei brute este opera culturii, „coborârea” formei spirituale în substanța brută; forma spirituală nu este adăugată din exterior pietrei brute, ci este degajată din piatra brută, țâșnește din interiorul ei.

Până și comentatorii care nu împărtășesc integral opiniile lui René Guénon recunosc unitatea operei sale, unitatea stilului care reflectă unitatea doctrinei, încât nu puțini sunt cei care susțin că opera lui Guénon cere fie o adeziune totală, fără echivoc, fie o respingere cu aceeași măsură. Trăsăturile amintite asigură operei lui René Guénon un loc distinct printre producțiile intelectuale notabile ale secolului al XX-lea; dincolo de inerentele divergențe de idei, nimeni nu poate nega importanța și măreția operei guénoniene, care este, în general, considerată ca expresia majoră a ezoterismului tradițional din secolul al XX-lea. După iluminismul secolului al XVIII-lea care s-a arătat dezinteresat de ezoterism, de alchimie, de hermetism și ocultism, secolul al XIX-lea a marcat o revigorare a cercetărilor asupra domeniilor amintite, René Guénon preluând la începutul secolului al XX-lea teme puse în circulație de numeroși autori care l-au inspirat, dar pe care i-a depășit prin amploarea geniului intelectual și prin caracterul unic al poziției sale. Într-o lume dedată celui

mai anti-spiritual raționalism, René Guénon a reamintit cu o forță remarcabilă că religia este deținătoarea unei Cunoașteri pe lângă care întreaga știință și întreaga filosofie moderne nu ar fi decât o „știință ignorantă”. René Guénon a avut contribuții notabile în multe domenii ale tabloului cultural al lumii moderne, unul dintre acestea fiind ezoterismul pe care dorea să îl păstreze în strânsă relație cu sacrul, din perspectiva sa ezotericul și exotericul fiind două moduri ale hermeneuticii sacrului. Orice formă a sacrului spune mai mult decât ceea ce este, esența pe care o exprimă fiind mai mult decât existența sa sensibilă sau mentală. O bună parte din convingerile sale despre ezoterism, René Guénon le expune în cartea Ezoterismul creștin. Ordinele inițiatice și simbolismul profund al tradiției creștine, București, traducere de Daniel Hoblea, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, 2022, 160 p. René Guénon abordează structura creștinismului sub dublul său aspect religios și inițiatic. Discuția despre ezoterismul creștin este una care continuă să suscite…

Mai mult...

René Guénon vorbește despre posibile apropieri între poemul lui Dante și scrieri hermetice, masonice sau rozicruciene, despre influențe islamice asupra arhitecturii Infernului dantesc, despre apartenența lui Dante la ordinul Fede Santa, un tertius ordo templier, despre relația între creștinismul lui Dante și sufismul ezoterizant al lui Ibn’Arabî, despre filonul alchimic prezent în Divina Comedie, despre lectura în cheie esoterică a poemului considerat ultima mare summa a Evului Mediu.

În secolul trecut, istoricii filosofiei s-au înfruntat într-o dispută, nici astăzi încheiată, cum ar trebui abordată, definită filosofia medievală. Ar trebui unificată totalitatea operelor acelei epoci sub denominațiunea de „filosofie creștină”, înțelegând prin „filosofie creștină” întreaga filosofie care consideră revelația creștină ca un element indispensabil rațiunii? Sau, mai curând, ar trebui adoptată viziunea tranșantă după care o filosofie încetează să fie filosofie atunci când devine creștină? Dacă pentru prima opțiune un nume de referință este marele istoric francez al filosofiei, Etienne Gilson, a doua opinie este puternic susținută de filosoful belgian Fernand van Steenberghen, pentru care formula „filosofie creștină” este incorectă și predispune la confuzii și neînțelegeri, de vreme ce filosofia este o cunoaștere reflexivă și critică. Ambele teorii se remarcă deopotrivă prin claritate, dar și un anume schematism, chiar o rigiditate care nu lăsa loc nuanțelor. O critică a ambelor registre o face filosoful și medievistul francez Paul Vignaux, care consideră că speculațiile medievale trebuie înțelese în lumina filosofiei

