Esoterismul occidental este o tentativă de asumare a soluțiilor de continuitate în ordinea cunoașterii situându-se la interfața mai multor discipline; este o formă de gândire plastică îmbrățișând cunoștințele oficiale și pe cele ale Tradiției, o formă de gândire care caută sensul cosmic al tuturor lucrurilor

De-a lungul anilor consacrați explorării vastului domeniu al științei religiilor, Mircea Eliade a descoperit două tipuri de oameni: pe de o parte, homo religiosus cu universul său spiritual, omul care crede în realitatea absolută, sacrul, și care asumă în lume un mod de existență specifică; pe de altă parte, a întâlnit omul areligios, cel care refuză transcendența și se îndoiește de sensul existenței. Studiind omul religios, Mircea Eliade a căutat să înțeleagă acest om în totalitatea condiției umane asumate și trăite. Explorarea condiției religioase l-a condus către religiile popoarelor arhaice și a populațiilor cu tradiții orale, care nu au consemnat în scris mărturiile trăirilor lor religioase. Prin cercetările lui Eliade, istoria religiilor studia omul în totalitatea sa, misiune în care istoricul religiilor a folosit trei căi: istoria, fenomenologia, hermeneutica. Orice experiență religioasă se situează într-un context istoric, social și cultural determinat; de aceea, mai întâi se reconstituie istoria formelor religioase, sursele documentare fiind izvoare importante, fie ele texte, monumente, inscripții,

tradiții orale. Pentru Mircea Eliade, fenomenul religios nu există în stare pură, fiecare fenomen religios fiind un eveniment al istoriei umane. Al doilea demers este cel al fenomenologului, fenomenul religios fiind abordat în propria modalitate, cea a sacrului. Eliade consideră optica evoluționistă aplicată formelor vieții religioase ca fiind inadecvată; el abordează fenomenul religios prin prisma hierofaniei, fiecare fenomen religios fiind un act de manifestare a sacrului. Cercetările lui Mircea Eliade au angajat și calea hermeneutică, cea care urmând calea comparativă explică mesajul fenomenului religios propunând o sinteză a faptelor religioase, o deschidere a orizontului cultural către sacru, simbol și mit. Mircea Eliade a căutat și descoperit articulații fundamentale și corespondențe ale universului omului religios; stă mărturie vasta sa operă din care amintim: Yoga. Eseu despre originile misticii indiene; Tratat de istorie a religiilor; Mitul eternei reîntoarceri; Imagini și simboluri; Sacrul și profanul; Mituri, vise și mistere; Aspecte ale mitului; De la Zalmoxis la Genghis-Han; Istoria credințelor și ideilor religioase. De…

Mai mult...

Din păcate, scrierile lui Zenon, fondatorul stoicismului, s-au pierdut, Hans von Armin identificând mai multe titluri și câteva fragmente, ceea ce dovedește că Zenon a fost autorul unei opere considerabile, în care a abordat subiecte de logică, fizică și metafizică, etică, politică, retorică.

Vârsta elenistică este una dintre cele mai importante perioade ale istoriei civilizației occidentale, epoca în care cultura greacă a devenit bunul comun al tuturor țărilor mediteraneene. După moartea lui Alexandru cel Mare și până la cucerirea romană, cultura greacă să impus din Egipt până în Siria, până în Roma și Spania, în mediile evreiești luminate ca și printre nobilii romani. În acea vreme, limba greacă, sub forma dialectului comun, a cunoscut o largă răspândire. În acest avânt intelectual, în jurul anului 300 î. H., se afirmă un nou curent filosofic, școala stoică, care avea să dureze până către sfârșitul secolului al II-lea d. H., cunoscând trei mari perioade: stoicismul vechi, stoicismul mediu și stoicismul târziu, numit și „stoicismul imperial”. În cele cinci secole de strălucită afirmare în lumile culturale și filosofice grecești și romane, stoicismul a fost ilustrat de filosofi cum ar fi Zenon din Kition, Ariston din Chios, Dionysos din Herakleia, Cleanthes din Assos, Chrysippos din Soloi, Zenon din

