În opinia lui Pascal Dumesnil, misiunea primă a celui de-al Doilea Supraveghetor este de a transmite cunoștințe ucenicului, de a transmite învățătura masonică în așa fel încât la împlinirea vremii ucenicii să fie pregătiți pentru a deveni calfe.

Primele documente masonice, evident cele ale masoneriei speculative, de după 1717, arăta că lojile erau conduse de un maestru, asistat de doi supraveghetori. În timp acestora li s-au adăugat alte oficii, dar denumirea și misia lor în lojă nu face obiectul acestei note. Termenul de oficiu vine din latinescul officium arătând ca este vorba despre acte sau operații care se supun anumitor ritualuri, din acest punct de vedere termenul de oficiant fiind mai potrivit celui de ofițer, după cum arată Irène Maiguy. Așezat în mijlocul coloanei de la miazăzi, cu fața spre coloana ucenicilor, având ca atribut firul de plumb, Al Doilea Supraveghetor „este cel care veghează asupra…are grijă de…”, reprezentându-l pe cel care era „șeful de șantier al Templului lui Solomon”. „Bijuteria celui de-al Doilea Supraveghetor este perpendiculara, simbol al căutărilor interioare, al echilibrului și al căii drepte. Rolul său este acela de-a veni în întâmpinarea ucenicilor, de a le deschide drumul spre lumină. El răspunde de trezirea spirituală

a ucenicilor și asigură transmiterea tradiției, căci el formează noile «verigi» în scopul perpetuării înțelepciunii în lojă în forma cuvenită. Funcția celui de-al Doilea Supraveghetor este un simbol al frumuseții care împodobește și armonizează cu dragoste toate componentele edificiului. Firul cu plumb călăuzește spiritul spre axul său interior”, scrie Irène Mainguy. O recentă apariție editorială (Pascal Dumesnil, Le Guide maçonnique du Second Surveillant. Guide pratique eu manuel d’instruction, Paris, Editions Maison de Vie, 2020, 132 p.) pornește de la o experiență personală pentru a propune o reflecție mai mult practică decât dogmatică. Pascal Dumesnil a fost Secund Supraveghetor, nu avea experiență în oficii masonice în loja sa, dar a căutat să fie o bună călăuză pentru ucenicii pe care-i avea în grijă. Autorul nu și-a propus să prezinte o descriere a simbolurilor primului grad, ci mai curând și-a propus să înfățișeze cititorului viziunea sa, sensibilitatea sa, învățămintele sale din vremea când a fost Al Doilea Supraveghetor. În opinia lui Pascal…

Mai mult...

Pentru autorul francez verigile lanțului de transmitere simbolică sunt Moise și Isus, Pitagora și Socrate, la care adaugă numele lui Confucius. Cartea lui Guy Chabas este și un mesaj de conciliere între tradiția greacă antică și tradiția iudeo-creștină, „pentru regăsirea înțelepciunii pierdute”.

În ritualul gradului de companion/calfă candidatul citește într-o atentă referire la cifra cinci, numărul celor cinci călătorii, numele celor cinci ordine arhitecturale, numele celor cinci simțuri, numele artelor liberale și numele a cinci înțelepți; dacă simțurile, artele liberale și ordinele arhitecturale sunt deasupra oricărui subiectivism, în privința înțelepților, numele acestora variază în funcție de obediență. În unele mari loji numele marilor inițiați sunt: Moise, Pitagora, Platon, Hermes Trismegistos, Paracelsus. În cartea sa La Symbolique maçonnique du troisième millénaire, Irène Maiguy menționează că unele mari loji propun numele lui Solon, Socrate, Licurg, Pitagora, INRI, sau Moise, Pitagora, Socrate, Isus, Confucius, sau Socrate, Pitagora, Moise, Isus, Mohamed, în vreme ce Marele Orient al Franței se întreabă cum poți să alegi între cei mai reprezentativi filosofi; Socrate, Pitagora, Platon sunt printre cei mai reprezentativi, dar pot fi uitați Budha, Zarathustra, Moise, Confucius și atâția alții? Întrebare legitimă, la care este greu de răspuns. Dincolo de controverse, cert este că una dintre cele mai

