Marc Halévy avansează ideea că după perioada alexandrină și marile texte ale hermetismului, alchimia nu a fost decît operatorie, magică, materială și operativă, cele mai multe texte posterioare fiind traduceri ale traducerilor sau copii, singura care a dat „forță și vigoare” alchimiei fiind masoneria de rit scoțian cu idealul său de perfecționare

Marc Halévy este un nume cunoscut cititorilor acestui site. Este autorul a numeroase cărți despre subiecte privind noetica, științele complexității, mistica iudaică, spiritualitatea masonică. Un fizician cu cercetări de avangardă în domeniul teoretic poate găsi ceva demn de interes în alchimie, disciplină pe care mulți au așezat-o pe raftul de sus, alături de alte vechituri desuete și adunătoare de praf? Răspunsul, în recenta sa carte: Alchimie et Hermétisme. Science et philosophie, Escalquens, Editions Oxus, collection „Philosophie”, 2017, 448 p. Este bineștiut că unul dintre motivele aversiunii multora față de alchimie vine din concepția eronată a vulgului cum că alchimia se ocupă de asigurarea nemuririi și cu transformarea plumbului în aur. Dar cum totdeauna mai ușor este a sădi în mințile inculte orice năstrușnicie, cei preocupați de Alchimia simbolistă au devenit tot mai puțini, mai izolați, preferînd ca departe de ochii mulțimii să lucreze conform unui adagiu medieval: Lege, lege, relege, ora, labora et inveniens/Citește, citește, și iar citește, roagă-te, lucrează și vei găsi. Sigur, între alchimia operativă și Alchimia speculativă nu este un zid de netrecut, pentru că multe din gîndurile și

ideile alchimice se nasc prin observarea naturii; fascinația focului, pornită de la observarea sa, este la baza Marii Opere. Miza aventurii alchimice nu este nici știința în sensul pozitiv al termenului, nici descrierea naturii, ci trăirea ei, de aceea aventura alchimică este o aventură interioară. Marc Halévy discută despre chimie, pe care o așază sub semnul paradigmei analitico-mecaniciste, evocînd un scurt istoric de la filosofii ionieni pînă la descoperirile științei moderne. Urmează o privire de ansamblu asupra alchimiei așezată în paradigma holistico-organicistă, o alchimie departe de materialitatea vulgară a lumii, departe de hazard, ceea ce i-a atras ostracizarea din partea pozitivismului și a scientismului. Într-o lume îndoctrinată materialist, care trăiește sub spectrul unui păgubos mecanicism, este greu de discutat despre singularitatea demersului alchimic, care nu lucrează cu reactivi și formule, ci se interesează de un proces. Cînd vorbește…

Arthur Edward Waite nu și-a propus să realizeze o sinteză teoretică a alchimiei văzută ca operă spirituală, ci doar să înfățișeze cititorului fișe biografice, a căror lungime tipografică nu este nicicum proporțională cu opera celor prezentați.

Știință misterioasă, alchimia a atras de-a lungul vremii oameni venind din orizonturi diferite ale cunoașterii, ale poziționării sociale, ale confesiunii religioase, toți atrași de curiozitățile unei arte care continua să atragă dincolo de eșecurile și dezamăgirile celor care vedeau în alchimie un pur exercițiu de transformare a metalelor, neîntrezărind că adevărata alchimie căuta să descopere starea superioară a lucrurilor umane. Biblioteca alchimică este alcătuită din zeci de mii de volume scrise de mii de autori și este extrem de diversă mai cu seamă datorită terminologiei care a variat de la o epocă la alta, de la un autor la altul; un subiect controversat încă este aria geografică în care s-a născut alchimia: să fi fost Babilonul, sau Egiptul, de ce nu Grecia? Alchimia a evoluat odată cu arta prelucrării metalelor, cu experiențele chimice, cu noile abordări culturale; în același timp, în fața asaltului exercitat de profani, alchimiștii au ales un limbaj încifrat care a ascuns adevăratul înțeles de ochii neinițiaților. Despre alchimie s-a scris mult, și cu temei, cu măsură, cu stăpînire a temelor, operei și termenilor, dar și cu diletantism în dorința de a

