A vorbi despre unelte într-o epocă instrumentalizată și tehnologizată poate părea ușor desuet; cînd toate produsele tind prin uniformizare să impună un tipar, cine mai poate privi uneltele de altădată altfel decît cu o ușoară nostalgie condescendentă?
Privind întreaga aventură umană din perspectiva semnului decisiv al umanității, diferența, înțelegem mai bine definiția uneltei așa cum apare în Dictionnaire Universel du XIX siecle de Pierre Larousse: prin unelte sînt desemnate instrumentele de lucru care sînt mînuite de însăși mîna lucrătorului; celelalte care intervin în procesul muncii sînt mai curînd instrumente decît unelte, sînt aparate care acționează asupra materiei. În înfruntarea primă cu materia mîna a fost cea care a descoperit, a experimentat, a modificat. Acest gînd trebuie să-l fi avut și Paul Valéry cînd a scris că mîna este „egala și rivala gîndirii”. Companionajul nu a cunoscut decît un singur stăpîn: materialul care era piatra de încercare a priceperii și eticii artizanului. Companionajului îi era specific efortul, munca de transformare a unui material, o muncă deopotrivă manuală și intelectuală. Într-un text despre meserie și spiritualitate, apărut în „Le Compagnon du tour de France” (ianuarie 1940), citim aceste rînduri pline de înțeles: „Unealta zămislește meseria; meseria, artele; în Evul Mediu, meseria și artele erau un tot. Unealta este măsura omului; poartă în ea personalitatea maestrului. În atelier, unealta capătă sub ochii inițiatului valoarea unui obiect sacru. Atelierul nu este un templu unde se meditează, unde se studiază, unde se desăvîrșește o lucrare: o parte a operei universale? Din toate timpurile, fără îndoială, unealta a fost considerată ca un simbol.”
Dalta și ciocanul sînt unelte ale tradiției construcțiilor, ale lucrării asupra pietrei. Mînuite cu pricepere, dalta și ciocanul scot la iveală forma voită acolo unde nu era încă definită, ele acoperă drumul între materia brută și lucrarea împlinită. Ele fac parte indestructibilă din moștenirea companionajului, preluată de masoneria speculativă care, de multe ori, se prezintă ca o continuatoare a masoneriei operative , subiect care stîrnește vii controverse, evident acolo unde operativitatea a lăsat semne vizibile din care s-ar fi putut inspira continuatorii (speculativi) apăruți la începutul secolului al XVIII-lea. În tabloul lojii ucenicilor printre alte unelte sînt prezente dalta și ciocanul, așezate simbolic alături de piatra brută; dalta și ciocanul sînt unelte emblematice ale muncii, subiect căruia Joseph Noyer îi consacră recenta sa carte: Le ciseau et le maillet. Mise en oeuvre de l’initiation, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les symboles maçonniques”. Joseph Noyer descifrează cu pasiune aspectele mitice, simbolice și operative ale uneltelor universal folosite de constructori: „Ca și alte simboluri trasate pe tabloul lojii, această daltă și acest ciocan sînt arhetipuri exprimînd creația în potențialitate. Intermediare între originea vieții și concretizarea sa, ele fac prezente puterile indispensabile construirii templului. Dalta și ciocanul pot fi înțelese sub trei planuri. În calitate de concepte, ele aparțin lumii elevate, celei a gîndirii Marelui Arhitect; ca simboluri, ele o fac pe aceasta perceptibilă; ca unelte, ele servesc desăvîrșirii actului creator concretizînd lucrarea Creatorului. Aceste trei planuri constituie o unitate și această unitate ne este prezentată sub forma dălții și ciocanului trasate pe tabloul lojii. Cînd aceasta este ștearsă, dalta și ciocanul revin în invizibil, dar puterea lor de realizare rămîne.” Într-o lucrare considerată clasică, Robert Ambelin vedea în tablourile lojii scheme esoterice evocînd entități metafizice simbolizate prin unelte. Dalta îi evoca unul dintre cele patru elemente, apa filosofilor, voința, în vreme ce ciocanul evoca aerul filosofilor, discernămîntul. Mînuite cu pricepere, dalta și ciocanul elimină asperitățile pietrei, apropiind-o de forma perfectă; dar această muncă nu se desfășoară doar pe șantier, ea este continuată în plan simbolic, în planul moralei, acolo unde temperanța, modestia, toleranța, solidaritatea, liniștea, profunzimea, discernamîntul sînt creatoare de armonie.
