paracelsus_portraitPhilippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenmeim, mai cunoscut sub numele de Paracelsus (1493-1541) este una dintre fascinantele personalităţi care au trăit la întîlnirea a două epoci: Evul Mediu şi Renaşterea. A deprins de la tatăl său latina, medicina şi alchimia; despre Paracelsus nu se ştie cu siguranţă dacă a terminat cursurile de medicină, deşi este considerat în continuare una dintre marile personalităţi ale medicinei din toate timpurile. Jung spune că Paracelsus era născut sub semnul Scorpionului, „după tradiţia veche o zodie bună pentru medici, pentru cei meşteri în otrăvuri şi tămăduire.” Pe tînărul Paracelsus îl leagă de tatăl său o neasemuită iubire, dar psihanalistul nu poate trece sub tăcere că asupra lui Paracelsus apăsa viaţa netrăită a părinţilor, reticenţa celor din jur faţă de Wilhelm Bombast, urmaşul nelegitim al lui Georg Bombast von Hohenheim, mare maestru al Ordinului ioaniţilor. Resentimentele şi renunţările tatălui se vor preschimba la fiu într-o „revendicare ambiţioasă”, care avea o fire independentă, „a fost ca un uragan puternic, care a sfîşiat şi a învîrtejit tot ceea ce se lăsa oarecum urnit din loc. Ca un vulcan în erupţie, a răvăşit şi demolat, dar a şi inspirat şi stimulat.”

În tinereţe a fost atras de lucrările lui Isaac Hollandus, care i-au insuflat o dragoste profundă pentru alchimie, de altfel el nu va separa niciodată medicina de alchimie şi această uniune va fi una din caracteristicile şcolii paracelsiste. Tatăl său l-a trimis să studieze la Universitatea din Basel, apoi la Johannes Trithemius, abatele mănăstirii Sfîntul Iacob din Wurzburg, un maestru în alchimie, magie şi astrologie; apoi Paracelsus se va consacra unui lung periplu care-i va duce paşii prin Portugalia, Spania, Italia, Franţa, Ţările de Jos, Saxonia, Tirol, Polonia, Moravia, Transilvania; unii spun că ar fi fost şi în Orient. Oriunde a ajuns, Paracelsus a căutat să vindece bolnavii, a discutat cu bătrîni, cu vrăjitori, adunînd tot ceea ce i-ar fi folosit în practica sa medicală; unul îi transmitea un secret, altul îi dădea o reţetă miraculoasă, Paracelsus aduna totul, observa, compara, dobîndind o cunoaştere prodigioasă, acumulînd o „ştiinţă” pe care contemporanii nu i-o vor recunoaşte vreodată, ea negăsindu-se nici la Galen nici la Hipocrat. În peregrinările sale a lucrat în vastele laboratoare ale lui Sigismund Fugger, în Tirol; aceste călătorii îi vor aduce şi faima, aşa încît în 1525, consiliul oraşului Basel îl numeşte profesor la Universitate, dar nu se adaptează rigorilor academice, îşi ţinea cursurile în germană, „limba argaţilor şi a servitoarelor”, apărea pe stradă nu în ţinută oficială, ci în haine de laborant, iar pentru colegi „era omul cel mai odios, iar scrierile sale de medicină erau defăimate cu înverşunare.” În urma intrigilor adversarilor, cărora parte din arme fusese furnizată de prietenul şi discipolul Johannes Oporinus, Paracelsus este destituit şi ia din nou calea pribegiei, continuînd să scrie, să dezvolte un sistem original în care se întretăiau cunoştinţe şi noţiuni de magie, alchimie, medicină şi filosofie, un univers de idei care omului de astăzi, fără cunoştinţe despre cultura tîrzie medievală, i-ar lăsa impresia unei lumi obscure şi confuze.

