„Atât postumaniștii, cât și distopiștii spun că natura noastră este în schimbare. Însă viitorul trans-uman așteptat de unii este privit cu îngrijorare și teamă de alții”, scrie Roger Scruton, translând în lumea de azi deosebirea între primele școli de sofiști

Roger Scruton Cuplul optimism-pesimism conține termeni de origine modernă, de dată relativ recentă, din secolul al XVIII-lea, termeni provenind din scrierile lui Leibniz și Samuel T. Coleridge, care rezumă un ansamblu de atitudini practice, de maniere de a resimți lumea, de concepții religioase și filosofice. Leibniz considera că fiecare dintre substanțele care alcătuiesc lumea este determinată de o lege, iar printre infinitele combinații posibile ale perfecțiunilor, bunătatea divină exprimă realitatea cea mai bogată. Lumea care există în prezent este cea mai bună dintre lumile posibile, și chiar imperfecțiunile răspund unei finalități de ansamblu care țin de calculul divin. Răspândirea operei lui Leibniz va influența în mare măsură concepția optimistă a deismului european în epoca Luminilor, dar către jumătatea veacului al XVIII-lea se va produce o schimbare cristalizată în jurul cumplitului cutremur de la Lisabona, din 1 noiembrie 1755, care dincolo de tragedia umană a stârnit polemici intelectuale. Dintre operele care se referă la acest tragic eveniment se remarcă povestirea filosofică

a lui Voltaire, Candide, care răstoarnă viziunea leibniziană asupra celei mai bune lumi posibile. În scrierea filosofului francez se găsesc elemente pesimiste în polemicile materialiste contra concepției finaliste a naturii, versiune laicizată a concepției providențialismului creștin. Ruptura cu optimismul iluminist va veni odată cu criticismul kantian, apoi cu filosofia libertății a lui Schelling. Cel care a pus amprenta modernă decisivă asupra conceptului de pesimism a fost Arthur Schopenhauer (Lumea ca voință și reprezentare). Pesimismul schopenhauerian îl va influența pe Friedrich Nietzsche (Nașterea tragediei). Un filosof contemporan, Roger Scruton, scrie o carte în care vrea să arate „ce rol are pesimismul pentru regăsirea echilibrului și înțelepciunii în desfășurarea activităților omenești. Nu împărtășesc deznădejdea atotcuprinzătoare a lui Schopenhauer sau filozofia renunțării pe care a derivat-o din ea. Nu am nici o îndoială că Sfântul Pavel avea dreptate să recomande credința, speranța și iubirea (agape) ca virtuți care orientează viața către un bine mai înalt.” Sunt rânduri care deschid o carte a filosofului…

Mai mult...

Provocările secolului și mileniului în care am intrat își pot găsi în filozoful, savantul și teologul francez un bun punct de sprijin”, scrie Adrian Niță. Pierre Gassendi a exercitat o influență decisivă în transformarea spiritului Renașterii în spiritul Luminilor; deviza sa – Sapere aude/ Îndrăznește să cunoști – va deveni pentru Immanuel Kant, deviza Iluminismului.

Pierre Gassendi (1592-1655) este un nume puțin cunoscut în afara cercului restrâns al specialiștilor în istoria filosofiei moderne. Filosof și teolog, doctor în teologie și preot, Pierre Gassendi provenea dintr-o familie de țărani din munți Alpi, regiune Haute-Provence. A fost profesor la universitatea din Aix-en-Provence și la Colegiul regal din Paris, contemporanii (printre ei, Marin Mersenne, frații Dupuy, „libertinii erudiți” precum Lhuillier, La Motte Le Vayer, Habert de Montmor) recunoscând că modestia sa nu putea ascunde o carieră strălucită, în care a îmbinat tradiția umanistă, naturalismul Renașterii, observațiile astronomice, pasiunea pentru filosofia antică. În anul 1624, Pierre Gassendi publică prima sa carte, Dissertations en forme de paradoxes contre les Aristoteliciens. Primele opt dezertații sunt contra doctrinei aristotelicienilor în general, unde urmașii Stagiritului sunt acuzați că au făcut din filosofie o sofistică goală, că au neglijat istoria naturală a lui Aristotel în folosul dialecticii și metafizicii sale, că au redus teologia la exerciții de școală, iar întreaga filosofie la filologie, de