Tarsos, Panaiotis din Rhodos, Dionysos din Kyrene, Poseidonis din Apameia, Areios Didymos, Kleomedes, Hierokles, Musonius Rufus, Dion din Prusa, Seneca, Epictet și Marcus Aurelius. Zenon din Kition și-a ținut primele lecții în jurul anului 300 î. H. în locul numit Stoa poikile, „porticul pictat”; primele picturi au aparținut lui Polygnote, stoicii recurgând deseori la arta picturală pentru a ilustra teoriile lor filosofice. Cleanthes din Assos, c. 330 BC - c. 230 BC Patrimoniul gândirii grecești a fost mult timp cunoscut fragmentar, lipsindu-i instrumentele de lucru. Această uriașă muncă de recuperare a aparținut școlii germane de filologie și filosofie. Prima lucrare monumentală a fost Die Fragmente der Vorsokratiker, realizată de Hermann Diels și continuată de Walter Kranz, prima colecție integrală de texte de filosofie greacă până la Platon. A urmat Stoicorum Veterum Fragmenta, prin care Hans von Armin a reconstituit operele pierdute ale stoicismului vechi; primul volum, dedicat lui Zenon și discipolilor săi, a fost recent tradus în limba română: Fragmentele…

Mai mult...

Prin inițiere, masoneria se situează pe un plan de autentică spiritualitate, de ascensiune către un stadiu nou, către un ideal pe care „domnia cantității” nu l-a putut șterge. Având călăuze pe Mircea Eliade, René Guénon, Irène Mainguy, Oswald Wirth sau C.G. Jung, Louis Arnolphe scrie o captivantă pledoarie pentru inițiere, pentru inițierea trăită, nu livrescă!, adresându-se unei lumi tot mai îndepărtată de Tradiție și de spiritualitate.

Într-o carte despre originile masoneriei, apărută la jumătatea secolului trecut, D. Knoop și G.P. Jones considerau masoneria ca un fenomen social ca oricare altul. Cu câteva decenii înaintea autorilor amintiți mai sus, Emile Durkheim plănuia constituirea unei noi științe, sociologia, care urma să trateze faptele sociale ca pe oricare altele. Recent, un cercetător în științe sociale și membru al Marii Loji Naționale a Franței, Louis Arnolphe, a scris o carte în care susține că teza lui D. Knoop și G.P. Jones prezintă inconveniente pentru că afirmațiile lor riscă să distrugă specificitatea masoneriei raționalizând-o: Franc-maçonnerie traditionnelle et monde moderne, Paris, Maison et Vie éditeur, collection „Les Symboles Maçonniques”. No. 102, 2022,126 p. Catedrala din Chartres - construită între 1126 și 1252 Sociologia este definită în mod curent ca „studiul științific al societăților omenești și al faptelor sociale”, definiție inspirată de Regulile metodei sociologice a lui Emile Durkheim. Așadar o știință datorită căreia raporturile și acțiunile noastre sunt susceptibile de o determinare

științifică, adică rațională; cauzele acțiunilor noastre devin utilitariste, nicidecum tradiționale. Din cele spuse până aici nimic nu pare să apropie sociologia de masonerie, aceasta din urmă fiind o fraternitate inițiatică al cărei scop „este de a construi templul său interior, adică de a-și construi viața ca un șantier ridicat întru gloria lui Dumnezeu și în respectul celor trei coloane ale lojii care sunt Înțelepciunea care concepe, Forța care execută și Frumusețea care decorează”, scrie Louis Arnolphe. Ce legătură poate fi între o știință rațională care urmărește construirea unei ordini sociale artificiale și un ordin inițiatic care urmărește perfecționarea umană?, se întreabă autorul. Există un scop comun, anume cel al construirii și căutării perfecționării umane, dar văzute din perspective diferite. Pentru masonerie construcția este individuală, este cea a templului interior, perfecționarea căutată fiind morală și individuală. Pentru sociologie, construcția este colectivă, este socială, este cea a societății și urmărește ameliorarea condițiilor de viață ale tuturor. Odată cu Republica a III-a, idealul…

Mai mult...

