Născut în anul în care a murit Galileo Galilei, 1642, Isaac Newton este una din figurile glorioase ale științei moderne, socotit de unii ca fiind primul și cel mai mare dintre oamenii  de știință ai epocii moderne. A dobîndit celebritatea prin modul în care a condus Royal Society, dar și pentru lucrările sale, din care amintim: De graviatione, 1666; PhilosophiaeNaturalis Principia Mathematica, 1687; Opticks, 1704; Arithmetica Universalis, 1707; The System of the World, 1728; este și autorul unor cărti care nu țin strict de domeniul științific: Chronology of Ancient Kingdoms Amended, 1728 și Observations on Daniel and the Apocalypse of St. John, 1733. De curînd a apărut în limba română o antologie din texte scrise de Isaac Newton: Filosofia naturală. Texte alese, traducere, note si îngrijire ediție Alexandru Anghel, București, Editura Herald, colecția “Cogito”, 2015. Sînt texte din Principia, Optica, dar și scrisori, lor alăturîndu-se două eseuri despre gîndirea newtoniană scrise de John Maynard Keynes și Alexandre Koyre, ca și prefața lui Roger Cotes la ediția a doua a lucrării Principia. Principiile matematice ale filozofiei naturale și Optica au fost traduse în limba română în 1956 și 1970, dar de această dată florilegiul propus de Editura Herald îi apropie de opera lui Newton pe cei preocupați de filosofia științei, de interferențele cu gîndirea religioasă, cu planul mai amplu al conceptualizării, al formulării ipotezelor științifice, dar și pe cei care vor să afle și cum a fost omul Newton.

Prima lucrare a lui Newton, De gravitatione, a apărut în 1666 și prefigura Principia; în această lucrare de tinerețe nu se întîlnesc legi sau teoreme mecanice, dar este interesant de urmărit parcursul, înlănțuirea pașilor care l-au dus la elaborarea conceptelor cheie ale definițiilor și legilor generale ale mișcării, teme care se vor regăsi în Principia. În epocă nu puțini vor fi fost cei care s-au întrebat pentru ce să cauți concepte fondatoare ale științei mecanice după Galilei și Descartes? Poate că și Newton se întreba cum să elaborezi o “știință mecanică” cu concepte care invalidează orice măsurare a fenomenelor; dacă spațiul și corpurile nu sînt distinse decît de gîndire, devine imposibilă reperarea în spațiu a pozițiilor succesive ale corpurilor, începutul și sfîrșitul miscării, măsurarea vitezei și efectuarea măsurătorilor asupra oricărui fenomen de mișcare. Pentru omul Newton aceste întrebări și nedumeriri trebuie să fi fost și mai chinuitoare deoarece avea o frică paralizantă în a-și rosti gîndurile și descoperirile, și mai ales să le expună judecății celor din jur; iar cînd o făcea, ajunsese la limita neîntreruptei introspecții: “Darul său special a fost capacitatea de a întreține neîncetat în propria minte o problemă pur mentală până cînd reușea să o străpungă până la capăt. Cred că Newton putea întreține o problemă în mintea sa ore, zile sau săptămîni întregi până când aceasta îi ceda secretul. De ce îl numesc magician? Fiindcă a privit întregul univers și tot ce se găsește în el ca pe o enigmă, ca pe un secret ce poate fi citit prin aplicarea gândirii pure la anumite dovezi, anumite indicii mistice pe care Dumnezeu le-a presărat prin lume pentru a permite frăției ezoterice să practice un fel de vânătoare filosofică de comori”, scrie John Maynard Keynes.

