De-a lungul secolelor, Cabala și Alchimia au fost subiectul unor lecturi și interpretări eronate, de cele mai multe ori din dorința de a specula senzaționalul dincolo de litera și spiritul textului. Un autor care pune în lumină strînsele corespondențe între aceste două sisteme mistico-filosofice, cabala și alchimia, este Arturo Umberto Samuele Schwarz (n. 3 februarie 1924, la Alexandria, în Egipt, într-o familie cu origini evreiești), cunoscut pentru cărțile sale de eseuri și studii despre cabală și alchimie, cărțile de versuri, cărțile despre scriitorii și pictorii dadaiști și suprarealiști (Marcel Duchamp, Andre Breton, Man Ray, Jean Arp); a fost și un cunoscut colecționar, cea mai mare parte a tablourilor sale fiind donată muzeelor din Roma, Ierusalim și Tel-Aviv. În anul 1998 Președintele Italiei i-a conferit Medalia de aur pentru merite culturale, iar în anul 2006 a primit premiul pentru poezie Frascati.

La o privire fugară cele două sisteme au puține în comun; totuși  amîndouă sînt învățături esoterice animate de voința universală de a atinge o înțelegere totdeauna mai profundă a eului; în ambele cazuri, nevoia cognitivă este motivată de convingerea că transformarea eului nu se poate realiza fără cunoșterea sinelui. Cum să convingi că alchimia și cabala fac posibilă înălțarea la cunoașterea mistică a naturii divine cînd una este asimilată transformării plumbului în aur, iar cealaltă este percepută ca un ansamblu de texte obscure și incoerente. La percepția eronată a contribuit și continuă să o facă abundența de scrieri mediocre despre cele două sisteme. Pentru a readuce în lumină înțelesul începuturilor cabalei, Arturo Schwarz crede că sînt cîțiva autori de neocolit: Gershom Scholem, Isaiah Tishby, Moshe Idel și Charles Mopsik. În ce privește alchimia, orice drum începe cu distincția între alchimia spirituală și forma sa dezvăluită, alchimia operativă, dar și cu lecturile fondatorilor Zosimos din Panopolis și Maria Evreica; alchimia este dificil de înțeles fără contribuțiile unor gînditori moderni cum ar fi Marcelin Berthelot, C.G. Jung, Raphael Patai, Henry Corbin. Termenul de alchimie sugerează un stadiu preliminar al chimiei, deși alchimia nu a fost niciodată o proto-știință; de la începuturile sale, alchimia a avut o dimensiune transcendentală, o preocupare etică și o apropiere mistică străine de metodologia științifică. Piatra filosofală, termenul care desemnează obiectul muncii alchimistului, subliniază adevăratul scop al căutării alchimice: cunoașterea de aur; mulți alchimiști din Renaștere considerau stadiile lucrării alchimice ca etape ale procesului misterios de regenerare spirituală, idee pe care o vor relua Jung și Patai. În opinia lui Arturo Schwarz, “cabala și alchimia sînt instrumente ale unei forme inițiatoare a cunoașterii care caută să lumineze drumul care duce la înțelepciunea transcendentală prin eliberarea de contingențele și contradicțiile vieții. Această cunoaștere începe prin cunoașterea de sine, punctul central al învățăturilor alchimiștilor fiind reprezentat prin cele două cuvinte înscrise pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi: Ghothi Seauton.”  Zosimos din Panopolis a fost printre primii care au privilegiat aspectul filosofic al Marii Opere, el susținînd că omul spiritual, cel care se cunoaște pe el însuși, abandonează aurul celor ce vor să se distrugă.

