academie-macconique-3În luna mai a anului trecut prezentam primele două numere ale publicației franceze Mémoires de l’Académie maçonnique; recent a apărut un nou număr al revistei, volumul al III-lea: Regards sur la philosophie maçonnique (2), Paris, Editions de la Hutte, 2014, 100 p. Academia masonică, fondată în ianuarie 2009, prezidată de Michael Segall, are ca principal obiectiv cercetarea riturilor și ritualurilor masonice ale primelor trei grade; acest al treilea volum continuă tema propusă în volumul precedent, găzduind articole despre filosofia masonică. Alain Bernheim caută să creioneze o idee asupra masoneriei pornind de la Tradiție, un cuvînt căruia dicționarul Robert îi dă trei sensuri. Pentru adepții ordinului masonic tendința prioritară și care trebuie urmată cu perseverență este căutarea adevărului și evitarea tuturor legendelor și “tradițiilor” imaginare în favoarea cărora nu poate fi adus nici un argument. Pentru Alain Bernheim, sînt două mari familii de cărți în ceea ce privește masoneria: cărți care conțin mai ales informații și cărți care conțin cu precădere opinii. La fel, în privința istoricilor masoneriei, se disting istoricii care aparțin scolii autentice și istoricii care nu caută să deosebească faptul istoric de legendă, poate dintr-o înțelegere greșită a…toleranței! Alain Bernheim a studiat istoria ordinului, a căutat prin arhive, a citit mult, fiind apropiat unor masoni care la rîndul lor sînt autori de cărți cunoscute; pentru Bernheim, a iniția înseamnă a transforma, dar ritul nu are vreo eficiență în lipsa unui dar pe care trebuie să-l aibă candidatul, dar care nu este egal răspîndit. Doar cei care au acest dar particular participă la construcția templului.

Jean-François Pluviaud ne propune o călătorie în miezul, în sufletul masoneriei, dincolo de orice referință istorică, urmărind gîndirea creatoare a unei instituții, a unui ordin a cărui realitate complexă se construiește prin rituri și referințe artizanale, cavaleresti, biblice. O întrebare legitimă este cea prin care vrem să aflăm ce determină adeziunea militantă a sutelor de mii de oameni la ordinul masonic; este vorba mai întîi de un angajament pentru a da sens vieții lor, dar și de altruism, de o dorință sinceră de a fi alături de comunitate; un al doilea motiv ar fi regăsirea lor într-un proiect altruist și ambițios antrenînd propria personalitate în efortul desăvîrșirii lor. Acest proiect nu a apărut dintr-o dată, printr-o revelație sau o apariție instantanee, ci “s-a construit pornind de la o gîndire care și-a înfipt rădăcinile într-o mraniță mult anterioară erei noastre.” Specificul ține deopotrivă de ancorarea într-un trecut, într-o tradiție, o matrice care îi dă soliditate, dar este permanent îmbogățită și structurată, deși se înrădăcinează în memoria străveche și universală a umanității. Omul este o ființă gînditoare și el știe aceasta; masoneria pledează pentru depășirea de sine, iar această depășire a limitelor pentru a merge în profunzimea sinelui este o căutare a părții spirituale a omului și este transcendentă prin natura ei.

Apariția masoneriei speculative este în continuare un subiect viu disputat, deși peste doar doi ani masonii de pretutindeni vor fi mîndri să aniverseze trei secole de la constituirea Marii Loji a Londrei. Într-un text sugestiv intitulat “Antediluvienii și Modernii”, Louis Trébuchet reia cîteva date ale apariției masoneriei moderne, pornind de la cîteva întrebări pe care și le-a pus Leon Hyneman în 1877: Care era originea celor patru loji fondatoare? Sub ce autoritate au fost făcuți masoni membrii lor? Cine erau “frații din vechime”? Sub ce banieră au fost făcuți ei masoni? Sînt documente care consemnează că pe 18 mai 1691, în biserica sf. Paul, Sir Christopher Wren “a fost adoptat frate”, dată pe care o reia și Samuel Prichard în celebra MasonryDissected, apărută în 1730. S-ar părea că și în Franța începuturile sînt anterioare datei oficiale, 1725; în Scoția mai mult de o sută de non-operativi au fost primiți în lojile scoțiene între 1685 și 1717. Louis Trébuchet susține pe baza documentelor că în Scoția, Irlanda și Anglia cu cîteva decenii înainte de 1717 a existat “o masonerie tradițională non-operativă, poate nu încă speculativă, dar deja simbolică.” În Franța prima lojă atestată datează din 1725, dar autorul se întrebă unde au primit cuvîntul de mason cei trei fondatori; s-a afirmat că Derwentwater ar fi cunoscut masoneria prin cavalerul de Ramsay…care a fost inițiat…5 ani mai tîrziu! Dacă acolo unde documentele s-au păstrat în arhive încă mai sînt controverse, ce să spui de cei care nu (mai) au arhive…

