Bogdan-Mihai Mandache

Născut la 7 octombrie 1955 în comuna Podu-Iloaei, Iaşi, Bogdan-Mihai Mandache a fost unul din cei mai importanți filosofi contemporani și eseist, publicând peste o sută de articole și interviuri cu reputaţi specialişti din lumea francofonă din domeniile filosofiei, teologiei catolice şi esoterismului în reviste precum Opinia studenţească, Luceafarul, Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, secţia filozofie, Xenopoliana, Simposion, Vatra, Eglise et Vie, Dialog Teologic, Cronica, Convorbiri literare, Scriptor ș.a..

Studiile gimnaziale le-a absolvit la Liceul Al.I. Cuza (1966-1974) şi a finalizat studiile Facultății de Filosofie din Iaşi (1975-1979). A profesat în învăţământul gimnazial (1979-1987), ca sociolog la Institutul Politehnic Iaşi (1988-1990), redactor la revista ieşeană Cronica din 1990 și redactor-şef adj. la aceeaşi revistă (din 2000).

Bogdan-Mihai Mandache a fost un om cultivat, instruit, tolerant, cu o mare deschidere a spiritului spre sacru. Fără a-l îndepărta de breaslă, a conturat prietenii bazate pe afinităţi comune, iar familia i-a implinit viaţa și au dat sens poezii vieţii, găsindu-şi armonia şi echilibrul propriei vieţi, în timpuri diferite, prin intermediul scrierilor sale.

Corect în atitudine şi elegant în ţinuta propriului suflet, Bogdan-Mihai Mandache a fost un adevărat spirit enciclopedic. Cu o vastă erudiție, era iubit, respectat, admirat de colegi iar el, la rândul lui, îşi iubea semenii. Generos şi cu o vitalitate aparte, a fost un exemplu pentru generaţia sa și pentru cele care au urmat. A fost intelectualul care prin opera sa a rupt barierele şi a deschis perspective noi filosofiei româneşti, opera sa rămânând profesiunea de credință a unui om de cultură care a văzut mai departe, un iluminat în contemporaneitate, a cărui scriere devine, din ce în ce mai profund, un crez pentru prezent.

Volume publicate

Articole despre Cantemir, Maiorescu, N. Petrescu, I. Petrovici, L. Rusu, P. Comarnescu, C. Noica în Encyclopedie Philosophique Universelle, vol. III, Les Oeuvres Philosophiques. Dictionnaire, Presses Universitaires de France, Paris, 1992
„Un dialogue entre philosophie, theologie et spiritualite” în Charles Andre Bernard Theologie mystique, Paris, Editions du Cerf, 2005
„Entretien avec Michel Henry” în Michel Henry Entretiens, Editions Sulliver, 2005
Filosofia – aventura unui discurs, Editura Cronica, Iaşi, 1995
Teofania interioară, Editura Presa Buna, Iaşi, 1996
Mesajul şi labirintul său, Editura Cronica, Iaşi, 1998
Filosofia – aventura unui discurs, vol. II, Editura Cronica, Iaşi, 1998
Oglinda unitătii. Teme ale discursului teologic catolic, Editura Presa Buna, Iaşi, 2000
În căutarea cuvîntului pierdut, Editura Cronica, Iaşi, 2000
Filosofia – aventura unui discurs, vol. III, Editura Cronica, Iaşi, 2003
Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism, Editura Cronica, Iaşi, 2005
Filosofia – aventura unui discurs, vol. IV, Editura Cronica, Iaşi, 2012
Fascinația nevăzutului – www.esoterica.ro, Editura Cronica, Iaşi, 2012
Întoarcerea către Lumină, Editura Cronica, Iași, 2012
Himere și metamorfoze, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2017
Întîlniri interioare, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2019

Bogdan-Mihai Mandache
Bogdan-Mihai Mandache
Cărţi

Ecologie sacră şi ecopsihologie

Bogdan Mandache

Mohammed Taleb şi-a împărţit cartea în şapte capitole, iar în debutul ei menţionează formula „de şapte ori şapte”, adică 49, numărul portretelor care jalonează această carte despre autori cunoscuţi în operele cărora pulsează Natura vie, nu natura ca obiect de cercetare al biologiei, ci Natura care ocupă spaţii în domeniile filosofiei, mitologiei, psihologiei.