Alchimia este cu siguranţă una dintre disciplinele cele mai neînţelese, dar şi cele mai blamate; puţini au fost cei care au luat-o în serios şi au căutat să-i descopere scopul înalt care nu are legătură cu presupusa trasmutare a plumbului în aur. Cunoscută din vechi timpuri, avînd înaintaşi precum Maria Evreica, Hermes Trismegistos, Zosim, Olimpiodor, alchimia înfloreşte în Alexandria primelor secole creştine, unde trăiau în armonie filosofia şi teologia, panteismul şi metafizica, credinţele şi visele, pentru ca începînd cu secolul al VII-lea arabii să devină noii propovăduitori ai cunoştinţelor alchimice, începînd cu Adfar, continuînd cu omeiadul Khaled, iar la începutul secolului al XIII-lea cu Djaber, care aparţinea sectei sufiţilor, moştenitori direcţi ai misticismului alexandrin. Pe măsură ce antichitatea rămînea în urmă, alchimia a început să nu mai fie percepută ca un sistem general de cunoştinţe, a început să fie văzută ca un amestec de artă şi de empirism care cultiva un cîmp de iluzii şi aventuri, alchimiştii începînd să fie asemănaţi mai mult cu magicienii, în ciuda faptului că în căutarea pietrei filosofale porniseră Albert cel Mare, Toma de Aquino, Arnaud de Villanova sau Ramon Llull. Renaşterea a readus spiritul la natură, la studierea universului ca un tot, la sesizarea raporturilor  care unesc părţile, într-un cuvînt propunea o filosofie a naturii fondată pe examinarea lucrurilor, dar toate acestea se găseau în cărţile de alchimie. Interesul Renaşterii pentru misticismul oriental, pentru cabală, pentru neoplatonism sau pentru pitagorismul alexandrin, descoperirea textelor hermetice, contribuţiile de uriaşă însemnătate ale unor umanişti precum Reuchlin, Pico della Mirandola, Nicolaus Cusanus, Gemistos Plethon sau Marsilio Ficino au deschis alchimia către noi orizonturi, altele decît cele ale panteismului antic sau ale alegoriilor sau abstracţiilor medievale. Unul din corifeii acestor noi înţelesuri era Paracelsus.

Cărţile lui Paracelsus sînt o pledoarie pentru libertatea ştiinţei în sfera ei de cunoaştere, pentru el ştiinţa fiind natura însăşi care se deschide privirii oamenilor. Lumina naturii, la Paracelsus, nu este numai o revelaţie care se oferă oamenilor prin studiul cerului şi al pămîntului; lumina naturii este înainte de toate un principiu al cunoaşterii. Este ca un soare ale cărui raze pătrund toate lucrurile, soarele prin care toate corpurile au transparenţa cristalului, soarele ale cărui raze intră în profunzimea pămîntului şi traversează spaţiile siderale, este ochiul prin care natura scrutează propriile profunzimi. Paracelsus dsitinge între ordinea ştiinţei şi cea a credinţei, între filosofia naturală şi religia revelată, între cunoaşterea naturală şi cunoaşterea supranaturală: una se înalţă de pe pămînt către cer, pe aripile raţiunii, cealaltă, coboară din cer pe pămînt, pe aripile graţiei. Identice în esenţa lor, ele trebuie să se reunească în om fără să se confunde. Ştiinţa fiind infinită, ca şi natura, cere concursul omului, dar ea nu este niciodată doar a unui singur om nici a unui singur popor. Paracelsus spunea că nu este un apostol, ci un filosof, filosofia sa fiind ştiinţa naturii. S-a spus că filosofia lui Paracelsus ar fi panteistă; panteismul confundă Dumnezeu şi natura, în vreme ce Paracelsus le distinge şi se încrede în doctrina creaţiei: „Nu se află în Cer şi nici pe Pămînt ceva atît de secret, ale cărui proprietăţi să nu le poată percepe. Mai precis, El cunoaşte şi vede cel mai bine, deoarece El este Cel care a creat toate lucrurile. Aşadar, El va fi Învăţătorul, Creatorul şi Îndrumătorul nostru în însuşirea adevăratei arte. Aşadar, Îl vom imita doar pe El, şi prin El vom învăţa şi vom atinge cunoaşterea acelei Naturi pe care El însuşi, Cu degetul Său, a întipărit-o şi a înscris-o în corpurile acestor metale.” Paracelsus admite sub numele de mare arcană sau mare mister (mysterium magnum), o materie primă, invizibilă, activă, de unde se nasc, la chemarea lui Dumnezeu, toate corpurile simple şi compuse, elementele, astrele, mineralele, plantele, corpul uman. Dincolo de spiritul uman el recunoaşte sub numele de spirit un principiu activ de organizare, de conservare a vieţii: spiritul animal, vital, în animale; spiritul vegetal în plante; spiritul sării, sulfului şi mercurului în minerale. Toate aceste spirite sau arcane particulare nu sînt decît diverse stări sau transformări ale marii arcane.