Rebis_Theoria_Philosophiae_Hermeticae_1617Aurul filosofilor este o metaforă pentru a desemna adeptul, primii alchimiști identificînd voluntar metalul de bază, plumbul sau aurul metalic (aurum vulgi) cu ignorantul, cu neofitul, în vreme ce aurul filosofic (aurum philosophorum) era o trimitere la Comprehensiune (aurea apprehensio), stare pe care trebuia să o atingă adeptul. Una din temele recurente ale vechilor alchimiști era această distincție: “aurul nostru nu este aurul vulgar”, care se regăsește și la alchimiștii evrei care aminteau de aurul metalic si de aurul spiritual. A compara adeptul cu aurul filosofic sau cu piatra filosofică, și recipientul transformării alchimice cu capul adeptului este o temă des întîlnită în literatura alchimică; Gerhard Dorn îndemna neofitul să se transforme din piatră moartă în Piatră filosofală.

Pornind de la unitatea fundamentală a universului, de la ideea de completitudine, Arturo Schwarz caută să deslușească sensul profund al formulei En to pan (Unitatea este în întreg), folosită deseori ca introducere la vechile scrieri alchimice. Această viziune unitară a întregului își are precursorii în doctrinele filosofilor presocratici, ionienii considerînd că totul derivă din existența unei substanțe primare, fie ea apă, aer sau foc. Cea mai grăitoare prefigurare a elementelor fundamentale ale gîndirii alchimice o întîlnim la Heraclit din Efes, cel care a vorbit despre unitatea întregului, despre unitatea fundamentală a universului, despre totalitate ca sinonim al completitudinii; în cazul individului, completitudinea însemna desăvîrșirea unității eului divizat; la nivel cosmologic, desăvîrșirea acestei unități se exprimă în descoperirea rolului activ al individului în univers.

Relația armonioasă care leagă individul de univers implică interdependențe și unitatea persoanei; Arturo Schwarz consideră, pe urmele textelor cabalistice și alchimice, că persoana ca întreg este deopotrivă bărbat și femeie, și că doar predominanța unuia din aceste elemente determină sexul biologic, la nivel psihologic această fractură a eului divizat fiind reperabilă în dialectica aspectelor masculin (animus) și feminin (anima). Pentru vechii alchimiști întregul însemna două naturi, una și aceeași esență; conceptul “două naturi” (masculin și feminin, fizic și spiritual, conștient și inconștient) introduce un nou element în literatura cabalistică și alchimică: diferențierea materiei este produsul antagonismelor polarităților fundamentale. În vreme ce platonismul și creștinismul disprețuiau trupul în care vedeau un mormînt al sufletului, tradițiile rabinică și cabalistică vedeau ființa umană ca un corp însuflețit în care sexualitatea era un element esențial.

Moshe Idel afirma că “Adam este descris în Midraș ca înglobînd întreaga creație în corpul său”, credință bazată pe tradiția după care crearea lui Adam a început înainte de crearea lumii și s-a terminat după încheierea creării lumii. Omul primordial, Adam Kadmon, este microcosmosul perfect; Adam Kadmon, anthropos-ul androgin, este expresia paradigmatică a transcendenței dualității masculin-feminin. Arturo Schwarz insistă pe complementaritate și sinteză (coniunctio oppositorum) nu pe polaritatea despărțitoare, de vreme ce atît cabala, cît și alchimia consideră sinteza ca fiind un obiectiv esențial, concilierea polarităților dînd naștere unui al treilea termen, în întregime nou și dinamic, androginul, Adam Kadmon, ale cărui elemente masculin și feminin nu se anulează, ci se pun mutual în valoare. Arturo Schwarz își argumentează pledoaria în favoarea conceperii androginului nu ca sumă a două elemente antagonice, ci ca nou stadiu reunind armonios caarcteristicile esențiale  ale elementelor masculin și feminin cu trimiteri la opiniile lui Moshe Idel și Charles Mopsik, dintre contemporani, dar și la cele ale unor cabaliști medievali sau la celebrul dialog platonician Banchetul și la mitul androginului.

