Între jurămîntul inițial și construcție sînt mai multe etape pentru ca opera să tindă către perfecțiune, Joseph Noyer susținînd că „puterea jurămîntului este menținută vie și se dezvoltă pentru că actele celui care acționează sînt în conformitate cu cuvintele pe care le pronunță.”

În vechime prestarea unui jurămînt angaja întreaga ființă a celui care-l presta. Astăzi unele profesii, cum sînt cele legate de armată, medicină și justiție, mai păstrează urme din vechile ceremonii de depunere a jurămîntului. Profesor și traducător, Joseph Noyer este preocupat de simbolismul construcției, din acest interes rezultînd volumele Le Fil a plomb et la Perpendiculaire și Le Ciseau et le Maillet. Recent a apărut un nou volum semnat de Joseph Noyer: Le Serment ou la sacralisation de la vie, Paris, collection „Les Symboles maçonniques”, 130 p., 2019. Pentru societățile tradiționale, jurămîntul îmbracă aspecte sacre, cărora nu li se pot substitui valori morale și sociale, trimiterea evidentă a lui Joseph Noyer îndreptîndu-se către Marele Orient al Franței, care începînd cu anul 1877 a renunțat la jurămîntul pe Cartea Legii Sacre și  a trecut la un jurămînt laic. Cu aceasta am precizat că studiul lui Joseph Noyer urmărește jurămîntul masonic, privit într-un context mai larg, cu referiri la culturi străvechi. Jurămîntul în lojă se depune la altarul jurămintelor, în lumina Orientului, altarul fiind simbol al aspirației terestre către cer, pe altar găsindu-se Biblia deschisă la Evanghelia lui Ioan, echerul

și compasul. „Prin genunchiul stîng și piciorul drept, novicele este în contact cu pămîntul sacru al templului; prin mîna ținută deasupra celor Trei Mari Lumini, el este în contact cu Focul. Unul și celălalt din aceste două elemente au o importanță particulară pentru a transforma dorința de inițiere în operă concretă. A așeza genunchiul pe pămînt este, în sine, un semn de venerație în fața misterului. Acest contact are, totuși, o altă utilitate: simbolic, el servește la a extrage ceea ce, în acest element este transmutabil pentru ca, după trecerea prin proba focului, să integreze în operă ceea ce are esențial”, scrie Joseph Noyer. Prezentînd ceremonia depunerii jurămîntului masonic, postura novicelui și ansamblul instrumentelor geometrice care conturează cadrul care îl pregătește pe viitorul mason pentru nașterea la o viață spirituală, Joseph Noyer…

Așa cum francmasoneria lucrează la edificarea unei societăți ideale, munca de perfecționare a sinelui implică descoperirea celorlalți. Companionul este deci invitat să meargă să viziteze alte loji.

Francmasonul și piatra interioară Bogdan Mihai MANDACHE: Gradul de companion din francmasonerie are rădăcini operative? Olivier POUCLET: Ar fi iluzoriu să credem că francmasoneria succede lojilor operative, chiar dacă teoria unui metisaj progresiv a fost mult timp apărată. Sigur, anumiți intelectuali au frecventat mult timp loji de artizani în Anglia și Scoția veacului al XVII-lea, dar această realitate a dispărut total după crearea francmasoneriei în 1717. Promotorii acestei noi mișcări (J-T. Desaguliers, James Anderson, G. Payne) s-au inspirat din spiritul lojilor operative pentru a-i oferi o identitate. Ei nu urmăreau să se identifice cu artizanii, nici măcar cu constructorii catedralelor: o arhitectură pe care James Anderson o considera confuză și improprie. Francmasonul începuturilor privilegia arhitectura italiană a secolului al XVI-lea. Interesul pentru metafora construirii Templului i-a împins pe creatorii francmasoneriei să caute surse de inspirație în societățile inițiatice care foloseau și ele această metaforă a construcției. Gradul de companion aduce un omagiu lojilor operative, dar crearea gradului inițiatic de maestru, asociată mitului lui Hiram, este cea care constituie adevărata identitate a ordinului francmasonic. Se regăsesc astfel corespondențe

