lev sestov

Lev Șestov

Nu puțini sînt cei care se întreabă de ce filosofia rusă nu are notorietatea, amploarea  pe care o au alte domenii ale creației, cum ar fi literatura, teologia, arta. Într-o enciclopedie care are o amplă secțiune despre filosofiile naționale, autorul se întreabă dacă un studiu asupra filosofiei ruse echivalează cu un studiu al filosofiei în Rusia. În studiul său autorul enumeră cîteva direcții majore ale gîndirii ruse și cîțiva autori de neocolit; printre ei scriitori unanim recunoscuți (Gogol, Dostoievski, Tolstoi sau Soljenițin), dar și cunoscuți teologi (Nikolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Nikolai Lossky, Vladimir Lossky, Vladimir Soloviov, Pavel Florenski). Rămîne întrebarea asupra filosofilor și filosofiei. O recentă apariție editorială, purtînd semnătura lui Michael Finkenthal, ne aduce în atenție un cunoscut și influent gînditor rus: Lev Șestov. Filosof existențial, gânditor religios, București, Editura Tractus Arte, traducere din limba engleză de Roxana Sorescu, 340 p., 2014. Autor al unei cărți despre D. Trost (Între realitatea visului și visul ca realitate), avînd în pregătire una despre Benjamin Fondane, Michael Finkenthal a studiat în România, Israel și Statele Unite ale Americii; este profesor la Universitatea John Hopkins din Baltimore, unde se ocupă de fizica plasmelor fierbinți. Lev Șestov (pe numele real Lev Isaakovici Schwarzmann) era fiul unui industriaș și comerciant evreu aparținînd “păturii superioare” a Kievului; Șestov este un gînditor dificil de înțeles prin pozițiile sale tranșante, prin opiniile radicale, prin stilul uneori ușor aforistic, dar și prin particularitățile biografice, Micheal Finkenthal urmînd în studiul său pas cu pas biografia și opera autorului rus.

Nu sînt deloc surprinzătoare primele rînduri din carte: “Poate că despre opera lui Șestov nu ar trebui să se scrie decât într-un stil aforistic.” Gîndirea sa are în mod deliberat un caracter asistematic și conștient antinomic care-și găsește o reflexie adecvată în forma sa de discurs, fondat pe eseu, aforism și metaforă. Șestov nu împărtășea idealul gîndirii raționale care cu bucurie elimina afectivitatea din domeniul cunoașterii; Șestov era mai curînd de partea adevărului vieții, motiv pentru care nu a fost niciodată atras de metafizică, de ontologie, de unde și dificultatea celor ce i-au citit și studiat opera: Șestov a fost un filosof existențialist sau un gînditor religios? Disputele cu filosofia academică nu vizau statutul cunoașterii și rațiunii; el însuși se considera filosof și așa îl considera și comunitatea filosofică. Nikolai Berdiaev scria: “Lev Șestov a fost un filosof pentru care filosofia era consubstanțială ființei; pentru el, filosofia nu reprezenta o specializare academică, ci o problemă de viață și de moarte.”

Aminteam de strînsa împletire între biografie și operă; Șestov a trăit o dramă personală începînd cu anul 1895, el nu putea mărturisi familiei dragostea pentru o tînără rusoiacă ortodoxă, cu care s-a și căsătorit în taină. Calea eliberării sale din labirint nu erau decît lecturile (Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski) și călătoriile, îndeosebi în ținuturile germanice. În aceste peregrinări descoperă filosofia lui Nietzsche, dar nu în profunzime, fiind un timp al căutărilor spirituale, al “începuturilor fără sfârșituri”, cînd dezamăgit de filosofi se apropie de poeți, apoi de Biblie. Apropierea de Nietzsche îl face să găsească influențe ale filosofului german în opera lui Tolstoi, scrie un eseu pe această temă, după care duce mai departe preocupările despre Nietzsche, de această dată în oglindă cu Dostoievski: ” m-am întors la Nietzsche și la Dostoievski; pe aceștia îi cunosc bine. Cu amândoi te poți certa, poți avea dispute amare, dar de plictisit nu te plictisești niciodată.” În ianuarie 1903 apărea la Sankt Petersburg Filosofia tragediei. Studiindu-l intens pe Nietzsche, Șestov scrie cîteva aforisme în care schițează o definiție a filosofiei: “Filosofia trebuie să renunțe la încercarea de a găsi veritates aeternae. Datoria filosofiei este aceea de a-l învăța pe om să trăiască în incertitudine [...] pe scurt, datoria filosofiei nu este să-i liniștească pe oameni, ci să-i tulbure profund.” Deloc preocupat de dizertațiile despre spațiu și timp, monism sau dualism, idealism sau materialism, Șestov crede că filosofia trebuie să înceapă cu întrebările despre locul și destinul omului în lume. El era deja un filosof existențial, sau după propria expresie un “văzător/un om cu vederea lăuntrică”, “omul care vede lăuntrul lucrurilor”, filosoful cel nou care caută metasophia.