a se fi îndepărtat de condiția actului de a filosofa: libertatea de a gândi, de a fi făcut texte canonice din texte asupra cărora planează îndoiala, de a fi impus un sistem complet acolo unde încă sunt îndoieli. Pierre Gassendi opune principiul observației sensibile aristotelismului și scolasticii, ocultismului magic cu rădăcini în Renaștere, reprezentat de Robert Fludd, ineismului și metafizicii lui Descartes. În 1641 va publica o carte, Objections aux Méditations métaphysiques, iar în 1644 o alta, Recherche métaphysique, în care exprimă propriile obiecții la metafizica lui Descartes. Începând cu anul 1630, Pierre Gassendi se consacră expunerii, apărării și adaptării creștine a filosofiei lui Epicur, ceea ce face obiectul mai multor lucrări filosofice, cea mai cunoscută fiind Syntagma philosophicum, publicată postum , în 1658, de discipolii săi, pornind de la manuscrisele pregătite și ordonate de Pierre Gassendi. Nu cu mult în urmă, această monumentală carte a apărut și în limba română: Despre atomi și libertate, traducere din franceză, studiu introductiv…

Mai mult...

Francmasoneria a ignorat mult timp companionajul, abia în 1785 ritualul masonic înglobând câteva referințe la companioni. Cartea lui Jean-François Blondel este mai puțin sugestivă în ceea ce privește posibila legătură între francmasonerie și companionaj, în schimb este o instructivă lectură în privința originilor și evoluției companionajului.

Nu puțini sunt cei care susțin că masoneria speculativă este continuatoarea companionajului, evident fără a putea aduce vreun argument convingător. Câteva practici comune, simboluri și instrumente asemănătoare sau chiar identice nu dovedesc filiația între cele două instituții. Subiectul este abordat cu precădere de publiciștii și cercetătorii francezi, Franța revendicând o anume tradiție, recunoscută și prin prezența a trei societăți franceze înscrise, din 2010, în Patrimoniul mondial cultural și imaterial al umanității al UNESCO: Union companonnique des Devoirs Unis, creată în 1889, Association ouvrrière des Compagnons du Devoir du Tour de France, creată în 1941, Fédération compagnonnique des métiers du bâtiment et autres, creată în 1952. Unul dintre cercetătorii francezi aplecat consecvent asupra fenomenului companionajului este Jean-François Blondel. Am avut bucuria să îl am partener de dialog, răspunsurile sale, „Trebuie să regăsim piatra ascunsă”, fiind publicate în cartea mea Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism , Editura Cronica, Iași, colecția „Arheologia spiritului”, 2005. În trei decenii de intensă activitate publicistică, Jean-François Blondel

a scris peste 20 de lucrări, dintre care amintim: Les Logeurs du bon Dieu; Les Legendes des cathédrales; Les Outils et leurs symboles; Prodigieuses cathedrales de France; Emouvantes chapelles de France; Des tailleurs de pierre aux francs-maçons. Mythe ou Realité; Le Symbolisme de la pierre à travers l’Histoire; Franc-maçonnerie et Alchimie. La recherche de la pierre cachée des sages. Este coautor, alături de Jean-Claude Bouleau și Frederick Tristan, la monumentala lucrare Encyclopédie du compagnonnage. Histoire, symboles et legendes. Rândurile de față sunt prilejuite de cartea lui Jean-François Blondel Franc-maçonnerie et Compagnonnage, Escalquens, Editions Trajectoire, 2016, 272 p. Unii masoni, dar și unii companioni consideră că sunt urmașii, moștenitorii constructorilor catedralelor, cei care au făcut gloria Evului Mediu gotic; probabil, la mijloc nu este decât influența rânduielilor vechilor constructori asupra imaginarului companionajului și a celui masonic, nu este o continuitate „istorică”, ci mai curând un „împrumut”. Jean-François Blondel observă cu ușoară ironie că în vreme ce masoneria își deschide porțile către…

Mai mult...

Recenta carte a scriitorului francez este un îndrumar pentru cei care nu au beneficiat de o instrucție adecvată atunci când au fost inițiați în gradul de maestru, ritualul neîngăduind în timpul derulării sale aprofundarea tuturor faptelor relatate și a simbolurilor. Acest ghid nu se substituie altor cărți, ci doar îl apropie de maestru de învățătura masonică specifică acestui grad.