Ceea ce Paracelsus numeşte alchimie nu este decît dezvoltarea şi aplicarea necesară a filosofiei sale; alchimia nu era arta de a obţine aur, ci dobîndirea a tot ceea ce poate fi util urmînd operaţiile naturii, prima şi cea mai mare dintre toate alchimiile: „Această artă a fost înscrisă de Domnul Dumnezeul nostru, Creatorul Suprem, ca să spun aşa, într-o carte a metalelor, la începutul creaţiei, pentru ca noi să putem învăţa cu sîrguinţă din ea. Dacă însă cineva îşi va urma doar propria părere, nu numai că se va amăgi pe sine însuşi, ci şi toţi aceia care îi împărtăşesc ideile şi i se alătură. Căci omenirea s-a născut cu siguranţă în necunoaştere, aşa încît nimeni nu poate să înţeleagă nimic de unul singur, ci numai acele lucruri pe care le primeşte de la Dumnezeu şi le înţelege de la Natură.” Paracelsus îi condamnă pe învăţaţii care nu au urmat decît subtilităţile şi meşteşugurile propriilor invenţii, care dacă au învîţat ceva de la natură „au stricat la loc cu propriile fantasme, vise şi plăsmuiri”, încît de la ei nu este nimic desăvîrşit de aflat. În rîndul acestora sînt Aristotel, Hipocrate, Galen, Avicenna; dintre cei care au descifrat cartea naturii, Paracelsus îl aminteşte pe Mercurius Trismegistos, cel care a înţeles că trebuie să fie un imitator a ceea ce Dumnezeu a „imprimat în metale cu degetul său”, Trismegistos fiind părintele tuturor înţelepţilor şi al celor ce au urmat arta alchimiei cu dragoste şi dorinţă încredinţată.

Alchimia a fost parte integrantă a doctrinei lui Paracelsus, dar un element important al universului intelectual, o credinţă universal admisă în întreaga Renaştere. Filosofia alchimică, aşa cum se prezintă în opera lui Parcelsus, apare mai întîi ca un dimanism organicist, ca o specie de doctrină a evoluţiei, doctrină monistă, ca o doctrină a „evoluţiei ascendente şi nu a evoluţiei descendente”, pentru a relua formula aparent deconcertantă a lui Alexandre Koyré. Mysterium, prima materia, elementorum apar ca rădăcina nediferenţiată a lumii care, asemenea unui arbore al lumii, se înalţă, se ramifică, înfloreşte şi face fructe într-o progresie naturală, într-o evoluţie de la elemente frustre şi grosiere, la elemente pure, perfecte, organizate, animate, conştiente. Natura materială, corpurile, toate din una şi aceeaşi sursă, reprezintă grade diferite ale evoluţiei şi organizării, ele transformîndu-se unele în altele. Evoluţia naturală caută să producă această transformare pe care „artistul”, alchimistul nu face decît să o accelereze în laboratorul său. Transmutarea metalelor nu este decît un moment particular , important, dar nu central în doctrina alchimică, deşi în vremea lui Paracelsus, dar şi în mentalul colectiv de peste veacuri, alchimia era şi este văzută ca o operaţie de fabricare a aurului. Dar legenda se răspîndeşte totdeauna cu mai multă uşurinţă!

În practica zilnică artizanii metalurgi obţineau prin diverse combinaţii şi cu puterea focului aliaje cu calităţi şi proprietăţi noi, era ceva ce ţinea de evoluţia naturală a metalelor: „Nimeni nu poate nega faptul că aliajele dintre metale determină lucruri admirabile în sferele supranaturale, fapt care poate fi demonstrat prin numeroase probe, pe care le vom oferi în continuare. Făuriţi o compoziţie din şapte metale într-o serie convenabilă şi într-un timp propice, topiţi-le într-o singură materie omogenă, şi veţi dispune astfel de un metal în care veţi redescoperi împreună calităţile celor şapte metale reunite astfel.” Scriind despre făurari şi alchimişti, Mircea Eliade arăta că minerul şi metalurgistul grăbesc ritmurile de creştere ale mineralelor, colaborează la opera naturii; minerul, metalurgistul şi alchimistul, prin ritualuri iniţiatice şi mistere, aparţin aceluiaşi univers mental; alchimia va rămîne totdeauna o ştiinţă sacră, în vreme ce chimia s-a constituit după golirea substanţelor de sacralitate; în vreme ce chimistul observă exact fenomenele fizico-chimice, alchimistul este preocupat de „pătimirea”, „moartea” şi „nunta” substanţelor cerute de transmutaţia materiei (Piatra filosofală) şi a vieţii umane (ElixirVitae). Succesiunea de operaţii alchimice are ca scop „purificarea” materiei şi să permită naturii să acţioneze liber, metalele tangibile şi materiale fiind în realitate expresii, materializări ale puterilor dinamice. Alchimia vedea o indisolubilă legătură între cele din cer şi cele de pe pămînt, după învăţătura din Tabula Smaragdina („Ceea ce e jos e la fel cu ceea ce e sus şi tot ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos, pentru înfăptuirea minunilor lucrului unic”). Forţele şi germenii întrupaţi în metale nu sînt decît efluvii ale forţelor astrale; de aceea metalele corespund astrelor, ele sînt astre întrupate. De altfel, universul material este în întregime o întrupare şi o coagulare a elementum-ului.