Pentru cabaliști și pentru alchimiști mitul androginul se susține prin egalitatea și complementaritatea sexelor, excluzînd subordonarea dintre ele; atît alchimia, cît și tradiția spirituală iudaică exaltă femeia, Arturo Schwarz argumentînd că episodul biblic al căderii în păcat este interpretat de multe ori eronat, invocînd în sprijinul său pe cabalistul Joseph Gikatila care susținea că Dumnezeu ceruse să nu se atingă de fruct înainte de maturitate. Arturo Schwarz avansează și o idee usor hazardată anume că în ebraică și în greacă substantivul înțelepciune este de gen feminin (și în limba română), deducînd de aici că “înțelepciunea, întrupată în femeie, exista înaintea Creației și că, în calitate de aspect feminin al divinității, ea a îndrumat mîna Creatorului”. Aduce în susținerea ideii sale cîteva frumoase versete din Pildele lui Solomon: “Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui cele mai de demult. Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pămîntul.(…) Cînd El a întemeiat cerurile eu eram acolo; cînd El a tras bolta cerului peste fața adîncului, Cînd a întărit norii sus și izvoarele adîncului curgeau din belșug. Cînd El a pus hotar mării, ca apele să nu mai treacă peste țărmuri și cînd El a așezat temeliile pămîntului.”

mutus_liber_plate2

Mutus Liber

Vechii alchimisti și cabaliști aminteau deseori de unitatea totului, de întîlnirea celor cerești cu cele pămîntești, de uniunea bărbatului și a femeii prin focul spiritual al iubirii, “Iubirea, acest spirit însuflețitor care pătrunde lumea și această legătură unificatoare a întregului univers”, scria Yehuda Abravanel, la 1535. Rolul iubirii este explicit prezentat în desenele cărții Mutus liber (1677), care descrie stadiile procesului alchimic; una din planșe îl înfățișează pe Apolo (principiul masculin sau soarele) pregătindu-se de nunta cu Diana (principiul feminin sau luna) sub auspiciile lui Neptun (marea, un arhetip al integrării). In partea de jos a desenului se vede reflectarea terestră a celor două figuri mistice, alchimistul cu soția sa, soror mystica, amîndoi privind athanorul în care intelectul profan (prima materia) va deveni Piatra filosofală (cunoașterea inițiatică). Într-o altă planșă, Apolo și Diana, în coaja protectoare a Oului filosofic, împart același corp, cel al lui Mercur-Hermes avînd la picioare emblemele celor două divinități, soarele și luna. Ultima planșă ilustrează desăvîrșirea lucrării și a istoriei celor doi protagoniști, cuplul aflîndu-se într-un oval din ramuri de maslin, desenul fiind ilustrarea clarviziunii născute din unirea celor doi.

Unul din textele cabalistice fundamentale, Sefer haBahir, apărut către sfîrșitul secolului al XII-lea formulează conceptul de sefira, o emanație a lui Ein sof, nemărginitul, expresia transcendentală a “rădăcinii tuturor rădăcinilor”, cele zece sefiroturi formînd în ansamblu o lume de lumină, o unitate dinamică. O edificatoare prezentare a celor zece sefiroturi o face Aesch Mezareph în Kabbala denudata (1677-1678): Keter/Coroana, Hokhma/Înțelepciunea, Binah/Inteligența htoniană, Hesed/Mila, Din/Dreptatea, Tiferet/ Frumusețea, Netsah/ Toleranța, Yesod/Fundamentul, Shekhinah/ aspectul imanent al Prezenței divine. “Organizarea polară a Sefiroturilor în Arbore subliniază nu numai absența antagonismului între principiul feminin și masculin, ci dimpotrivă complementaritatea elementelor naturii umane. Relația lor este dialectică, bazată pe o paritate completă a statutului bărbatului și a femeii”, scrie Arturo Schwarz. Studiile sale sînt o frumoasă și convingătoare pledoarie pentru armonia valorilor spirituale prezente în cabală și în alchimie, amîndouă sistemele înțelegînd că scopul existenței este cunoașterea de sine, proces în care animus și anima se întîlnesc într-o complementaritate care dă sens aventurii umane.