Hermann Hesse, unul din marii scriitori ai veacului al XX-lea, a avut talentul şi ştiinţa de a „ascunde” în scrierile sale, îndeosebi în Demian, Lupul de stepă, Siddhartha, Călătorie spre Soare-Răsare sau în Jocul cu mărgele de sticlă indiciile unor parcursuri iniţiatice, fără ca scrierile sale să încerce să se prezinte drept vreun manual iniţiatic.
Atras de spiritualitatea Orientului, Hermann Hesse, un apropiat al unui alt spirit creator de mare influenţă, Carl Gustav Jung, a încercat să ne apropie prin opera sa literară de spiritul unei lumi care încă ne este străină, lumea Orientului, o lume care vrea să cuprindă totalitatea umană, care vrea să unească contrariile, în care psihologia se deschide către metafizică. Vom întîlni în scrierile sale un elogiu al vieţii contemplative, o Indie recreată cu măiestrie, redescoperirea naturii umane, refacerea unui drum spiritual, căutarea inefabilului. Cum? Doar prin mijlocirea căii spirituale „ascunsă” cu abilitate în scrieri care nu au vocaţie teoretică.
Termenul de iniţiere poate fi lesne întîlnit în lucrări cu pronunţat aspect teoretic, în lucrări care pun accent pe transformarea lăuntrică, pe metamorfoza celui pornit pe un drum al spiritualităţii, al ascezei, al unei altfel de cunoaşteri; sub această formă ni-l prezintă lucrările despre esoterism sau cele care descriu, atît cît pot cuprinde cuvintele, iniţierea masonică. Mulţi ani am scris despre iniţierea masonică, despre răbdarea pe care va trebui să o aibă ucenicul în căutarea propriului drum care se alătură parcursului celorlalţi, fiecare urmîndu-şi pasul. Am întîlnit deseori cercetînd o bibliografie care se extinde continuu multe cărţi şi studii, aparţinînd unor autori români sau unor străini, scrise cu mai mult sau mai puţin talent, cu modestie sau cu emfază, acestea din urmă încercînd să se prezinte drept pietre de hotar marcînd în egală măsură un teritoriu pînă la care o anume concepţie era acceptată, pentru că de acum încolo altul va fi orizontul. De ceva vreme am abandonat lectura autorilor autosuficienţi, ca şi cînd iniţierea ar fi un proces, o trăire despre care o opinie, indiferent cui ar aparţine, autori care au convingerea că acoperă totul, toată bogăţia unei căutări şi a unei descoperiri care nu-şi epuizează sensul în clipa în care bandoul este ridicat de pe ochii; ochii unora s-ar putea să se obişnuiască mai greu cu lumina!
În toamna anului 1795, Goethe publica într-o revistă condusă de Friedrich Schiller nuvela Basmul, ultima nuvelă dintr-o serie de şase căreia Goethe îi dăduse numele generic de Convorbiri ale unor emigranţi germani. Deşi nuvela nu era genul predilect al literaturii germane de atunci, Basmul, care este mai mult o poveste decît strict o nuvelă, a captivat interesul cititorilor, dar mai ales al literaţilor germani. Imediat după apariţie, Wilhelm von Humboldt îi scria lui Schiller: „nu-mi amintesc să fi citit ceva de un scriitor german care să egaleze Basmul”, iar Schlegel scria că este „cel mai frumos basm, căzut vreodată din cerul fanteziei pe pămîntul sterp”. În faţa bogăţiei de simboluri, i s-a cerut lui Goethe să dezvăluie o cheie de lectură; evident, marele scriitor s-a mărginit să spună doar că a doua oară nu i-ar ieşi un asemenea Basm, dar că nu va spune ce anume se află în misterioasa povestire. Pentru a înţelege Basmul este necesară situarea lui Goethe în filiaţia marilor autori ai esoterismului şi hermetismului german începînd cu Paracelsus şi Cornelius Agrippa von Nettesheim, continuînd cu Jakob Bohme, Christoph Oetinger, Nicolas Zinzendorf, Franz von Baader, fără a uita una din verigile fără de care acest lanţ s-ar fi rupt, anume curentul rozicrucian născut la începutul veacului al XVII-lea. Mă grăbesc să închei consideraţiile despre Goethe amintind o spusă a unui ilustru germanist din secolul al XX-lea, anume că Basmul rămîne „una dintre cele mai stranii opere ale lui Goethe şi mai bogată în simboluri”, o povestire iniţiatică aruncînd blestemul vanităţii asupra tuturor celor care pretind o interpretare exhaustivă!