În concepţia lui Paracelsus, întreg universul material este expresia astrum-ului; pentru că nu totdeauna îl exprimă bine, universul material evoluează, germenele viu al universului realizîndu-se în timp, lăsînd să coexiste gradele diverse, ceea ce explică multiplicitatea metalelor.  Puterea dinamică nu se poate realiza altfel decît întrupată în materie, rezultatul fiind metalul imperfect, metalul perfect, tinctura. Opera şi misiunea alchimistului constau în a degaja principiul transformării, esenţa, tinctura concentrată. În această transmutare nu trebuie văzut nimic altceva decît o scurtate a unui proces normal al naturii; întreaga materie metalică tinde să devină aur, germenele său împingînd-o în această direcţie. Metalele cresc şi tind către aur, pentru că în structura lor profundă, în mod virtual, ele sînt, ele evoluează către ceea ce încă nu sînt, aşa cum o fac toate fiinţele din univers. Din această perspectivă, viaţa întreagă nu este altceva decît un proces alchimic; ce este procesul renaşterii spirituale decît un proces alchimic? Corpul grosier nu devine prin magisterium-ul spiritului un corp spiritual după ce trece prin lichefiere, purificare, transfigurare? Astfel de analogii sînt caracteristice şcolii de gîndire alchimice. Aici totul este animat de credinţa că procesele lumii exterioare, lumii fizice, nu fac decît să repete şi să le simbolizeze pe cele ale sufletului. Dificultatea înţelegerii facile a cărţilor de alchime vine din faptul că totdeauna vorbesc în simboluri şi vorbesc totdeauna de două lucruri deopotrivă: despre natură şi om, despre lume şi Dumnezeu. Piatra filosofală este Cristos al naturii, şi Cristos este piatra filosofală a spiritului; mercurul fiind intermedair între soare şi lună este Cristos în lumea materiei, aşa cum Cristos, mediator între Dumnezeu şi lume, este mercurul spiritual al universului. Nu este o simplă alegorie, este o analogie profundă, aceleaşi simboluri aplicîndu-se proceselor materiale şi spirituale, între ele fiind o anume identitate. Dificultatea înţelegerii textelor alchimice constă în faptul că trebuie pornit în acelaşi timp de sus şi de jos, de la Dumnezeu şi de la om, de la natura naturantă şi de la natura naturată, într-o privire organicistă, care se roteşte părînd că iese din cadrele logicii. În prefaţa la Cerul filosofilor, Paracelsus se adresează celor dezamăgiţi că „munca” lor nu le-a adus răsplata aşteptată: nu era ceva în neregulă în Natură sau în Artă, totul era urmarea firească a „nepriceperii celui care operează această Artă.”