cu mișcarea franceză a companionajului, dar este vorba de un împrumut al anumitor uzanțe pentru a sprijini identitatea tăietorului în piatră. În fapt, francmasonul nu are de tăiat decît piatra sa interioară. Modelul arhetipal al tuturor templelor din diferite confrerii se referă la Templul lui Solomon, căci el reprezintă simbolic locuința lui Dumnezeu. James Anderson a scris primele Constituții inspirîndu-se din propria experiență de la loja din Aberdeen, în Scoția. Această lojă de artizani, în care lucra și tatăl său, primea, în secolul al XVII-lea, nobili și oameni din profesii străine meseriei de artizani, care erau numeric jumătate din aderenți. Nu se știe cu adevărat care era rolul acestor intelectuali, în afară de participarea lor financiară la dispozitivul de ajutor mutual al zidarilor de meserie. Demnitatea de ospitalier era de altfel sigur o urmă a procedeului de securitate financiară și de susținere a…

Dacă inițiatul nu are conștiința totală a naturii sacre a practicii sale, el riscă să confunde francmasoneria cu o asociație profană și poate va fi decepționat față de viitorul său

Medic psihiatru, Olivier Pouclet lucrează în cadrul centrului ospitalier specializat din Jury-les-Metz, din Lorena. Preocupat de studierea masoneriei, Olivier Pouclet este autorul lucrărilor Le cheminement de l’Apprenti franc-maçon: interprétation psychologique et symbolique, Maison de Vie Editeur, Paris, 2016 și Le cheminement du Compagnon franc-maçon: une étape clé de la construction de l’initié, Maison de Vie Editeur, Paris, 2018. Sensul simbolic original Bogdan Mihai MANDACHE: Termenul de inițiere este folosit tot mai des în ultima vreme, în contexte tot mai variate, riscînd să-și piardă înțelesul prim. Ce este inițierea masonică? Olivier POUCLET: Inițierea este o ceremonie care permite candidatului să treacă într-o dimensiune sacră, în opoziție cu lumea obișnuită calificată ca fiind profană. Francmasoneria corespunde acestei definiții, cu intenția de a construi o societate umanistă liberă și egalitară. Dacă ritualurile se inspiră din cele ale societăților inițiatice tradiționale și antice, francmasoneria propune o schemă spirituală inspirată de cultura occidentală iudeo-creștină. Scrierile biblice constituie deci o sursă importantă în studierea simbolurilor francmasonice.  Mișcarea a ales totuși să nu se limiteze la o orientare unică, respingînd ideea unui dogmatism, revendicînd o poziție laică. În adevăr, Ordinul

masonic propune referințe foarte eclectice, provenite din cultura occidentală, cum ar fi Cabala, Gnoza, Alchimia sau miturile grecești. Datorită acestui ansamblu, cu aparență heterogenă, francmasoneria își creează propriul mit, pe care alege să nu-l dezvăluie decît începînd cu gradul de maestru. Primele două grade nu vorbesc deloc despre Hiram, deși personajul poate fi considerat ca fiind părintele fondator al francmasoneriei. Chiar în jurul mitului lui Hiram se organizează procesul identitar al noii instituții. Cred că pînă la primele Constituții din 1723, identitatea mișcării încă nu era afirmată, căci ritualurile erau calchiate după cele ale masoneriei operative anglo-saxone. Primele două grade erau legate de această istorie. Fiecărui grad al lojii albastre îi corespunde o perioadă din evoluția umanității, ucenicului fiindu-i asimilată copilăria, companionului adolescența, iar maestrului vîrsta adultă. Contrar societăților tradiționale care propun un rit unic de trecere…

Pentru a răspunde întrebării dacă există o lume profană, Franck Zimmer pornește de la etimologia cuvintelor lume (mundus, ornament, lume, pur) și profan (profanus, pro-înaintea, fanum, loc consacrat).

Senzația celui care privește portalul central al catedralei din Chartres este că se află în fața unei succesiuni de porți; aceasta este imaginea pe care o creează stîlpii și bolțile arcuite. Despre poarta care separă profanul de sacru, despre poarta de unde începe aventura candidatului la inițiere este cartea lui Franck Zimmer, Les Portes du Temple. De l’ignorance à la Connaissance, Paris, Maison de Vie Editeur, Collection „Les Symboles Maçonniques”, 2019, 124 p. Despre Franck Zimmer editorul nu spune decît că este la prima carte, rod al experienței și cercetărilor asupra simbolurilor templului. Să-l urmăm în călătoria sa. Pentru a răspunde întrebării dacă există o lume profană, Franck Zimmer pornește de la etimologia cuvintelor lume (mundus, ornament, lume, pur) și profan (profanus, pro-înaintea, fanum, loc consacrat). În consecință, lui Franck Zimmer formularea lumea profană i se pare expresie a unei orbiri a spiritului, pentru că pretutindeni unde este viață este mister, și misterul este prin esență sacru: „Natura nu este un spațiu sacru, un adevărat templu sub cerul liber? Lumea naturală nu este profană, este vie și se creează în