. A vorbi despre cuvânt, despre verb nu înseamnă nicidecum a uita o virtute prețuită în literatura veche sapiențială sau în unele ritualuri: tăcerea. Tăcerea nu este ceva gol, este suport al verbului, tăcerea însoțește trasarea rituală a lucrărilor lojii. Cartea lui Marc Steinberg este o instructivă invitație la căutarea verbului creator și a formulărilor sale inițiatice.

Tradiția zidarilor este o tradiție a Cuvântului. Cu aceste cuvinte începe recenta carte a lui Marc Steinberg, Le Verbe créateur et la formulation de l’initiation, Paris, Maison de Vie editeur , collection „Les Symboles Maçonniques”, no. 103, 2022, 128 p. Marc Steinberg este la a doua carte publicată la aceeași editură, în aceeași colecție; precedenta a fost La Chambre du Milieu, 2019, no. 85. Marc Steinberg vede în propoziția care deschide Evanghelia după Ioan o tradiție mult mai veche, anterioară creștinismului, venind din epoca construirii piramidelor, „văzătorii” care au formulat principiile gândirii inițiatice. Pentru tradiția inițiatică, susține Marc Steinberg, Cuvântul este numele forței care creează toate lucrurile. Autorul francez optează pentru traducerea latinescului In principio erat verbum prin Dans le Principe est le Verbe, traducere mai expresivă decât Au commencement était le Verbe. „Commencement”, în opinia lui Marc Steinberg ascunde sensurile prime ale lui „principium”: început, origine, cauză primă. „Să fie lumină! Și a fost lumină”, scrie în Biblie, anunțând,

afirmă Marc Steinberg, consubstanțialitatea între Cuvânt și Lumină, idee pe care o regăsește și în vechi texte egiptene. A cunoaște Cuvântul înseamnă a dispune de aptitudinea de a discerne toate dimensiunile sale, fiecare dintre subtilitățile sale, toate modalitățile sale de acțiune. „Cunoașterea implică o asimilare și o înțelege profundă a Cuvântului în dinamica mutațiilor sale, a transformărilor și a transmutării. Cunoașterea este în jurul Cuvântului, ea este coconul său luminos. Ea protejează și îndrumă pe cei care o caută. O cale a Cunoașterii permite unei comunități inițiatice să perceapă Cuvântul”, scrie Marc Steinberg. El urmărește armonizarea Cunoașterii și a cunoștințelor în munca companionului, Cunoașterea intuitivă și cunoașterea practică, pentru că așa cum afirma Marie-Madeleine Davy nu există cunoaștere fără experiență, știința spirituală bazându-se pe experiență. În opinia lui Marc Steinberg ritul este instrumentul si mijlocul pentru a accede la Cuvânt, ritualul fiind calea prin care individul trece dincolo de comportamentul uman obișnuit, Cuvântul și Cunoașterea fiind modurile de construire, de…

Mai mult...

George Robert Mead era convins de sursa egipteană a lui Hermes Trismegistos, datorată atributelor personificării divine Thot, stăpânul înțelepciunii și adevărului: „ Astfel, Thot este în special reprezentantul Spiritului, Rațiunea interioară a tuturor lucrurilor […] Ca reprezentant al Rațiunii prezente în lume, Thot este mijlocitorul prin care lumea este adusă la manifestarea ei. El este Limba lui Ra, Mesagerul Voinței lui Ra și Stăpânul Vorbirii Sfinte.”