paracelsi-bombast-ab-hohenheim

Întreaga doctrină a lui Paracelsus se bazează pe relaţia între microcosmosul uman şi macrocosmosul universal, pe corespondenţa riguroasă între şapte planete, şapte metale şi şapte organe ale corpului: „Lumea este Macrocosmul şi omul este Microcosmul, iar elementele care există în primul există şi în ce de-al doilea. Toate influenţele care provin de la soare, de la planete şi astre acţionează invizibil asupra oamenilor, iar dacă aceste influenţe sînt malefice, ele vor avea efecte dăunătoare asupra lor. Dacă influenţele dăunătoare există în sfera sufletului nostru, ele pot să atragă asemenea influenţe astrale şi astfel să dea naştere la boli.” Este vorba de o cunoaştere medico-astrală sau magico-medicală care-şi află împlinirea în omul-astral sau omul zodiacal, omul celor 12 semne ale zodiacului. Scriindu-şi lucrările în germană, nu în latină aşa cum făceau profesorii vremii, renunţînd la multe din lucrările înaintaşilor, călătorind şi întrebînd vraci şi bărbieri, Paracelsus, care era deopotrivă tradiţionalist şi revoluţionar, conservator şi răzvrătit, a aplicat doctrina alchimică în practica medicală, sub numele generic creat de el, spagyria: „focul este cel prin care medicul creşte. De aceea, trebuie să stăpîniţi alchimia cunoscută şi ca spagyria. Ea ne învaţă cum să separăm minciuna de adevăr. Aceasta este lumina naturii: unde dovezile sînt vizibile şi se poate merge în lumină.” Pentru aflarea bolii este nevoie de foc, pentru ca lucrurile ascunse să fie văzute, să fie aduse la vedere; fiecare corpus constă în trei lucruri: sulphur, mercurius şi sal (sulf, mercur şi sare). Paracelsus dă exemplu unei bucăţi de lemn: ceea ce arde este sulful, ceea ce scoate fum este mercurul, ceea ce face cenuşă este sarea; în aceste trei substanţe se află sănătatea şi boala, nicidecum în cele patru humores care fac ca unul să fie sanguineus, alţii cholericus, phlegmaticus sau melancholicus. Bolile nu sînt cauzate de humor, boala este cauzată de substantiae ens: ens astrorum (principiul astrelor), ens veneni (principiul otrăvurilor, Paracelsus obişnuia să spună: „nimic nu e otravă şi totul e otravă; diferenţa este în dozare”), ens naturale (principiul natural, maladii datorate propriei constituţii fizice a omului), ens spirituale (principiul spiritelor)şi ens Dei (principiul lui Dumnezeu). Unul dintre exemplele oferite de Paracelsus este cel despre melancolie: a spune despre cineva că este melancholicus nu înseamnă mare lucru, pentru că natura nu ştie ce este melancholia, mai curînd ar trebui spus despre cineva că în obiceiurile sale este un saturnius şi lunaticus, pentru că melancholia nu este provocată de astre. Fiecare boală specifică se raportează la una din aceste cinci cauze sau entităţi; în mijlocul acestor cinci entităţi, medicul joacă un rol particular, ca om integrat realului şi lui Dumnezeu, ştiind să se sustragă lumii aparenţelor sociale pentru a se dedica studierii concordanţelor divine. Cărţile lui Paracelsus (cel care merge departe, în întîlnirea cu Celsus, celebru medic al antichităţii) aflate la jumătatea drumului între ştiinţă şi teosofie pun în discuţie tradiţionala medicină galenică, predată cu emfază în Universităţile vremii lui Paracelsus, care reducea bolile doar la cauze naturale. Paracelsus vede în natură nu numai fenomene, ci şi semne, minuni a căror cheie nu este dată decît servitorului oamenilor şi al lui Dumnezeu. Pentru cele cinci principii amintite mai devreme erau necesare cunoştinţe din varii domenii: pentru primul trebuia cunoştinţe de astronomie, de meteorologie, pentru otrăvuri trebuia ştiute virtuţile şi arcanele plantelor, pentru al treilea principiu erau necesare cunoştinţe de cabală şi de homeopatie, pentru entităţile spirituale trebuia ştiinţa drogurilor chimice în raport cu dezordinile mentale, în vreme ce entitatea divină impunea căutarea mîntuirii în Isus şi în Apostoli.