fascinante personalități ale filosofiei antice este Pitagora, întemeietor de școală, filosof, primul teoretician al arithmo-magiei și armoniei. Mulți cărturari antici dau seamă despre viața și concepțiile lui Pitagora, încât nu este surprinzător că mai toate obediențele masonice și-l revendică drept înainte-mergător. Acesta trebuie să fi fost și gândul lui Guy Chabas când a purces la scrierea recentei cărți pe care o propune cititorilor: Pythagore, Kabbale et symbolisme maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „ Les Symboles maçonniques”, 2020, 126 p. Pitagora a fost un filosof prețuit încă din antichitate, despre el scriind Diogene Laertios, Porphyrios, Isocrate, Clement Alexandrinul, Aulus Gellius, Iamblichos. Pornind de la aceste surse, Guy Chabas schițează un profil istoric, amintind lungile sale călătorii, inițierea în mistere, fondarea școlii de la Crotona, importanța matematicii în doctrina pitagoreică. Guy Chabas găsește că o posibilă filiație între pitagoreici și configurarea cabalei nu este cu desăvârșire exclusă, existând numeroase legături între învățătura transmisă de Moise și filosofia neoplatoniciană, care a…

Mai mult...

Opera lui Ibn Arabi și-a pus amprenta în mod profund asupra spiritualității islamice, învățătura lui influențând în mod decisiv gânditorii mistici islamici suniți și șiiți, el fiind la temelia literaturii confreriilor, a sufismului „popular”, așa cum este practicat încă de milioane de musulmani. Nu a fost la originea vreunei confrerii, dar este părintele spiritual al unei „familii” care a transmis moștenirea din generație în generație.

Ibn Arabi (1165-1240) a fost un cunoscut filosof, mistic, un deschizător de drumuri în ale esoterismului, născut la Murcia, în Andaluzia, provenind dintr-o ilustră familie arabă, originară din Yemen. A studiat la Sevilla disciplinele clasice ale islamului, a continuat studiile în diferite orașe iberice și din Maghreb. În anul 1201 a părăsit definitiv Peninsula Iberică alegând alte teritorii unde spera ca esoterismul său să nu stârnească atâta neîncredere cum o făcuse în orașele prin care trecuse până atunci. A călătorit în Egipt, Siria, Irak, Anatolia, în anul1 225 instalându-se definitiv la Damasc, unde va muri în anul 1240. Tatăl său a fost militar de carieră, în serviciul califului Yusuf, și a insuflat fiului său câte ceva din ceea ce definește cariera militară; la un moment dat, tânărul Ibn Arabi a avut o viziune în care îi apărea Isus, primul său maestru, după cum repeta el frecvent, iar aceasta l-a determinat să renunțe la o posibilă carieră militară. Treptat s-a retras

din tumultul vieții optând pentru asceză și rugăciune. „Viziunea de la Cordoba”, în cursul căreia a întâlnit profeți care i-au arătat că este chemat să exercite o magistratură spirituală mahomedană, i-a dezvăluit nebănuite, neștiute chemări mistice. A învățat de la maeștrii sufi andaluzi, oameni de condiție socială modestă, foarte săraci, practicarea virtuții, umilința în sensul nobil al termenului, abnegația, simplitatea, toate acestea conferindu-i lui Ibn Arabi statutul de „teodidact”. Ibn Arabi a învățat multe de la acești maeștri modești social, dar pioși și austeri, care i-au insuflat dorința de a duce mai departe doctrina mistică monistă care a integrat numeroase elemente gnostice, totul închegându-se într-unul dintre elementele fundamentale ale sufismului târziu. Omagiul său către maeștri este exprimat în Ruh al-quds și al-Drrat al-fâkhira. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt al-Futuhât al-Makkiya și Fusus al-hikam. Aceasta din urmă a cunoscut două ediții în limba română, sub numele de Cartea înțelepciunii, în traducerea lui Ilie Iliescu, apărute la Editura Herald. De…

Mai mult...

„A trăi sub acacia, acesta este destinul adevăraților maeștri masoni, sub acea acacia care protejează pentru totdeauna un locaș al învierii de unde țâșnește viața transfigurată”, spune Pierre Dangle

