ars-brevisRaimundus Lullus/ Ramon Llull (1232/1233-1315/1316) este unul dintre cele mai neobișnuite personaje ale lumii medievale; detestat și admirat deopotrivă, Raimundus Lullus este unul dintre străluciții cărturari europeni ai creștinismului medieval. Își petrece tinerețea la curtea regală a Aragonului, unde se face vestit pentru aventurile sale. Întîlnirea unei femei frumoase avea să se transforme din ceea ce spera a fi o aventură erotică într-o subită convertire, în abandonarea vieții mondene, a familiei, dedicîndu-se exclusiv penitenței și misionarismului catolic printre musulmanii din Spania și din Africa. Se retrage mai întîi pe muntele Randa unde primește iluminarea și are intuiția Marii Arte (ArsMagna). Va călători, va înființa colegii pentru pregătirea viitorilor misionari, va lupta necontenit împotriva islamismului și a averroismului. Zelul nemăsurat avea să-i aducă și sfîrșitul, petrecut la Setif, în nordul Africii, unde localnicii l-au bătut cu pietre; se întîmpla acum aproape 700 de ani, în 1316.

Raimundus Lullus va încerca în opera teologică și filosofică să se elibereze de greoaia scolastică și de soluțiile avansate de predecesori. Pe urmele lui Augustin și în opozitie cu averroismul, Lullus susține subordonarea filosofiei teologiei; erorile filosofiei depindeau, în opinia sa, de ignorarea adevărurilor credinței, în lumina căreia trebuie să se organizeze întreaga cunoaștere. Lullus credea că dacă cunoșterea ar fi prezentată într-o manieră organică, cu caracteristicile unei rigori evidente și în strînsă relație cu conținuturile credinței, toți oamenii, inclusiv necredincioșii, ar fi convinși de adevărul său. Pentru a-și atinge țelul, Lullus elaborează o “artă generală” fondată pe principii capabile să conțină fundamentele tuturor științelor; aceste principii foarte generale sînt elemente simple la care pot fi reduși termenii oricărei propoziții.

Emile Brehier afirma în celebra sa lucrare Histoire de la philosophie, apărută în prima jumătate a secolului trecut, că imensa operă a lui Raimundus Lullus nu este complet studiată, idee reluată și de Anton Dumitriu în Istoria logicii, unde sustinea că opera filosofului catalan a fost “privită mai mult ca o curiozitate și ca un fenomen izolat”. La noi primele traduceri din opera lui Raimundus Lullus au apărut în urmă cu cîțiva ani, meritul aparținînd deopotrivă editurii Meronia și traducătoarei Jana Balacciu Matei; au fost traduse: Cartea păgânului și a celor trei înțelepți (2010), Blaquerna (2011) și Cartea contemplării lui Dumnezeu (2013). De curînd a apărut o nouă traducere din opera lui Raimundus Lullus: Ars brevis, Iași, Editura Polirom, colecția “Biblioteca medievală”, ediție bilingvă, traducere, comentarii și referințe de Jana Balacciu Matei, studiu introductiv de Josep E. Rubio Albarracin, 2015, 240 p.

Raimundus Lullus admitea existența universaliilor care erau accesibile în mod parțial intelectului uman; universaliile formau o ierarhie și ele se unificau în esența divină; corpul de universalii forma o structură ierarhică iar această structură era ceea ce urmărea să expună logica lui Lullus. Nu era o logică a demonstrației, ci o logică a stabilirii locului unui adevăr într-un context de adevăruri, într-o ordine ierarhică. “Motivul pentru care facem această Ars brevis este ca Ars Magna să poată fi mai ușor înțeleasă. Căci, dacă este înțeleasă aceasta, atât Ars mai sus amintită, cît și celelalte Artes pot fi înțelese și învățate cu ușurință. Subiectul acestei Ars este să răspundă la toate întrebările, cu condiția să se cunoască la ce se referă numele”, afirmă Raimundus Lullus în “Prolog” la Ars brevis. Arta lui Lullus folosea un alfabet cu care se puteau construi figuri spre a putea combina principii și reguli; alfabetul său cuprindea nouă principii transcendente sau predicate absolute: bunătatea, mărimea, eternitatea sau durata, puterea, înțelepciunea, voința, virtutea, adevărul, gloria. Acestora le corespund principiile instrumentale, predicatele relative: diferența, concordanța, contrarietatea, principiul, mijlocul, scopul, mărimea, egalitatea, micimea.

