arhetip-jungEditura Trei a asumat nu numai un frumos proiect editorial, ci și un strălucit proiect intelectual: editarea operei ilustrului psihiatru și psihanalist elvetian, Carl Gustav Jung. Din seria Opere complete, care este proiectată în 20 de volume, volumele 9 și 18 în două părți, volumul 14 în trei parți, au apărut 14 volume; alături de acestea au apărut Analiza viselor și monumentala Cartea roșie. Recent Editura Trei a publicat o lucrare despre C.G. Jung: Jolande Jacobi, Complex, arhetip, simbol în psihologia lui C.G. Jung, traducere din germană de  Daniela Ștefănescu, colecția “Psihologie-psihoterapie”. Jolande Jacobi a fost o apropiată colaboratoare a lui Jung, a fost profesor la Institutul C.G. Jung din Zurich; o altă lucrare scrisă de Jolande Jacobi, Psihologia lui C.G. Jung, a apărut în urmă cu cîțiva ani tot la Editura Trei.

Astăzi se discută cu multă lejeritate despre subiecte din varii domenii, invocîndu-se termeni a căror semnificatie scapă multora, termeni care intră în uzajul cotidian tot mai goliți de sensul original, tot mai goliți de înțeles. Jolande Jacobi amintește în prima propoziție a cărții de “încurcătura babiloniană a limbilor”, la fel de nocivă fiind și cea a termenilor, iar cînd este vorba de un domeniu nou cum este “psihologia abisală” înlăturarea confuziilor este un demers necesar și salvator al adevăratelor înțelesuri ale conceptelor fundamentale ale teoriei jungiene, “piloni de bază ai edificiului său ideatic amplu, care dau naștere deosebit de frecvent la înțelegeri greșite.”

Un astfel de termen este cel de complex, “viaregia spre inconștient”, alcătuit dintr-un nucleu și din asociațiile legate de el; deseori auzim că oamenii au complexe, dar ceea ce i se pare cu adevărat relevat lui Jung este că “aceste complexe pot să ne aibă ele pe noi.” După necesare considerații asupra fenomenologiei complexului, Jolande Jacobi insistă asupra deosebirilor dintre concepția lui Jung și cea a lui Freud; deși cei doi au mers pînă la un punct pe același drum, ei s-au despărțit cînd au abordat determinarea noțională a complexului: Freud vede complexul numai dinspre bolnav, Jung îl înțelege dinspre omul sănătos, susținînd că “un complex reprezintă acel fenomen de viață particular al psihicului care îi formează structura, că este deci în sine o parte componentă sănătoasă a acestui psihic. Ceea ce provine din inconstientul colectiv nu este niciodată un material «bolnav»; bolnav poate să fie numai ceea ce vine din inconștientul personal, dobândind acolo acea transformare și nuanțare specifice care se trag din integrarea sa într-o sferă individuală de conflict.”

Conceptul de arhetip s-a conturat în înțelesurile sale în prima parte a secolului trecut, ca imagine primordială, mitologem care cuprindea comportamente general umane; “arhetipul, scria Jacobi, reprezintă o enigmă profundă, care depășește capacitatea noastră rațională de înțelegere”. Arhetipul este o însușire structurală proprie psihicului; în opinia lui Jung arhetipurile nu sînt invenții arbitrare, ci elemente autonome ale psihicului inconștient, ele sînt fundamentele ascunse în adîncurile psihicului inconștient. Arhetipul are un rol determinant în viața psihică, are forță de zămislire. “Psihicul produce neîncetat în arhetipuri acele configurări și forme care fac posibilă cunoașterea ca atare. Nu există o idee sau o viziune esențială la baza căreia să nu se afle prototipuri arhetipale. (…) Astfel, arhetipurile nu sînt nimic altceva decât forme tipice ale înțelegerii și intuiției, ale trăirii și modului de a reacționa, ale comportamentului și modului de a îndura, ele sunt reproduceri ale înseși vieții”, subliniază Jolande Jacobi.

Cuvîntul simbol are o origine incontestabilă în grecescul symbolon, dar are un singur înțeles? O. Doering spunea că “simbolurile sunt parabole ale nepieritorului în forme de apariție ale vremelniciei”, în vreme ce Fr. Creutzer afirma că simbolul “poate să facă întrucâtva vizibil însuși divinul…Cu o forță irezistibilă atrage spre sine omul contemplativ și ne atinge inevitabil sufletul precum însuși spiritul timpului. Este o exuberanță clocotitoare de idei vii, care se însuflețește în el; (…) Aceste manifestări supreme ale facultății formatoare le numim simboluri…aceste categorii îi sunt specifice…momentanul, totalul, insondabilul provenienței sale, necesarul. Printr-un singur cuvânt sunt denumite aici fenomenul divinului și transfigurarea imaginii pământesti.” Jung a căutat să aducă cîteva clarificări ale înțelesului simbolului pentru psihologia abisală, constatînd confuziile între alegorie, semn și simbol, pentru el fiind simboluri doar cele cu o recunoaștere universală, nu convențională, nu accidentală. În acest univers al simbolului multe depind de tipul observatorului, de capacitatea de a privi o stare de lucruri în apariția sa concretă sau ca  expresie a necunoscutului. “Atâta timp cât este viu, simbolul exprimă un fapt care altminteri nu poate fi caracterizat mai bine. El este viu atâta timp cât este greu de semnificații. (…) De aceea e absolut imposibil ca un simbol viu, adică greu de înțelesuri, să ia naștere din raporturi cunoscute. Căci ceea ce decurge din aceste raporturi nu conține decât ceea ce s-a introdus în ele”, scrie Jung amintind că omul trăiește într-o nouă dimensiune a realității, și anume cea a interpretării. Jung numește simbolul și transformator psihic de energie, fiind “tămăduitor”.