Jean-Bernard Lévy scrie cu mult talent despre știință, cunoaștere…și ignoranță, pornind de la episodul biblic al tentației pomului cunoașterii binelui și răului. “Savoir” și “Connaissance” au mai multe sensuri decît a ști, știință și cunoaștere; de altfel, sesizînd dificultățile de diferențiere chiar și pentru cititorul francez, Jean-Bernard Lévy introduce un al treilea termen: ignoranța, cea care se opune amîndurora, dar în chip diferit, amintind că primul gînditor care a sesizat această dublă opoziție în manieră constructivă a fost Nicolaus Cusanus în celebra sa carte De docta ignorantia; omul este în căutarea inteligibilității, dar este locuit de sentimentul ininteligibiliății divinului la care nu are acces total. “Docta ignoranță” privește divinul care nu este accesibil decît prin credință, iar pentru cunoașterea lumii exterioare este nevoie de înțelegere, de analiza faptelor: aici credință, acolo rațiune. Dumnezeu este rezolvarea contrariilor, coincidentia oppositorum, este minimum și maximum, centru și circumferință. Cunoașterea ne este inaccesibilă, totuși “putem să ne apropiem în manieră asimptotică prin asceză , prin înțelegerea riturilor și simbolurilor.” Ritualurile și învățăturile gradelor incită la un demers introspectiv și psihologic în care candidatul își află limitele, un demers perfect coerent cu ceea ce ne învață Nicolaus Cusanus. Masoneria speculativă nu se mulțumește cu a ști, ea vrea căutarea Cunoașterii, căutarea micilor și marilor mistere.  Profanul care cere să fie primit în Templu are conștiința incompletitudinii sale, și aspiră la spiritualitate, la căutare, o căutare care trebuie să umple un gol, dar totdeauna va mai rămîne un gol, de aceea căutarea este fără sfîrșit.

Cunoscut autor de literatură masonică, Philippe Langlet încheie acest număr al revistei Mémoires de l’Académie maçonnique, cu un text despre “construcție, deconstrucție, reconstrucție”. Masoneria îi îndeamnă pe adepții ei să urmeze un drum inițiatic, un drum care implică o progresie, un itinerariu; ritualurile propun o metodă pentru a regăsi ordinea în univers, ceea ce presupune că în prealabil a existat o ordine care s-a pierdut, fiind înlocuită de dezordine. Chiar dacă nu toți confrații lui sînt de acord, Philippe Langlet consideră că masoneria poate fi definită ca un rit de trecere; un rit de trecere care nu este obiect al sociologiei, ci o categorie operatorie care dă seamă de un fenomen ritual în ansamblul său: “Ca orice rit de trecere, masoneria este o căutare a Cunoașterii, și ea privește misterele morții. Un rit de trecere conține totdeauna o simulare a morții prin care trece fiecare individ care trăiește ritualul.” Ritul masonic este progresiv, propunînd o călătorie în mai multe etape. În toate riturile primele trei grade sînt urmate de alte grade sau ansambluri de grade, principiile generale fiind analoge, parcursul masonic fiind o continuitate, întreg ansamblul articulîndu-se în jurul unui simbol central – Templul lui Solomon. Construcția ca paradigmă nu aparține unei societăți, unei culturi, unei civilizații, ea constituie un fapt distinctiv al civilizației umane, una dintre cele mai frumoase manifestări ale noțiunii de cultură. Ritul de trecere oferă mijloacele de a construi omul care trăiește ritualul, fără a-i vorbi explicit despre aceasta, mizînd pe o metaforă în înțelegerea căreia intervin decoruri, simboluri, instrumente, noțiuni, planuri reiterînd principiul că orice construcție separă edificiul de restul lumii, interiorul de exterior, sacrul de profan.