După cărțile despre gradele de ucenic și companion, în mod firesc atenția lui Pierre Dangle se îndreaptă către gradul de maestru: Le Grade de maître et sa symbolique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles maconniques”, 2020,128 p. Lojile inițiatice din vremea noastră nu mai construiesc temple, dar trebuie să vegheze asupra spiritului care domnește în viața masonică. Pierre Dangle deplânge confuzia și uitarea care iau locul elementelor fundamentale care jalonează drumul către marile mistere, totul pe fondul unei nejustificate grabe de a ajunge cât mai repede la „gradele înalte”. În recenta sa carte, Pierre Dangle își propune să facă perceptibilă realitatea inițiatică a gradului de maestru. Întregul proces de înțelegere a inițierii gravitează în jurul conceptului de mister, cel care deosebește profanul de inițiat. Sigur, misterul nu poate fi explicat, el trebuie acceptat, așa cum spunea M.-M. Davy: „Adevărata cunoaștere revelată prin apropierea misterelor este trecerea de la existență la esență, de la iluzie la realitate, de la

mental la inimă, de la văzut la nevăzut.” Pierre Dangle observă bine că lumea modernă are tot mai puține legături cu lumea misterului, că doar „constructorii” întrețin și cultivă o vie relație cu meseria artizanală și cu misterul. Descoperirea principiilor meseriei este urmată de punerea în coerență a spiritului și a mâinii, acțiuni care se desăvârșesc prin intrarea pe calea misterelor, deschisă de mitul lui Hiram. Așa cum și-a obișnuit cititorii în precedentele cărți, Pierre Dangle face dese apropieri cu miturile egiptene, acum apropiind mitul lui Hiram de legenda lui Osiris, consacrând pagini interesante apropierii celor două destine, făcând trimiteri la literatură (Gerard de Nerval), arheologie (A. Renoir), muzică (Wolfgang Amadeus Mozart) sau alchimie (Michael Maier). Pe tot parcursul argumentației sale, Pierre Dangle amintește că învierea lui Hiram nu este în trup, ci în tradiția pe care o perpetuează maeștrii. Sunt în recenta carte nuanțe și considerații interesante despre masonii operativi și cei speculativi. Astfel, în masoneria operativă, după perioada…

Mai mult...

S-a spus de multe ori, cu deplin temei, că gradul de companion/calfă este tratat cu superficialitate în lojile moderne, ca o etapă, ca și când masoneria ar fi un traseu montan, între ucenic și maestru, deci fără mare încărcătură spirituală

În primăvara acestui an scriam aici câteva rânduri despre cartea lui Pierre Dangle, Le Grade d’Apprenti et sa symbolique. Pierre Dangle este un autor cunoscut de literatură masonică, multe dintre cărțile sale fiind prezentate pe acest site. Recent a publicat continuarea firească a cărții despre ucenic, Le Grade de Compagnon et sa symbolique, Paris, editions Maison de Vie, collection „Symboles maconniques – Symboles universels”, 2020, 120 p. S-a spus de multe ori, cu deplin temei, că gradul de companion/calfă este tratat cu superficialitate în lojile moderne, ca o etapă, ca și când masoneria ar fi un traseu montan, între ucenic și maestru, deci fără mare încărcătură spirituală. În atare situații, totdeauna se uită că necesara instrucție pentru următorul grad nu poate ocoli învățătura gradului de companion: „Companionajul corespunde acestei etape cruciale în care fratele se confruntă cu realitatea vieții inițiatice prin intermediul legilor sale, a numerelor sale, a formelor sale vii elementare.” Gradul de companion nu conține revelații tehnice deosebite,

deși face trimiteri explicite la artele liberale, la stilurile arhitectonice, este mai mult o desăvârșire a vieții artizanale, o trăire a misterelor. Definit de trecerea de la perpendiculară la nivelă, companionul descoperă și practică coerența între a trasa și a construi. Arta de a trasa îl va îndruma în întreaga sa muncă de constructor, muncă în care va descoperi locul numărului în mitul creației. Anticii prețuiau mult numărul, Nicomah de Gerasa, pitagorician din secolul I î.e.n., spunea că haosul primitiv, lipsit de ordine și de formă, a fost ordonat după număr. Pierre Dangle aduce aici câteva nuanțe amintind sursele egiptene ale mitului creației, invocându-l pe zeul Thot, după care totul este număr. Cinci, numărul companionului este de asemenea numărul lui Thot. După câteva pagini în care invocă/evocă simbolismul egiptean al numerelor, Pierre Dangle revine la numărul cinci și la companionaj sărind direct la cifrele evocate de Michael Maier în celebra sa carte Atalanta fugiens. Una dintre puținele afirmații de reținut…

Mai mult...