religiei, recursul la ideea de filosofie a religiei redând istoriei filosofiei medievale întreaga amploare fără a-i altera caracterul filosofic. Unii comentatori au găsit că și această perspectiva este parțială: unde și-ar găsi locul scrierile lui Siger de Brabant, ale lui Boethius, scrierile de filosofie politică medievală? Ruedi Imbach propune renunțarea la determinarea definitivă și exhaustivă a obiectului filosofiei medievale atâta vreme cât a fost identificată existența unui universal, iar De Rijk afirmă necesitatea de a renunța la o periodizare intrinsecă, pentru a da termenului „medieval” un sens strict cronologic. Din această perspectivă, nu este lipsit de interes să urmărim „relația benefică” între filosofia medievală și filosofia contemporană, să clarificăm ce înțelegeau oamenii din trecut prin filosofie și ce înțeleg cei de astăzi. Alain de Libera pledează în favoarea multiplicității filosofiilor medievale, misiunea istoricului fiind mai puțin să descopere ceea ce durează, ci să pună în lumină schimbarea și diferențele, să lucreze la „vocabularul diferențelor”. Dante Alighieri (1265 - 1321) -…

Mai mult...

Anticii, dar și modernii, au prețuit în chip deosebit educația tinerilor; distincțiile inițiale între natură, rațiune și obișnuință, accentul pus pe dobândirea cunoștințelor și pe exercițiu coboară până la presocratici. Deseori era folosită analogia cu agricultura: trebuia un pământ roditor (natura umană), un bun agricultor (educatorul) și o sămânță bună (sfaturi, exemplul, învățătura transmisă).

Educația este procesul care, pe durata unei vieți întregi, ne conferă putința de a ne orândui întreaga existență în acord cu reflecția noastră, cu gândirea noastră, cu alegerile noastre. Educația ne eliberează și ne acordă o anume suveranitate. Problema formării persoanei este tot atât de veche ca și umanitatea, la fel de complexă precum cultura, cu care de altfel de multe ori se confundă. „Educația este un cuvânt recent, altădată i se spunea hrană”, arată marele dicționar Littré, apărut în a doua parte a secolului al XIX-lea. În dialogul Phaidon, Platon susținea că la plecarea omului din această lume, sufletul lui nemuritor duce cu el numai atât: cultura lui întru bine și felul în care s-a purtat în viață, „nimic mai mult decât acestea, cum au fost, nu-i este mai prielnic sau mai dăunător celui plecat din viață, încă de la sosirea lui în lumea de dincolo.” Într-o convorbire cu Eckermann, Goethe îi mărturisea că momentul suprem al vieții umane

este uimirea, mirarea, ceea ce avea să reia și în ultimul vers din „Parabaza”: „Uluiți ne aflăm aici”. Uimirea este întrevăzută în privirea unui copil, dar și a unui adult căruia Micul Prinț trebuie să-i explice că acolo unde adultul vede o pălărie, copilul desenase un elefant înghițit de un șarpe boa. Uimirea este la originea tuturor manifestărilor spiritului uman, fie că este vorba de artă, știință, filosofie, etică, religie. „Mirarea aparține în cel mai înalt grad căutătorului înțelepciunii; nu există alt început al căutării înțelepciunii decât acesta”, afirmă Platon în dialogul Theaitetos. Aceeași idee avea să o exprime și Aristotel în Metafizica: „Căci și acum, și la început, oamenii au început să filosofeze datorită uimirii.” Uimirea este cea care la început descumpănește, dezrădăcinează, deranjează, scoate din mediul familiar, aducând cu ea ceva nou, ceva care deschide o nouă perspectivă, lucrurile pierzându-și caracterul ultim pe care li-l acordasem până atunci. A nesocoti uimirea înseamnă a elimina dorința de depășire, setea…

Mai mult...

Chemarea lui René Guénon la un „nou Ev Mediu”, adresată când lumea modernă intra într-o criză profundă, a fost înțeleasă ca un apel la zidirea unei lumi spiritual structurată de unitatea profundă a tradițiilor, de unitatea spiritului și a naturii umane.