Paracelsus preţuia corespondenţa între planete, metale şi organele corpului uman; fiecare organ din corpul omenesc constituie manifestarea unor principii existente în univers şi acţionează potrivit principiului corespunzător. Iată cîteva astfel de corespondenţe: Soarele este în legătură simpatetică cu bolile de inimă, Luna cu bolile nervoase, Mercur cu pneumonia, Venus cu bolile de rinichi, Marte cu boli cu caracter acut şi violent, Jupiter cu bolile de ficat, iar Saturn cu melancolia. „Cerul este omul, şi omul este cerul, şi toţi oamenii sînt un singur cer, şi cerul este un singur om”, obişnuia să spună Paracelsus, subliniind astfel că fiecare din funcţiile organice ale vieţii este comandată de un Arche sau principiu director. Doctrina lui Paracelsus susţine că tot ce există în univers este manifestarea principiului universal de viaţă; în universul lui Paracelsus există viaţă pretutindeni şi toate fiinţele se află într-o strînsă legătură. Influenţele astrale nu acţionează direct asupra corpului fizic uman, ci asupra esenţei lui vitale: „Un om furios nu este furios doar în capul sau pumnul său, ci în întreg trupul său; o persoană care iubeşte, nu iubeşte numai cu ochii, ci cu întreaga lui fiinţă. Pe scurt, toate organele corpului şi corpul în întregul lui sînt forme de manifestare ale stărilor mentale universale. Corpul omului este casa lui, iar arhitectul care îl construieşte este lumea astrală. Dulgherii sînt, la o anumită perioadă, Jupiter, la alta, Venus, la o perioadă Taur, la alta Orion. Omul este un soare şi o lună şi un cer plin de stele; lumea este un om, iar lumina soarelui şi a stelelor constituie trupul său; corpul eteric nu poate fi apucat şi totuşi este alcătuit din substanţe, deoarece dacă nu ar avea substanţă nu ar putea exista.”

Sfidîndu-şi contemporanii, Paracelsus ardea manualele clasice de medicină, iar în lecţiile sale îşi susţinea credinţa de nestrămutat în asocierile cosmice, aşa cum le aflase el în tradiţia astrologică. „Teoria «astrum in corpore», scria C.G. Jung, este chiar ideea lui esenţială şi preferată, pe care o întîlnim pretutindeni, în cele mai diverse metamorfoze. Fidel concepţiei omului ca microcosmos, a pus «firmamentul» în corpul omenesc, numindu-l «astrum» sau «sydus». Pentru el era un cer endosomatic, a cărui orbită astrală nu concordă cu cerul astronomic, ci îşi are începutul în horoscopul individual, în «ascendent».” În opinia lui Paracelsus, un medic iscusit, „ingenios” este unul care va avea percepţia lucrurilor nesimţitoare, imperceptibile, unul care va şti ce este Melosina, ce sînt Permutatio, Transplantatio şi Transmutatio, ce este vizibil şi ce este invizibil, ce dă dulceaţă şi ce amăreală; pe toate acestea, şi încă multe altele, trebuie să le ştie medicul, să cunoască miracolele naturii şi strania concordanţă a microcosmosului omenesc cu marele univers („La cele din afară vede lăuntrul”). Lumina naturală despre care vorbeşte Paracelsus este una din formulările intuitive importante nu numai în scrierile lui Paracelsus, ci şi ca mod de înţelegere a lucrurilor. „Formularea intuitivă a acestei concepţii este, după modesta mea părere, scrie C.G. Jung, cel mai important act de istorie spirituală, pentru care nimeni să nu pizmuiască nemuritoarea glorie postumă a lui Paracelsus.”  Medicina reprezenta prin excelenţă lumina naturii, şi era considerată ca o religie. Întreaga ştiinţă a naturii se rezumă în arta focului, medicul este un alchimist, iar ştiinţa naturii este ştiinţa binelui şi a răului, iar medicul trebuie să înveţe despre lucruri discernînd între bine şi rău; lumina naturii nu este o iluminare, este un foc care purifică lucrurile pentru a le face să apară în spiritul lor. Medicul se naşte din foc, alchimistul se naşte de asemenea din foc, el trece proba prin care supune materia, aceasta va muri şi renaşte pentru a se face văzută adeptului, prima fază a opus-ului alchimic fiind moartea. Omul nu se naşte desăvărşit, el este o sămînţă care închide ca un mister totalitatea fiinţei care va veni. După singularitatea sa, această sămînţă este un dar al lui Dumnezeu, însă acest dar este un tezaur ascuns în pămînt, care, după o veche credinţă, trebuie să germineze, să crească şi să iasă din pămînt. Omul este statuia  pe care dalta sculptorului o face să apară din lemnul brut. Corpul vizibil care îl conţine, chiar dacă îl ascunde, este lemnul. Acest om interior nu este omul nemuritor al misticii creştine, dar la nivelul omului sideral, care este statuia sculptată în lemn, Paracelsus vorbeşte despre o altă naştere, o naştere care se situează într-o perspectivă terestră.