fiecare clipă. Este deci sacră.” Și atunci unde și ce este profanul? Unde construiește omul templul? Lumea profană ține de domeniul existenței, trecerea de la profan la templu se face mai întîi prin depășirea unor obstacole, prin trecerea unor probe. Obstacolele nu pot altera dorința inițiatică și îl aduc pe postulant în fața porții pămîntului, acolo unde începe ritualul de inițiere. Grotele, cavernele sînt universuri minerale, sînt locuri folosite de cei din vechime nu numai ca refugii, ci și ca locuri de inițiere, de învățătură. În masonerie, cabinetul de reflecție întruchipează proba pămîntului, simbolizează locul originar; întreg simbolismul cabinetului de reflecție îl îndeamnă pe candidat la vigilență și perseverență. Ritualul continuă cu proba aerului, însoțită în lojă de un zgomot nefiresc față de liniștea începutului ritualului, este tumultul pasiunilor care tulbură armonia templului. Franck Zimmer insistă pe actul ritual al…

Jean-Pierre Laurant discută despre sentimentul exilului interior, despre căutarea drumului de întoarcere, iar aceasta nu se poate face în afara cadrului întîlnirii între Ulise și Calipso, întîlnire în care filosofii antici au deslușit mai mult decît întîlnirea între doi oameni

Mitul călătoriei, al pelerinajului, al căutării este unul prezent în toate culturile lumii. Simbolismul călătoriei este unul al căutării adevărului, al inițierii, al căutării și descoperirii unui centru spiritual. Este edificator să amintim călătorie lui Ulise, Enea, Dante sau Christian Rosenkreutz, călătoriile romanticilor sau cele atît de frumos povestite de François Rabelais, Jonathan Swift sau Jules Verne. În toate aceste călătorii, și în multe altele neamintite aici, nu este vorba de divertisment, ci căutări de ordin spiritual, mistic și psihic. „Călătoria exprimă o dorință profundă de schimbare interioară, o nevoie de noi experiențe, mai degrabă decît o deplasare locală. [...] Singura călătorie adevărată este aceea pe care omul o face în interiorul lui însuși”, susțin autorii cunoscutului Dicționar de simboluri. Profesor mult timp la Ecole pratique des hautes études, cercetător la CNRS, autor a mai multor cărți (Symbolisme et écriture; L’Esotérisme chrétien en France au XIXe siecle; L’Esotérisme) Jean-Pierre Laurant a scris și o lucrare despre călătorie, Le Voyage, Editions Oxus. Jean-Pierre Laurant discută despre sentimentul exilului interior, despre căutarea drumului de întoarcere, iar aceasta nu se poate face în afara cadrului întîlnirii între Ulise și Calipso, întîlnire în care filosofii antici au deslușit mai mult

decît întîlnirea între doi oameni. Calipso, spunea Eustathius, întrupează știința, astronomia; dar Ulise plecase dintr-o patrie, plecase de la Penelopa și trebuia să revină la ea, același filosof grec amintit mai sus comparînd țesutul pînzei cu înlănțuirea silogismelor. Urmărind sensul înalt al călătoriilor lui Ulise, Félix Buffiere arăta că „lăsînd pe Calipso pentru a reveni la Penelopa, Ulise a părăsit știința pentru filosofie, a renunțat la studiul lumii exterioare pentru a privi în sine însuși”. Jean-Pierre Laurant propune cititorului mai multe subiecte de meditație asupra călătoriei, cu precădere din cele descrise de scriitori precum Jules Verne, Selma Lagerlof, Cervantes sau Gustave Flaubert, dar și asupra pelerinajelor sau asupra scrierilor biblice despre exod. Dar călătoria nu este lipsită de obstacole, de trecerea unor probe, de…