Poate vă întrebaţi de ce o introducere despre Goethe cînd titlul anunţat se referă la Hermann Hesee; de ce?, tocmai pentru a arăta că filiaţia din care am amintit doar cîteva nume continuă şi putem aminti fie doar şi cîteva nume care se înscriu într-un vast curent al esoterismului şi hermetismului germane ilustrate în literatură: Novalis, Gustav Meyrink, Hermann Hesse, Thomas Mann şi Carl Gustav Jung a cărui psihanaliză nu este lipsită de influenţe hermetice şi alchimice. Se justifică a vorbi despre esoterism literar? Da, în măsura în care doctrina esoterică a furnizat teme de inspiraţie literară. Publicat în 1943, Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hermann Hesse este o poveste, o utopie, o proiecţie într-o lume viitoare, în prima jumătate a viitorului mileniu trei, al nostru, introducerea cărţii fiind biografia personajului Josef Knecht, scrisă către anul 2400. Este o utopie care are o istorie, plasîndu-se în timpul vieţii lui Hesse, o epocă de decadenţă care nu s-a sfîrşit. Această utopie se desfăşoară şi are un apogeu care este deja anterior vieţii eroului, apoi ea cunoaşte un declin, pentru ca în final să fie condamnată la dispariţie. Persoana lui Joseph Knecht simbolizează utopia şi declinul, moartea lui Knecht reprezentînd cea a jocului cu mărgele de stică, Joseph fiind ludi magister/maestru jocului. Cadrul utopic este o provincie pedagogică, aici e o influenţă goetheană din Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, provincia lui Hesse numindu-se Castilia, caracteristica vieţii spirituale fiind anonimatul. Castilia nu este un tărîm îndepărtat, inaccesibil geografic, Castilia este între zidurile mânăstirilor care există între zidurile oraşelor ai căror locuitori reprezintă lumea profană în raport cu castilienii. Castilia este în principal un loc al spiritului, adevărata patrie a castilienilor fiind confreria care este un adevărat ordin iniţiatic. Bărbaţii Castiliei nu au depus jurămînt de castitate precum călugării, dar trăiesc după o disciplină monastică, iar existenţa lor este dedicată studiului, învăţăturii, meditaţiei şi jocului cu mărgele de sticlă. Castilienii sînt repartizaţi în diferite academii reprezentînd discipline tradiţionale: matematică, filologie, istorie, muzică; sînt puncte asemănătoare celor şapte arte liberale, dar acestor discipline li se adaugă învăţarea şi practicarea jocului cu mărgele de sticlă. Ce era acest joc cu mărgele de sticlă? La origine părea un simplu divertisment, mărgelele fiind note muzicale aşezate pe un portativ, dar mărgelele au pierdut sensul real căpătînd unul metaforic; a rămas un joc codat, un joc simbolic, simboluri ale unei scrieri utopice în ciuda asemănărilor cu scriituri reale. Este un fascinant joc al unei scriituri ideale care se vrea universală, nu pentru că va fi folosită de toţi oamenii deodată, ci pentru că va da cheia tuturor cunoştinţelor umane. De ce un limbaj universal, nu o limbă universală? O limbă universală este esperanto, dar nu a adus mulţi adepţi.