Perfecţiunea care rezultă din această naştere nu este cea a corpului glorios în perspectiva vieţii de apoi, este perfecţiunea naturii, orice corp se desăvîrşeşte urmînd timpul pe care-l are de parcurs şi care este înscris în misterul naşterii sale. Pentru alchimistul care lucrează la nivelul spiritului, această desăvărşire se efectuează deopotrivă în persoana adeptului şi în sînul materiei la care lucrează. Aşa cum vedem, fierul, material brut, nu este decît o sămînţă; Dumnezeu a creat toate lucrurile ca seminţe. Toate lucrurile trebuie să fie desăvîrşite, întrucît Dumnezeu nu şi-a încheiat creaţia. De aceea, susţinea Paracelsus, a instituit în natură o artă universală care va transforma lucrurile pentru a le aduce cît mai aproape de perfecţiune, sigur în limitele existenţei pămîntene al cărei capăt va fi, în ciuda a orice s-ar întîmpla, moartea. Această artă universală este alchimia. Munca asupra naturii este o alchimie universală care are ca scop desăvîrşirea creaţiei începută de Dumnezeu. Alchimia se practică mai întîi în sînul naturii, iar principiul de viaţă, Archaeus-ul, este focul universal al astrum-ului, simbolizat de soarele care guvernează toate procesele de creştere, soarele a cărui căldură ajută procesul de „coacere” care dă formă fiinţelor, le sculptează făcîndu-le astfel să treacă de la materia prima la materia ultima. Dar soarele despre care vorbeşte Paracelsus nu este soarele vizibil pe cer; soarele incubator şi cuptorar nu este un astru vizibil, este astrum-ul, focul universal care face omul vizibil, agent al primei revelaţii, cea care se situează la nivelul creaţiei lumii. Această alternaţă a văzutului şi a nevăzutului apare la Paracelsus şi cînd defineşte principiul de viaţă, Archaeus, o esenţă spirituală atotprezentă şi invizibilă: „Archaeus sau LiquorVitae constituie omul invizibil. Omul invizibil este ascuns în omul vizibil şi are forma omului exterior atît timp cît rămîne în acesta. Omul interior este, ca să spunem aşa, umbra sau dublura corpului material. El este partea cea mai nobilă din omul fizic. După cum imaginea unui om este reflectată într-o oglindă, tot aşa forma omului fizic este reflectată în corpul invizibil.”

Paradoxal la prima vedere, hermetismul este în măsură să lumineze multe situaţii epistemologice contemporane, scria Gilbert Durand, într-o carte despre om şi tradiţie. De mai bine de două milenii, hermetismul a traversat toate marile perioade ale culturii, transmiţînd cu fidelitate axa tradiţiei esoterice; curentul hermetist nu a fost niciodată blocat, nici în lungul Ev Mediu, nici în Renaştere, nici în Iluminism. Hermetismul reapare mai viguros în perioadele în care consensul cultural raţionalist atinge limita de saturaţie şi basculează în antiteza care aduce echilibru şi susţine ideea unei punţi între ştiinţele despre om. Zeul Hermes este brigandul, spărgătorul porţilor, pîndarul de noapte, ocrotitorul răspîntiilor, al trecerilor. „Nimic din el, scria J.-P. Vernant, nu este nemişcat, stabil, permanent, circumscris sau înscris. El reprezintă în spaţiu şi în lumea omenească, mişcarea, trecerea, schimbarea stării, transmiterea, contactele dintre elementele străine.” Durand consideră că obiectivarea, cauzalismul logic şi generalizarea constituie modelul raţionalismului deductiv al întregii ştiinţe occidentale, dar mai totdeauna „raţionalismul se epuizează în diverse scepticisme”, momente în care asistăm la „reîntoarcerea” lui Hermes, la avîntul hermetismului. Determinismul cauzal din fizica lui Aristotel îşi află contraponderea în principiul similitudinii, admirabil ilustrat de Paracelsus cînd vorbeşte de tripla corespondenţă între microcosmosul omenesc, lumea exterioară şi planete sau aştri. În plan medical, principiul similitudinii constă în substituirea alopatiei galenice prin izopatie şi homeopatie, propuse de Paracelsus. „Constatăm, în felul acesta, că întreaga opoziţie la adresa galenismului îngust, de care dau dovadă opera şi empiria medicală ale lui Paracelsus, constituie o vastă recurenţă a hermetismului şi a Principiului Similitudinii”, observă Gilbert Durand.

