reintoarcerea-aceluiasi-coverUnul dintre cei mai originali și deopotrivă controversați filosofi ai modernității este Friedrich Nietzsche, un vestitor al timpurilor nihilismelor. Într-un fragment publicat postum, Nietzsche scria că nihilismul este în fața ușii; nihilismul nu era un oaspete care cerea ospitalitate, ci figura stranie care ne anunță prezența nihilismelor în casele noastre. Vorbind despre acest oaspete, filosoful Jean-François Mattéi amintește parabola paznicului din Procesul lui Kafka, paznic care apără Legea și îl oprește pe om să se apropie. Se poate identifica în opera filosofului german o genealogie a nihilismului, avînd un grad zero într-un fragment din 1887; în cele mai multe din textele sale Nietzsche discută despre nihilismul modern, despre moartea lui Dumnezeu. Noțiunea de nihilism este un corolar al elaborării teoriei voinței de putere a cărei consecință imediată a fost cea a eternei reîntoarceri.

Poate în nici o altă carte a lui Nietzsche ideea eternei reîntoarceri nu este prezentă ca în Așa grăit-a Zarathustra, lucrare ce ocupă un loc aparte printre celelalte cărți ale filosofului german, o scriere care îmbină în chip armonios și nemaiîntîlnit idei filosofice, lirism și invenție simbolică. În această tulburătoare carte noi retrăim existența noastră de o infinitate de ori în viitor la fel cum am trăit-o de o infinitate de ori în trecut, căci toate evenimentele Universului se repetă, identice lor înseși, într-un ciclu care revine neîncetat. O carte cum este cea a lui Nietzsche nu putea să nu suscite preocupările unui alt mare filosof german, Martin Heidegger. Editura Humanitas a asumat traducerea în limba română a operei filosofului; dintre traducerile apărute amintim: Ființă și timp; Originea operei de artă; Metafizica lui Nietzsche; Introducere în metafizică; Parmenide. Urmînd cu seriozitate programul editorial, în ceasul aniversar 25, Humanitas oferă iubitorilor de înțelepciune o nouă traducere din Martin Heidegger: Despre eterna reîntoarcere a aceluiași, 2014, traducere de Lucian Ionel, 278 p.

Martin Heidegger se apropie intens de gîndirea lui Nietzsche într-o perioadă nelipsită de turbulențe, în plină ascensiune a regimului nazist, care îl revendică pe Nietzsche drept profet, face din el un simbol. Heidegger se va concentra însă asupra gîndurilor fundamentale ale lui Nietzsche, asupra metafizicii sale. Cartea recent tradusă conține cursurile ținute la Universitatea din Freiburg între anii 1936-1940, cursuri prin care Martin Heidegger căuta să aibă o “confruntare fructuoasă” cu gîndirea lui Nietzsche, într-un spirit al interogării lămuritoare. Tema căreia i se va consacra Heidegger va fi eterna reîntoarcere a aceluiași, care în filosofia lui Nietzsche este învățătura fundamentală. “Învățătura despre eterna reîntoarcere a aceluiași conține o afirmație despre ființarea în întregul ei. Ea vine astfel să se alăture unor învățături similare, care sunt de mult timp cunoscute gândirii occidentale și care au jucat un rol esențial în configurarea istoriei occidentale, nu doar a filozofiei: avem, de pildă, învățătura lui Platon că ființarea își are esența sa în “Idei” și că trebuie evaluată conform cu aceasta.” Gîndul lui Nietzsche despre eterna reîntoarcere este rodul benefic al unui gînditor cu o perseverentă introspecție, care nu este identică cu înclinația exagerată spre autoobservație și autoevidențiere, cum au considerat în mod eronat unii exegeți. “Gestul lui Nietzsche de a reflecta mereu asupra lui însuși este opus unei autooglindiri vanitoase, afirmă Heidegger; el este, de fapt, o pregătire de sine, mereu reînnoită, întru sacrificiul pe care misiunea sa i-l pretinde, o necesitate pe care Nietzsche a presimțit-o încă din tinerețea sa precoce.” Nietzsche a știut din tinerețe că are a oferi o temă esențială de reflecție tinerilor din vremea sa dar și din vremurile ce vor veni, de aceea ca un gînditor autentic nu a abandonat niciodată gîndul esențial, cel care a dat durabilitate de granit operei sale: gîndul eternei reîntoarceri a aceluiași. Un gînd care i-a venit stînd pe o stîncă impunatoare pe marginea lacului Silvaplana, în august 1881, un gînd al ființării în întregul ei, privită cu claritatea pe care gîndul o deschide.