Antologia de texte newtoniene ne apropie de metoda și principiile fundamentale ale filosofiei naturale; Newton își întemeia studiul pe cîteva reguli simple: admiterea doar a cauzelor adevărate și suficiente pentru explicarea fenomenelor; pentru aceleași efecte trebuie să atribuim aceleași cauze; calitățile corpurilor sînt acceptate universal, nici sporite, nici diminuate; propozițiile obținute din fenomene prin inducție trebuie considerate adevărate. Principia este și astăzi percepută ca o carte dificilă, dar în egală măsură este văzută ca unul dintre cele mai mari texte ale istoriei științei și adevăratul punct de plecare a ceea ce avea să devină mecanica rațională. Prin prezentarea legii gravității universale, cartea marchează o etapă esențială în istoria gîndirii științifice, este desăvîrșirea transformării concepțiilor relative la “sistemul lumii” început cu lucrările lui Galilei. Supunînd aceleiași legi a gravitației universale fenomenele cerești (mișcarea planetelor) și terestre (căderea corpurilor), Newton unifică fizica: aceleași principii, aceleași legi se aplică de acum și cerului și pămîntului; physica coelestis și physica terrestris erau identificate și unificate. După ce dezvoltă ansamblul dinamicii, Newton se ocupă de mișcarea corpurilor în medii care opun rezistență, pentru ca în final să expună legea gravitației universale. Reclădind lumea printr-o matematizare/geometrizare a naturii, mai lăsa Newton loc divinității? “El domnește peste toate lucrurile nu ca un suflet al lumii, ci ca un domn al universului. Și din pricina stăpînirii sale, este numit Domnul Dumnezeu Pantokrator sau Împărat Universal. Dumnezeul suprem este o ființă eternă, infinită si absolut desăvârșită. Domnia unei ființe spirituale constituie un dumnezeu, o domnie adevarată constituie un dumnezeu adevărat, o domnie supremă – un dumnezeu suprem, o domnie închipuită, un dumnezeu închipuit. Iar din domnia adevărată urmează că Dumnezeul adevărat este viu, inteligent și puternic, iar din celelalte perfecțiuni, că este cel viu, inteligent și puternic; iar din celelalte perfecțiuni, că este cel mai înalt sau cu desăvîrșire cel mai înalt.” Mecanismul complicat al lumii, așa cum îl înțelegea Newton, era unul în care natura și legile sale erau întruparea voinței și rațiunii lui Dumnezeu, “Creatorul tuturor lucrurilor”, cel care “a facut lumea și o cârmuiește în mod nevăzut”.

Multă vreme indisociabile, știința și filosofia au avut tendințe divergente începînd cu veacul al XVII-lea; atunci, știința s-a separat de filosofie și s-a lansat în cucerirea naturii pentru a pune stăpînire progresiv pe toate domeniile realității, privînd încet-încet filosofia de obiectul său și chiar de legitimitatea sa. În plan general a rezultat o îndepărtare crescîndă și o neînțelegere pe măsură, mulți oameni de știință avînd tendința să considere filosofia o întreprindere sterilă, dacă nu chiar extravagantă, în vreme ce filosofii priveau construcțiile științifice ca instrumente utile, dar incapabile să satisfacă interesele superioare ale rațiunii. Într-o oarecare măsură se repeta disputa despre philosophia ancilla theologiae. Dar în amîndouă situațiile neînțelegerile nu mergeau către profunzimea domeniilor de cunoaștere, ci erau doar  expresia de suprafață a unor sterile dispute despre o neînsemnată supremație. Disputa a plecat totdeauna de la o presupusă supremație a unui domeniu asupra celuilat, înainte de a vedea în fiecare elementul fundamental și orizontul către care tindea cunoașterea, către care tindea fiecare. Nu supremația era subiectul dominant, ci alegerea căilor specifice, iar aceasta s-a petrecut în epoca modernă, cînd spiritul filosofiei pozitive a început să se pronunțe în lume în opoziție evidentă cu spiritul teologic și metafizic. Revoluția galileeană a însemnat și nașterea noii științe, a fizicii matematice, care a adus noi descoperiri în studierea naturii, scopul fizicii matematice fiind nu doar facilitarea calcului numeric al diferitelor constante, ci mai ales cunoașterea armoniei ascunse a lucrurilor, iar în această revoluție Newton este numele așezat pe frontispiciul cunoașterii.

Printre alte științe ale naturii, fizica prezintă un caz particular, în mod tradițional fizica făcînd pereche cu discursul filosofic, cu metafizica, iar această situație s-a păstrat pîna la Descrates; acesta imagina filosofia ca un arbore ale cărui rădăcini erau metafizica, al cărui trunchi era fizica și ale cărui ramuri erau înțelepciunea. Newton vorbea despre “filosofia naturală”, contribuind la o nouă definiție a fizicii în raport cu filosofia, care includea mecanica, știința mișcării corpurilor. Celebra carte a lui Newton, Principia a fost reeditată de două ori în timpul vieții autorului, iar aceste reeditări aveau loc acum trei veacuri! În prefața la ediția a doua, Roger Cotes scria: “Desfăcând astfel porțile, el ne-a deschis drumul spre tainele cele mai frumoase ale naturii. Ne-a lămurit în sfârșit atât de clar structura foarte elegantă a sistemului lumii. [...] Așadar, acum putem să aprofundăm mai bine măreția naturii, să ne bucurăm de cea mai plăcută contemplare și să putem cinsti și venera mai mult pe creatorul și stăpânul universului.”  John Maynard Keynes spunea că în personalitatea lui Newton s-au întîlnit Copernic și Faust; ce elogiu mai strălucit adus magicianului care a așezat mișcarea corpurilor cerești în reguli, legi și axiome?