Mohammed taleb Nature vivante et âme pacifiée

De multe ori ecologia, susţinerea mişcării ecologice, a fost văzută ca o modă, ca o aliniere la un curent care îşi propune să prezerve natura, atît cît se mai poate, să prezerve biodiversitatea, să lupte împotriva poluării care atrage schimbări climatice ireversibile. Am citit recent o carte a filosofului algerian Mohammed Taleb (Nature vivante et ame pacifiée, Editions Arma Artis, 2014, 248 p.), o pledoarie pentru natura vie, acel principiu vital activ despre care în antichitate au scris Seneca şi Cicero, principiu pe care filosoful algerian îl urmăreşte în trecerea sa prin secole. Ceea ce vrea să arate autorul este un fir al unităţii lumii, al unităţii existenţei care poate fi urmărit de la Platon pînă în zilele noastre, o descendenţă intelectuală, poetică, spirituală prezentă în diverse contexte religioase, in civilizaţii diverse, pentru care „lumea este o Carte, şi fiecare fragment al realităţii un semn, un simbol, o hieroglifă de descifrat. Ecologia sacră care este una din componentele esenţiale ale

acestei descendenţe transdiciplinare şi transculturale capătă aici întreaga sa semnificaţie.” Mohammed Taleb urmăreşte această filiaţie identificînd şapte perioade sau curente de gîndire subsumate temei generale în jurul căreia îşi construieşte discursul. Începuturile acestui curent de gîndire îşi au sursa, ca de altfel multe alte şcoli mai mult sau mai puţin iniţiatice, în filosofia pitagoreică, al cărei maestru poate fi considerat un adevărat erou iniţiator; în acelaşi segment Mohammed Taleb îi regăseşte pe Plotin, Porfir, Iamblicos sau Proclus. Pentru un musulman, aşa cum este cazul autorului acestei cărţi, Coranul este limbaj al Intelectului primordial şi ecou al Sufletului lumii, Profetul Mohammed fiind purtătorul acestui mesaj. Unul din gînditorii căruia îi sînt consacrate elogioase pagini este Ibn Sina, Avicenna, după numele latinizat, cel ce a prefigurat „transdisciplinaritatea”, noţiune creată de fizicianul Basarab Nicolescu. În aceeaşi secţiune citim un frumos portret al lui Ibn Arabi, recitit prin prisma lecturii făcute de Marie Louise von Franz, discipola lui C.G. Jung. Alchimia şi creştinismul cosmic…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Căi iniţiatice în scrierile lui Hermann Hesse

Bogdan Mandache

Hermann Hesse nu a fost doar un eminent om de litere, cu o exemplară operă literară încununată cu Nobelul literaturii. A avut ambiţia de a trăi o adevărată viaţă spirituală.

Hermann-Hesse

Hermann Hesse, unul din marii scriitori ai veacului al XX-lea, a avut talentul şi ştiinţa de a „ascunde” în scrierile sale, îndeosebi în Demian, Lupul de stepă, Siddhartha, Călătorie spre Soare-Răsare sau în Jocul cu mărgele de sticlă indiciile unor parcursuri iniţiatice, fără ca scrierile sale să încerce să se prezinte drept vreun manual iniţiatic. Atras de spiritualitatea Orientului, Hermann Hesse, un apropiat al unui alt spirit creator de mare influenţă, Carl Gustav Jung, a încercat să ne apropie prin opera sa literară de spiritul unei lumi care încă ne este străină, lumea Orientului, o lume care vrea să cuprindă totalitatea umană, care vrea să unească contrariile, în care psihologia se deschide către metafizică. Vom întîlni în scrierile sale un elogiu al vieţii contemplative, o Indie recreată cu măiestrie, redescoperirea naturii umane, refacerea unui drum spiritual, căutarea inefabilului. Cum? Doar prin  mijlocirea căii spirituale „ascunsă” cu abilitate în scrieri care nu au vocaţie teoretică. Termenul de iniţiere poate fi lesne

