taleb_nature vivanteDe multe ori ecologia, susţinerea mişcării ecologice, a fost văzută ca o modă, ca o aliniere la un curent care îşi propune să prezerve natura, atît cît se mai poate, să prezerve biodiversitatea, să lupte împotriva poluării care atrage schimbări climatice ireversibile. Am citit recent o carte a filosofului algerian Mohammed Taleb (Nature vivante et ame pacifiée, Editions Arma Artis, 2014, 248 p.), o pledoarie pentru natura vie, acel principiu vital activ despre care în antichitate au scris Seneca şi Cicero, principiu pe care filosoful algerian îl urmăreşte în trecerea sa prin secole. Ceea ce vrea să arate autorul este un fir al unităţii lumii, al unităţii existenţei care poate fi urmărit de la Platon pînă în zilele noastre, o descendenţă intelectuală, poetică, spirituală prezentă în diverse contexte religioase, in civilizaţii diverse, pentru care „lumea este o Carte, şi fiecare fragment al realităţii un semn, un simbol, o hieroglifă de descifrat. Ecologia sacră care este una din componentele esenţiale ale acestei descendenţe transdiciplinare şi transculturale capătă aici întreaga sa semnificaţie.” Mohammed Taleb urmăreşte această filiaţie identificînd şapte perioade sau curente de gîndire subsumate temei generale în jurul căreia îşi construieşte discursul.

Începuturile acestui curent de gîndire îşi au sursa, ca de altfel multe alte şcoli mai mult sau mai puţin iniţiatice, în filosofia pitagoreică, al cărei maestru poate fi considerat un adevărat erou iniţiator; în acelaşi segment Mohammed Taleb îi regăseşte pe Plotin, Porfir, Iamblicos sau Proclus. Pentru un musulman, aşa cum este cazul autorului acestei cărţi, Coranul este limbaj al Intelectului primordial şi ecou al Sufletului lumii, Profetul Mohammed fiind purtătorul acestui mesaj. Unul din gînditorii căruia îi sînt consacrate elogioase pagini este Ibn Sina, Avicenna, după numele latinizat, cel ce a prefigurat „transdisciplinaritatea”, noţiune creată de fizicianul Basarab Nicolescu. În aceeaşi secţiune citim un frumos portret al lui Ibn Arabi, recitit prin prisma lecturii făcute de Marie Louise von Franz, discipola lui C.G. Jung. Alchimia şi creştinismul cosmic ne deschid către o epocă vastă, de la Ioan Scotus  Eriugena la Berdiaev, către abordări de mare amploare teoretică, şi este edificator să amintim aici teologia lui Maister Eckhart, alchimia mitologică a lui Michael Maier, intransigenţa alchimică a lui Paracelsus, teosofia lui Jakob Bohme, panteismul ortodox al lui Serghei Bulgakov, teologia lui Nicolai Berdiaev. Un moment important în constituirea domeniului evocat de Mohammed Taleb l-a constituit romantismul german; Goethe nu a fost doar un creator de geniu pe tărîm literar, a fost şi teoretician, fie doar dacă am invoca preocupările sale despre teoria culorilor sau cercetările în domeniul ştiinţelor naturii, totul la răscrucea dintre ştiinţă, metafizică şi spiritualitate. Goethe a căutat să depăşească clivajul, dualismul, fractura binară care separă arbitrar lumea, aşezînd de o parte lumea ideilor, iar de cealaltă parte lumea senzaţiilor, ceea ce îl face pe Mohammed Taleb să afirme că „Johann Wolfgang Goethe, prin contribuţiile majore la deconstrucţia raţionalităţii închise a ştiinţei moderne occidentale, şi la elaborarea unei apropieri ştiinţifice deschise adevărului lumii, de la planta de la picioarele noastre la steaua îndepărtată, ne propune un Unghi Mare pentru a vedea şi percepe liniile de forţă ale Sufletului universal care dă acestei Naturi coerenţa, unitatea şi frumuseţea.” În acelaşi cadru al insurecţiei romantice, întîlnim lămuritoare pagini despre Novalis, despre Franz von Baader, William Butler Yeats sau Khalil Gibran. Din această privire globală asupra naturii vii în opera filosofică sau literară nu puteau lipsi reprezentanţii Orientului: Rabindranath Tagore, „un indian în serviciul Sufletului universal”, Moreiheio Ueshiba, iniţiatorul Aikido, sau Toshihiko Izutsu, promotorul deschiderii culturii Extremului Orient către lumea islamică. Nici psihologia profunzimilor nu putea ocoli subiectul generos al filosofiei naturii, unul dintre remarcabilii reprezentanţi fiind Carl Gustav Jung, cel care afirma că o psihologie fără suflet ar însemna studierea doar a proceselor biochimice. În opinia lui Mohammed Taleb, dar şi a altor cunoscători ai operei jungiene, inconştientul colectiv nu este un simplu strat antropologic al psihicului, dimpotrivă are o dimensiune cosmologică, este în egală măsură obiectiv şi subiectiv. Şi lumea contemporană a generat analize care se integrează acestui curent prezentat de Mohammed Taleb; astfel, Bernard Gorceix nu a fost doar strălucitul traducător al scrierilor lui Johann Valentin Andreae, ci şi un subtil teoretician care vede în suflet nu o abstracţie psihică, ci un punct de întîlnire între Natura vie şi umanitatea noastră, între lumea sensibilă şi orizontul transcendent. Un alt gînditor francez care era convins că doar filosofia naturii va reda omului secretul artei de a trăi a fost Pierre Hadot, cunoscut pentru lucrările sale despre filosofie ca exerciţiu spiritual. Gilbert Durand rămîne una din referinţele intelectuale ale secolului al XX-lea, un patriarh al sociologiei, un om ale cărui contribuţii au fost decisive, cel care a văzut mitul ca un pol al adevărului, un pol complementar logosului.

Mohammed Taleb şi-a împărţit cartea în şapte capitole, iar în debutul ei menţionează formula „de şapte ori şapte”, adică 49, numărul portretelor care jalonează această carte despre autori cunoscuţi în operele cărora pulsează Natura vie, nu natura ca obiect de cercetare al biologiei, ci Natura care ocupă spaţii în domeniile filosofiei, mitologiei, psihologiei.