Am scris de multe ori despre cărţile Doamnei Françoise Bonardel, despre cele consacrate alchimiei (Philosophie de l’alchimie şi Philosopher par le feu), despre cele consacrate budismului (Boudhisme et Philosophie şi Boudhisme tantrique et alchimie), despre hermetism (La Voie hermétique) sau despre lucida sa analiză a lumii de astăzi (Des héritiers sans passé. Essais sur la crise de l’identité culturelle européenne). Din bogata corespondenţă cu Doamna profesor ştiam că lucra la o carte despre marele artist renascentist Albrecht Dürer. Apariţia cărţii nu a fost lipsită de peripeţii, de înţeles pe vreme de criză; răstălmăcind întrebarea lui Holderlin, putem şi noi întreba: la ce bun un studiu despre Dürer pe vreme de criză? De aceea (pentru că după apariţia cărţii editura şi-a închis porţile, autoarea rămînînd fără…cărţi!)  scriu cu uşoară întîrziere despre Triptique pour Albrecht Dürer. La conversation sacrée, Editions de la Transparence, 2012, 320 p. Despre Dürer s-a scris mult, fiind privit ca un renascentist, ca un umanist, ca un artist care a redat plastic Reforma. De ce o nouă carte despre pictorul german? Pentru că fiecare generaţie revine cu o frumoasă fidelitate la marii creatori încercînd să descopere noi valenţe ale creativităţii, fiecare generaţie încercînd să pătrundă în intimitatea spirituală a epocii şi implicit a creatorului. Prin Triptic pentru Dürer, Françoise Bonardel urmăreşte parcursul artistic care i-a purtat paşii lui Dürer la Anvers, la Nürnberg, la Veneţia.

Anvers. Dürer a lăsat un jurnal al călătoriei sale în Ţările de Jos, dar toţi comentatorii au fost uşor dezamăgiţi căci nu au descoperit în rîndurile sale note care prevesteau vreo lucrare teoretică, ci doar simple însemnări ale călătorului, punctate uneori cu note despre vînzări şi achiziţii, evident ţinînd de domeniul artistic, dar din care Dürer apare, ca mai toţi artiştii, lipsit de dibăcia afacerilor, ceea ce l-a făcut pe Goethe să vadă în acest comportament alegoria destinului oricărui creator. Dar călătoria în Ţările de Jos a însemnat cunoaşterea unei alte lumi, a unei lumi exotice prin diversitatea adusă de peste mări. A lucrat şi în egală măsură a cunoscut confraţi, a vizitat ateliere; a fost impresionat de celebrul Altar al mielului mistic al lui Jan Van Eyck, de picturile lui Rogier de La Pasture, Memling sau Hugo Van der Goes.

Nürnberg. De ce Nürnberg cînd Dürer s-a născut şi a murit la Nürnberg? Pentru că dincolo de ofertele tentante din alte metropole, Durer a rămas în oraşul natal, la vremea sa un oraş comercial în plină expansiune. În Nürnberg se păstrează casa în care a trăit Dürer, o casă cu o frumoasă istorie. În atelierul său din Nürnberg, Dürer, la apogeul vîrstei creatoare, a gravat celebra sa lucrare Cavalerul, Moartea şi Diavolul. Între 1512 şi 1519, ani premergători călătoriei în Ţările de Jos, Dürer a lucrat la comenzile presante ale lui Maximilian I, a executat lucrări pur decorative, dar a excelat şi în arta gravurii, şi este suficient să amintim portretul mamei artistului, gravura înfăţişîndu-l pe sfîntul Ieronim sau prea bine cunoscuta gravură Melancolia.

Veneţia. Două au fost şederile lui Dürer în oraşul lagunelor, una către sfîrşitul veacului al XV-lea, iar cealaltă în 1505-1506, după datele scrisorilor trimise bunului său prieten Pirkheimer. Se ştie că veneţieii îi preţuiau talentul şi îi oferiseră o sumă pentru a rămîne la Veneţia şi pentru a picta, ofertă refuzată. Rămîne la Veneţia pentru a întîlni confraţi, dar şi pentru a lucra, de cele mai mai multe ori pentru a cîştiga bani. În scrisorile trimise prietenului Pirkheimer regretă că a acceptat, pentru puţini bani, să picteze Sărbătoarea Rozariului; cînd veneţienii au putut să o vadă şi-au exprimat admiraţia şi au regretat că l-au considerat doar un strălucit gravor, erau convinşi că privesc cele mai frumoase culori. Şederea la Veneţia a însemnat şi documentarea pentru Tratatul despre proporţii, faima artistică a lui Dürer făcîndu-i pe mulţi să uite că el a fost şi un strălucit teoretician.

Modernitatea, şi nu numai, l-a preţuit pe Dürer, iar gravura sa Cavalerul, Moartea şi Diavolul a fost pentru Nietzsche un catalizator: „Cavalerul nu este numai în scrierile lui Nietzsche mesagerul volatil purtător al unei sacralităţi inedite, totdeauna pe punctul de a pleca spre un altul sau pentru a regăsi Prietenul, ci întruparea în adevăr redutabilă a unei măreţii incomensurabile şi a unui curaj intelectual şi spiritual în faţa primejdiei”, notează Françoise Bonardel. Nietzsche vedea în gravura lui Dürer întruparea atmosferei morale, parfumul faustian, crucea, moartea şi cripta. Autoarea insistă şi pe un spirit comun, poate rod al melancoliei sudului, al Veneţiei, care îi uneşte pe Dürer, Nietzsche, Wagner şi Thomas Mann; Wagner afirma că a pus în muzică melancolia inerentă vieţii, melancolia căreia îi surprinsese farmecul gravorul german. Peste ani, scriitorul Thomas Mann era fascinat de gravura lui Dürer şi scria: „Cutezanţa devine valoare, zelul devine profunzime, exactitudine, măreţie. Răbdare şi eroism, demnitate şi reflecţie, grija faţă de tradiţie şi exigenţa noutăţii, toate acestea fuzionează pentru a deveni unul şi acelaşi lucru.” Françoise Bonardel face subtile observaţii asupra unei posibile filiaţii între Diavolul din gravura lui Dürer şi Diavolul din Doctor Faustus de Thomas Mann; Adrian Leverkuhn, eroul lui Mann, face un pact cu Diavolul, dar nu unul existenţial, ci doar artistic. În aceeaşi notă a trecerii prin veacuri, Françoise Bonardel reaminteşte mirajul sudului care poate fi lesne văzut de la Dürer la Goethe, de la Nietzsche la Thomas Mann, într-o neîncetată dorinţă de rătăcire romantică.

Cartea Doamnei Françoise Bonardel este o frumoasă incursiune prin viaţa şi opera ilustrului gravor şi pictor Albrecht Dürer, unul din puţinii artişti care a cunoscut gloria din timpul vieţii; s-a bucurat de admiraţia eminenţilor confraţi Giovanni Bellini, Rafael sau Lucas de Leiden, a fost prieten al umaniştilor, fiind suficient să-i amintim aici pe Erasm din Rotterdam sau Philippe Melanchthon. Este remarcabil faptul că în toate epocile gloria sa şi-a păstrat aura neştirbită. Fiecare epocă are un „Dürer” pe care este capabilă să-l integreze în sfera vieţii şi a gîndirii, dincolo de bulversări şi de vicisitudini.