întîlnit în lucrări cu pronunţat aspect teoretic, în lucrări care pun accent pe transformarea lăuntrică, pe metamorfoza celui pornit pe un drum al spiritualităţii, al ascezei, al unei altfel de cunoaşteri; sub această formă ni-l prezintă lucrările despre esoterism sau cele care descriu, atît cît pot cuprinde cuvintele, iniţierea masonică. Mulţi ani am scris despre iniţierea masonică, despre răbdarea pe care va trebui să o aibă ucenicul în căutarea propriului drum care se alătură parcursului celorlalţi, fiecare urmîndu-şi pasul. Am întîlnit deseori cercetînd o bibliografie care se extinde continuu multe cărţi şi studii, aparţinînd unor autori români sau unor străini, scrise cu mai mult sau mai puţin talent, cu modestie sau cu emfază, acestea din urmă încercînd să se prezinte drept pietre de hotar marcînd în egală măsură un teritoriu pînă la care o anume concepţie era acceptată, pentru că de acum încolo altul va fi orizontul. De ceva vreme am abandonat lectura autorilor autosuficienţi, ca şi cînd iniţierea ar…

Mai mult...
Cărţi

Spiritul universal al Islamului

Bogdan Mandache

Cartea lui Charles André Gilis ne apropie de spiritualitatea islamică, de adevărurile dintotdeauna revelate nouă sub diverse forme, ne invită dincolo de barierele confesionale într-o lume în care sigur nu ne vom găsi străini dacă vom înţelege slava transcendenţei Domnului.

Charles André Gilis spiritul_universal_al_islamului

Europenii au descoperit tîrziu lumea islamică, nu geografic, ci spiritual. Un frumos paradox e că apusenii l-au regăsit pe Aristotel prin scrierile lui Averroes, unul dintre cei mai importanţi filosofi arabi ai Evului Mediu. Rămînînd în lumea paradoxului să amintim că în veacul trecut doi dintre marii cunoscători ai spiritualităţii islamice au fost francezul René Guénon şi românul Michel Vâlsan. A nu se crede că pînă la ei lumea occidentală nu cunoştea islamul, dar cei doi erau aparţinători lumii islamice, erau convertiţi la mahomedanism, deveniseră Abdel Wahed Yahia şi respectiv Shaykh Mustafa Abd al-Azîz. În ultimii ani, celor amintiţi mai sus li s-a adăugat un cercetător belgian, Charles André Gilis/Abdar ar-Razzâq Yahya, autor a numeroase lucrări despre esoterismul islamic. Recent una dintre acestea a fost tradusă în limba română şi publicată de Editura Herald: Spiritul universal al Islamului, colecţia „Philosophia perennis”, traducere de Teodoru Ghiondea, 2014, 190 p. Spiritul universal al islamului vrea să spună că

dincolo de prejudecăţile unei lumi tot mai puţin atentă la spiritualitate, Spiritul divin, de natură transcendentă şi universală, cuprinde umanul în totalitatea sa, contribuind la manifestarea totală a Adevărului ascuns. Discutînd despre spirit şi ştiinţă, Charles André Gilis se apropie de un punct delicat căci posibilitatea de a accede la ştiinţă cînd profeţia legiferată a fost pecetluită de Muhammad este contestată de exoterişti care consideră credinţa ca fiind singurul mijloc ce poate fonda diferitele forme ale Cunoaşterii şi ale progresului spiritual, ceea ce afirmă şi autorul cărţii: „Ştiinţa este privită în Islam, înainte de toate, ca un atribut al lui Allah, în vreme ce dezvoltările asupra Spiritului sînt legate mai degrabă de funcţia Profetului – asupra-i fie Harul care uneşte şi Pacea lui Dumnezeu!” Ştiinţa interioară este cea care deschide calea înţelegerii Esenţei Supreme, a Esenţei Divine, în vreme ce Ştiinţa exterioară permite accesul doar către ceea ce ne înconjoară, în aspectele sale fizice, concrete. (mai mult…)