Lev Șestov devine tot mai interesat de teologia creștină, citește misticii medievali, apoi acordă atenție scrierilor lui Luther, totul în intenția de a fundamenta căutările sale legate de metasophia întemeiată pe credința într-un Adevăr Transcendental, ocupîndu-se de controversele care au frămîntat creștinismul de la Conciliul de la Niceea pînă în timpurile moderne. “Din aceste oscilații dialectice, afirmă Michael Finkenthal, printr-un proces maieutic subtil, Șestov își distilează ideile cele noi privind legătura dintre individul prins în capcana subterană și noua viziune asupra unei credințe ce ar avea puterea, dacă nu să-l mântuiască, cel puțin să-i ofere o speranță.” Acum tendința lui Șestov de a amesteca filosofia cu gîndirea religioasă devine mai evidentă, ca și oscilațiile sale vizibile în treceri bruște de la teologii medievali la scriitorii în a căror operă filonul religios este evident, totdeauna convins că există o limită dincolo de care trebuie să mergi singur în conformitate cu ceva ce încă nu are un nume.

Revoluția bolșevică pune capăt unei etape în viața lui Șestov, și nu numai a lui, a unei întregi generații, și aici gîndesc doar la exilul în Occident. Unul din centrele emigrației ruse a fost Parisul, unde ajunge și Lev Șestov; în scurt timp reușește să cunoască celebritățile lumii intelectuale pariziene: Masson-Oursel, Albert Thibaudet, Henri Bergson, Levy-Bruhl, Paul Dejardins, André Gide, Henri Corbin, Jean Wahl, André Malraux. Totodată la Paris sau în străinătate, Șestov îi întîlnește pe Thomass Mann, Miguel de Unamuno, Reiner Maria Rilke, Max Scheler, Edmund Husserl. André Gide spunea că de la Nietzsche nu mai întîlnise pe nimeni care să-l impresioneze așa cum a făcut-o Șestov, iar Husserl, în ciuda divergențelor de opinii, găsea apropieri în privința argumentației celor doi. Mediul intelectual parizian era unul propice pentru Șestov; filosofia existențialistă, gîndirea tomistă și existențialismul religios se întretăiau cu preocupările filosofice pozitiviste, marxiste, personaliste, raționaliste. Respingînd întrebările epistemologice și ontologice Șestov era apreciat ca intelectual, ca eseist, dar mulți filosofi nu intrau în dispute filosofice cu el fie pentru că în construcțiile lui Șestov nu găseau nici o ușă (Gabriel Marcel), fie pentru că știau deja ce este ironia și disperarea (Jean Wahl), fie că vedeau în scrierile sale mai curînd “o agonie a credinței” (Jacques Maritain).

Șestov era tot mai convins că fără o trezire din somnul filosofiei tradiționale, dar și din al teologiei tradiționale acestea treptat nu vor mai spune ceva ființei, el încercînd să-l convingă pe Husserl că filosofia ar trebui să spijine ființa, nu gîndirea. Acesta este contextul în care Șestov este tot mai interesat de scrierile lui Kierkegaard la care a urmărit drumul de la decisiva criză existențială, asemănătoare cu a sa!, la gîndirea filosofică și religioasă. Cu un eseu despre Kierkegaard își începe Șestov ultima carte, Atena și Ierusalim, o critică radicală a întregii tradiții filosofice și a unei bune părți din tradiția religioasă a Europei. Șestov afirmă incompatibilitatea radicală și de netrecut între credință și rațiune, între cele două întinzîndu-se o “prăpastie a sensului”, căci esența credinței este o libertate nelimitată, în timp ce rațiunea este sinonimă cu o necesitate constrîngătoare. Din toate acestea este lesne de înțeles de ce Șestov era atașat de misticii germani, de idealismul filosofic german, de Nietzsche sau de Kierkegaard.

Veșnic nemulțumit, interogativ și critic, Șestov nu a creat o școală, dar a avut un urmaș, un tînăr pe care l-a influențat în căutările sale: Benjamin Fondane/ B. Fundoianu, născut la Iași, în 1898. Fondane, rămas toată viața poet, a fost atras de filosofie după întîlnirea cu Șestov; citind cărțile acestuia, Fondane va înțelege că împărtășește cu mentorul său “gustul pentru concret, pentru viu, pentru eroul individual și existența lui dramatică.” Michael Finkenthal a trasat traiectoria unei vieți așezînd cărțile lui Șestov ca borne ale gîndului neîncătușat, care nu cunoaște odihna, care caută neîncetat, fără să se sperie că întîlnește marginea.