stanteProfesor la Institutul Universitar de Arhitectură din Veneția și la Collège International de Philosophie, participant la seminariile lui Martin Heidegger, Giorgio Agamben este unul dintre cei mai importanți filosofi italieni contemporani. Este cunoscut cititorilor români pentru cărțile sale Prietenul și alte eseuri (incursiuni în universul unor concepte fundamentale pentru lumea de astăzi, dar care au marcat parcursul gîndurilor și faptelor de-a lungul veacurilor de la Aristotel la Martin Heidegger) și Nuditatea (investigarea unor teme variate ale culturii noastre care își au unitatea în tema predilectă a filosofului italian: definirea așezarii noastre în lumea de azi și cercetarea răđăcinilor acestei așezări). Editura Humanitas, care a editat și titlurile amintite, propune o nouă carte semnată de Giorgio Agamben: Stanțe. Cuvântul și fantasma în cultura occidentală, traducere din italiană de Anamaria Gebăilă, 2015, 258 p. Volumul este o culegere de studii și eseuri despre teme și motive filosofice din cultura europeană. Ce mai spune cuvîntul stanțe omului zilelor noastre? Răspunsul ni-l oferă printr-un citat din Dante, care afirmă că acest cuvînt a fost născocit “pentru ca acel lucru în care este cuprins întregul meșteșug al canțonei să fie numit stanță, adică odaie încăpătoare sau receptacol al întregii arte. Căci după cum în sânul canțonei se adună întregul gând, tot așa stanța strînge în sânul ei întreaga artă.”

Privită din afară, viața monastică se înfățișează ca o trăire tihnită, ca o curgere lină, neabătută, departe de agitația locurilor profane. Din primele secole ale creștinismului, odată cu apariția vieții monahale, trăitorii din mănăstiri sau din pustiuri au simțit că viața lor este deseori tulburată de ispite, de demoni. Evagrie Ponticul și pe urmele sale Ioan Casian enumerau opt păcate capitale, reduse apoi la șapte; poate că cel mai înfricoșător “demon al amiezii” era akedia, trîndăvia, întristarea, sindromul melancolic care îi încearcă la ceasul amiezii pe călugării care se cufundă într-o păguboasă așteptare, într-o sfîrșeală care nu-i îndeamnă nici la meditație, nici la lectură, nici la rugăciune. Sînt pagini dense, pline de utile trimiteri la tema ispitelor sufletului așa cum au ilustrat-o scriitorii ( Giacomo Leopardi, Gabriele d’Annunzio, Huysmans, Th. Gautier, Baudelaire, Michel Leiris), pictorii (Giotto, Hieronymus Bosch, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Durer, Gustave Moreau) sau filosofii (Kierkegaard, Pieper). “Cum intenția sa întortocheată deschide un orizont către epifania intangibilului, trândavul este o dovadă a înțelepciunii întunecate potrivit căreia speranța le-a fost dată doar celor care nu mai speră, iar țelurile au fost fixate doar pentru cei care nicicum nu le vor putea  atinge. Iată cât de contradictorie e natura «demonului amiezii»! Așa cum despre o boală de moarte se poate spune că presupune în sine posibilitatea însănătoșirii, și despre trândăvie se poate spune că «nenorocirea cea mai mare e să n-o fi îndurat niciodată»”, scrie Giorgio Agamben. Anticii explicau multe din tulburările minții prin una din cele patru umori ale corpului, bila neagră, un mit esențial ce prelungește miturile personale. În cosmologia umorală medievală, aminteste filosoful italian, melancolia, sau bila neagră, era asociată pămîntului, dar și influenței lui Saturn, cei aflați sub cîrmuirea nefericitei umori fiind dedicați filosofiei, poeziei, artelor. Giorgio Agamben corectează cîteva din opiniile celor care au comentat celebra gravură a lui Durer, Melancolia, care nu au înțeles textele patristice despre “demonul amiezii”, Renașterea fiind cea care a reevaluat temperamentul melancolic “în cadrul unei viziuni în care demonul amiezii ca ispită a călugărului și umoarea neagră ca boală specifică tipului uman contemplativ păreau asimilabile.” Dar nu numai poezia, arta și filosofia earu atributele temperamentului melancolic, ci și erosul: “În vocația contempaltivă și tenace a temperamentului saturnian învie Erosul pervertit al trândavului, care-și pironește dorința în inaccesibil”, proximitate despre care scrisese și Marsilio Ficino în celebrul său comentariu la Banchetul lui Platon. “Cerneala neagră” a melancoliei nu este doar o frumoasă expresie poetică, ea exprimă sărăcirea prezentului și incertitudinile viitorului pentru cel ce vede și simte secătuirea apei speranței. Nu întîmplător Freud asociază doliul și melancolia într-unul din puținele texte în care abordează complexul umoral saturnian, subliniind că “mecanismul dinamic al melancoliei preia o parte din caracteristicile sale esențiale de la doliu și de la regresia narcisistă.”

