zoharul_persp_mareSefer ha-Zohar/ Cartea splendorii este considerată Biblia cabalismului. Scrisă în secolul al XIII-lea, această lucrare majoră a misticii evreiești, socotită veacuri de-a rândul ca o carte canonică, Zoharul a fost atribuit mai multor autori, paternitatea sa literară facînd obiectul multor controverse. Editura Herald a căutat de la înființare să umple golul din cultura română în privința textelor marilor tradiții spirituale neglijate decenii de-a rîndul. Una din aceste cărți este Zoharul, apărută inițial în 2001, care a cunoscut mai multe ediții; cea mai nouă este cea din 2015, colecția “Cărți fundamentale”, traducere de Ilie Iliescu, 304 p. Ediția în limba română urmează versiunea lui S.L. MacGregor Mathers realizată după traducerea latină a lui Knorr von Rosenroth, și cuprinde Cartea Misterului pecetluit, Marea Adunare Sfântă și Mica Adunare Sfântă.

Versiunea după care s-a făcut traducerea de față îi consideră autori pe Rabbi Șimon bar Iohai și pe fiul acestuia Rabbi Eleazar. Analizele fundamentale ale lui Gershom Scholem și ale lui Y. Tishby, dar mai nou și ale lui Maurice-Ruben Hayoun atribuie cea mai mare parte a Zoharului lui Moise de Leon, care a exprimat propria concepție despre spiritualitatea iudaică. Moise de Leon a început prin a studia celebra lucrare a lui Moise Maimonide, Călăuza rătăciților, pentru ca mai tîrziu să se dedice în întregime studiului febril al esoterismului. În analiza filologică a corpusului zoharic, Gershom Scholem a demonstrat existența mai multor straturi diferite, uneori redactate în limbi diferite, cînd în ebraică, cînd în aramaică, care s-au suprapus unele asupra altora de-a lungul secolelor. Deși la început cabaliștii au considerat că Zoharul este o carte redactată de Șimon bar Iohai, Gershom Scholem a evidențiat unitatea lingvistică și prezența unui autor unic cel puțin în privința primelor 18 capitole, folosindu-se de un pasaj semnificativ pentru datarea istorică: “De la distrugerea celui de-al Doilea Templu, în anul 68 după calendarul evreiesc, s-au scurs deja 1200 de ani de exil și Israel trăiește acum în întunecimea ce precede zorile.”

Zoharul este compus ca un comentariu hermeneutic al Pentateuhului, stilul fiind mai apropiat de genul omiletic, decît de investigarea teoretică. Scris la persoana întâi, Zoharul prezintă o serie de discuții între Șimon bar Iohai, fiul său Eleazar și discipoli, despre subiecte de ordin uman sau divin. Forma literară a Zoharului constă în interpretări și discuții privind subiecte variate, de aceea nu este considerată o carte în sens strict, ci mai curînd un corpus literar. Lecțiile care formează Zoharul sînt cuprinse în 18 capitole, cu precizarea că traducerile în limbile moderne pot avea structuri diferite în funcție de ediția aleasă pentru traducere. Indiferent de ediția după care s-a făcut traducerea, Zoharul conține interpretări și comentarii despre Tora, despre alfabetul divin, despre om și lume, despre istoria mistică a poporului evreu, despre Templu, exil, rugăciune, sărbători, lege, Mesia. În afara celor 18 capitole sau a textelor independente, cabaliștii au cunoscut și alte texte care nu au fost integrate edițiilor tipărite. Celebritatea Zoharului este datorată forței simbolismului mistic, dar și calităților sale literare, ceea ce explică influența sa asupra culturii evreiești. Unul dintre finii cunoscători ai exegezei și filosofiei iudaice, Maurice-Ruben Hayoun, face cîteva subtile observații privind deosebirile între exegeza filosofică profesată de Maimonide, un spirit radical filosofic a cărui amprentă rămîne Călăuza rătăciților, și autorii corpusului zoharic care favorizau simbolismul, dar luau distanță față de alegorismul lui Maimonide. În opinia lui Moise de Leon, Maimonide a demistificat Biblia, substituind unui Dumnezeu personal un concept divin, demers care priva textul biblic de profunzimea mistică, gînditorul de la Cordoba nu concepea pluralitatea sensurilor Scripturii decît dintr-o perspectivă filosofică, în vreme ce Moise de Leon privilegia sensul esoteric, un univers mental radical diferit. Pentru adepții lui Moise de Leon Tora era o suită neîntreruptă de nume divine, un corpus mistic care nu se dezvăluia decît în fața adepților curentului esoteric.

Simbolistica Zoharului se organizează în jurul cîtorva mituri centrale: procesul cosmogonic și elaborarea emanațiilor divinității eterne (arborele sefirotic), descrierea relației dinamice în domeniul emanațiilor divine; relația dintre elementele masculin și feminin în sânul lumii divine; lupta dintre lumea sacrului și a divinului, la dreapta, și lumea răului, la stânga; descrierea apocaliptică a Izbăvirii, rolul lui Mesia. Formulările din Zohar sînt cu preponderență esoterice, cerînd o relectură și o aplecare asupra sensului ascuns.

Zoharul nu a fost acceptat de toți cabaliștii, unii au încercat să-i diminueze importanța, după cum nici editarea sa nu a fost lipsită de controverse. Zoharul a fost publicat pentru prima dată în jurul anului 1560 la Mantova si Cremona, sub numele de Zohar Katan și Zohar Gadol. A cunoscut o răspîndire lentă și a ajuns să se alăture cărților sfinte ale iudaismului, cabaliștii acceptînd necondiționat moștenirea sa misterioasă ca un fapt istoric. Dincolo de orice controversă Zoharul, prin conținutul său doctrinal, a marcat sufletul religios evreiesc într-o manieră radicală, de neșters. Zoharul se distinge îndeosebi prin teosofia sa, prin voința de a scruta viața intimă a divinității; el ne vorbește despre Deus absconditus, En-Sof, ceea ce în sine este o lume impenetrabilă și incognoscibilă. Plecînd de la acest univers închis privirii umane derivă universul sefirotic prin care Dumnezeu se face cunoscut creaturilor sale. În vîrful arborelui tronează Kether, alături de care se află alte nouă mistere inteligibile, într-un echilibru al forțelor rigorii și cele ale bunătății, constituind împreună un univers al unității. Mai mult decît o exegeză biblică, având o puternică încărcătură simbolică, Zoharul a ocupat un loc esențial în religia iudaică.