Hesse face o paralelă între mitul esperantist şi ecumenism; şi scriitura şi religia se exprimă într-un idiom, cu unul îi vorbim lui Dumnezeu, cu celălalt ne recunoaştem limba maternă. Ambele construcţii se dovedesc artificiale. Şi jocul cu mărgele de sticlă este un limbaj artificial, dar nu este comun tuturor oamenilor, este privilegiul unei elite, al unei elite puţin numeroase, cu pretenţii de universalitate prin suma perfecţiunilor pe care consideră că le întruchipează. Jocul cu mărgele de sticlă nu se vrea un limbaj universal, iar cele două utopii sînt diferite. Dacă la origini, aşa reiese din primele versiuni ale introducerii cărţii, era un joc de societate, un joc pentru adulţi, jocul a devenit în timp apanajul unei elite intelectuale, fiind un limbaj hermetic, iar acest termen trebuie luat în sens propriu, practica jocului fiind reglată prin legea unui esoterism de tip instituţional. Academia căreia îi sînt afiliaţi membrii constituie nodul unui ordin care este o adevărată societate iniţiatică, cu ierarhie, cu arhive, cu disciplina secretului. Pentru ce un limbaj esoteric? Este un joc, dar deopotrivă o disciplină a spiritului care ţine locul unei discipline morale. Cele două se împlinesc reciproc: jocul şi moralitatea superioară. În Scrisori asupra educaţiei estetice a omului, 1795, Schiller făcea din instinctul jocului motorul creaţiei artistice, era convins că practicarea jocului îl ducea pe individ către desăvîrşire, către împlinirea potenţialităţilor sale. Jocul cu mărgele de sticlă a devenit o artă, în sensul unei practici spirituale, o alchimie spirituală. Într-un text scris în 1932, an în care Hesse scrisese trei versiuni ale introducerii, Hesse face cîteva consideraţii despre teologie şi religie, încercînd să aşeze alături o spiritualitate de tip esoteric pusă în acţiune în sînul unei comunităţi care se apropia de modelul confreriei pitagoreice. În acelaşi text, Hermann Hesse lasă să se înţeleagă că şi arta şi limba sînt moduri de expresie care pot fi depăşite, iar jocul cu mărgele de sticlă să devină o practică spirituală, nu doar visul unui scriitor, care, paradoxal, vrea să treacă dincolo de frontiera limbajului curent. De ce? Pentru că dintr-o perspectivă istorică, mai mult sau mai puţin hegeliană, progresul istoric poate aboli anumite forme ale culturii; din altă perspectivă, creşterea spirituală a individului, pe verticală, îl poate apropia de alte forme de exprimare. Utopia regatului Castiliei s-a născut dintr-o reacţie împotriva degradării vieţii noastre spirituale, intelectuale şi morale, iar epoca celui de-al doilea război mondial, în care şi-a publicat Hesse cartea, nu este atît de departe. O utopie implică în mod normal un protest împotriva turpitudinilor timpului prezent, dar originalitatea lui Hesse este de a arăta cum se trece de la o stare a lucrurilor la o alta într-o mişcare a devenirii istorice, scria Pierre Deghaye, unul dintre cei mai buni cunoscători francezi ai hermetismului german. Ceea ce Hesse deplînge în epoca sa este inflaţia literară şi artistică, deprecierea cuvîntului, critici pe care le adusese la vremea sa şi Friedrich Nietzsche. Degradarea cuvîntului, degenerescenţa artelor cereau o schimbare, o renaştere în afara modurilor de expresie tradiţionale.
Aminteam şi de o altă perspectivă decît cea strict istorică a naşterii, apogeului, declinului şi dispariţiei unei civilzaţii date; a doua perspectivă este cea a creşterii individuale, a itinerariului spiritual al fiecăruia, la un anumit nivel al experienţei spirituale, cuvîntul părînd insuficient în puterile sale de exprimare, mai ales într-o lume în care se comunică mult, dar nu se spune nimic, într-o lume în care doi interlocutori vor să se convingă unul pe celălalt de adevărul spuselor sale fără să se întrebe mai întîi dacă au trăit aceleaşi experienţe. Unanimitatea care nu şterge toate diferenţele este atinsă în jocul cu mărgele de sticlă pentru că în sînul comunităţii domneşte o adevărată comuniune, care îi apropie pe fidelii săi. Or comunitatea visată nu poate fi decît restrînsă, forma de existenţă pe care o propune nu este extensibilă la scara întregii lumi, nu numai fizic, numeric, dar nici intelectual, spiritual, unele aspecte ale cunoaşterii nefiind accesibile tuturor. Aici îmi amintesc cuvintele unui universitar francez al zilelor noastre care, într-un interviu publicat într-o mai veche carte a mea, Sensul ascuns, spunea: Gnoza, cunoaşterea cere posibilităţi ale înţelegerii care nu sînt egal răspîndite la toţi oamenii. Cele rostite mai devreme pot părea un îndemn elitist într-o lume ce se vrea democratică; în cele ale spiritului să rămînem elitişti, lăsînd democraţia celor ce ţin de viaţa socială.