C.G. Jung a fost preocupat de vise, de interpretarea și analiza lor; în terapia analitică lucrul cu visele înseamnă capacitatea de a lucra cu structura simbolică prezentă în crearea visului. Inițial seminariile lui Jung în care și-a expus conceptele psihologice și metodele analitice au fost cunoscute numai cîtorva jungieni, în cele din urmă Jung acceptînd publicarea lor într-un volum separat de Operele complete. Pentru psihiatrul elvetian “Visul este mica ușă tainică din lăuntricul cel mai intim al sufletului, ce se deschide în acea noapte cosmică primordială care era suflet, pe când nu exista încă nici pe departe o conștiință a Eului, și care va fi suflet, mult dincolo de ceea ce va putea să atingă vreodată o conștiință a Eului.” În sfera viselor se întîlnesc deseori motive arhetipale, dar și alte conținuturi ce provin din inconștientul colectiv; spiritul “rațional” excesiv neagă forța revelatorie a visului, deși “visul constituie, ca să zicem așa, o tentativă genială de a-i comunica psihicului prin limbajul său figurativ o înțelegere care acestuia îi lipsea și care tinde să creeze un nou echilibru”, scrie Jolande Jacobi. Interpretarea viselor arhetipale este dificilă întrucît visătorul nu le înțelege nici limbajul, nici sensul, fiind necesare corelații, analogii care merg uneori înspre mitologie, basm sau religie. În interpretarea viselor analistul trebuie să colaboreze cu cel ce povestește visul, care va mijloci cunoașterea atitudinii sale conștiente, cît și contextul ideilor lui spontane. Și în interpretarea viselor Jung s-a despărțit de Freud; psihanalistul austriac și-a limitat cercetările la conținuturile istoricului vieții personale a visătorului, ceea ce Jung numea “inconștientul personal”; Jung a pus accent pe arhetip și pe simbol, recunoștea în vis un întreg cu o structură asemănătoare unei drame. “Visele vin și pleacă atunci când vor ele. Sensul lor este adesea neclar, intenția lor necunoscută. Ele răsar si aduc cu sine imagini și adevăruri a căror profunzime ne uimește și întrece adesea puterea de înțelegere a omului. Dar imaginația nu își poate plăsmui nimic ce nu există deja pregătit în adâncurile sufletului”, observă Jolande Jacobi.

Schema de interpreatre jungiană a visului este aplicată de Jolande Jacobi visului despre animalul cel rău, al unei fetițe de 8 ani, un vis în care un animal cu multe coarne împungea și înfuleca animalele mai mici; din cele patru colțuri a venit mai întîi un abur albastru, apoi au venit patru dumnezei, animalul a murit, iar animalele mîncate au ieșit vii din el. Visul reprezintă o dramă în formă condensată, în acțiunea căreia analistul jungian distinge locul (ținutul fără frontiere al visului), timpul (eternitatea atemporală), dramatis personae (animalul cel rău cornut, animalele mici, aburul albastru, Dumnezeu și cei patru dumnezei), expoziția (animalul cel rău împunge si înfulecă animalele mici și se incolăcește ca un șarpe), peripeteia (vine un abur albastru din cele patru colțuri), punctul culminant (venirea bunului Dumnezeu, care erau patru dumnezei), lysis (animalul a murit, iar cele mîncate au ieșit vii din el). Acestei succesiuni evenimențiale, Jolande Jacobi îi adaugă în interpretarea sa  împărțirea între evenimentul inferior și cel superior, “pămîntesc” și “ceresc”. Sînt analizate rînd pe rînd aspectul dublu al animalului (femeiesc-pasiv, activ-bărbătesc, șarpe sau dragon, coarnele), strapungerea și devorarea, aburul albastru (“trupul pneumatic” al alchimiștilor, mijlocitorul între jos și sus, între pămîntesc și ceresc, albastru – culoare a spiritului, a lumii transcendente), patru (patru vînturi ale cerului, cuaternitatea este sufletul însuși), unul și patru (orice este pătrat tinde după un centru), renașterea (orice “renaștere” este precedată de o moarte). “Visătoarea este confruntată cu o realitate interioară care merge mult dincolo de capacitatea ei de înțelegere”, observă Jolande Jacobi cu o undă de regret că profunzimea visului rămîne în mare parte insondabilă datorită conciziei povestirii, iar forța misterului său e sporită de moartea fetei un an mai tîrziu; deși boala sa a fost instantanee, poate că sufletul copilei a avut o presimțire. E un vis în care s-au întîlnit stările de agitație ale propubertății, conflictele cu lumea din jur, angoasele provocate de întunericul din ea: “visul se poate înțelege eventual ca o «încercare» a inconștientului de a-i ilustra micuței visătoare pe de o parte imaginea cosmică primordială, pe de alta însă și imaginea omenesc-sufletească a drumului care duce prin moarte la o nouă viață.”

Apariția traducerii în limba română a cărții lui Jolande Jacobi apropie cititorii de semnificațiile în psihologia și analiza jungiană a trei concepte altminteri larg răspîndite. Se scrie mult despre Jung și din fericire se scrie temeinic; în ultimii ani s-au tradus în limba română numeroase cărți despre ego, despre Sine, despre vis, despre interioritate, cărți scrise de colaboratori ai lui Jung, de analiști jungieni. Încă este așteptată lucrarea care să integreze edificiului jungian cartea pe care Jung a ținut-o departe de privirile celor din afară: Cartea roșie, publicată abia în 2009, la mai bine de patruzeci de ani de la moartea sa. Nu exagerăm spunînd, pe urmele lui Jacques Monod, că întîlnirea cu Jung s-a petrecut  deopotrivă prin hazard și necesitate!