atrage un public dispus să accepte elucubrații, deloc interesat să treacă dincolo de suprafața lucrurilor. S-au scris istorii, s-au redactat dicționare, s-au realizat antologii de texte alchimice. Amintesc doar cîteva: Dom Antoine-Joseph Pernéty, Dictionnaire mytho-hermétique; Françoise Bonardel, Philosopher par le Feu. Anthologie des textes alchimiques; Christian Montésinos, Dictionnaire raisonné de l’alchimie et des alchimistes; Marcelin Berthelot, Collection des anciens alchimistes grecs; Eugène Canseliet, L’Alchimie expliquée sur ses textes classiques; Walter Scott, Hermetica. În România nu au existat preocupări în domeniul alchimiei, motiv pentru care atunci cînd chingile ideologice au cedat, editurile nu au avut un program coerent de traduceri, cele mai multe alegînd varianta facilă a traducerii unor titluri nesemnificative cultural, dar atrăgătoare pentru neinstruiți. Singura editură din România care a asumat un program editorial autentic în domeniul traducerilor textelor alchimice majore este Herald, care…

Cartea lui Felix Fabart, cu toate omisiunile și confuziile terminologice, este un tribut adus ocultiștilor care au încercat să redea viață vechilor inițieri pentru a accede la cunoștințele prime.

Doar simpla menționare a cuvîntului ocultism stîrnește reacții diferite, patimi și multă confuzie. Totdeauna a fost așa, dar atitudinea de vehementă împotrivire față de științele oculte s-a intensificat odată cu Iluminismul și noua doctrină a materialismului și raționalismului. În ceea ce privește terminologia, viu subiect de erori și neînțelegeri, situația ocultismului este asemănătoare cu a esoterismului. În cazul esoterismului, adjectivul esoteric a apărut cu foarte multe secole înaintea substantivului esoterism, aici perpetuîndu-se și eroarea de a-i atribui termenul de esoteric lui Aristotel, cînd el a fost creat de Lucian din Samosata. În cazul ocultismului, adjectivul ocult datează din secolul al XII-lea, iar termenul de ocultism a fost creat de Eliphas Levi, la mijlocul secolului al XIX-lea. Eliphas Levi credea că a găsit doctrinele secrete ale evreilor, caldeenilor și egiptenilor, cheia întoarcerii la unitatea științei și a religiei: știința timpurilor noi dincolo de fracturile istorice. Pentru că am amintit cei doi termeni, care pentru unii pot părea similari, să menționăm opinia curentă a specialiștilor că în vreme ce ocultismul este un ansamblu de practici, esoterismul este un ansamblu teoretic susceptibil să

facă posibile aceste practici. Acceptat sau blamat, înțeles în dreapta sa măsură sau atribuindu-i-se un înțeles mult prea extins, ocultismul este un fenomen apărut din antichitate și perpetuat în timp. O recentă apariție editorială este tocmai despre formele ocultismului de-a lungul vremii: Felix Fabart, Istoria filosofică și politică a ocultismului. Magie, vrăjitorie, spiritism și alchimie, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, București, Editura Herald, colecția „Quinta essentia”, 2018, 256 p. Într-o istorie a esoterismului și a științelor oculte, Jean-Paul Corsetti scria că „ocultismul a fost cînd în armonie cu însăși cunoașterea filosofică și spirituală a timpului, cînd în opoziție și perceput ca subversiv, ca suma fantezistă și greu de înțeles a unor divagații cu iz de pucioasă, destinate să invoce puterile malefice. În orice caz, el a adoptat moduri de exprimare variabile care trebuie să fie înțelese în funcție…

Citind cartea lui Jean d’Espagnet ne convingem încă o dată că totul în alchimie este enigmă; originile ei se pierd în noaptea timpurilor, pentru alchimia occidentală propunîndu-se mai multe surse, cum ar fi Mesopotamia, Egipt sau Islam. Dincolo de aspectul pur material, alchimia prezintă un fundal filosofic și spiritual, pentru că alchimia viza eliberarea omului de fatalitatea materială.

