rosarium_1Magistri Arnoldi Villanovani / Arnau de Vilanova a fost un ilustru medic și cărturar catalan care a trăit în secolul al XIII-lea; a studiat medicina, ebraica și teologia la Aix-en-Provence, Montpellier, Paris și Barcelona, a fost un apropiat al curților regale a Aragonului și a Franței, un apropiat al curiei papale, care la acea vreme avea sediul la Avignon. Arnau de Vilanova a fost un perpetuu pelerin din cauza proiectelor sale de reformă religioasă si socială, care nu puteau fi îmbrățișate de autoritătile civile și ecleziastice, în ciuda prieteniei pe care i-o arătau reprezentanți de rang înalt ai acestor autorități. A avut contribuții notabile în domeniul medicinei, făcînd o apropiere între empirismul medical al Occidentului și cunoașterea sistematică a grecilor și arabilor; este autorul unor imporatnte tratate de alchimie, cel mai cunoscut fiind Rosarium Philosophorum / Grădina filosofilor.

Deși textele par simple scrisori adresate unor ilustre personaje protectori ai lui Arnau, dornici de a împărtăși cunoștințele sale, pe parcurs Rosarium Philosophorum capătă forma unui enunț analitic și didactic, unei cărți de filosofie care orientează viața omului către binele moral și fizic. Teza în jurul căreia se articulează întreg discursul este că mercurul filosofic, altceva decît cel obișnuit, poate fi cristalizat, iar această substanță imaterială are ca semn al perfecțiunii volatilitatea; în natură un astfel de proces este îndelungat, în vreme ce alchimistul ajunge la adevărata natură a mercurului, aeriană, subtilă, spirituală, doar prin perseverență, răbdare și ajutor divin, donumDei.

Cartea catalanului Arnau de Vilanova s-a bucurat de un imens succes în Evul Mediu, dar și mai tîrziu, pînă în zorii modernității, cînd a intrat într-un con de umbră sub influența, în acest caz nefastă, a Iluminismului care socotea nedemn de interes ceea ce nu ținea de știința empirică, or tocmai aici era diferența esențială: alchimia lucra pe un alt plan. Departe de a fi un fenomen cultural izolat, propriu Occidentului, gîndirea și practica alchimice pot fi întîlnite în culturile mesopotamiană, arabă, egipteană, indiană, chineză. În arii geografice vaste, în culturi diverse, Fiii lui Hermes s-au regăsit în căutarea Unității, căutînd neîncetat virtutea și înțelepciunea. Convins de Arta alchimică, dincolo de obscuritatea acesteia, deliberat aleasă pentru a descrie fazele operei, Carl Gustav Jung a readus alchimia la statutul său de descoperitoare a stării superioare a faptelor omenești, găsind reverberații alchimice în psihologia profunzimilor, al cărei părinte este psihiatrul elvețian.

În alchimie nunta mistică, coniunctio, are un rol important, este secretul secretelor, arcanumarcanorum, punctul culminant al operei. Dar care este legătura între procedeele alchimice și personalitatea umană, între uniomystica și procesele psihice care se manifestă în psihoze și nevroze. C.G. Jung a intuit cum coniunctio este simbol semnificativ în alchimie, dar  are un rol capital în “cunoașterea întunecimilor psihicului”. Combinarea a două corpuri chimice este un procedeu similar cu transferul care apare în terapia psihiatrică, transferul constituind “fundamentul intervenției terapeutice”, dar în același timp “transferul modifică însă configuratia psihică a medicului – la început chiar fără să observe acest lucru. El este afectat și nu poate, asemenea pacientului, să se delimiteze de ceea ce a fost acaparat. Prin aceasta se produce o confruntare a ambilor cu întunericul ce ascunde elementul demonic”, susține Jung.

Psihiatrul elvețian vede o similitudine între alchimie și natura conținutului inconștient, materia alchimistului și inconștientul fiind nigrius nigro/mai negru decît negrul; prima materia, atît a alchimistului, cît și a psihiatrului se află în om, dar nu se dezvăluie niciodată pe cale directă, ci numai pe cale indirectă, prin viziuni, vise, revelații, ceea ce dă particularitate inconștientului, ferment al spiritului uman și al creațiilor sale. Alchimiștii au personificat spiritul amăgitor, evaziv al încercărilor lor în figura zeului Hermes, respectiv Mercurius, alchimiștii conferindu-le înalte calități spirituale, învățîndu-ne să acceptăm Adevărul, Binele și Frumosul acolo unde le găsim. Mercur personifică inconștientul, dar el este un “dupplex”, diavol și monstru, dar și Fiu al filosofului și Înțelepciune a lui Dumnezeu; la fel inconștientul nu este doar întunecat, ci și luminos, nu doar animalic, ci și spiritual. Omul trebuie să urmeze îndemnul lui Origen: “Înțelege că ești o a doua lume în miniatură și că în tine există soarele, luna precum și stelele. (…) Vezi cum cel ce pare a fi unul, nu este unul, ci atîtea persoane apar înăuntrul lui, cîte voințe individuale.” Îndemnul lui C.G. Jung este că “nici omul nu trebuie să se dizolve în pluralitatea contradictorie a posibilităților și tendințelor sale schițate de către inconștient, ci să devină unitateacuprinzătoare a acestora.” Munca psihoterapeutică solicită omul întreg, iar ceea ce trăiește medicul împreună cu pacientul în confruntarea cu inconștientul se regăsește în seria imagistică din Rosarium Philosophorum.

