Masoneria explicată prin imagini (III)

Ca şi în lucrările precedente, Percy John Harvey alătură studiului structural al simbolismului masonic un bogat suport iconografic ca mijloc de interpretare şi reprezentare, în gradul de maestru simbolismul instrumentelor lăsînd loc apropierilor conceptuale şi spirituale ale muncii, ritualului consacrat legendei lui Hiram. Cu această recentă apariţie editorială, Percy John Harvey încheie trilogia al cărei prim volum  a apărut în 2013: La Franc-Maçonnerie expliquée par l’image. Tome 3: Le grade de Maître, Paris, Editions Maison de Vie, 2015, 320 p.

Camera de mijloc apare în textele masonice în anul 1730, o dată cu celebra „dezvăluire” făcută de Samuel Prichard în Masonry Disected, dar îşi are sursa în descrierea Templului lui Solomon: „Şi a mai făcut o clădire lîngă zidul templului, cu trei caturi în jurul pereţilor templului, în jurul Sfintei Sfintelor. (…) Intrarea în catul de jos al clădirii era pe partea dreaptă a templului. Pe scări în spirală se suiau la catul din mijloc, şi de la catul din mijloc, la catul al treilea.” (Cartea a treia a regilor 6, 5-8). Pornind de la scrierile biblice au apărut şi reconstruiri ale Templului de pe muntele Moriah unde Solomon a aşezat Templul; în lucrări religioase medievale apăreau desene pline de detalii din scene cotidiene din timpul construcţiei Templului, deşi nimic nu proba vreun raport cu ceea ce s-ar fi petrecut pe adevăratul şantier! Nici mare parte din tablourile lojii maeştrilor nu sînt departe de păguboase fabulaţii. Nimic nu era mai la îndemînă decît deschiderea Bibliei! Dar aici, ca şi în alte locuri, intervine perfidul joc al aproapelui şi al departelui! În anul 1747, în lucrarea Les Franc-Macons ecrases, Larudan prezintă tabloul lojii maeştrilor, o gravură care înfăţişează loja într-o stare de dezolare, care exprimă tulburarea produsă de uciderea maestrului Hiram.

Ca şi în precedentele volume ale trilogiei, Percy John Harvey prezintă ample pasaje din ritualul masonic, face comentarii pe marginea acestuia, totul completat cu o iconografie ilustrativă. Moartea este un fenomen greu de cuprins şi deopotrivă greu de explicat, căruia oamenii s-au străduit să-i dea sens. Legenda lui Osiris din Egiptul antic sau cea a zeiţei Iştar din vechea Mesopotamie sînt doar două exemple ale conceperii morţii ca regenerare permanentă. Osiris, sub forma vizibilă a unui zeu coboară în lumea morţilor pentru a permite regenerarea şi învierea în slava osirică; Mircea Eliade scria că „ avem  a face cu o îndrăzneaţă valorizare a morţii, asumată de acum înainte ca o transmitere exaltantă a existenţei întrupate. Osiris devine modelul tuturor celor care speră să înfrîngă moartea.” Despre legenda zeiţei Iştar, zeiţa dragostei şi a fertilităţii, Oswald Wirth afirma că are un sens esoteric profund: coborîrea în infern, restituirea podoabelor, moartea şi învierea marchează etapele reluate în toate iniţierile. Legenda lui Hiram este una de data relative recentă, intrînd în conştiinţa europeană în primele decenii ale secolului alXVIII-lea. Mulţi se vor grăbi să ne amintească textele biblice şi implicit atestarea personajului încă din vremea lui Solomon; în Cartea a treia a regilor şi în Cronici II, este menţionat meşterul genial Hiram, chemat de Solomon să decoreze pridvorul templului, aşezînd la intrare stîlpii Iachin şi Booz. Odată terminate capodoperele sale, Hiram iese din istorie, viaţa şi moartea sa devin suportul mitului masonic al gradului de maestru. Moartea maestrului este una simbolică, dar are menirea de a aminti misterul original. Moartea iniţiatică este repetiţia dramei primordiale care aminteşte necesitatea morţii pentru a accede la o altă înţelegere a universului. Prin frumuseţea sa, mitul lui Hiram a hrănit imaginarul scriitorilor romantici, exemplară rămînînd povestea „ Makbenah ” din capitolul „ Nopţile Ramazanului ” din volumul Călătorie în Orient, al lui Gerard de Nerval.

Legenda lui Hiram este o ilustrare a condiţiei umane sub imperiul pasiunilor, exprimă forţa distrugătoare care poate locui în om, dar exprimă şi speranţa regenerării simbolice, cînd noul frate primit maestru îi ia locul lui Hiram, într-o sugestivă succesiune, amintind celebra şi încifrata rostire a lui Goethe: Mori şi devino! Este deopotrivă un îndemn de a ocoli totdeauna ignoranţa, prostia şi laşitatea, trăsăturile celor trei calfe care şi-au ucis maestrul pentru a căpăta ceea ce nu aveau dreptul. În încercarea de a situa principiul metaforic al învierii lui Hiram în cadrul general al modalităţilor de revenire la viaţă, Percy John Harvey prezintă formele mitice ale renaşterii pornind de la misterele eleusiene, continuînd cu Osiris, Isus şi Lazăr. Întreg parcursul este presărat cu ample referiri la alchimie, la cîteva lucrări de neocolit, cum ar fi Atalanta fugiens sau Splendor Solis. Legenda lui Hiram pune francmasonul în faţa problemei morţii celui drept, a omului drept condamnat de calfele decăzute; în faţa ambiţiei, vanităţii şi fanatismului, Hiram a ales să se supună Datoriei. Aceasta este lecţia morală pe care ne-o oferă Hiram în cel de-al treilea grad al francmasoneriei, lecţia Datoriei împlinite pînă la sacrificiul ultim. Cu acest suprem grad al masoneriei se ajunge la întrebarea din urmă: ce ne este permis să sperăm ? Nimeni nu primeşte răspunsul pe loc!