Descriind căile perfecţionării spirituale, Hermann Hesse nu putea ocoli diversele forme de spiritualitate ale Extremului Orient ale cărei suporturi imaginile, cuvintele, numele divine. Este un proces în care meditaţia este esenţială revenirii la începuturile lucrurilor, la unitatea primă care înglobează întreaga diversitate care va veni. În poema indiană Siddhartha, scrisă în 1922, Hesse povesteşte întîmplările fiului de brahman, pornit prin lume, devenit călugăr rătăcitor care ajunge la sfinţenie urmînd o cale de el ştiută, mai mult o chemare către o altă lume spirituală, o lume a contemplării pe care o va descoperi singur, după peregrinări în care se împleteau nemulţumirea şi aparenta fericire, dar care îl îndemnau să caute sublimul. Siddhartha întîlneşte Sublimul, e vorba de Gautama, de Buddha care privindu-l cu calm şi înţelegere îi spune: „Tu ţi-ai găsit mîntuirea de moarte. Ţi-ai aflat-o prin propria ta căutare, pe propriul tău drum, prin reflecţii, prin meditaţie profundă, prin cunoaştere, prin iluminare. Nu prin învăţătură ţi-ai găsit-o! Şi nimeni, după părerea mea, nu-şi va afla mîntuirea printr-o învăţătură. Şi nimănui nu-i vei putea împărtăşi prin cuvinte şi prin învăţătură ceea ce ţi s-a întîmplat ţie la ceasul iluminării tale!” Dar Siddhartha îşi continuă drumul, pătrunde şi străbate lucrurile lumii, plăcerile lumeşti în braţele bogatei şi frumoase curtezane Kamala, cunoaşte bogăţia după ce îl ajută în afaceri pe negustorul Kamaswami, totul pînă în ziua unei prime iluminări anume că plăcerea este deşartă şi trecătoare, că voluptatea se înrudeşte cu moartea, în vreme ce în suflet i se cuibărea o teamă ascunsă: „Avu impresia că-şi trăise viaţa într-un mod lipsit de orice valoare, lipsit de orice sens; în mîini nu-i mai rămăsese nimic viu, nimic de preţ, putea să renunţe acum la toate. Era singur şi gol ca un naufragiat aruncat la ţărm.” În ziua aceea îşi lău rămas-bun de la lumea în care trăise, redevenind un pribeag, un pelerin ai cărui paşi ajung din nou pe malul fluviului unde îl reîntîlneşte pe luntraşul de odinioară care îl trecuse de pe un mal pe celălalt, un motiv literar prezent şi în Basmul lui Goethe. Siddhartha, brahmanul şi bogătaşul de altădată devine vîslaş, ucenicul luntraşului bătrîn, în simplitatea acelei vieţi descoperind „sentimentul prezentului şi al simultaneităţii, sentimentul eternităţii”, iar în acel moment îşi dădu seama mai mult ca oricînd de indestructibilitatea oricărei vieţi, de veşnicia fiecărui moment. Cînd Siddhartha dobîndise bucuria lumii spirituale bătrînul luntraş plecă să regăsească unitatea: „Şi plecă radios; Siddhartha privi în urma lui. Privea în urma lui cu o bucurie profundă, cu o seriozitate profundă şi îi văzu paşii învăluiţi în pace, îi văzu capul înconjurat de o aureolă, îi văzu chipul inundat de lumină.”