Pornind de la ideea că religia și politica se suprapun în dezvoltarea creștinismului, Elaine Pagels abordează în cartea sa câteva teme cruciale pentru înțelegerea creștinismului, pentru înțelegerea textelor gnostice: controversa asupra învierii lui Hristos: eveniment istoric sau simbol?

Gnosticismul, mișcare spirituală afirmată în primele secole ale erei creștine și redescoperită în plină modernitate, continuă să suscite în egală măsură admirație și nedumeriri. De multe ori, amândouă atitudinile vin din necunoașterea sensului profund al termenilor de gnostic și gnosticism. Gnosticul este cel care cunoaște, cel căruia îi este dată o experiență a absolutului ca experiență primă și ultimă. Clement Alexandrinul spunea că ”gnoza este, ca să spun așa, o desăvârșire a omului ca om, care, prin știința lucrurilor dumnezeiești, duce la desăvârșire și purtarea și viața și cuvântul omului, în unire și de acord cu sine însuși și cu Cuvântul cel Dumnezeiesc”. Gânditorii antici discutau într-un climat liniștit despre gnoză, fapt care nu a mai fost repetat în vremurile moderne când gnoza era privită cu ostilitate în unele medii creștine, fiind asimilată punerii în discuție a fundamentelor creștinismului, aducerea unui relativism al interpretărilor. De altfel, Clement prefigura că „pentru aceea sunt acoperite de pilde tainele cele sfinte ale profețiilor;

sunt păstrate pentru cei aleși și pentru cei pe care credința lor i-a rânduit spre gnoză”. Pentru a ajunge la semințele gnozei, spunea același cărturar al lumii antice, este nevoie de perseverență, de căutare, de cercetare vreme îndelungată, de multă osteneală. Perspectiva asupra gnozei se deschide în momentul în care misterul nu mai este a priori ceva de necunoscut, ci devine ceva inexprimabil. Comparată deseori cu mistica, experiența gnostică este una care implică muncă, exercițiu, efort, disciplină. În ciuda numeroaselor studii despre acest fenomen, despre experiența metafizică a absolutului, gnosticismul este una dintre cele mai complicate probleme cu care se confruntă istoricul religiilor, fiind un punct de convergență unde se întâlnesc creștinismul, iudaismul, misteriile eleniste, religiile orientale. Deși se cunosc bine sursele, împletirea acestor curente a creat numeroase dificultăți de interpretare; multe lucruri încă scapă, există sisteme gnostice cărora istoricii religiilor nu le găsesc înțelesul adecvat, după cum există o infinitate de sisteme în interiorul aceleiași școli. Mult timp ocolit,…

Mai mult...

Radu A. Cernătescu propune cititorilor săi un parcurs având ca borne 25 de cărți fundamentale, cărți pe care cititorul le ia cu sine pentru lunga ședere în Paradis: „Prin lectură, omul își descoperă înainte de toate gândirea simbolică, un fel de grădină a plăcerilor plasată dincolo simțuri și la capătul tuturor religiilor. Acolo ne așteaptă pomul Cunoașterii, centrul lumii, Grădina Edenului, tărâmul ascuns care promite odată cu ieșirea la supra-cunoaștere o vita secunda plină de desfătări și sunet de foi.”

Jorge Luis Borges își imagina Paradisul ca pe o bibliotecă. Prin anii’60 ai veacului trecut, când vederea sa începuse să slăbească, un elev care era și librar în Buenos Aires, Alberto Manguel, îi citea texte din Kipling, Stevenson, Henry James sau Heine. Pentru Manguel cele mai multe erau texte necunoscute, în vreme ce Borges își amintea propoziții și paragrafe întregi. Fiecare cititor are propria istorie a lecturii, fiecare poate povesti experiența sa de cititor. Alberto Manguel vorbea despre istoria lecturii nu ca despre o cronologie care privește șirul aparițiilor cărților, fie ele sub forma manuscriselor sau a cărților tipărite; există o istorie a lecturii văzută ca act de a citi, iar acest act este unul făcut în tăcere. Este grăitoare evocarea pe i-o face Augustin lui Ambrozie, cunoscut pentru plăcerea de a se retrage în solitudinea chiliei, pentru a citi: „Când citea ochii îi erau conduși pe pagini și inima îi brăzda mintea, iar glasul si limba îi erau în