Cartea lui Christian Jacq este o încercare de a pătrunde în universul spiritual medieval pornind de la sculpturi din catedrala din Metz; este un dialog între un cercetător, autorul, și un maestru, moștenitor al zidarilor, urmărind să descifreze limbajul inițiaților care au ridicat catedralele și al căror mesaj rămîne în continuare actual, și nu mai puțin misterios

Christian Jacq (n. 28 aprilie 1947, Paris) este un cunoscut scriitor cu preocupări în domeniile egiptologiei, esoterismului și masoneriei. După studii de filosofie și literaturi clasice, la Universitatea Paris X-Nanterre, Christian Jacq a obținut titlul de doctor în egiptologie, la Sorbona, cu teza „Le Voyage dans l’autre monde selon l’Egypte ancienne”, însă nu a urmat traseul clasic al unui cercetător specializat în egiptologie, nu a participat la lucrări arheologice, nu a urmat o carieră universitară, a ales calea publicisticii. Christian Jacq este autorul unui număr impresionant de cărți, peste 50, majoritatea în stil foiletonistic, cu multe dialoguri și fraze scurte, deseori critica literară reproșîndu-i lipsa construcției și a profunzimii în conturarea personajelor, slăbiciunea stilistică și vocabularul limitat, atribute obișnuite scrierilor de popularizare ai căror cititori sînt mai interesați de firul narativ, prea puțin atenți la veridicitatea faptelor, la adevărul istoric. Alți critici subliniază tentativa de reconstituire istorică, apreciind dimensiunea inițiatică și esoterică a romanelor sale. Pentru cartea L’Egypte des grands pharaons, Editions Perrin, 1981, a primit premiul Academiei Franceze. Mai multe edituri din România i-au tradus o parte

din romane și amintim dintre acestea: Ramses, 5 volume, Calea de Foc, Marele Magician, Ultimul vis al Cleopatrei, Fiul Luminii, Femeia înțeleaptă, Divina adoratoare, Locașul Adevărului, Uneltirile răului, Marele Secret, Afacerea Tutankhamon. Una dintre cărțile lui Christian Jacq, reeditată în mai multe rînduri este Les 33 degrés de la Sagesse ou l’initiation des Francs-Maçons de la pierre franche, după titlul de pe copertă, pentru că pe pagina de gardă titlul este ușor modificat: Les trente-trois degrés de la sagesse ou L’initiation des Maçons de la Pierre France. Cea mai nouă ediție este cea apărută la Maison de Vie Editeur, 2015. Prima ediție a cărții a apărut în 1981, la Editions du Rocher și avea titlul Le Voyage initiatique ou Les trente-trois degrés de la sagesse, prezentată pe site-ul autorului ca fiind o carte de esoterism. Cartea lui Christian Jacq este o încercare…

Pentru a înțelege masoneria, Jose Hubert face apel al fenomenologie, curent filosofic major al secolului al XX-lea; cu ce ar lumina fenomenologia un ordin inițiatic? Prin faptul că fenomenologia propune o abordare a fenomenelor care constituie lumea așa cum fiecare o percepe cu sensibilitatea sa, cu ideile sale.

Au trecut mai bine de trei veacuri de la apariția masoneriei speculative, timp în care s-a scris mult, uneori poate prea mult, despre ritualuri, despre simbolism, despre ceea ce-și propune masoneria. Uneori s-a scris cu temei, dar de cele mai multe ori, nu. Tot ceea ce părea firesc ieșea din tiparele celor care așteptau dezvăluiri fulminante, scoaterea la lumină a unor înfricoșătoare secrete, desferecarea unor uși în spatele cărora s-ar fi aflat cele ascunse de la fondarea lumii. Nici un autor lucid, care lucrează sub semnul onestității intelectuale, nu ar fi încercat un discurs înșelător despre realitatea din interiorul unei loji. De aceea ceea ce pare foarte simplu, se dovedește a fi o probă dificilă: cum să definești pe scurt pentru un profan ce este masoneria. Într-o lucrare apărută acum cîțiva ani (L’intelligence du caché. Un regard lucide sur la Franc-Maçonnerie, Editions Maison de Vie), José Hubert, citînd cîteva definiții ale masoneriei, din dicționare, se întreabă ce știe profanul care dorește să intre în masonerie; ce știe mai mult decît generalități despre fraternitate, sinceritate, diversitate, progres intelectual? Cele amintite mai sus sînt adevărate, dar lui José Hubert