Mai mult...
Cărţi

Triptic pentru Dürer

Bogdan Mandache

Cartea Doamnei Françoise Bonardel este o frumoasă incursiune prin viaţa şi opera ilustrului gravor şi pictor Albrecht Dürer, unul din puţinii artişti care a cunoscut gloria din timpul vieţii

Francoise Bonardel Triptyque pour Albrecht Dürer La conversation sacrée

Am scris de multe ori despre cărţile Doamnei Françoise Bonardel, despre cele consacrate alchimiei (Philosophie de l’alchimie şi Philosopher par le feu), despre cele consacrate budismului (Boudhisme et Philosophie şi Boudhisme tantrique et alchimie), despre hermetism (La Voie hermétique) sau despre lucida sa analiză a lumii de astăzi (Des héritiers sans passé. Essais sur la crise de l’identité culturelle européenne). Din bogata corespondenţă cu Doamna profesor ştiam că lucra la o carte despre marele artist renascentist Albrecht Dürer. Apariţia cărţii nu a fost lipsită de peripeţii, de înţeles pe vreme de criză; răstălmăcind întrebarea lui Holderlin, putem şi noi întreba: la ce bun un studiu despre Dürer pe vreme de criză? De aceea (pentru că după apariţia cărţii editura şi-a închis porţile, autoarea rămînînd fără...cărţi!)  scriu cu uşoară întîrziere despre Triptique pour Albrecht Dürer. La conversation sacrée, Editions de la Transparence, 2012, 320 p. Despre Dürer s-a scris mult, fiind privit ca un renascentist, ca un umanist, ca un artist

care a redat plastic Reforma. De ce o nouă carte despre pictorul german? Pentru că fiecare generaţie revine cu o frumoasă fidelitate la marii creatori încercînd să descopere noi valenţe ale creativităţii, fiecare generaţie încercînd să pătrundă în intimitatea spirituală a epocii şi implicit a creatorului. Prin Triptic pentru Dürer, Françoise Bonardel urmăreşte parcursul artistic care i-a purtat paşii lui Dürer la Anvers, la Nürnberg, la Veneţia. Anvers. Dürer a lăsat un jurnal al călătoriei sale în Ţările de Jos, dar toţi comentatorii au fost uşor dezamăgiţi căci nu au descoperit în rîndurile sale note care prevesteau vreo lucrare teoretică, ci doar simple însemnări ale călătorului, punctate uneori cu note despre vînzări şi achiziţii, evident ţinînd de domeniul artistic, dar din care Dürer apare, ca mai toţi artiştii, lipsit de dibăcia afacerilor, ceea ce l-a făcut pe Goethe să vadă în acest comportament alegoria destinului oricărui creator. Dar călătoria în Ţările de Jos a însemnat cunoaşterea unei alte lumi, a…

Mai mult...
C.G. Jung, Cărţi

Diavolul şi întrupările sale

Bogdan Mandache

Recenta carte despre Diavol a Laviniei Bârlogeanu aduce o nouă perspectivă asupra unui subiect tratat din numeroase perspective: istorică, teologică, literară sau artistică. De această dată avem în paginile cărţii viziunea unui psihanalist, a unui cercetător care a frecventat asiduu opera lui Jung şi a jungienilor.

Lavinia Bârlogeanu Diavolul in viziuni, povesti si vise

Diavolul! Subiect deopotrivă fascinant şi terifiant. Modernitatea, paradoxal, a adus o surprinzătoare frică de diavol; surprinzătoare pentru că Evul Mediu adusese în atenţie imagini demoniace, imagini pe care Renaşterea le-a pus în relief şi le-a difuzat. În arta creştină primitivă Satan era rareori reprezentat, dar primele secole ale celui de-al doilea mileniu creştin au adus o „explozie diabolică” cu reprezentări expresive în abaţii şi catedrale. Este suficient să amintim demonii şi făpturile infernale de la Moissac, Vezelay sau Saint-Pierre-de- Chauvigny. Atmosfera devine tot mai apăsătoare, Divina Comedie marcînd simbolic momentul în care lumea occidentală cade sub „vraja” unui torent satanist care rezistă pînă în zorii iluminismului. Coşmarurile infernale, ne referim la redarea lor artistică, ating cea mai mare violenţă, cum remarca Jean Delumeau, în universul demenţial al lui Hieronymus Bosch, în celebrele Judecata de apoi, de la Viena sau de la Bruges. Veacul al XVIII-lea avea să aducă o schimbare în raporturile între lumea intelectuală şi lumea spiritelor, acolo unde