Copiii ai unui raționalism excesiv, credem cu obstinație că tot ceea ce ține de creație s-a petrecut cîndva, o dată, iar tot ceea ce a urmat și urmează ține de un ineluctabil progres, de o evoluție către un viitor necesarmente mai bun! Pentru tradiția inițiatică, creația nu are loc doar în trecut. Ea se desăvîrșește continuu; pe plan spiritual ea se reînnoiește de fiecare dată cînd funcțiile creatoare urmează cursul și regulile invocate în celebrarea ritualului. Ritualul celebrează piatra care este un simbol al permanenței și stabilității; templele lumii antice, stelele funerare, obeliscurile sînt din piatră. Goticul nu este cunoscut numai pentru enciclopediile scrise, ci și pentru strălucitele enciclopedii în piatră care acopereau ca o mantie albă apusul Europei: erau catedralele, construcții monumentale, opere ale constructorilor care îmbinau acțiunea materială cu inițierea spirituală; era vremea în care între artă și meserie, între lucrător și artizan nu erau deosebiri; lojile medievale erau deopotrivă locuri de muncă și de meditație. Înălțarea catedralelor o datorăm conlucrării diverselor confrerii de meștesugari, dar informațiile asupra acestora sînt foarte puține; criza economică și o anume diminuare a fervorii religioase aveau să ducă la închiderea șantierelor catedralelor și la schimbarea statutului organizațiilor profesionale ale cioplitorilor în piatră; în Franța vor activa izolat, în țările germanice meșterii cioplitori vor unifica statutele diferitelor loji, în 1459, la Regensburg, iar în Anglia și Scoția lojile operative vor evolua către loji speculative, prin acceptarea în loji a celor interesați de arhitectură, de geometrie. Constituțiile vechilor meșteșugari amintesc obligațiile față de meserie și corporație, față de Dumnezeu și religie, fată de morală și societate, față de calitatea lucrării. O piatră gravată de un companion conține această invocație: „Pătrează în mine speranța perfecțiunii fără care mi-aș pierde inima; păstrează în mine neputința perfecțiunii fără care m-aș pierde în orgoliu.”
Dalta și ciocanul sînt unelte purtătoare ale unei dimensiuni esențiale a companionajului fără de care acesta s-ar îndepărta de tradiția inițiatică: munca. A construi are în tradițiile inițiatice, operative sau speculative, profunde semnificații morale și spirituale, oferind astfel posibilitatea depășirii condiției umane și apropierii de transcendență, de cunoașterea și înțelegerea unor valori superioare. Scriind despre frumoasa integrare în construcția templului spiritual, Jean Servier asemăna omul civilizațiilor tradiționale cu o piatră cu șase fațete tăiate de un maestru zidar, o singură fațetă fiind vizibilă, sau două dacă e vorba de o piatră unghiulară, celelalte fațete rămînînd ascunse, dar fiind armonioase: „Fațeta aparentă nu va fi decît manifestarea fațetelor ascunse a căror tăiere perfectă este indispensabilă soliditații ansamblului, stabilității sale.” Era o vreme cînd acceptarea în rîndul membrilor unei confrerii profesionale se făcea prin probă și prin jurămînt. Ucenicul era atent, închis în el însuși, maturizîndu-și opiniile cu perseverență pînă în ziua cînd îi era permis să le manifeste, pînă cînd era proclamat companion! Fundament al relației între om și cer, piatra este simbol al actului sacru fondator; despre piatră amintește Psalmul 117, 22: „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului.” Într-un stil metaforic, plin de tîlc, Daniel Beresniak ne tălmăcește povestea pietrei din capul unghiului: Celui care bate la poarta excelenților constructori i se cere o probă a calificării sale; atunci el prezintă cu umilință lucrarea sa ofițerilor gardieni. Această lucrare este o piatră tăiată , imagine a lui însuși, proiecție minerală a entității sale nevăzute. Gardienii examinează această piatră, o întorc pe toate fețele, o judecă după normele cunoașterii ai căror depozitari sînt și apoi o aruncă; piatra nu este conformă așteptărilor, nu-și are locul în ansamblul construcției, este un rebut. Cu capul plecat, rușinat, autorul acestei pietre ratate nu opune decît tăcerea sarcasmelor și criticilor emise cu emfază, perturbase reuniunea arhitecților. În momentul în care se pregătea să părăsească șantierul este anunțată sosirea Maestrului Arhitect; nu mai este vreme pentru a deschide poarta pentru a alunga intrusul, el putînd să se întîlnească cu Maestrul Arhitect. Acesta anunță că edificiul este aproape terminat și întreabă dacă cheia de boltă a fost tăiată. După un moment de stînjenitoare tăcere, Maestrul anunță că aceasta a fost tăiată și îi îndeamnă pe lucrători să o caute; toți o caută dar nu o găsesc. Atunci, Maestrul Arhitect se îndreaptă către rebuturi și descoperă cheia de boltă în grămada de pietre aruncate; o examinează și o găsește perfectă. Această piatră, spune el, este cea care va încheia în mod fericit edificiul. Cum a fost posibil să fie aruncată? Constructorii au pierdut din vedere sensul și finalitatea muncii lor; ei s-au instalat în obișnuințe și repetitivitatea gesturilor. Maestrul cere să-i fie prezentat autorul lucrării pentru a-l învesti cu nobila misiune de a prezida încheierea lucrărilor prin așezarea pietrei din capul unghiului. Este una din frumoasele lecții ale companionajului, ale operativității, dincolo de emfaza purtătorilor de bijuterii, colane și alte insemne vremelnice; este îndemnul către un adevărat lucrător să nu-și lase necioplită piatra atras fiind de trecătoare vanități, să nu asculte de cei care nu sînt decît niște copii ale unor Bouvard și Pecuchet rătăciți printre demnități cărora nu le înțeleg rostul!
Taguri: ciocan, companion, dalta, Daniel Beresniak, Jean Servier, masonerie