nu îi par suficiente și de la primele pagini ale cărții insistă pe cuvintele lui Antoine de Saint-Exupéry: „Dacă tu ești deosebit de mine, fratele meu, departe de a mă leză, tu mă îmbogățești”, pentru că loja este locul de întîlnire a persoanelor care vin din orizonturi diferite, care au parcursuri inițiatice asemănătoare, dar trăite diferit. Pentru Jose Hubert masoneria are sens numai prin experiența trăită, iar aceasta aduce în lumină un element cu o forță uimitoare: intuiția, ceea ce Jean Verdun numea „inteligența ascunsului”. Ceea ce unește masonii care lucrează în spiritul masoneriei inițiatice, tradiționale și universale este intuiția prezenței a ceea ce este ascuns în om, aspirația de a depăși condiția obișnuită, de a se deschide către spiritualitate. Pentru a înțelege masoneria, Jose Hubert face apel al fenomenologie, curent filosofic major…

Pendularea lui Papus între diversele societăți teosofice și inițiatice ale vremii sale, abundenața scrierilor, văzută de unii critici ca semn al unei anume superficialități, relativul eclectism și nu totdeauna buna alegere a surselor i-a făcut pe unii comentatori să fie circumspecți față de activitatea sa intensă și față de scrierile sale.

Personalitatea lui Gérard Encause, cunoscut mai mult sub numele de Papus, se identifică cu mișcarea ocultistă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, fiind extrem de activ atît în societățile esoterice ale vremii sale, cît și în lumea publicisticii. Fondator, alături de Stanislas de Guaita, al Ordinului cabalistic de Roza-Cruce și al Ordinului martinist, Papus a fost în legături cu aproape toate școlile esoterice din timpul său, a avut o contribuție majoră la apariția revistelor „L’initiation”, „Le Voile d’Isis”, la înființarea „Școlii hermetice”. Papus este autor a 400 de articole și 25 de ample lucrări care dau măsura preocupărilor sale, a interpretărilor și cunoștințelor sale despre un domeniu care a influențat profund lumea literară, religioasă, artistică și chiar politică; în fața atîtor texte semnate Papus, unii contemporani l-au numit „Balzac al ocultismului”. Cercurile ocultiste pe care le-a frecventat, societățile esoterice și hermetice i-au favorizat întîlniri cu strălucite personalități ale vieții intelectuale franceze și europene. Amintim doar cîteva: Jean Moréas, Charles Mauras, Augustin Chaboseau, Victor Emile Michelet, Paul Sedir, René Guénon, John Yarker, Villarino del Villar, Czeslaw Csynski, Peter Davidson. Papus îl considera pe

Saint-Yves d’Alveydre ca „maestru intelectual”, iar pe Maître Philippe ca „maestru spiritual”. A fost în relații amicale cu multe obediențe masonice, printre ele Ritul primitiv și original de Swedenborg, Ritul spaniol, Ritul Memphis Misraim, toate aceste activități aducîndu-i dificultăți în relațiile sale cu Marele Orient și cu Marea Lojă a Franței; Guénon i-a devenit ostil, denunțînd apartenența la o societate „contra-inițiatică” și prezența în anturajul său a unor persoane rău-voitoare. Așa cum se pot evoca multiplele sale activități și inițiative în domeniile esoterismului, hermetismului, ocultismului, la fel se poate vorbi despre scrierile lui Papus. Unele dintre cele mai cunoscute sînt reunite într-un volum, apărut la Paris, în 1892, tradus în multe limbi; a fost tradus cu ani în urmă și în limba română, recent fiind reeditat: Kabbala. Tradiția secretă a occidentului; Șțiința secretă,…

Metamorfoza interioară nu este o schimbare de formă, ci una de comportament, în urma reașezării valorilor, a unui lung proces de analiză, de reflecție. Metamorfoza interioară începe printr-o călătorie, printr-o introspecție. Construirea sinelui este un proces amplu, iar încercările îl așază pe om în fața stabilului și a efemerului, în fața știutelor și neștiutelor.