La Paracelsus microcosmosul uman este prin patru dintre entităţi similar macrocosmosului meteorologic, fiziochimic, psihosocial şi astrologic, în vreme ce Medicus este „un manipulator al similitudinii, arche printre arche” (Durand). Cosmosul paracelsian este tripartit: în centru ultima materia, încadrată de materia prima şi de cagastrum, corporalitatea coruptibilă; pe axa artei medicale în centru este medicus, încadrat de entităţile supralunare (ens naturale şi ens Dei) şi entităţile sublunare (ens substantiae, ens spirituale şi ens astrale), structura microcosmosului fiind tot tripartită: între spiritul etern şi corpul coruptibil se află corpul astral; tabloul chimic/alchimic este din cele trei elemente constitutive ale materiei: sare, suf şi mercur. Totdeauna hermetismul a urmărit să treacă dincolo de „obiectivitatea” lucrurilor, dincolo de suprafaţa lor!

La o privire superficială poate că mulţi se vor întreba de ce numele şi opera lui Paracelsus figurează în cele mai recente dicţionare şi enciclopedii filosofice, mai ales că pentru Paracelsus filosofia înseamnă metodă alchimică, dar în tradiţia alchimică expresiile philosophia, sapientia şi scientia sînt în esenţă identice. Încercările sale de a descoperi secretele ultime ale naturii şi ale omului au stîrnit admiraţia unor gînditori şi scriitori iluştri, cum ar fi: William Shakespeare, Jakob Bohme, Goethe, Rudolf Steiner, Ezra Pound, C.G. Jung, Gilbert Durand, Alexandre Koyré. Scrierile sale în care se împletesc misterele cu magia, medicina cu alchimia, filosofia cu astrologia dau seamă de adevărata Renaştere. Şi aici se vor găsi din cei care vor întreba ce are în comun magia cu luminoasa Renaştere, doar că Renaşterea este altceva decît au învăţat multe generaţii, Renaşterea a covieţuit cu Antireanşterea, o epocă artistică în care dăinuia goticul care întîlnea manierismul şi barocul incipient, o epocă în care astrologia, utopia şi raţiunea, basmul şi magia ţeseau urzeala unui fascinant ev. În acest ev a trăit Paracelsus, un spirit tipic pentru o mare epocă de tranziţie, iar „natura lui colcăie de vrăjitoare, incubi, sucubi, diavoli, silfide şi ondine”, după frumoasa expresie a lui C.G. Jung. În opera lui Paracelsus coexistă în bună armonie stratul arhaic-păgîn al superstiţiilor oamenilor de rînd, gnosticismul şi spiritul novator care dispreţuiesc autoritatea şi tradiţia; aparent trăia într-o insuportabilă contradicţie, încercînd să alieze spiritul liber, căutător, cu stagnarea la care l-ar fi condamnat revenirea la ceea ce fusese respins altădată: „El n-a renegat spiritul în care credea simţirea sa, ci i-a alăturat contraprincipiul materiei: pămînt faţă de cer, natură faţă de spirit, afirmă C.G. Jung. Prin aceasta, el nu a devenit un demolator orb, un geniu pe jumătate înşelător, ca Agrippa, ci un părinte al ştiinţelor naturii, un pionier al spiritului nou, aşa cum îl cinsteşte pe drept epoca noastră.”

În 1993 au fost celebraţi 500 de ani de la naşterea lui Paracelsus; cîteva oraşe elveţiene au găzduit marea expoziţie „Projecktgemeinschaft Paracelsus 500”, prezentată mai întîi la Einsiedeln, localitatea în care s-a născut celebrul medic şi alchimist. Exponatele dădeau seamă de epoca în care trăise Paracelsus, una în care moartea era pretutindeni, credinţele şi superstiţiile făceau parte din cotidian. În acea lume, Paracelsus a adus tratamente medicale novatoare şi a pus temeliile gîndirii analogice şi corelaţiei între om şi cerul lăuntric. Ca alchimist, astrolog şi cabalist era un spirit medieval, ca medic şi chimist deschidea calea medicinei moderne, astăzi recunoscîndu-se că unele concepţii paracelsiene sînt de o uimitoare modernitate. Neobosit căutător, nemulţumit de ceea ce-i oferea „autoritatea ştiinţifică” a timpului său, conducîndu-se după deviza „Alterius non sit, qui suus esse potest/Să nu fie al altuia ceea ce poate fi al tău”, Paracelsus este una dintre figurile luminoase ale Renaşterii, greu însă de înţeles pentru cel care nu a pătruns tainele fascinantei spiritualităţi medievale, cu luminile şi umbrele sale.