raimundus-lullusPentru a putea înțelege demonstrațiile lui Raimundus Lullus este necesar să urmărim și cele patru figuri. Prima, desemnată prin A, cuprinde nouă principii, cele transcendente, amintite mai sus, marcate cu litere de la B la K; figura este circulară, “deoarece subiectul poate deveni predicat și invers, de pildă, când spunem «bunătatea este mare», «mărimea este bună» și la fel despre celelalte. În această figură, utilizatorul acestei Ars caută legătura naturală dintre subiect și predicat, dispunere și proporție, spre a putea găsi termenul mediu care să îi permită să ajungă la concluzie.” Figura a doua se numește T și cuprinde trei triunghiuri fiecare general si referitor la tot ce există; primul se referă la diferență, concordanță și contrarietate, al doilea la început, mediu și final, iar al treilea se referă la superioritate, egalitate și inferioritate. La rîndul său fiecare unghi al fiecărui triunghi are trei specii, primul exemplu folosit de Lullus fiind al triunghiului diferență concordanță, contrarietate; există diferență între sensibil și sensibil, între sensibil și intelectual, între suflet și înger, între înger și înger: “Această diferență, care există în oricare unghi al acestui triunghi, este o scară a intelectului, prin care acesta urcă și coboară spre a putea întîlni un termen mediu natural între subiect și predicat, cu ajutorul căruia să se poată ajunge la o concluzie.” A treia figură este compusă din prima și din a doua figură, literele reprezentînd principiile transcendente și principiile instrumentale din cele două figuri, în total 36 de camere fiecare identificată prin combinația de litere, cum ar fi: BC, CF, DK, IK. Lullus dă ca exemplu principiul bunătății, din care face subiectul, iar din celelalte principii predicatul: bunătatea este mare, durabilă, puternică, cognoscibilă, iubită, virtuoasă, adevărată, glorioasă, diferită; bunătatea dă concordanță, contrarietate, început, scop, superioritate, egalitate, inferioritate. Figura a patra are trei cercuri, cel mare este imobil, celelalte două sînt mobile; prin rotirea cercurilor mijlociu și mic în total rezultă 252 de camere fiecare din trei litere: “Condiția acestei figuri este ca intelectul să aplice obiectului său acele litere care apar ca fiind mai aplicabile acestuia. Odată construită o cameră din cele trei litere, trebuie să se primească semnificațiile acestora și apoi să se observe legătura adecvată dintre subiect și predicat, evitînd-o pe cea neconvenabilă. Cu această condiție, prin figura a patra intelectul produce știință și dispune de mai multe argumente pentru o aceeași concluzie.”

După ce a prezentat cele 18 principii, Raimundus Lullus le definește, spre a fi cunoscute și folosite, după care se oprește asupra regulilor Artei, zece întrebări generale la care se reduc toate celelalte întrebări: oare există?, ce este?, din ce este?, de ce este?, cît de mare este?, ce fel este?, cînd este?, unde este?, cum este?, cu ce este?, fiecare din aceste întrebări avînd propriile specii, combinarea lor conducînd la afirmarea adevărului și la negarea falsului. Reprezentarea cea mai cuprinzătoare a mecanismului combinatoriu al artei o constituie tabelul, format în versiunea redusă din Ars brevis din șapte coloane cu 20 de camere; în Ars generalis ultima erau 84 de coloane. Sînt combinații ternare ale principiilor din figurile A și T, litera T fiind și semn indicator: literele care preced litera T sînt din prima figură, în vreme ce literele care urmează lui T aparțin celei de-a doua figuri. “Prin acest tabel, consideră autorul, intelectul este ascendent fiindcă se ridică la primele și cele mai generale lucruri. Este descendent fiindcă ajunge la cele posterioare si particulare. El este și copulativ, căci leagă coloanele între ele.” Cu aceeași rigoare, Raimundus Lullus descrie combinarea principiilor si regulilor, aplicarea termenilor, întrebările și deprinderea întregului mecanism pentru folosirea corectă a Artei. “Llull cere ca metoda sa să fie răspîndită și cunoscută în special printre misionarii și apologeții creștini, care pot găsi în ea un instrument bun pentru a-și duce la bun sfârșit misiunea”, scrie Josep E. Rubio Albarracin, subliniind că arta lui Lullus trebuie studiată ca o construcție filosofică de mare interes și de incontestabilă originalitate.

Încă din timpul vieții lui Lullus existau la Paris, Montpellier sau Veneția cenacluri dedicate studierii scrierilor sale; răspîndirea doctrinei lulliene avea să aducă și reacții virulente, facultatea de teologie din Paris interzicînd în 1390 predarea lullismului. Secolul al XV-lea avea să marcheze un nou avînt al studierii lui Lullus, opera sa intrînd în atenția unor iluștri cărturari: Nicolaus Cusanus, Pico della Mirandola, iar mai tîrziu Charles de Bovelles, Agrippa von Nettesheim, Giordano Bruno sau Leibniz. Raimundus Lullus era convins că prin arta sa, ars inveniendi veritatem, poate înțelege ordinea întregii lumi reflectată în cunoașterea umană, oglindită în inegalabila sa artă combinatorie.