Personaj mitic care ar fi cunoscut trei reîncarnări înainte de aș fi amintit de el însuși, Hermes Trismegistos/ de Trei ori Mare continuă și astăzi să fascineze, să suscite deopotrivă admirație și controverse. Spre dezamăgirea multora care îi vor căuta numele într-un dicționar de filosofie, numele lui Hermes Trismegistos nu va fi menționat, în schimb va face trimitere la Hermetica Philosophica sau la Corpus Hermeticum. Hermes Trismegistos se identifică cu Hermetica Philosophica, Hermes meritând adjectivul de Trismegistos pentru că a afirmat că numele inefabil al Creatorului comportă trei mari ipostaze constituind o unică divinitate. Gemistos Plethon - fragment de frescă, palatul Medici, Florența, Italia Despre istoria Corpus hermeticum, denumire sub care sunt grupate scrierile hermetice, este dificil de scris folosind date sigure; se presupune că începuturile ar fi undeva în secolul al III-lea î.H., cunoscând alternativ perioade de avânt și de regres. După mai bine de un mileniu în care Corpus Hermeticum a ieșit din atenția cărturarilor, Conciliul de la

Florența din 1439, prin prezența lui Gemistos Plethon în suita împăratului bizantin Ioan Paleolog, avea sa determine înnoiri substanțiale în cultura europeană. Umanist și neoplatonician, Gemistos Plethon impresiona prin erudiția sa, prin cultura enciclopedică, prin educația religioasă, prin cunoștințele în domeniile esoterismului și cabalei. Întâlnirea dintre Gemistos Plethon și Cosimo de Medicis a redeșteptat interesul occidentalilor pentru scrierile lui Platon și a descoperit apusului Europei textele hermetice. Atunci a luat ființă Academia Florentină, atunci vor fi aduse la Florența, de la o mănăstire din Macedonia, primele 14 texte hermetice pe care ilustrul umanist Marsilio Ficino le va traduce, amintind într-o dedicație către binefăcătorul său că acele scrieri erau „din epoca când se năștea Moise și strălucea Atlas astrologul, fratele lui Prometeu fizicianul și unchiul după mamă al lui Mercur bătrânul, al cărui nepot a fost Mercurius Trismegistul.” Lumea modernă a marcat renașterea interesului pentru Corpus Hermeticum, remarcabilă fiind monumentala lucrare a lui Andre-Jean Festugière, La révélation d’Hermès Trismégiste. La începutul…

Mai mult...

Apollonios a intrat în conflict cu împărați ai Romei, dar afirma cu tărie că sufletul său nu are nici o teamă, pentru că pe el nu-l pândește nici o primejdie pentru că „datoria unui înțelept este să moara pentru înțelepciunea pe care el însuși o manifestă. Nici natura și nici legea nu-i dictează principiile de viață. Aceste virtuți le găsește în el însuși, în curajul și forța sufletului său de neînvins. Nici focul și nici securea nu l-ar putea face să trădeze ceea ce a descoperit”

Din punct de vedere istoric, se știu foarte puține lucruri despre originea, formația și activitatea lui Pitagora. Este unul dintre motivele pentru care reconstituirea filosofiei lui Pitagora este o problemă dificilă cu care se confruntă istoricii filosofiei. Pitagora însuși și-a creat o genealogie fantastică bazată pe un șir de întrupări, lanțul reîncarnărilor precumpănind asupra descendenței naturale, teoria metempsihozei fiind deasupra filiației firești. Din amestecul de legendă și adevăr, istoricii confirmă că Pitagora s-ar fi născut la Samos la începutul secolul al VI-lea î.H., că a avut parte de o instrucție aleasă sub îndrumarea unor maeștri iluștri, printre care sunt amintiți Hermodamas și Pherecyde din Syros. I-ar fi întâlnit pe Tales din Milet și pe Anaximandru, pe descendenții lui Mokhos care l-au inițiat în misterele de la Tyr și Byblos, a petrecut mult timp în Egipt unde a fost inițiat în misterele de la Diospolis și în doctrina învierii lui Osiris. După periplul asiatic revine la Samos, începe să predea într-un