Veacul al XIII-lea a fost unul al iubirii curtene și deopotrivă al poeziei de dragoste, Giorgio Agamben amintind mitul lui Narcis și al lui Pygmalion, punînd în evidență că tema iubirii este strîns legată de cea a imaginii și glosînd pe marginea teoriei senzației expusă de Dante: “Aceste lucruri vizibile, atât cele proprii, cât și cele comune, întrucît sunt vizibile, pătrund în ochi – nu spun lucrurile, ci forma lor – prin mediul străveziu, nu în mod real, ci intențional, la fel ca printr-o sticlă transparentă.” Obiectele sensibile își imprimă forma în simțuri, iar această imagine sau fantasmă este primită de fantezie și va fi păstrată și în absența obiectului care a generat-o. Pornind de la un fragment din Philebos al lui Platon, Giorgio Agamben întrevede fantasma în cultura medievală, urmărește rolul fundamental al imaginii în procesul cognitiv, amintind că noi, modernii, “am încetat de mult să ne minunăm de misterioasa putere a imaginii interioare.” Teoria aristotelică a imaginii a fost prețuită de cărturarii medievali: “În acest proces exegetic, în care Evul Mediu ascunde una dintre intențiile sale cele mai originale și fecunde, fantasma se polarizează și devine locul unei experiențe extreme a sufletului, în care acesta poate urca pînă la limita orbitoare a divinului sau se poate prăbuși în abisul amețitor al pierzaniei si răului.” Tema imaginii revine cu pregnanță la Avicenna și la Averroes, primul vorbind despre cele cinci trepte ale simțului interior, ca de o dezgolire a fantasmei de accidentele materiale, în vreme ce al doilea vede procesul cognitiv ca o reflectare a fantasmelor din oglindă în oglindă. Mult timp s-a vorbit, fără temei, de Evul Mediu întunecat pentru a-l contrapune Renasterii luminoase; astăzi tot mai multe studii arată că Evul Mediu nu a fost nicicum un ev întunecat, cartea lui Giorgio Agamben subliniind îmbinarea armonioasă a căutărilor spiritului de a cuprinde contururile lumii intelectuale oferind ca exemplu doctrina pneumatică în care se întîlneau medicina și cosmologia, psihologia și retorica: “tocmai sub semnul acestei doctrine aspectele izbutesc să se contopească armonios, în înălțarea unei construcții care reprezintă poate cea mai impunătoare catedrală intelectuală construită de gândirea Evului Mediu târziu. Faptul că această catedrală a rămas parțial îngropată până acum ne-a făcut sa-i privim rodul cel mai desăvîrșit, lirica de dragoste a secolului al XIII-lea, ca pe una dintre acele statui mutilate pe care timpul le-a desprins de pe frontoanele templelor grecești sau de pe timpanele bisericilor romanice, iar acum ne surâd misterios în sălile muzeelor.” În timp, pneumatologia va deveni o cale îndelung studiată doar de cercurile esoterice, nu înainte însă de a-și găsi expresia elevată în lirica de dragoste medievală. Dante vorbește despre spiritul fantastic ca sediu și vehicul pentru influențele cerești, al influențelor magice și divine, în vreme ce literații stilnoviști unesc teoria pneumei cu cea a iubirii, intuind o polaritate care amestecă inextricabil boala și mîntuirea, umbrirea și iluminarea, lipsa și prisosul. Și poeții și tratatele medicale medievale vorbesc despre aspectul fantasmatic al experienței amoroase, despre pervertirea sau proasta funcționare a putinței estimative, despre amor hereos care împinge imaginația “să se învârtească obsesiv în jurul fantasmei ce se imprimă tot mai adânc într-un cerc bolnăvicios în care Eros capătă întunecata mască saturniană a patologiei melancolice.” Este deplînsă și se caută remedii împotriva pervertirii putinței estimative care atribuie femeii iubite o sumă de calități și atribute care “tulbură judecata și, ca și cum i-ar îmbăta, îi zăpăcesc și-i înșală pe oameni”, scria Arnoldi Villanovani.

Giorgio Agamben a ales pentru cartea sa cîteva teme ale culturii europene (ideea de melancolie, opera de artă și dominația mărfii, fantasma în poezia de dragoste din secolul al XIII-lea, forma simbolica) pe marginea cărora glosează cu dăruire și talent, purtîndu-și cititorul prin tainicul labirint al cunoașterii la capătul căruia se deschid noi înțelesuri, noi răspunsuri la enigmele, obscuritățile și contrariile cu care ne întîmpină eternul Sfinx, invitații spre noi parcursuri spirituale, spre reconfigurări hermeneutice ale infinitului spațiu simbolic al culturii.