În cursurile sale despre Nietzsche, devenite cărți, Martin Heidegger propune o interpretare globală a gîndirii celui pe care îl consideră “ultimul metafizician al Occidentului” și care n-a încetat să fie pentru el un interlocutor privilegiat. Față de alti cititori și interpreți din epocă, Heidegger nu propune nici un portret al lui Nietzsche nici un expozeu istoric asupra operei sale, ci ne îndeamnă să-l ascultăm pe Nietzsche, să-i urmăm întrebările, să încercăm să aflăm împreună cu el ce este ființarea, să înțelegem jocul dialectic exersat de Nietzsche între ceea ce a comunicat și ceea ce a tăinuit, a ținut ascuns, cultivînd distincția între comunicarea nemijlocită și trecerea sub tăcere aparent profundă, a celor ce pentru moment trebuie tăinuite. Doctrina eternei reîntoarceri a aceluiași este partea cea mai dificilă, cea mai grea a gîndirii lui Nietzsche, este totodată și partea cea mai enigmatică, lipsită de sens strict științific, dar fără a avea nimic mistic. Născută din dezbaterea cu doctrina platonico-creștină, cu degenerescența epocii moderne a interpretării ființei, gîndirea eternei reîntoarceri rămîne îndatorată platonismului, concepției sale despre ființă, stabilă și permanentă; ea poate fi înțeleasă doar pornind de la nihilismul care vede existența întreagă fără finalitate și lipsită de sens. “Gândul eternei reîntoarceri ca cea mai mare greutate este cel mai greu gând”, scrie Heidegger, înainte de a se întreba ce se întîmplă cînd acest gînd este gîndit cu adevărat. Răspunsul îl dă Nietzsche: Incipit tragoedia. Tragedia începe, tragedia ființării ca atare: “Trebuie să realizăm că Nietzsche defineste tragicul pornind de la ceea ce el consideră a fi începutul tragediei. Odată cu gândirea eternei reîntoarceri, tragicul ca atare devine caracterul fundamental al ființării.”  Dar pentru a înțelege în ce chip tragicul pătrunde pe deplin și în chip originar în ființare, Nietzsche adaugă: “Incipit Zarathustra”.

Cu acest gînd al eternei reîntoarceri, Nietzsche se miscă în teritoriul întrebării privitoare la ce este ființarea în întregul ei. Pentru Heidegger, ca și pentru Nietzsche chestiunea cunoașterii și a științei se bucură de o atenție specială: amîndouă constituie puterea fundamentală și fatalitatea Occidentului ele atingînd raporturile cu omul în totalitatea sa. Aici Nietzsche dezvoltă și desăvîrșește poziția fundamentală a metafizicii care concepe fiindul sub semnul nonsensibilului, de la idea platoniciană pînă la rațiunea kantiană. Martin Heidegger interoghează gîndul filosofic nietzscheean pentru a surprinde forța argumentativă a acestuia care vine din gîndul “cel mai greu”, nicidecum din rătăcirile lui Nietzsche din perioada lui pozitivistă, cînd frecventa asiduu fizica sau științele naturii; “trebuie dovedit, scrie Heidegger, că eterna reîntoarcere a aceluiași constituie modul cum este ființarea în întregul ei. Asta se poate întîmpla dacă este arătat următorul fapt: modul cum este ființarea în întregul ei rezultă în mod necesar din ceea ce numim constituția întregului lumii.” Devenirea lumii are loc într-un timp fără sfîrșit, atît înainte, cît și înapoi, ceea ce înseamnă că devenirea lumii este o devenire continuă, adică eternă, căci caracterul de devenire este eterna reîntoarcere a aceluiași.

Într-un fragment ce poartă numărul 114, Nietzsche scrie că în fiecare verigă a existenței omului există o oră în care apare gîndul cel mai puternic; prin această afirmație Nietzsche vrea să spună că însuși gîndul despre eterna reîntoarcere este inclus în cercul ființării în întregul ei. Pentru umanitate acest gînd apare la ora amiezii, în clipa celei mai scurte umbre, “unde dimineața și după-amiaza, trecutul și viitorul se îmbină”; este clipa supremei unități a tot ce ține de trecerea timpului “în măreața transfigurare a celei mai senine lumini”. Nietzsche revine neîncetat, în maniera sa, la începuturile filosofiei grecești; de altfel, Parmenide spusese: “Mi-e totuna de unde voi începe, căci acolo mă voi întoarce iarăși”. Cu Nietzsche cercul metafizicii occidentale se închide si se desăvîrșește, iar “acest gând al eternei reîntoarceri, scrie Martin Heidegger, este, în adevăr, o cutremurare a întregii ființe”, Zarathustra fiind primul gînditor al gîndului gîndurilor și “eroul” unei tulburătoare cărți: Așa grăit-a Zarathustra. O carte pentru toți și pentru nimeni