Magistrat și alchimist francez, Jean d’Espagnet (1564-1637) este cunoscut pentru operele sale esoterice: Le miroir des alchimistes, 1609; Arcanum Hermeticae philosophiae,1616, și Enchiridion Physicae Restitutae, 1623. De puțin timp, ultimele două titluri amintite mai sus au apărut în limba română: Filosofia antică restituită în puritatea ei. Opera secretă a filosofiei lui Hermes, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, București, Editura Herald, colecția „Quinta essentia”, 2018, 232 p. Filosofia antică restituită în puritatea ei debutează cu o pledoarie în favoarea filosofiei naturale, arătîndu-si admirația pentru școlile filosofice antice, fără a putea adera la vreuna dintre ele. Îi recunoaște lui Aristotel statutul de Părinte al Filosofiei, dar pe bună dreptate deplînge uitarea în care a căzut filosofia celor mai vechi decît Aristotel, cei care au vorbit primii despre natură, despre materia primordială. Vorbind despre crearea lumii, Jean d’Espagnet amintește un principiu, Hylam, aproape inaccesibil minții omenești, căci a precedat materia primordială, nu are corp, este mai mult o umbră vastă: „Dar mintea omenească nu ar putea concepe acest principiu imaginar decît visînd, iar imaginația noastră este incapabilă să-și reprezinte cu fidelitate acest haos, acest

sălaș al tenebrelor.” Jean d’Espagnet continuă scriind despre mintea ziditoare care a urzit și a început țesătura care a dus la crearea a două principii universale, unul formal și unul material, adică Cerul și Pămîntul. Cum au evoluat elementele? Întrebarea se justifică din perspectiva pe care o propunea Lucrețiu, anume că lucrurile sînt alcătuite din principii insesizabile; principiile care alcătuiesc sfera inferioară a Universului impure, umbre și fantome ale elementelor. Sînt enumerate cele patru elemente fundamentale (pămînt, aer, apă, foc) pe marginea cărora autorul face mai multe considerații inspirate din scrierile vechilor filosofi greci, dar vorbește și despre un al cincilea element, „un spirit eteric, incoruptibil, care este adus pe pămînt de către lumină și mișcare, reieșind din calitațile corpurilor celeste, care pregătește elementele pentru amestec și pentru a primi suflul vital, conservînd naturile individuale de la…

Studiile lui C.G. Jung despre alchimie au pus în lumină un fapt neștiut pînă la el, anume că la temelia alchimiei și a psihologiei moderne ale inconștientului sînt aceleași procese psihice, iar pentru pătrunderea adevăratei lor semnificații înțelegerea intelectuală nu este suficientă.

Este un fapt binecunoscut că apropierea lui C.G. Jung de esența alchimiei s-a produs în 1928 după ce prietenul lui, Richard Willhelm, i-a trimis traducerea în germană a tratatului de alchimie chinezească Secretul Florii de Aur. Cu doi ani mai devreme avusese un vis premonitoriu, era în Tirolul de sud, în timpul unui război, în plin secol XVII. De ce XVII? Pentru că fusese veacul de aur al alchimiei moderne. Dar la acea vreme, lui Jung alchimia i se părea ceva „colateral și grotesc”, pentru ca după lectura cărții lui Herbert Silberer despre mistică și simbolistica ei să afirme că „textele alchimice tîrzii sînt fantastice și baroce; numai dacă știi deja să le interpretezi recunoști că și în ele zac multe elemente valoroase”. După ce a citit Secretul Florii de Aur, C.G. Jung marturisește în Amintiri, vise, reflecții că „Atunci s-a născut în mine dorința de a-i studia pe alchimiști”. A cerut unui librar din Munchen să-i trimită cărți de alchimie; a primit o culegere voluminoasă în două volume: Artis Auriferae Volumina Duo (1593), ale cărei ilustrații i se păreau

o „absurditate”, așa încît lucrarea a rămas doi ani necitită, pîna cînd „lectura a devenit fascinantă și incitantă. E adevărat că textul continua să mi se pară un nonsens evident, dar adesea dădeam peste fragmente care îmi păreau semnificative și ocazional găseam chiar anumite fraze pe care credeam că le înțeleg. În cele din urmă am recunoscut că era vorba de simboluri, care-mi erau cunoștințe vechi.” Tot mai captivat și tot mai adîncit în citirea vechilor texte alchimice, C.G. Jung deslușește înțelesul visului în care era prizonier în secolul al XVII-lea: „Da, asta este! Iată-mă deci condamnat să studiez întreaga alchimie de la începuturile ei!” Cu timpul, expresii și locuțiuni precum solve et coagula, lapis, unum vas, prima materia, ciudate la început, i-au devenit familiare; a adunat, notat și înțeles mii de cuvinte legate de operațiunile alchimice, iar această apropiere…

Marie-Louise von Franz vede finalitatea secretă a alchimiei în transformarea personalității și în atingerea plenitudinii, nu în transmutarea plumbului în aurul vulgar! Un filosof francez, Jean Bies, spunea că Jung a salvat tezaurul alchimic de la înmormîntare. Cîtă dreptate avea!