În primăvara anului trecut scriam tot aici despre cartea Le Guide maçonnique du Compagnon. Guide pratique et manuel d’instruction, semnată de Pascal Dumesnil. Cu puțin timp în urmă a apărut volumul Le Guide maçonnique du maître. Guide pratique et manuel d’instruction, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Franc-maçonnerie initiatique”, 2022, 190 p. Volumul încheie o trilogie de ghiduri masonice consacrate primelor trei grade, trilogie începută cu volumul Le Guide maçonnique de l’Apprenti. Guide pratique et manuel d’instruction, apărut în 2017. Un alt volum semnat de Pascal Dumesnil și apărut la aceeași editură și în aceeași colecție este Le Guide maçonnique du Second Surveillant. Guide pratique et manuel d’instruction. „Pentru ce această carte?”, întreabă Pascal Dumesnil pentru a justifica în primul rând această carte și totodată întreaga trilogie. Recenta carte a scriitorului francez este un îndrumar pentru cei care nu au beneficiat de o instrucție adecvată atunci când au fost inițiați în gradul de maestru, ritualul neîngăduind în timpul derulării sale

aprofundarea tuturor faptelor relatate și a simbolurilor. Acest ghid nu se substituie altor cărți, ci doar îl apropie de maestru de învățătura masonică specifică acestui grad. „Tot ceea ce se desfășoară în acest ghid nu face decât să traducă viziunea mea personală a ceea ce poate fi învățătura maestrei sau maestrului. El reflectă sensibilitatea mea. Este un unghi de vedere asupra lucrurilor, mai există și altele. El nu pretinde a fi o referință, ci doar o contribuție. Nu are nici o pretenție în a oferi maniera”, precizează Pascal Dumesnil în preambulul celor 14 capitole care compun cartea sa. Pascal Dumesnil este membru al Marii Loji a Franței care acceptă prezența femeilor în masonerie; am făcut precizarea pentru a explica de ce apare în citat cuvântul „maestră”. Exceptând preambulul, pe parcursul întregii cărți Pascal Dumesnil va folosi exclusiv termenul de maestru. Pascal Dumesnil afirmă încă de la primele pagini ale cărții sale ca între primele două grade și gradul de mason…

Mai mult...

Rostirea numelor celor cinci simțuri constituie prima călătorie a companionului și este urmată în ritual de alte trei călătorii în care candidatul rostește numele a cinci stiluri arhitecturale, a celor șapte arte liberale și a cinci înțelepți.

În prima călătorie a candidatului la gradul de companion, în Ritul Scoțian Antic și Acceptat, acesta citește numele celor cinci simțuri: Văzul, Auzul, Pipăitul, Gustul, Mirosul. Mulți ar putea întreba ce rol pot avea cele cinci simțuri în inițierea masonică, neștiind că simțurile sunt căi de a înțelege lumea materială, căi de a discerne adevărul de fals. „Omul cosmic este un simbol central al tuturor tradițiilor inițiatice. După această viziune a realului, atingând esența vieții, aceasta din urmă s-a manifestat sub forma unei Ființe ale cărei «membre» sunt cerul, stelele, focul, apa, aerul, pământul, altfel spus puterile cosmice care lucrează perpetuu, zămislind creația în fiecare moment, dincolo de orice dimensiune temporală sau spațială”. Un fragment din deschiderea unei recente cărți despre companion: Gabriel Steinmetz, Les Cinq sens de Compagnon, Paris, Les Editions Maison de Vie, no. 101, 2022, 124 p. Gabriel Steinmetz este la a doua carte publicată în această colecție, debutul fiind făcut cu Le Premier Surveillant, du Niveau

à l’art du Trait. Dincolo de controversa asupra originii gravurii care înfățișează omul cosmic, este unanim acceptat că părțile componente, capul, cele două mâini și cele două picioare trimit la cele cinci simțuri. Sonoritățile, tonalitățile și timbrurile vocale au o mai mare importanță decât cea pe care o credem în general. Din punct de vedere ontogenetic, auzul este primul simț care se dezvoltă, mult înaintea văzului. A auzi este condiția pentru a înțelege și vorbi; simțul auzului este un simț social, nici o comunitate neputând să se formeze fără ca membrii săi să se asculte. Ne îmbogățim cultural primind din jur sonorități, tonalități, zgomote. Cu simțul auzului, noi percepem nu numai cuvintele pe care ni le adresează ceilalți, învățăm câte ceva despre locutor, despre enunțul însuși. Gabriel Steinmetz amintește tradiția vechiului Egipt, a urechilor lui Hator care captau muzica cerească, verbul creator, pentru a continua cu funcția auzului în arta constructorilor. „Auzul aduce companionului axa de referință la care el…

Mai mult...