sălăşluia şi demonicul. S-au succedat teorii şi concepţii mergînd de la suferinţa lăuntrică născătoare de demoni la proiecţia exterioară a demonicului. Şi dacă diavolul nu este doar produsul unei nevroze individuale, ci al creaţiei culturale, al orizontului transcendent, dacă este arhetip şi spirit? Este doar una din întrebările căreia îi dă răspuns cea mai nouă carte semnată de Lavinia Bârlogeanu: Diavolul în viziuni, poveşti şi vise, Bucureşti, Editura Nemira, colecţia „Philemon”, 2014, 352 p. De ce (încă) o carte despre Diavol? De-a lungul vremii au apărut tratate de demonologie, au apărut scrieri în proză despre tentaţii şi ispite, cărţi despre diavol...Să fie diavolul încă prea puţin cunoscut şi să dorim să-l cunoaştem mai profund, să nu se mai întîmple o cădere a Arhanghelului din splendoarea firmamentului în tenebrele adîncurilor? Lavinia Bârlogeanu, bine cunoscută pentru cărţile despre Jung, vine cu o perspectivă nouă, pe urmele „conştientizării conţinuturilor inconştiente” despre care vorbea psihanalistul elveţian, invitîndu-ne să recunoaştem măcar cîteva din urzelile inconştientului,…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Templul, omul, lumea

Bogdan Mandache

Autor a numeroase studii şi cărţi în mare parte despre filosofia medievală, Maurice de Gandillac a fost profesor la Sorbonna, fiind considerat un adevărat patriah al filosofiei, nu doar pentru că a trăit o sută de ani (1906-2006), ci şi pentru că a cunoscut figuri majore ale filosofiei

Maurice de Gandillac Le Temple dans l’Homme et l’Homme dans le Monde

Aceste rînduri sînt prilejuite de recenta lectură a unui opuscul (Le Temple dans l’Homme et l’Homme dans le Monde, Editions Arma Artis, 2003) semnat de Maurice de Gandillac, filosof francez, discipol al lui Etienne Gilson; autor a numeroase studii şi cărţi în mare parte despre filosofia medievală, Maurice de Gandillac a fost profesor la Sorbonna, fiind considerat un adevărat patriah al filosofiei, nu doar pentru că a trăit o sută de ani (1906-2006), ci şi pentru că a cunoscut figuri majore ale filosofiei: Jean-Paul Sartre, Jean Hyppolite, Raymond Aron, Jacques Maritain, Maurice Merleau Ponty, Ernst Cassirer sau Martin Heidegger. Volumul amintit conţine cîteva gînduri despre Templu, despre ceea ce ţine de sacerdotal, despre vremea cînd şcolile greceşti, evreieşti şi creştine înfloreau în Alexandria, timp în care templele egiptene îşi pierdeau din strălucire, chiar dacă unele învăţături îl aminteau pe Toth, „cel de trei ori mare”. Ni se reaminteşte că epocii strălucite a hermetismului şi autenticei înţelepciuni îi succeda una epigonică,