Adulat și contestat, citat și deseori mai puțin citit, prezentat în enciclopedii și dicționare ca filosof, gânditor, eseist, orientalist, mistic, iluminat, filosof tradițional, metafizician, René Guénon (n. 15 noiembrie 1886, Blois – m. 7 ianuarie 1951, Cairo) este mai curând „o figură inclasabilă a istoriei intelectuale a secolului al XX-lea”, după cum spunea Philippe Faure, unul dintre bunii cunoscători ai operei lui René Guénon. O figură inclasabilă pentru că însuși Guénon refuza să se lase catalogat sub vreuna dintre etichetele occidentale, deoarece nici una nu s-ar fi potrivit încercărilor sale de a restaura Tradiția. Aura de mister care i-a înconjurat existența, aria vastă a preocupărilor teoretice înglobând ocultismul, studiile clasice, gnosticismul, martinismul, frecventarea pe termen mai lung sau mai scurt a catolicismului, a francmasoneriei, convertirea la islamism definesc un profil sinuos, dar conturează portretul unui neobosit căutător al căilor de acces la cunoașterea tradițională, cea care este la originea sciziunii între Orient și Occident, una dintre caracteristicile lumii moderne: „În

starea prezentă a lumii, avem, deci, pe de o parte, toate civilizațiile care au rămas credincioase spiritului tradițional, și care sunt civilizațiile orientale, și, pe de altă parte, o civilizație cu totul anti-tradițională, care este civilizația occidentală modernă.” În analiza pe care o face lumii moderne, diagnosticul lui René Guénon este necruțător: „Deci, dacă se spune că lumea modernă se află într-o criză, ceea ce noi înțelegem în mod obișnuit este faptul că ea ajuns într-un punct critic sau, cu alte cuvinte, că este iminentă o transformare mai mult sau mai puțin profundă, că o schimbare de orientare va trebui să se producă, pe termen scurt, în mod inevitabil, de voie sau cu forța, mai mult sau mai puțin brusc, cu sau fără a fi însoțită de catastrofe.” Citatul de mai sus este dintr-una din cărțile lui René Guénon consacrate lumii moderne, Criza lumii moderne, apărută de curând într-o nouă traducere, datorată lui Teodoru Ghiondea, București, Editura Herald, colecția „Philosophia…

Mai mult...

Citind Gânduri către sine însuși întâlnim nu atât un sistem, cel al stoicismului, la care Marcus Aurelius se referă constant și firesc, ci un om, un om de bună-voință, care se examinează și se critică pe sine, caută cuvintele care îl vor ajuta să cultive binele moral, care va da intensitate fiecărei clipe.

De-a lungul prodigioasei sale cariere universitare, filosoful francez Pierre Hadot nu a contenit să se întrebe Ce este filosofia antică?, întrebare care a devenit și titlul uneia dintre cărțile sale, apărută în 1995, la Editura Gallimard. La această întrebare, tradiția universitară răspunde invocând istoria doctrinelor și sistemelor, precum și un lung șir de filosofi de la Platon la Heidegger. Pierre Hadot arată în cartea sa diferența profundă care există între reprezentarea pe care o aveau anticii despre filosofie și reprezentarea pe care și-o fac contemporanii noștri despre același domeniu. Cei care studiază sau sunt doar preocupați de filosofie ajung să creadă că fiecare filosof a inventat, într-o manieră originală, o nouă construcție sistematică și abstractă destinată să explice omul și universul. Pentru Pierre Hadot o astfel de viziune este o eroare, mai cu seamă dacă se aplică filosofiei antice, fără ca prin aceasta să pună la îndoială capacitatea filosofilor antici de a fi dezvoltat o amplă reflecție teoretică. Cei din

vechime puneau accentul pe alegerea unui mod de viață, iar această alegere se face nu la capătul procesului activității filosofice, ci la originea acestuia. Filosofia era deci, înainte de toate, alegerea unei forme de viață, a unui mod de a trăi, așadar o viață și nu un discurs. Marcus Aurelius - bust, muzeul Glyptothek, Munchen Unul dintre gânditorii antici asupra căruia a stăruit Pierre Hadot în studiile sale a fost Marcus Aurelius; a fost împăratul Marcus Aurelius un filosof, un înțelept, un moralist? Născut la Roma, în anul 121 d. C., într-o familie aristocrată, Marcus Aurelius a fost adoptat la moartea tatălui său de Antoninus Pius; a primit o serioasă educație în domeniul retoricii și în cel juridic, pentru ca sub influența lui Apollonius, a lui Quintus Junius Rusticus și a lui Epictet să se apropie decisiv de filosofie. A fost creatorul primelor catedre de filosofie la Atena, iar în anul 176 a creat patru catedre de filosofie, fiecare închinată…

Mai mult...