În celebra sa lucrare Psihologie și alchimie, C.G. Jung deschide noi cîmpuri de cercetare apropiind alchimia de psihologie, fără a vedea în aceasta o deschidere teoretică, ci o paralelă remarcabilă între materialul pe care lucra, psihicul, și materia alchimică. După anul 1930 alchimia a devenit o preocupare constantă a ilustrului psihiatru elvețian, colaboratori ai săi oferindu-și sprijinul pentru traducerea unor texte din greacă și latină. Unul dintre acești colaboratori, devenit el însuși nume remarcabil în teoria psihologică și practica psihiatrică, este Marie-Louise von Franz. Necunoscută pînă acum cîțiva ani în România, decît unui restrîns grup de specialiști și cunoscători, Marie-Louise este prezentă tot mai des prin traducerile cărților sale, misiune pe care au asumat-o Editurile Herald și Nemira. Dimensiuni arhetipale ale psihicului, o carte despre analiză, despre omul modern și aventura vieții care poate fi găsită numai pe tărîmul interior al inconștientului; Psihic și materie, unde în douăsprezece capitole discută despre timp, sincronicitate, ideea alchimică a macrocosmosului și microcosmosului; Psihoterapie. Experiența unui practician jungian, adună prelegeri care explorează aspecte ale psihoterapiei jungiene; Visele și moartea. Ce ne spun visele muribunzilor, unde explorează universul

oniric al omului și legăturile visului cu lumile vizibile și invizibile; Problema Puer Aeternus este o carte despre bărbatul identificat cu arheripul puer aeternus, cel ancorat în psihologia adolescentină, copilul etern fiind una dintre cele mai grave dificultăți ale psihicului contemporan; Pisica. O poveste despre răscumpărarea femininului pornește de la un basm românesc, Pisica, despre o prințesă care se transformă în pisică, trup în care va rămîne pînă cînd un fiu de împarat îi va tăia capul; o poveste despre răscumpărarea femininului, de ce pisica? C.G. Jung i-a prețuit Mariei-Louise von Franz dăruirea pentru terapie, dar și pentru alchimie, suprema dovadă de încredere fiind includerea în volumul al XIV/3, din Opere complete, a traducerii și comentariilor asistentei sale la Aurora consurgens, un tratat alchimic atribuit lui Toma de Aquino. De curînd a apărut traducerea unei noi cărți…

Laure de Neith îndeamnă la căutare, la lecturi, la experimente, la asumarea posibilelor eșecuri și rătăciri în labirint, pentru că fiecare ființă umană pornită într-o căutare inițiatică totdeauna reînnoită va ajunge să înțeleagă originea lumii și misterele sale.

Pierre Séa și Laure de Neith, cărora li s-a alaturat Jean Haab, alcătuiesc un trio cunoscut în lumea francofonă pentru pasiunea comună pentru alchimie. Sînt autorii cărților Symphonie alchimique, Quintessence, cărora de curînd li s-a adăugat Alchimie de la Lumière unie vers Sel, Editions de la Hutte, Jean Solis éditeur, 2017. E o lucrare în care fiecare imagine mai explicit sau mai voalat alchimică este precedată de cîteva rînduri care sintetizează proceduri, experiențe sau termeni  care surprind esența alchimiei. Fiecare din cei trei autori amintiți semnează cîte o scurtă prefață. Jean Haab pornește de la învățătura alchimică profesată în anii '70 ai secolului trecut de F.A.R.C. (Frères Aînés de la Rose Croix), de la cunoștințele alchimice primite de la André Savoret și de la Jean Bourciez; gnoza celor din F.A.R.C. suferea de grave omisiuni, printre acestea neacordarea unei suficiente atenții distincției între latura spirituală și latura operativă a alchimiei. Dinspre partea operativă, cei din F.A.R.C. prezentau avantajul că fraternitatea lucra cu cinabru (sulfura de mercur), nu cu focul vulgar. Pierre Séa își amintește ucenicia alchimică, dar sînt mulți cei care pot susține cu tărie că au atins