amfiteatru sub cerul liber, Hemyciclul, fără mare succes, pleacă în Tracia unde este inițiat în misterele orfice, apoi ajunge la Delfi, de unde se îndreaptă spre cetatea greacă Sybaris, din sudul Italiei, pentru ca în cele din urmă să se stabilească la Crotona, unul dintre cele mai bogate și populate orașe grecești din sudul Italiei. La Crotona, Pitagora va fonda congregația sa religioasă, homakoeion, cunoscută pentru viața austeră și spiritul aristocratic, care va influența numeroase generații de filosofi. Congregația sa număra în anii de glorie șase sute de discipoli care și-au pus viața și bunurile în comun, după proverbul citat deseori de Platon: „între prieteni, totul este comun” și care vor răspândi învățătura Maestrului în întreg sudul Italiei. Mărturii despre viața și doctrina lui Pitagora sunt consemnate de numeroși autori antici: Herodot, Diogenes Laertios, Porfir, Aulus Gellius, Iamblicos, Aristotel, Cicero, Platon, Aristoxene, Neanthe din Cyzique. Dacă numele discipolilor care au fost contemporani cu Pitagora sunt mai puțin cunoscute, este în…

Mai mult...

„Atât postumaniștii, cât și distopiștii spun că natura noastră este în schimbare. Însă viitorul trans-uman așteptat de unii este privit cu îngrijorare și teamă de alții”, scrie Roger Scruton, translând în lumea de azi deosebirea între primele școli de sofiști

Roger Scruton Cuplul optimism-pesimism conține termeni de origine modernă, de dată relativ recentă, din secolul al XVIII-lea, termeni provenind din scrierile lui Leibniz și Samuel T. Coleridge, care rezumă un ansamblu de atitudini practice, de maniere de a resimți lumea, de concepții religioase și filosofice. Leibniz considera că fiecare dintre substanțele care alcătuiesc lumea este determinată de o lege, iar printre infinitele combinații posibile ale perfecțiunilor, bunătatea divină exprimă realitatea cea mai bogată. Lumea care există în prezent este cea mai bună dintre lumile posibile, și chiar imperfecțiunile răspund unei finalități de ansamblu care țin de calculul divin. Răspândirea operei lui Leibniz va influența în mare măsură concepția optimistă a deismului european în epoca Luminilor, dar către jumătatea veacului al XVIII-lea se va produce o schimbare cristalizată în jurul cumplitului cutremur de la Lisabona, din 1 noiembrie 1755, care dincolo de tragedia umană a stârnit polemici intelectuale. Dintre operele care se referă la acest tragic eveniment se remarcă povestirea filosofică

a lui Voltaire, Candide, care răstoarnă viziunea leibniziană asupra celei mai bune lumi posibile. În scrierea filosofului francez se găsesc elemente pesimiste în polemicile materialiste contra concepției finaliste a naturii, versiune laicizată a concepției providențialismului creștin. Ruptura cu optimismul iluminist va veni odată cu criticismul kantian, apoi cu filosofia libertății a lui Schelling. Cel care a pus amprenta modernă decisivă asupra conceptului de pesimism a fost Arthur Schopenhauer (Lumea ca voință și reprezentare). Pesimismul schopenhauerian îl va influența pe Friedrich Nietzsche (Nașterea tragediei). Un filosof contemporan, Roger Scruton, scrie o carte în care vrea să arate „ce rol are pesimismul pentru regăsirea echilibrului și înțelepciunii în desfășurarea activităților omenești. Nu împărtășesc deznădejdea atotcuprinzătoare a lui Schopenhauer sau filozofia renunțării pe care a derivat-o din ea. Nu am nici o îndoială că Sfântul Pavel avea dreptate să recomande credința, speranța și iubirea (agape) ca virtuți care orientează viața către un bine mai înalt.” Sunt rânduri care deschid o carte a filosofului…

Mai mult...

Provocările secolului și mileniului în care am intrat își pot găsi în filozoful, savantul și teologul francez un bun punct de sprijin”, scrie Adrian Niță. Pierre Gassendi a exercitat o influență decisivă în transformarea spiritului Renașterii în spiritul Luminilor; deviza sa – Sapere aude/ Îndrăznește să cunoști – va deveni pentru Immanuel Kant, deviza Iluminismului.