Așa grăit-a Zarathustra, o carte pentru toți și nici unul este una dintre cărțile lui Friedrich Nietzsche care se deosebește de celelalte prin subiect, prin lirism, prin bogăția invenției simbolice, o carte revendicată deopotrivă de filosofic și de poetic.

Ca și în cazul altor înțelepți ai lumii antice, în jurul lui Zarathustra s-a creat o aură de legendă, încât astăzi este greu a îndepărta legenda pentru a păstra doar cele adevărate, în sprijinul cărora vin mărturii, documente, izvoare clare, sigure. În bună parte legenda creată în jurul său se aseamănă cu ceea ce se spune despre înțeleptul grec Pitagora; legenda spune că cei doi s-ar fi întâlnit, dar lipsesc mărturiile. De asemenea, se spune că ar fi autorii unor scrieri, dar la fel de bine se spune că niciunul nu ar fi scris, mai credibilă fiind varianta că discipolii lor ar fi transmis altora învățăturile celor doi înțelepți, care mai târziu au fost adunate. Zarathustra, sau după unele opinii Zarathushtra, numit de greci Zoroastru, subliniind astfel reputația de astrolog a înțeleptului, a fost un profet iranian care a fondat mazdeismul, considerată prima religie monoteistă. Nici data nașterii, nici locul nu sunt cunoscute; se crede că s-a născut undeva între

secolele VI-XII î.e.n., dar cei mai mulți istorici acceptă secolul al VI-lea, cel care l-ar pune în corelație pe Zarathustra cu alți înțelepți ai lumii antice amintiți în sursele vechi. Unii istorici ai religiilor consideră că singurele date non legendare sunt cele extrase din Gatha, poeme scrise într-un stil rafinat și adeseori obscur, dar care reflectă o personalitate puternică, bine conturată. O apariție editorială recentă ne deschide căi de acces către zoroastrism: Cânturile divine ale lui Zarathustra. Învățăturile, filosofia și misiunea Profetului revelate în texte sacre ale zoroastrismului, prima religie monoteistă a lumii. Avesta – Yasna – Gatha, traducere și note de Radu Duma, cuvânt-înainte de M.N. Dhalla, București, Editura Herald, colecția „Bibliotheca Orientalis”, 2021, 190 p. Religia pre islamică a Iranului este cunoscută sub numele de mazdeism, prin referire la numele zeului său dominant, Ahura Mazda, sau zoroastrism, după numele celui care ar fi predicat-o, Zoroastru sau Zarathustra. Numele acestui fondator de religie a fost cunoscut în cultura europeană…

Mai mult...

Celebrele Versuri de aur sunt o compilație târzie după Discursul sacru, datând din secolul al IV-lea e.n.; renegarea scrisului ținea de regula secretului, de refuzul de a transmite tuturor învățătura pitagoreică; tradiția ulterioară a esoterismului occidental s-a inspirat neîncetat din pitagorism

Figura legendară a lui Pitagora este sursa de inspirație a unei părți considerabile a esoterismului occidental. Reformator religios, taumaturg, matematician și filosof, Pitagora a fost asemănat de unii comentatori moderni cu șamanii orientali. De la presocratici s-a pierdut aproape tot, înțelegând prin asta mai cu seamă cele scrise de Pitagora, dacă vor fi fost vreodată scrise, sau mai curând toate câte le știm au ajuns la noi transmise discipolilor și consemnate mai târziu de alte generații de discipoli. Despre presocratici puținul pe care-l știm vine din surse fragmentare, din mărturii de cele mai multe ori posterioare, la care se adaugă păreri, aproximări sumare, slab informate, trecute prin filtre succesive și de multe ori deformatoare. Pitagora este, paradoxal, o figură aproape insesizabilă a gândirii grecești, în ciuda importanței sale covârșitoare, enigma ținând de misterul care înconjoară școala sa. Astfel, reconstituirea filosofiei lui Pitagora este la fel de dificilă ca și analiza mărturiilor referitoare la personalitatea sa istorică, la tot pasul legenda