dominată de o confuzie a resturilor unor tradiţii lipsite de viaţă. Unul din martorii acelei epoci a fost filosoful crescut într-un mediu puternic elenizat, Plotin, cel care definind înţelepciunea naturală amintea înţelepţii egipteni, cei care au gravat în fiecare hieroglifă înţelepciunea însăşi. Referindu-se la practica iniţiatică, la arcane, Plotin afirma că în cadrul misterelor nu se revelează nimic iniţiatului pentru că nimeni nu poate să-l facă să vadă ceea ce nu a avut fericita şansă să vadă el însuşi. Plotin reţine cadrul iniţiatic ca simbol pedagogic al unei depăşiri, dar consideră că timpul intuiţiei deşteptată prin simboluri analogice, de model egiptean, era depăşit. Sincretismul grec care amestecase simbolisme venite dinspre diverse civilizaţii a propus alegorii. Dificultăţile apar cînd un gen de raţionalism uniformizator caută să explice tradiţii şi credinţe străvechi pornind de la tipare, de la un sistem univoc de descifrare sau cînd se transportă în timp şi spaţiu simboluri care au sens doar într-un anumit mediu cultural. Sigur aceste…

Mai mult...
Cărţi

Pitagora

Bogdan Mandache

Lumea contemporană nelipsită de angoase şi nelinişti caută refugii spirituale, iar unul dintre acestea este Pitagora, căruia oamenii de astăzi caută să-i înţeleagă misterul vorbelor şi al confreriei sale. Cartea lui Jean Mallinger reuşeşte să ne apropie de un univers îndepărtat doar în timp, deloc departe de eternele nelinişti şi căutări ale spiritului.

pitagora_si_misterele_antichitatii

Este un paradox cunoscut şi acceptat faptul că existenţa lui Pitagora este certificată istoric, dar despre el ca persoană nu se ştiu prea multe lucruri cu certitudine; la aceasta a contribuit în mare măsură şi caracterul secret, închis al şcolii sale, celebră prin idealizarea Maestrului, şi deopotrivă prin păstrarea secretului. Puţinele lucruri care se ştiu despre Pitagora sînt cunoscute prin operele lui Iamblichos, Porphyrios sau Diogene Laertius. Pornind de la sursele vechi, dar şi de la studiile moderne, Jean Mallinger a scris o monografie despre înţeleptul grec, recent tradusă în limba română: Pitagora şi misterele antichităţii, Bucureşti, Editura Herald, Colecţia „Mistere dezvăluite”, 2013, traducere Cornelia Dumitru. Şi celor din vechime, ca şi autorilor contemporani le este greu să separe legenda de adevăr, cu atît mai mult cu cît personalitatea lui Pitagora a fost înconjurată cu multă simpatie. Venit de la Samos la Crotona, Pitagora (potrivit legendei numele vine de la Pythia, cea care i-a vestit naşterea) a întemeiat o şcoală

nu în ţara lui ci pe un pămînt nou unde lucrarea sa va fi primită pentru a străluci în veşnicie. Propovăduind morala, iubirea cetăţii şi a adevărului el cîştigă simpatia cetăţenilor din Crotona dar refuză orice demnitate, căci „iniţiatul inspiră, luminează, îşi veghează concetăţenii; domneşte din punct de vedere moral, dar nu guvernează; nu poate administra el însuşi afacerile publice; element permanent de stabilitate etică, el este ochiul care vede totul, mîna care vindecă, vocea care linişteşte şi mângâie. Armatele sale sunt spirituale şi nu au nimic material sau profan.” Pitagora era extrem de atent în privinţa admiterii în ordinul său, evitînd pe cei lacomi, veniţi din curiozitate sau interes; odată admis novicele era supus unor probe dure care îi întăreau caracterul şi lăsa să se vadă dacă alegerea a fost bună, atît pentru ordin cît şi pentru novice. Se ştie că un număr de ani novicii nu-şi vedeau Maestrul „ascuns” privirilor lor în spatele unei perdele. După gradul preparator,…