Pentru Epictet filosofia este alegerea unui mod de a trăi căruia discursul filosofic îi va da apoi justificările și fundamentele teoretice. Opera lui Epictet este deopotrivă atrăgătoare și interesantă, admirabilă prin serenitatea tonului, prin formule sobre, dar nu seci, prin finețea observației și profunzimea reflecției.

Personalitate emblematică a „stoicismului imperial”, Epictet, sclavul filosof, s-a născut în orașul Hierapolis, în Frigia, în jurul anului 50 d. Hr. Epictet a fost sclav, în copilărie fiind în slujba unui libert al lui Nero, Epaphrosius, al cărui nume va fi deseori amintit de Epictet în Conversații; după unele surse antice, infirmitatea lui Epictet a fost cauzată de cruzimea stăpânului său, știindu-se că în lumea antică stăpânii de sclavi pricinuiau acestora suferințe fizice. Se spune că torturându-l, până la ruperea piciorului, Epaphrosius încerca să-l scoată pe Epictet din starea de impasibilitate; este mărturia lui Celsus, relatată de Origen în Contra lui Celsus. Ca și alți aristocrați romani, Epaphrosius dorea ca la curtea sa să aibă sclavi instruiți în disciplinele liberale, așa încât îi permite lui Epictet să urmeze la Roma lecțiile filosofului stoic Musonius Rufus. Cavaler roman, Musonius Rufus a fost un filosof stoic care a trăit în secolul I d.Cr., într-o vreme în care filosofia nu era bine văzută

de împărații Romei. Musonius Rufus a fost exilat de Nero, în contextul pedepsirii celor care ar fi pus la cale complotul împotriva lui Nero. Atunci Seneca, dar și nepotul său, Lucan, au fost condamnați la moarte, în vreme ce Musonius Rufus a fost exilat pe insula Gyaros; adevăratul motiv pentru condamnarea lui Rufus se pare că a fost faptul că „prin învățăturile filosofiei întreținea pasiunile tinerilor”, după cum spunea Tacitus. A fost rechemat la Roma de împăratul Galba, din nou exilat sub Vespasian, rechemat de Titus. S-a ocupat în cursurile sale îndeosebi de logică și de morală, printre cursanții săi numărându-se Epictet și Dion Hrisostomos, ecourile cursurilor sale regăsindu-se în scrierile lui Aulus Gellius, Stobaeus și în Pedagogul lui Clement Alexandrinul. Întâlnirea lui Musonius Rufus cu Epictet s-a petrecut, la Roma, când discipolul avea în jur de 19 ani. Nu se cunosc prea multe despre învățăturile lui Rufus, în afara celor consemnate în Diatribe, o culegere scrisă de un discipol,…

Mai mult...

Dincolo de influențele neopitagoreice și neoplatoniciene, opera lui Seneca este una dintre cele mai înalte expresii ale eticii stoice. Scrisori către Luciliu, adevărat tratat de morală, ne învață că înțelepciunea este deschisă tuturor și că filosofia nu respinge pe nimeni.

Personalitate remarcabilă a filosofiei stoice, a vieții politice și a literaturii romane, Lucius Annaeus Seneca s-a născut la Corduba, în Spania, într-unul dintre primii ani ai erei noastre, anul exact nefiind precizat de nici o sursă istorică. Era fiul lui Seneca cel Bătrân, cunoscut și sub numele de Seneca Retorul. A fost trimis de timpuriu de tatăl său la Roma pentru a studia retorica în vederea unei cariere de avocat; pe lângă retorică, tânărul Seneca este atras de filosofie urmărind cu interes cursurile lui Attalus, ale lui Posidonius sau ale lui Sotion din Alexandria; iată ce spunea despre lecțiile lui Attalus: „Pe mine, cel puțin, când ascultam pe Attalus vorbind împotriva patimilor, a rătăcirilor și a păcatelor vieții, mă apuca adesea mila de neamul omenesc, iar pe vorbitor îl puneam în înaltul cerului și mai presus de culmea hărăzită unui om.” Gaius Caesar Caligula Astfel, Seneca s-a familiarizat de tânăr cu stoicismul și pitagorismul, cu gândirea religioasă și curentele filosofice