liniște.” Consemnarea lui Augustin trebuie așezată în cutumele vremii, când lectura se făcea cu voce tare, din mai multe motive (slaba răspândire a scrisului și cititului, puținătatea manuscriselor, excluderea oricărui text care nu ar fi fost în acord cu dreapta credință). Era o comunicare fără martori între carte și cititor, lectura în tăcere devenea normă, așa încât se poate spune că, observându-l pe Ambrozie citind, Augustin vedea născându-se o lume. Alberto Manguel, posesor al unei fabuloase biblioteci, peste 40.000 de volume, scria despre plăcerea invariabilă „de a citi, de a ține o carte în mâini și de a avea pe neașteptate acea senzație deosebită de uimire, recunoaștere, acel fior sau acea căldură pe care câteodată o anumită înșiruire de cuvinte le stârnește în noi.” De multe ori biblioteca a fost asemănată unui labirint, descrierea perfectă a unei biblioteci misterioase făcând-o Umberto Eco în romanul Numele trandafirului. Și Borges vorbea despre o bibliotecă având circumferința inaccesibilă, în vreme ce Alberto Manguel…

Mai mult...

Eseul despre Sublim al lui Dionisius din Halicarnas și Retorică, stilistică și estetică în epoca lui Augustus, de Demetrio Marin, sunt două apariții editoriale remarcabile, adevărate acte de cultură, prin readucerea în atenție a preocupărilor pentru discursul plin de substanță, de eleganță, alcătuit din cuvinte alese și idei bine orânduite.

Idele lui Marte, când un grup de conjurați l-a ucis pe Caesar, nu a fost un eveniment de natură să schimbe starea politică a Romei, așa cum au crezut făptuitorii, ci, spun istoricii, nu a făcut decât să prelungească anarhia, profunzimea crizei. Este momentul când intră în scenă un tânar de nici 19 ani, Iulius Caesar Octavianus, nepot al lui Caesar, pe care acesta îl adoptase, și care va rămâne în istorie sub numele de Octavian Augustus. Pentru început, după asasinarea lui Caesar, Antonius, Lepidus și Octavian au constituit un triumvirat, fiecare revendicând o parte a imperiului. Cu timpul Lepidus a fost dat uitării, Antonius a încercat să-și consolideze poziția în Orient, cu ajutorul Cleopatrei, fiind învins la Actium, pe 2 septembrie 31 î.e.n., dată care deschide lunga domnie a lui Octavian Augustus, până în anul 14 e.n. Lunga sa domnie a consolidat caracterul de neînlocuit și cvasi-magic al persoanei regale, într-o încercare de a păstra aparențele magistraturilor republicane, orânduite

după voința celui desemnat drept Augustus. Pe plan politic a impus o ordine nouă, a ascultat glasurile comunității romane, a restabilit pacea în interiorul frontierelor imperiului. „Imperiul Romei n-ar fi fost decât o cucerire efemeră, dacă s-ar fi mulțumit să impună lumii, prin forță, o organizare politică și chiar legi. Adevărata sa măreție rezidă poate mai mult în ceea ce a fost – și rămâne – capacitatea sa de iluminare spirituală”, scrie Pierre Grimal, cunoscut specialist în filologia clasică, dar observația sa acoperă întreaga istorie a imperiului. Deși formați anterior domniei lui Octavian Augustus, Vergiliu, Horațiu și Titus Livius au fost anexați gloriei imperiului, căci noua stare de spirit a Romei lui Augustus nu a generat, în opinia unor istorici ai literaturii latine, o literatură strălucită, proza fiind condamnată unui declin iremediabil. O recentă apariție editorială aduce sub ochii cititorilor epoca lui Augustus, în diversele sale manifestări culturale: Demetrio Marin, Retorică, stilistică și estetică în epoca lui Augustus, traducere de…

Mai mult...

Pentru Pierre Hadot a înțelege filosofia înseamnă a rămîne la originile grecești, cele în care un filosof era cineva care trăia filosofic, „adică cineva căruia rațiunea îi conducea viața, și care practica virtuțile morale”. Cartea Filozofia ca mod de viață este o pledoarie pentru a vedea în înțeleptul antic pe cel care are permanent Întregul în spiritul său, pe aducătorul de pace și seninătate, pe cel care vede Eternitatea în ora trecătoare.