Pierre Gassendi (1592-1655) este un nume puțin cunoscut în afara cercului restrâns al specialiștilor în istoria filosofiei moderne. Filosof și teolog, doctor în teologie și preot, Pierre Gassendi provenea dintr-o familie de țărani din munți Alpi, regiune Haute-Provence. A fost profesor la universitatea din Aix-en-Provence și la Colegiul regal din Paris, contemporanii (printre ei, Marin Mersenne, frații Dupuy, „libertinii erudiți” precum Lhuillier, La Motte Le Vayer, Habert de Montmor) recunoscând că modestia sa nu putea ascunde o carieră strălucită, în care a îmbinat tradiția umanistă, naturalismul Renașterii, observațiile astronomice, pasiunea pentru filosofia antică. În anul 1624, Pierre Gassendi publică prima sa carte, Dissertations en forme de paradoxes contre les Aristoteliciens. Primele opt dezertații sunt contra doctrinei aristotelicienilor în general, unde urmașii Stagiritului sunt acuzați că au făcut din filosofie o sofistică goală, că au neglijat istoria naturală a lui Aristotel în folosul dialecticii și metafizicii sale, că au redus teologia la exerciții de școală, iar întreaga filosofie la filologie, de

a se fi îndepărtat de condiția actului de a filosofa: libertatea de a gândi, de a fi făcut texte canonice din texte asupra cărora planează îndoiala, de a fi impus un sistem complet acolo unde încă sunt îndoieli. Pierre Gassendi opune principiul observației sensibile aristotelismului și scolasticii, ocultismului magic cu rădăcini în Renaștere, reprezentat de Robert Fludd, ineismului și metafizicii lui Descartes. În 1641 va publica o carte, Objections aux Méditations métaphysiques, iar în 1644 o alta, Recherche métaphysique, în care exprimă propriile obiecții la metafizica lui Descartes. Începând cu anul 1630, Pierre Gassendi se consacră expunerii, apărării și adaptării creștine a filosofiei lui Epicur, ceea ce face obiectul mai multor lucrări filosofice, cea mai cunoscută fiind Syntagma philosophicum, publicată postum , în 1658, de discipolii săi, pornind de la manuscrisele pregătite și ordonate de Pierre Gassendi. Nu cu mult în urmă, această monumentală carte a apărut și în limba română: Despre atomi și libertate, traducere din franceză, studiu introductiv…

Mai mult...

Francmasoneria a ignorat mult timp companionajul, abia în 1785 ritualul masonic înglobând câteva referințe la companioni. Cartea lui Jean-François Blondel este mai puțin sugestivă în ceea ce privește posibila legătură între francmasonerie și companionaj, în schimb este o instructivă lectură în privința originilor și evoluției companionajului.

Nu puțini sunt cei care susțin că masoneria speculativă este continuatoarea companionajului, evident fără a putea aduce vreun argument convingător. Câteva practici comune, simboluri și instrumente asemănătoare sau chiar identice nu dovedesc filiația între cele două instituții. Subiectul este abordat cu precădere de publiciștii și cercetătorii francezi, Franța revendicând o anume tradiție, recunoscută și prin prezența a trei societăți franceze înscrise, din 2010, în Patrimoniul mondial cultural și imaterial al umanității al UNESCO: Union companonnique des Devoirs Unis, creată în 1889, Association ouvrrière des Compagnons du Devoir du Tour de France, creată în 1941, Fédération compagnonnique des métiers du bâtiment et autres, creată în 1952. Unul dintre cercetătorii francezi aplecat consecvent asupra fenomenului companionajului este Jean-François Blondel. Am avut bucuria să îl am partener de dialog, răspunsurile sale, „Trebuie să regăsim piatra ascunsă”, fiind publicate în cartea mea Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism , Editura Cronica, Iași, colecția „Arheologia spiritului”, 2005. În trei decenii de intensă activitate publicistică, Jean-François Blondel