alexandrine pe care le cunoscuse în timpul lungii șederi în Egipt, unde mătușa sa îi pregătea o frumoasă carieră politică. Revenit la Roma Seneca ocupă postul de chestor, începutul unei strălucite cariere politice, dar și al unei vieți tumultuoase. În anul 41, împăratul Claudiu îl exilează în Corsica, sub acuzația de adulter cu Iulia Livilla, sora împăratului Caligula. În anul 49, Agrippina, soția împăratului Claudiu, îl cheamă din exil încredințându-i educația fiului său, Nero, care foarte tânăr devine împărat, Seneca fiindu-i unul dintre sfetnici. În anul 62 Seneca se retrage din viața politică și se consacră în întregime activității filosofice; trei ani mai târziu este bănuit că a luat parte la conjurația lui Piso împotriva lui Nero, împăratul cerându-i să se sinucidă; o face împăcat și demn, act descris de Tacitus în Anale. Morala stoică pe care Seneca a îmbrățișat-o din tinerețe și căreia i-a rămas credincios toată viața se regăsește în toate scrierile sale, fie literare (Agamemnon, Oedip, Fenicienele,…

Mai mult...

Esoterismul occidental este o tentativă de asumare a soluțiilor de continuitate în ordinea cunoașterii situându-se la interfața mai multor discipline; este o formă de gândire plastică îmbrățișând cunoștințele oficiale și pe cele ale Tradiției, o formă de gândire care caută sensul cosmic al tuturor lucrurilor

De-a lungul anilor consacrați explorării vastului domeniu al științei religiilor, Mircea Eliade a descoperit două tipuri de oameni: pe de o parte, homo religiosus cu universul său spiritual, omul care crede în realitatea absolută, sacrul, și care asumă în lume un mod de existență specifică; pe de altă parte, a întâlnit omul areligios, cel care refuză transcendența și se îndoiește de sensul existenței. Studiind omul religios, Mircea Eliade a căutat să înțeleagă acest om în totalitatea condiției umane asumate și trăite. Explorarea condiției religioase l-a condus către religiile popoarelor arhaice și a populațiilor cu tradiții orale, care nu au consemnat în scris mărturiile trăirilor lor religioase. Prin cercetările lui Eliade, istoria religiilor studia omul în totalitatea sa, misiune în care istoricul religiilor a folosit trei căi: istoria, fenomenologia, hermeneutica. Orice experiență religioasă se situează într-un context istoric, social și cultural determinat; de aceea, mai întâi se reconstituie istoria formelor religioase, sursele documentare fiind izvoare importante, fie ele texte, monumente, inscripții,

tradiții orale. Pentru Mircea Eliade, fenomenul religios nu există în stare pură, fiecare fenomen religios fiind un eveniment al istoriei umane. Al doilea demers este cel al fenomenologului, fenomenul religios fiind abordat în propria modalitate, cea a sacrului. Eliade consideră optica evoluționistă aplicată formelor vieții religioase ca fiind inadecvată; el abordează fenomenul religios prin prisma hierofaniei, fiecare fenomen religios fiind un act de manifestare a sacrului. Cercetările lui Mircea Eliade au angajat și calea hermeneutică, cea care urmând calea comparativă explică mesajul fenomenului religios propunând o sinteză a faptelor religioase, o deschidere a orizontului cultural către sacru, simbol și mit. Mircea Eliade a căutat și descoperit articulații fundamentale și corespondențe ale universului omului religios; stă mărturie vasta sa operă din care amintim: Yoga. Eseu despre originile misticii indiene; Tratat de istorie a religiilor; Mitul eternei reîntoarceri; Imagini și simboluri; Sacrul și profanul; Mituri, vise și mistere; Aspecte ale mitului; De la Zalmoxis la Genghis-Han; Istoria credințelor și ideilor religioase. De…

Mai mult...