măiestria?, sub îndrumarea lui Roger Caro, cel care i-a dezvăluit tainele uceniciei alchimice cu ajutorul cinabrului: „Această cale este o cale de analogie și o practică de școală. Dacă ea este bine condusă, cu artă, ea ne face să trăim prin cele cinci simțuri, și mai ales în inima noastră, toate fazele, culorile și subtilitățile Marii Opere.” Prima muncă a unui alchimist este cea de a căuta Spiritul universal, Spiritul care creează și animă, Prima materia. Pierre Séa descrie succint etapele lucrării alchimice, subliniind că nu este nevoie să cădem în capcana sau fantasma de a verifica dacă Piatra obținută transformă plumbul în aur; validitatea lucrării alchimice se încearcă prin însuflețirea unei plante muribunde cu ajutorul unei fărîme din Piatra alchimică. „După ce a colaborat cu apa, focul, luna și soarele, alchimistul este…

Dacă în textul lui Hermes identifică metoda psihologică, iar în cel al lui Eudoxus metoda magnetică, Israel Regardie consideră că există și un al treilea punct de vedere, anume teoria magică, un domeniu interior care cuprinde unitatea vieții și a conștiinței, acțiune prin care viața interioară este trezită la o activitate reînnoită

Esoterismul, ocultismul, alchimia ocupă un loc considerabil în panoramicul editorial românesc al ultimelor două decenii. La prima vedere s-ar putea spune că este o inflație de literatură alchimică sau despre alchimie; în adevăr, explicația numărului relativ mare de cărți despre alchimie este simplă: decenii de-a rîndul alchimia a fost asimilată unor practici lipsite de orice suport științific, unui discurs înșelător, și din acest motiv nu au apărut cărți subscrise domeniului. Acum apar deopotrivă traduceri ale marilor tratate alchimice, cît și lucrări despre istoria alchimiei sau interpretări ale practicii alchimice așa cum apare ea descrisă de marii autori. În fapt este un proces de recuperare a unui domeniu, a unei discipline neglijate pe nedrept, condamnată de furia unui fals raționalism, a unui raționalism „fără frontiere”. Mulți contemporani continuă să privească cu detașare și condescendență domenii peste care decenii de totalitarism și înstrăinare au așternut tăcerea. S-au cuibărit prejudecăți greu de dislocat, una dintre acestea fiind înțelegerea rudimentară a alchimiei ca exercițiu de transformare a metalelor, o anecdotă adînc înrădăcinată în mentalul colectiv. În secolul al XX-lea au existat numeroase încercări de a scoate alchimia din limitele în care fusese constrînsă

să trăiască, apreciindu-i-se deschiderile spirituale, subliniindu-se cu convingere că alchimia lucrează pe un alt plan decît știința empirică, că principalele ei strădanii sînt îndreptate spre descoperirea stării superioare a lucrurilor umane. Unul dintre autorii care au schimbat percepția asupra alchimiei a fost ilustrul cărturar C.G. Jung, prin cartea sa Psihologie și alchimie, prin comentariile la traducerile făcute de prietenul său Richard Wilhelm. Alături de Jung au fost numeroși alți autori care au încercat să redea alchimiei dacă nu gloria de altădată, cel puțin statutul de altădată, acel de cale de mijloc. Unul dintre acești autori a fost Israel Regardie (1907-1985); recent, una dintre cărțile sale a fost tradusă în limba română: Piatra filosofală, București, Editura Herald, colecția „Quinta essentia”, traducere din limba franceză de Gabriela Nica și Marius Cristian Ene, 2017,…

Cartea lui Etienne Perrot este o invitație adresată omului contemporan, afundat în conformisme și prea multe prejudecăți despre ineluctabilul progres, de a urma calea transformării, acolo unde se împletesc în chip miraculos conținuturile inconștientului, simbolismul oniric și alchimia medievală.