a scris peste 20 de lucrări, dintre care amintim: Les Logeurs du bon Dieu; Les Legendes des cathédrales; Les Outils et leurs symboles; Prodigieuses cathedrales de France; Emouvantes chapelles de France; Des tailleurs de pierre aux francs-maçons. Mythe ou Realité; Le Symbolisme de la pierre à travers l’Histoire; Franc-maçonnerie et Alchimie. La recherche de la pierre cachée des sages. Este coautor, alături de Jean-Claude Bouleau și Frederick Tristan, la monumentala lucrare Encyclopédie du compagnonnage. Histoire, symboles et legendes. Rândurile de față sunt prilejuite de cartea lui Jean-François Blondel Franc-maçonnerie et Compagnonnage, Escalquens, Editions Trajectoire, 2016, 272 p. Unii masoni, dar și unii companioni consideră că sunt urmașii, moștenitorii constructorilor catedralelor, cei care au făcut gloria Evului Mediu gotic; probabil, la mijloc nu este decât influența rânduielilor vechilor constructori asupra imaginarului companionajului și a celui masonic, nu este o continuitate „istorică”, ci mai curând un „împrumut”. Jean-François Blondel observă cu ușoară ironie că în vreme ce masoneria își deschide porțile către…

Mai mult...

Recenta carte a scriitorului francez este un îndrumar pentru cei care nu au beneficiat de o instrucție adecvată atunci când au fost inițiați în gradul de maestru, ritualul neîngăduind în timpul derulării sale aprofundarea tuturor faptelor relatate și a simbolurilor. Acest ghid nu se substituie altor cărți, ci doar îl apropie de maestru de învățătura masonică specifică acestui grad.

În primăvara anului trecut scriam tot aici despre cartea Le Guide maçonnique du Compagnon. Guide pratique et manuel d’instruction, semnată de Pascal Dumesnil. Cu puțin timp în urmă a apărut volumul Le Guide maçonnique du maître. Guide pratique et manuel d’instruction, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Franc-maçonnerie initiatique”, 2022, 190 p. Volumul încheie o trilogie de ghiduri masonice consacrate primelor trei grade, trilogie începută cu volumul Le Guide maçonnique de l’Apprenti. Guide pratique et manuel d’instruction, apărut în 2017. Un alt volum semnat de Pascal Dumesnil și apărut la aceeași editură și în aceeași colecție este Le Guide maçonnique du Second Surveillant. Guide pratique et manuel d’instruction. „Pentru ce această carte?”, întreabă Pascal Dumesnil pentru a justifica în primul rând această carte și totodată întreaga trilogie. Recenta carte a scriitorului francez este un îndrumar pentru cei care nu au beneficiat de o instrucție adecvată atunci când au fost inițiați în gradul de maestru, ritualul neîngăduind în timpul derulării sale

aprofundarea tuturor faptelor relatate și a simbolurilor. Acest ghid nu se substituie altor cărți, ci doar îl apropie de maestru de învățătura masonică specifică acestui grad. „Tot ceea ce se desfășoară în acest ghid nu face decât să traducă viziunea mea personală a ceea ce poate fi învățătura maestrei sau maestrului. El reflectă sensibilitatea mea. Este un unghi de vedere asupra lucrurilor, mai există și altele. El nu pretinde a fi o referință, ci doar o contribuție. Nu are nici o pretenție în a oferi maniera”, precizează Pascal Dumesnil în preambulul celor 14 capitole care compun cartea sa. Pascal Dumesnil este membru al Marii Loji a Franței care acceptă prezența femeilor în masonerie; am făcut precizarea pentru a explica de ce apare în citat cuvântul „maestră”. Exceptând preambulul, pe parcursul întregii cărți Pascal Dumesnil va folosi exclusiv termenul de maestru. Pascal Dumesnil afirmă încă de la primele pagini ale cărții sale ca între primele două grade și gradul de mason…

Mai mult...