Zece ani după ce a publicat poema indiană, în1932 Hermann Hesse scrie romanul Călătorie spre Soare-Răsare, o poveste despre o Confrerie misterioasă faţă de care naratorul depusese jurămînt, un jurămînt care îi îngăduie să comunice experienţe personale, dar îi interzice orice dezvăluire privitoare la taina în sine a Confreriei: „dacă astăzi sau mîine s-ar întîmpla să fiu adus în faţa unei curţi marţiale şi obligat să aleg între a mă lăsa executat sau a trăda taina Confreriei, o, cu ce bucurie fierbinte mi-aş pecetlui prin moarte jurămîntul făcut!”Neputînd vorbi despre esenţa taină a Confreriei, naratorul reaminteşte cuvintele lui Siddhartha: „Cuvintele nu sînt de ajutor înţelesului tainic, de fiecare dată totul devine puţin altfel, puţin fals, puţin nebunesc, da, şi asta e bine, eu încuviinţez şi asta, faptul că pentru un om este un lucru de preţ şi un dar al înţelepciunii ceea ce altuia i se înfăţişează ca o nebunie.” Dar naratorul din cauza infidelităţii sale a pierdut calea şi măcinat de regrete vrea să scrie istoria ordinului, dar este chemat în faţa unei instanţe care îl va găsi vinovat pentru că a rătăcit calea, dar şi pentru intenţia de a scrie istoria ordinului pelerinilor către Orient, către Soare-Răsare. I se reproşează că a încălcat regula secretului? Adevărul este că acest secret nu se poate comunica nici într-o limbă, căci aici este misterul lucrurilor care rămîn nevăzute celorlalţi: „Cine călătoreşte-n depărtare/Adesea vede lucruri ce-l uimesc./Acasă-apoi le spune cu glas tare/Şi-ai lui ca mincinos îl dojenesc./Căci omul mărginit nu dă crezare/La tot ce ochii nu-i adeveresc./Deci cei neştiutori eu nu m-aştept/Să creadă în cuvîntul meu cel drept.” Dar încercarea povestitorului de a scrie despre taina Confreriei, despre istoria sa îl aduc la micimea unui fir de praf, el nevrednicul care stătea în mijlocul unor lucruri cu care i se îngăduise să se joace puţin, ca să poată simţi ce însemna Confreria şi ce însemna el. Confreria care îl trimisese în pelerinaj alături de Leo, servitorul şi cărăuşul de odinioară. Acum Leo era în fruntea Confreriei care avea să-l judece, să-i ierte nesăbuinţa, avea să-i explice că fusese supus unei încercări căreia nu a ştiut să răspundă, Confrerie care-l reprimeşte în rîndurile sale, înapoindu-i inelul pierdut. Iar ultima probă care să-i înfrîngă vanitatea este cea în care descoperă pe un raft al arhivei ordinului o statuetă care contopea două personaje: unul era naratorul cu un portret firav, cu trăsături vagi, fragile, în vreme ce cealaltă figură înflorea în culori şi în forme. Era Leo! „El avea să crească, eu aveam să mă împuţinez”, notează în final cu amărăciune povestitorul.
Hermann Hesse nu a fost doar un eminent om de litere, cu o exemplară operă literară încununată cu Nobelul literaturii. A avut ambiţia de a trăi o adevărată viaţă spirituală. Cine vrea să găsească posibile resorturi ale creaţiei literare, poate urmări cu folos prietenia dintre Hermann Hesse, Carl Gustav Jung şi Gustav Meyrink, doi scriitori de geniu şi unul din cei mai mari psihologi ai secolului trecut. Hermann Hesse s-a disimulat în personajele sale; sigur se poate spune că personajele sale au urmat cu adevărat calea spirituală care i-a dus la transcendenţa reprezentată de monosilaba sacră buddhistă Om, considerată ca o conţinătoare a sintezei tuturor sunetelor). În Călătorie spre Soare-Răsare, Hesse afirmă că personajele unui autor sînt mai vii, mai frumoase sau mai reale decît autorul. Dincolo de aceste divagaţii cititorul lui Hesse rămîne cu fascinantele personaje conturate de autor, cu naraţiunea de o densitate spirituală greu de egalat, cu îndemnul de a căuta şi de a asculta verbul interior. Jocul cu mărgele de siclă, asemenea oricărei construcţii umane este condamnat la dispariţie, chiar dacă Joseph Knecht îi va supravieţui; templele, bibliotecile, şcolile, Castilia vor dispărea. Jocul cu mărgele de sticlă este născut din visul de a uni contrariile, un vis care nu ne părăseşte, iar legenda despre Joseph Knecht sugerează cu discreţie şi convingere această speranţă.