Mai mult...
Alchimie, C.G. Jung, Cărţi, Simboluri

Aurora Consurgens

Bogdan Mandache

Tratatul Aurora consurgens nu este o scriere originală, autorul fiind mai puţin atras de o posibilă confruntare între alchimie şi creştinism , fiind mai atras de succesiunea de imagini, de embleme, totul într-o scriere de mare expresivitate şi frumuseţe

aurora consurgens

Pentru adepţii săi alchimia este o adevărată filosofie hermetică, este mamă a tuturor ştiinţelor pentru că ea conţine principiile tuturor celorlalte. Adevărată gnoză care insistă pe complementaritatea necesară între corp şi spirit, alchimia este abordarea esoterică complexă unde se întîlnesc o cercetare operativă asupra materiei şi una speculativă asupra sinelui pentru a găsi piatra filosofală. Alchimia a avut epoca sa de glorie, lungă cronologic, din antichitate pînă către sfîrşitul Renaşterii, şi o vastă arie de răspîndire, din Egipt pînă în îndepărtatul Orient. Iluminismul a adus, paradoxal, o diminuare semnificativă a interesului pentru alchimie şi treptat o excludere a alchimiei din sfera celor rezervate intelectului luminos, atoatebiruitor, dar supus unui facil mecanicism care nu poate explica diversitatea şi frumuseţea acestei lumi. Titus Burckhardt făcea o remarcă interesantă: „Pare să nu fi frapat pe nimeni că o artă fundamental absurdă a putut, în ciuda nenumăratelor eşecuri şi dezamăgiri, să persiste cu o asemenea continuitate şi statornicie în sînul celor mai diverse civilizaţii.”

Tot cărturarul elveţian avansa şi o explicaţie: alchimia lucrează pe un alt plan decît ştiinţa empirică modernă! Alchimia a fost redescoperită în modernitate, unul dintre cei preocupaţi de Marea Operă fiind Carl Gustav Jung. Ilustrul psihiatru elveţian a fost preocupat de alchimie şi a scris două lucrări fundamentale: Psihologie şi alchimie şi Mysterium Coniunctionis. Carl Gustav Jung a descoperit alchimia lecturînd tratatul chinez Secretul Florii de Aur, scris în secolul al XVII-lea, şi despre care Jung spune că l-a aşezat pe calea bună a cercetărilor sale; mai tîrziu avea să descopere copia unui manuscris medieval, Aurora consurgens, atribuit lui Toma de Aquino. Încîntat de manuscris, copia bine păstrată era depozitată la Biblioteca Naţională a Franţei, Carl Gustav Jung i-a cerut discipolei sale Marie-Louise von Frantz să traducă manuscrisul. Textul latin, traducerea şi comentariile compun al treilea volum din Mysterium Coniunctionis; traducerea în germană a apărut la Zurich în 1957; în ediţia în limba română a operei lui C.G. Jung, Aurora…

Mai mult...
Cărţi, Simboluri

Colecţia „Simbolurile masonice”, IX

Bogdan Mandache

Cartea scrisă de Gaëlle Charpentier este o frumoasă incursiune în tainele iniţierii, ghidată de Kipling, Goethe, Mozart sau Hesse, o pledoarie pentru căutarea spirituală, un îndemn: cei ce vor afla începutul vor cunoaşte şi sfîrşitul

gaelle charpentiner Libre et de bonnes moeurs

Deşi formula în sine nu este amintită în cele mai multe din lucrările despre ritualurile masonice, nimeni nu va fi admis la iniţiere pînă cînd expertul lojii nu confirmă că aduce la poarta templului „un om liber şi de bune moravuri”. În jurul acestei formule se articulează recenta carte semnată de Gaëlle Charpentier: Libre et de bonnes moeurs. Les grandes étapes de l’initiation maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, 2013, 128 p. Prin răspunsul amintit mai sus sînt dovedite „autenticitatea dorinţei şi sensul etic al persoanei care a făcut cererea de primire”, dar se ia act şi de angajamentul novicelui de a urma neabătut calea adevărului şi de a practica virtutea. Libertatea este acea putere care l-a îndrumat pe novice pînă la poarta templului şi poate fi asemănată cu puterea de care vorbea Meister Eckhart: ceva ce nu este legat nici de loc, nici de timp, nici de trup, ci emană din spirit, rămîne în spirit. Sensul etic este probat