precumpănind asupra adevărului istoric, de cele mai multe ori imposibil de probat în lipsa documentelor și mărturiilor vremurilor. Diogenes Laertios susține că Pitagora povestea despre el că era de obârșie un Aithalid și era socotit fiu al lui Hermes, care l-a pus să aleagă orice ar dori, în afară de nemurire. „El atunci i-a cerut ca atât în timpul vieții, cât și după ce s-ar fi săvârșit, să poată păstra memoria celor întâmplate. Astfel, cât era încă în viață putea să-și aducă aminte de toate, iar după moarte la fel a păstrat aceeași amintire. Ceva mai târziu, sufletul lui a intrat în trupul lui Euphorbos, care a fost rănit de Menelau. Iar Euphorbos spunea că fusese cândva un Aithalid și că darul său îl primise de la Hermes”, relatează Diogenes Laertios în vestita sa carte Despre viețile și doctrinele filosofilor. În antichitate au mai scris despre viața și învățătura lui Pitagora Aristotel, Iamblichos, Porfir, Apollonios, Aulus Gellius și Hierocles. O…

Mai mult...

Edda poetică sau Edda veche este o culegere de poeme, un codex al tuturor marilor poeme mitologice, gnomice, etice, magice și eroice ale nordului. Această culegere a fost explicată de Snorri Sturluson, renumit bard care ar fi regretat ca marea artă scaldică să se piardă, iar cunoașterea aprofundată a vechii mitologii să rămână doar amintire.

Pentru cei mai mulți, lumea nordului este una misterioasă, populată de ființe fabuloase, de spirite, de personaje legendare și locuri mitice, de obiecte sacre, de povești miraculoase. Este o lume pe care Europa continentală o descoperă mai întâi prin saga islandeză Edda, opera literară a lui Snorri Sturluson (1179-1241), autorul cel mai complet al Evului Mediu islandez, aristocrat cărturar, om politic de prim rang al vremii sale. Descendent, după mamă, a vestitului bard Egill Skalla-Grimson, Snorri Sturluson a fost crescut, după practica scandinavă a adopției, de Jon Loftson, un influent descendent al regilor Norvegiei. Și-a petrecut adolescența la Oddi, un foaier cultural unde Snorri a dobândit serioase cunoștințe de doctrină creștină, de drept, de istorie, de poezie scandinavă și de literatură latină. Biografia lui Snorri Sturluson este cea a unei ascensiuni sociale remarcabile, încheiată din păcate cu asasinarea cărturarului, pe fondul unor neînțelegeri diplomatice între Islanda și Norvegia. Această perioadă foarte agitată din istoria Islandei și a familiei Sturluson este

relatată în Sturlunga saga, recunoscută ca sursă importantă pentru cunoașterea acelor vremuri. Moartea lui Baldur - ilustrație manuscris islandez sec XVIII Opera literară a lui Snorri Sturluson este vastă; el a scris numeroase poeme pentru nobilii norvegieni, în maniera scaldică a vremii, dar mare parte din ele s-au pierdut de-a lungul veacurilor. Era epoca în care arta scaldică, a barzilor, era apreciată, orice autor de al unei povestiri așeza în scrierea sa o strofă, Snorri fiind dintre cei care au așezat printre rândurile prozelor sale creații în versuri care astfel au scăpat uitării și au contribuit în timp la constituirea patrimoniului literar nordic, în care la loc de cinste se află scrierea Edda, care de puțină vreme cunoaște și o versiune în limba română: Snorri Sturluson, Edda. Povești din mitologia nordică, traducere din islandeză, introducere și note de Radu Răzvan Stanciu, București, Editura Herald, colecția „Princeps”, 224 p., 2016, ediția a II-a 2021. Nimeni nu contestă cultura și talentul lui…

Mai mult...

Cartea egipteană a morților are netăgăduit un caracter inițiatic, ea transmițând defuncților cunoștințe indispensabile pentru intrarea în regatul lui Osiris.; candidatul la inițiere va fi supus unui adevărat interogatoriu inițiatic, va dovedi cunoștințe asupra accesului către „dincolo”