În celebrul său Poem, Parmenides, numit de Platon „Părinte” al filosofiei, trasa calea pe care filosofia o va relua la nesfîrșit: „Mi-e totuna, de unde voi începe; căci acolo mă voi întoarce iarăși”. Astfel, filosofia pare un joc etern al Unului și al multiplului, seamănă cu un arbore ale cărui ramuri sînt întrupări ale limbilor și culturilor plurale, dar ale cărui rădăcini sînt adînc înfipte în solul universalității. Într-o epocă a unor interminabile discuții despre sfîrșitul filosofiei, nu puțini sînt cei care consideră că filosofia, din multe puncte de vedere, se aseamănă conceptului de Dumnezeu în viziunea lui Spinoza, ale cărui infinite moduri de manifestare sînt înfățișări ale unei unice substanțe care, pentru a exista, își este sieși suficientă. Într-o modernitate care de cele mai multe ori nu se înțelege pe sine, filosofia a fost deseori văzută ca un mod al discursului care mijlocește uneori cu suplețe, alteori cu neutralitate, alte moduri ale discursului, deci nimic altceva decît o falsă

retorică, un gen de teorie implicită considerată a fi generală tuturor discursurilor și practicilor culturale. Și cu toate acestea, de două milenii și jumătate nimic mai profund sau mai extensiv, nimic care să înțeleagă mai bine lucrurile acestei lumi decît filosofia. Pornind de la aceste gînduri am pornit, în anul 1990, proiectul publicistic numit Filosofia-aventura unui discurs, încercînd sub forma interviurilor să ilustrez un stil al filosofiei franceze care arăta un alt chip decît cel voit de detractori care vedeau doar impas și închiderea tendințelor într-o sterilă repetiție. Acest proiect a prins contur în patru volume de interviuri, apărute între 1995-2012. Unul dintre primii filosofi francezi care a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor mele și să-mi trimită cu autograf cîteva din cărțile domniei sale a fost Pierre Hadot (1922-2010). După studii de teologie și filosofie, Pierre Hadot a fost cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, apoi la Ecole Pratique des Hautes Etudes, pînă în 1982 cînd a devenit…

Mai mult...

Apropiat al regelui Carol al II-lea, căzut apoi în dizgrația acestuia, profesor de filosofie al unei strălucite generații de intelectuali, deținut în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde citește Ființă și timp, a lui Martin Heidegger, toate la un loc configurează „portretul unui singur om: seducătorul minților și al inimilor, viforosul și tulburătorul domn Nae.”

Biografia, povestea unei vieți, este un gen literar cunoscut și practicat din antichitate, dar este un termen literar de dată relativ recentă, fiind folosit în 1683, de John Dryden, într-o lucrare despre Plutarh. Termenul s-a impus definitiv ca istorie a vieții în anul 1771, în Dicționarul Academiei Franceze. Aminteam că genul literar era cunoscut și că a fost practicat din antichitate, în susținerea afirmației fiind suficientă menționarea câtorva opere care și astăzi sunt citite cu deosebit interes: Suetonius, Viețile celor doisprezece cezari, Plutarh, Vieți paralele, Diogene Laertiu, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Cornelius Nepos, De viris illustribus. Într-o enumerare care nu ar putea fi exhaustivă, din timpurile moderne amintim câteva lucrări cu caracter biografic: Giorgio Vasari, Viețile celor mai renumiți arhitecți, pictori si sculptori italieni, de la Cimabue până în timpurile noastre, Voltaire, Viața lui Carol al XII-lea. Amintim aici și câteva biografii din spațiul românesc: G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă, Șerban Cioculescu, Viața lui

I.L. Caragiale, Adrian Marino, Viața lui Alexandru Macedonski. În articolul despre „biografie”, din Dicționar de idei literare, Adrian Marino vorbește despre trei tipuri de biografii: tipul documentar-istorică, axat pe viața empirică, tipul portretistic care privilegiază viața interioară, și tipul spiritual, genetic în care precumpănesc viața creatoare și evenimentele spirituale. Acest tip de biografie este tipul biografiei „eului creator”. Tot Adrian Marino observa, în anii 70 ai veacului trecut, că în literatura si publicistica română lipsește tradiția biografică. O observație pe care ultimele decenii o pot infirma, când genul biografic este tot mai prezent în opțiunile cititorilor români, odată cu dorința de a cunoaște ascunzișuri ale unor epoci istorice ocolite mult timp de istoriografia oficială. Un autor care s-a aplecat asupra vieții unor personalități ale primei jumătăți a secolului al XX-lea este Tatiana Niculescu, autoare a unor apreciate restituiri biografice: Regele și Duduia: Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee; Ei mă consideră făcător de minuni: Viața lui…

Mai mult...