Pînă de curînd numele lui Etienne Perrot era cunoscut doar unui cerc restrîns de cunoscători ai literaturii consacrate alchimiei sau visului. Apariția colecției “Philemon”, coordonată de Lavinia Bârlogeanu, la Editura Nemira, a însemnat deschiderea interesului către scrierile autorilor care au ales să continue cercetările în nota deschiderilor aduse în psihologia analitică de C.G. Jung. Așa au ajuns citiți și cunoscuți Marie-Louise von Franz, Robert Moss, Edward F. Edinger, Etienne Perrot. Acesta din urmă este la a treia apariție în colecția “Philemon”; De la Dumnezeu la zei este cartea unui spirit neliniștit care, sub forma unei confesiuni ne face părtași la căutările din lăuntrul său, în vreme ce Visele și viața este despre vis ca expresie a naturii interioare, visul fiind peregrinatio, căutare, amestec de divin și demoniac, sacru și profan. Recent a aparut o nouă traducere din cărțile lui Etienne Perrot: Calea transformării după C.G. Jung și alchimie, București, Editura Nemira, colecția “Philemon”, traducere din limba franceză de Doru Mareș, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, 2016, 412 p. Opera lui C.G. Jung și-a făcut greu loc în Franța, “demolarea fortăreței carteziene” s-a făcut anevoios, mult timp spiritul

francez fiind identificat cu cartezianismul; apoi mai fusese și furia iluministă care aruncase anatemna asupra alchimiei și esoterismului. Astăzi pare ușor straniu că în Franța anilor ’70 ai secolului al XX-lea numele lui C.G. Jung nu era privit cu simpatie, era privit cu scepticism; să nu ne mirăm, era aceeași Franță în care universitarul Pierre Riffard a fost refuzat succesiv de șapte conducători de doctorat; a susținut teza, L’Idée de l’ésoterisme, într-un tîrziu, sub coordonarea lui Jean Deprun. Noile concepții, marile schimbări în ordinea spiritului sînt acceptate greu. Problema omului și a destinului său nu era una facilă, rezolvată o dată pentru totdeauna de psihologia academică sau de cea strict medicală, ambele împotmolite în formule seci, desprinse de viață, în vreme ce fiecare subiect/pacient are o viață trăită în concretețea faptelor, gîndurilor, bucuriilor…

Moștenitoare a filosofiei antice, a religiei vechilor egipteni, a gnozei alexandrine, a cabalei, a rozicrucianismului, alchimia nu a fost niciodată dogmatică, datorînd perenitatea sa plasticității, facilității de adaptare și de metamorfoză.

Secolul al XIII-lea a fost apogeul Evului Mediu, a fost epoca în care au apărut marile sinteze doctrinale, fructele cele mai de preț ale vastei mișcări intelectuale și culturale cunoscută sub numele de scolastică. Multă vreme din dorința de a sublinia strălucirea Renașterii, aceasta era contrapusă Evului Mediu întunecat; cum putea fi întunecat un veac, ne referim aici doar la cel de-al XIII-lea, în care au trăit și scris Sf. Bonaventura, Albert cel Mare, Toma de Aquino, Siger de Brabant, Ramon Llull, John Duns Scotus sau Roger Bacon? Evenimentul care a marcat viața intelectuală a secolului al XIII-lea a fost pătrunderea filosofiei în cercurile creștine. Pentru prima dată, gîndirea occidentală se afla în prezența unei sinteze filosofice și științifice puternice, de inspirație naturalistă, incompatibilă în multe privințe cu viziunea creștină asupra universului. Cărțile lui Aristotel aduceau occidentului latin revelația unei cunoașteri a cărei noutate, bogăție, rigoare și armonie îl surprindea. În școlile de arte liberale, curiozitatea maeștrilor dar și a discipolilor se deschide către Organon, către Metafizica sau Etica lui Aristotel, filosoful grec fiind escortat de o impunătoare suită de filosofi

păgîni. Pătrunderea literaturii filosofice noi a avut un dublu ecou: pe de o parte a influențat viața intelectuală, filosofia și teologia, pe de altă parte a stîrnit reacția Bisericii care a condamnat aristotelismul, fără a putea opri expansiunea sa; după 1250, filosofia și teologia erau fundamental impregnate de un aristotelism eclectic, inspirat de Augustin, Avicenna, Averroes, amestecat cu elemente neoplatoniciene. Secolul al XIII-lea a fost deopotrivă și unul al afirmării alchimiei, printre promotorii ei regăsind nume ilustre ale teologiei, cum ar fi Albert cel Mare, Toma de Aquino, Arnaud de Villanova sau Roger Bacon. Toți sînt autori de tratate de alchimie, dar primilor doi, cunoscuți cu precădere pentru scrierile lor teologice, mult timp nu li s-a recunoscut paternitatea operelor alchimice, fiind considerate apocrife. Astăzi tot mai multe istorii și dicționare ale filosofiei și ale teologiei trec în dreptul lui…