Vechii egipteni au avut cărți sacre și cărți secrete, dar nu au avut preocuparea de fixa revelațiile într-o carte dogmatică ce ar conține adevăruri absolute și definitive. Cartea este învățătură esoterică, transmitere a unei spiritualități, piatră a unui templu, legătură abstractă cu originile. Se face o distincție între esoterismul de formă, legat de transmitere si destinatar, și esoterismul ca mod de gândire. Acesta din urmă implică diverse nivele de înțelegere a unui text, anume literal, aparent, exoteric, la care se adaugă unul sau mai multe mesaje ascunse, esoterice, comprehensibile numai inițiaților. În Egiptul vechi problema se pune într-un sens ușor diferit în funcție de apartenența destinatarului la sfera privată sau regală, sau la cea publică. Astfel, Textele piramidelor erau rezervate exclusiv regelui, tot lui fiindu-i destinate Cărțile lumii inferioare și Cărțile celeste; în schimb, simplii cetățeni dispuneau de un repertoriu propriu compus îndeosebi din imnuri, texte rituale și Cartea morților. O carte apărută recent subliniază strânsa legătură între mesajul Cărții

morților și pașii către Lumină prezenți în orice parcurs inițiatic: Pierre Dangle, Le Message initiatique du Livre des Morts de l’Egypte ancienne. Une source de la tradition maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques”, no. 100, 2021, 190 p. Pierre Dangle a mai publicat în această colecție câteva cărți dintre care amintesc: Le Livre de l’Apprenti, Le Livre du Compagnon, Le Livre du Maître, Le Langage symbolique de la franc-maçonnerie, Le Grade d’Apprenti et sa symbolique, Le Grade de Compagnon et sa symbolique, Le Grade de Maître et sa symbolique. Așadar, colecția „Les Symboles Maçonniques”, care a debutat în anul 2008, a ajuns la numărul 100. Cărțile apărute în această colecție au fost prezentate în totalitate pe acest site. Amintesc câțiva dintre autori: Jean Delaporte, cel care a inaugurat colecția, Olivier Doignon, Didier Michaud, Jean Onofrio, Percy John Harvey, Michel Lapidus, Thomas Grison, Claire Vernon, Francois Figeac, Jean-Patrick Dubrun. La cât mai multe apariții! Duat, lumea de…

Mai mult...

Acesta este mesajul cărții lui Idries Shah care ne reamintește că nu există esoterism autentic fără exoterism, că omul trebuie să urmeze tarîka pentru a ajunge la haqîqa: cunoașterea teoretică a doctrinelor sufiste trebuie totdeauna însoțită de lucrarea interioară. Sufismul este un praxis al inițierii.

Sufismul este o mișcare mistică apărută în lumea musulmană timpurie și care a cunoscut manifestări diverse, unele considerate a fi în afara doctrinei oficiale definită de teologi. Sufismul este dimensiunea interioară, esoterică a islamului, cuvântul provenind din termenul arab tasawwuf, ceea ce literar trimite la „cel care se îmbracă în lână”, îmbrăcămintea profeților și a primilor asceți. Au fost avansate și alte etimologii, maeștrii sufiți susținând varianta spiritualistă: sufistul este cel pe care Dumnezeu l-a purificat de pasiunile egoului, cel pe care L-a ales, ceea ce pune semnul egalității între sufism și sfințenie. În paralel cu similitudinile fonetice, simbolismul numerelor acordă cuvântului sufî aceeași valoare numerică cu „Înțelepciunea divină”. Din această perspectivă, sufistul este cel care posedă această înțelepciune, care are acces la cunoașterea lui Dumnezeu, la gnoză. Termenul sufî nu figurează în sursele scripturare, motiv pentru care se va impune progresiv în cultura islamică, maeștrii spirituali afirmând că la începuturile islamului sufismul era o „realitate fără nume”. Era epoca

în care dincolo de imitația exterioară, e vorba despre îmbrăcămintea care se asemăna cu cea a vechilor asceți musulmani, se produce o descoperire esențială, cea a profunzimii, exegeza esoterică a Coranului inițiată de imamul Ja’far al-Sadic și de Muqâtil ibn Sulaymân. Acum se afirmă programul sufismului: iubire și cunoaștere, transcendența Unicului și posibila unire cu creația, văzutul și ascunsul. Istoria sufismului a cunoscut mai multe etape: secolele VIII-XI sunt marcate de inițiativele unor persoane izolate, singulare, gânditori eminenți, asceți cu preocupări teosofice; începând cu secolul al XI-lea domină constituirea ordinelor mistice, a confreriilor grupate în jurul unui maestru; din secolul al XV-lea se manifestă o extensie a confreriilor către ansamblul populației musulmane, cu adoptarea regulilor vieții sufite de doctori și savanți, buni cunoscători ai științelor religioase tradiționale. O recentă carte readuce în atenție esoterismul islamic: Idries Shah, Calea sufită, traducere din limba engleză, note și îngrijire ediție de Stela Tinney, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2021, 336 p. Derviș…

Mai mult...