în timpul verificărilor şi al probelor trecute sub bandou şi se confirmă în timp prin conduită, bunăvoinţă, toleranţă şi respect de sine şi faţă de ceilalţi. În Evul Mediu cuvîntul „franc” desemna putinţa de a circula liber, iar de aici sensul iniţierii însemna îndepărtarea de lumea limitată şi convenţională, apropierea de lumea infinită şi luminoasă a simbolului, punte între văzut şi nevăzut. Masoneria speculativă propune aceeaşi cale a apropierii de perfecţiune printr-o detaşare progresivă de ceea ce nu este esenţial şi prin ordonarea vieţii în jurul axei Luminii, dar aceasta are loc printr-o luptă individuală împotriva vanităţii, ambiţiei, orgoliului. Moartea iniţiatică este trecerea către lumina cunoaşterii dincolo de tenebrele ignoranţei. Hermann Hesse spunea că nu ştii nimic despre Înţelepciune atît timp cît nu ai făcut proba tenebrelor. Gaëlle Charpentier găseşte corespondenţe masonice în frumoasa şi puţin studiata scriere a lui Goethe, Basmul; cu priceperea unui scriitor talentat, Goethe „ascunde” în povestirea sa elemente care se regăsesc în ritualurile masonice, trebuie…

Mai mult...
C.G. Jung, Cărţi

Întîlnirea cu Jung

Bogdan Mandache

Cartea Laviniei Bârlogeanu este o dovădă de netăgăduit că autoarea este îndrăgostită de Jung. În mod simbolic şi fericit, Jung a luat-o de mînă pentru a o călăuzi într-un adevărat nigredo alchimic, amintindu-i neîncetat că este vorba de o iniţiere în care lumina nu apare decît după trecerea prin tenebre.

lavinia-bârlogeanu-jung-îndrăgostit-de-suflet

În ultimii ani s-a remarcat o preocupare pentru opera lui Carl Gustav Jung, atît prin interesul pentru traducerea operei sale, a unor cărţi în măsură să apropie publicul din România de domeniul nu tocmai familiar al psihologiei analitice, cît şi prin lucrări ale unor autori români care dovedesc o real interes pentru problemele nicicînd încheiate ale psihicului uman. S-au tradus mai multe volume din operele complete, iar în 2011 a apărut şi de acum celebra Cartea Roşie, autobiografia spirituală a lui Jung. Printre autorii care au dovedit o adevărată şi statornică apropiere de opera lui Jung, care au reuşit să pătrundă în profunzimea studiilor despre psihism, despre inconştient, despre căutarea Sinelui se numără Lavinia Bârlogeanu. A fost mai întîi romanul Arrhetonul (Nemira, 2012) în care Jung însuşi, „doctorul de minţi” din Zurich, un Jung la persoana întîi, lămureşte unele aspecte biografice păstrate cu discreţie; a urmat o altă carte, de această dată despre căutarea Sinelui: Jung îndrăgostit de suflet. Sinele:

între om, Dumnezeu şi diavol, Nemira, colecţia „Porta magica”, 2013. Întîlnirea cu Jung este departe de a se consuma în lectura tihnită a cîtorva cărţi, fie printre ele şi Cartea Roşie; nicidecum, întîlnirea adevărată cu Jung trece dincolo de litera textului, se petrece în profunzimea trăirilor sufleteşti, în confruntarea cu Sinele, în configurarea şi reconfigurarea inconştientului, în recunoaşterea existenţei şi a unei alte lumi decît cea raţională. Întîlnirea cu Jung poate avea loc printr-un hazard, dar totdeauna vine în întîmpinarea unei necesităţi. Mulţi dintre cei care astăzi desluşesc sensul scrierilor şi terapiei lui Jung s-au întîlnit cu psihiatrul şi savantul elveţian la o răscruce existenţială, într-un moment de cumpănă. Într-un recent interviu Lavinia Bârlogeanu mărturiseşte că după un coşmar teribil a coborît în bibliotecă şi întîmplător a pus mîna pe cartea de amintiri a lui Jung (Amintiri, vise, reflecţii); a fost un hazard că nu ales o altă carte? A fost o necesitate întîlnirea cu Jung, ale cărui interpretări ale…

Mai mult...