Cele mai multe basme și mituri conțin povestiri ale unor metamorfoze, zei care se transformă în oameni, în animale sau plante, oameni care iau diverse înfățișări. Astfel, metamorfoza imaginată neagă ordinea lucrurilor. Dar prin aceasta deschide posibilitatea de a scăpa condiției umane, compensînd apăsătoarele constrîngeri, dificultăți sau decepții printr-un vis. Transgresînd legile naturii, metamorfoza se joacă cu identitatea/alteritatea. Acteon, deși știa că-i este interzis, o privește pe zeița Diana în timp ce se scălda goală într-un izvor; supărată, zeița îl transformă în cerb. Nimfa Dafne a fost prefăcută în laur, de Ladon, în alte variante de Zeus, pentru a o salva de insistențele lui Apollo. Tînarul Lucius, din romanul Măgarul de aur, de Lucius Apuleius, este transformat din greseală, de tînăra Fotis, în măgar. Françoise Leclercq-Bolle De Bal, citind numeroase povestiri, legende și mituri se întreabă dacă în aceste scrieri este vorba despre metamorfoza corpului sau a spiritului, dacă este vorba despre formă sau despre metamorfoza interioară, de o renaștere pe un alt plan. Pornind de la un gînd al lui Mircea Eliade care traducea în termeni inițiatici aventurile eroilor si eroinelor din povești, sugerînd că miturile și poveștile

derivă din rituri inițiatice sau de trecere, Françoise Leclercq-Bolle De Bal nu face diferența între povești și mituri și își expune aceste idei în cartea La métamorphose, mystère initiatique. A la lumière des contes, mythes et rituels maçonniques, Paris, Maison de Vie Editeur, collection „La Franc-Maçonnerie initiatique”. Metamorfoza nu poate fi gîndită în afara discuției despre corp și suflet/spirit, iar marile epoci istorice au avut concepții diferite; concepțiile biblică și medievală accentuau unitatea omului (corp și suflet), în vreme ce Renașterea le-a privit distinct. Metamorfoza este una dintre soluțiile pentru a scăpa morții fizice, este un pod aruncat între temporal și atemporal, implicînd existența a două lumi diferite, naturalul și supranaturalul, temporalul și eternul, opunînd morții continuitatea. Metamorfoza, scria Pierre Brunel, combină alteritatea și identitatea, este deopotrivă imaginar și real, cuvînt…

În călătoria omului către Dumnezeu există trei drumuri: ignoranța, drum pe care îl străbat toți, devoțiunea, hărăzită adevăraților îndrăgostiți, și înțelepciunea, pe care doar puțini o dobîndesc.

Despre sufism, Jean Chevalier spunea că a existat cu mult înainte de a fi desemnat prin numele său, denumirea de al soufi datînd din secolul al VIII-lea. De-a lungul secolelor, sufismul s-a conturat ca o tradiție, adică transmiterea unei înțelepciuni de oridine divină, dar este totodată perpetuare în timp și reînnoire neîncetată. Dintre fondatori și dintre reprezentanții vîrstei de aur a sufismului, amintim: Ibn Adham, Ibn Karrâm, Hallâj, Sohrawardî, Ibn Arabî, Rumi. Dar timp de secole sufismul i-a atras și continuă să o facă pe toți cei care doreau să primească revelația, să aprofundeze aspectul esoteric (bâtin). Printre aceștia se numără și Hazrat Inayat Khan (1882-1927), musulman indian, muzician și mare maestru sufi în Ordinul Chishti, în care a fost inițiat de maestrul său Sayyed Abu Hashim Madani. Nu a fost un autor prolific, dar una dintre cărțile sale a fost recent tradusă și în limba română: Pași pe cale, traducere din limba engleză de Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2018, 210 p. Pentru Hazrat Inayat Khan „mistica este esența și baza oricărei cunoașteri, fie ca știință, artă, filosofie, religie

sau literatură. Toate acestea sînt incluse în cadrele misticii.”  În viziunea sa, mistica este perspectivă asupra vieții, o perspectivă în care Dumnezeu nu este ceva abstract, ci este o realitate. Ce îi apropie pe un filosof, un înțelept, un mistic? Un filosof cunoaște natura și caracterul lucrurilor; un înțelept este cel care a fost discipolul vieții; un mistic este cel care comunică cu viața, cu împrejurările, cu lucrurile, cu ființele. Hazrat Inayat Khan nuațează, susținînd că filosofia se învață și că înțelegerea mai profundă a vieții face din cineva un filosof, în vreme ce mistica nu se predă și nu se învață. „Misticul își eliberează sinele cel adevărat, care din cauza iluziei se afla întemnițat în spatele minții și al corpului, ceea ce se numește un suflet pierdut, un suflet inconștient de adevărul mistic că mintea și…