Fîntîna mercurială este prima gravură din Rosarium, Mercurul fiind arhetip central al alchimiei; este o imagine simbolică ce descrie metoda și filosofia alchimică. Tripla fîntînă în care se adună Laptele Fecioarei, Izvorul Oțetului și Apa Vieții este o imagine a sufletului, dar este incompletă nefiind încă legată de spirit. Întreg simbolismul primei gravuri stă sub semnul cuaternității dat de cele patru stele aflate în colțurile desenului; “cuaternitatea, afirmă Jung, este unul din arhetipurile universale si se dovedește a fi una din cele mai utile scheme structurale pentru descrierea funcțiunilor de orientare ale conștiinței.”

ros2După evocarea secretului artei, imaginea următoare este despre Regele și Regina, mirele și mireasa care se întîlnesc pentru a-și celebra logodna sau căsătoria; cei doi stau pe Soare, respectiv Lună, trimitere la natura solară și lunară a celor doi. Amîndoi își întind mîna stîngă, ceea ce contravine tradiției, obișnuinței, stînga fiind a inimii, a contradicțiilor morale, a părții întunecate; gestul mîinilor drepte este însă compensatoriu: ele susțin cinci flori, cîte două Regele și Regina, a cincea adusă de un porumbel. Jung consideră că numărul patru trimite la cele patru elemente: focul și aerul, active, atribuite bărbatului, apa și pămîntul, pasive, atribuite femeii; lor li se adugă a cincea, Quinta Essentia, pasărea purtătoare venind dinspre steaua chintesenței. “În Arta noastră nimic nu este ascuns Filosofilor, în afară de secretul artei, care nu trebuie dezvăluit nimănui, deoarece acela care o va face va fi blestemat, își va atrage mînia lui Dumnezeu”, scrie în Rosarium Philosophorum, afirmîndu-se prin aceasta deopotrivă necesara păstrare a secretului, cît și religiozitatea alchimistilor. Formule ușor enigmatice ale alchimiștilor (“Aurul nostru nu este aur obisnuit”), lăsau în afara cercului lor imaginea unor “fabricanți de aur”, dar o păstrau pe cea de neobosiți lucrători la Marea Operă. Gravura cu Regele și Regina, întîlnire sub semnul iubirii, îi prilejuiește lui Jung cîteva observații despre transfer și redresarea deficiturilor de substanță psihică; unul din motivele care se află la baza transferului este un aspect întunecat, “Umbra neagră, ceea ce poartă fiecare cu sine, aspectul inferior și de aceea obscur al personalității, slăbiciunea ce ține de orice punct forte, noaptea ce urmează fiecărei zile, Răul din Bine. Explorarea acestui teritoriu este însoțită de pericolul de a cădea pradă umbrei”, scrie Jung insistînd în cadrul transferului pe confruntarea urmată de conștientizare, de integrarea personalității.

Opus-ul alchimic nu necesită doar o capacitate intelectuală și tehnică, ci înseamnă întreprindere morală, pe lîngă cea chimică, încît nimeni nu va fi surprins de îndemnurile adresate deseori alchimiștilor, așa cum face și autorul Rosarium-ului: “Se cuvine ca cel ce află secretul și înțelepciunea acestei arte, să scape de viciul aroganței, să devină virtuos, cinstit, profund în gîndire, curtenitor cu oamenii, vesel, placut, răbdător și să știe să păstreze secretele.” În cea de a treia imagine, Femeia și bărbatul stau față în față, dezgoliți; mîinile stîngă a femeii și dreaptă a bărbatului poartă ramurile, iar mîinile dreaptă a femeii și stîngă a bărbatului ating florile, ambele mîini ale celor doi aflîndu-se în legătură cu simbolul unificator. Din perspectiva psihologiei, consideră Jung, s-a produs o simplificare, dar și o debarasare de un înveliș convențional, o apariție a omului și a umbrei sale, o invitație la asimilarea totalității: “Prin asimilarea umbrei, omului îi este conferită o anume corporalitate prin care sfera sa pulsională animalică, precum și spiritul primitiv sau arhaic pătrund în conul de lumină al conștiinței. (…) Recunoașterea umbrei îndreptățește o atitudine de modestie, chiar de teamă în fața insondabilei ființe umane.” În următoarea imagine cei doi stau pe marginea unei fîntîni care poate fi asimilată unei băi, scufundarea reprezentînd o disoluție în sens fizic. Pentru alchimistul medieval, ființa vie este alcătuită din corpus, anima și spiritus; corpul imperfect va fi purificat prin apă (spiritul), iar fermentul (sufletul) îi va da viață și formă: “Corpul este Venus și femeia, Spiritul este Mercur și bărbatul, iar Sufletul este Soarele și Luna. Corpul trebuie să se topească în materia lui primă, care este Mercur.”

În succesiunea firească gravura următoare este cea a unirii, coniunctio: “Unește-l așadar pe fiul tău Gabrick, cel mai iubit dintre toți fiii tăi, cu sora sa Beya, care este o fată frumoasă, dulce și tandră. Gabrick este bărbatul și Beya este femeia care îi dă tot ceea ce este al ei. O, Natură binecuvîntată, binecuvîntată este lucrarea ta, căci tu faci un lucru perfect dintr-un lucru imperfect.” Semnificația lui coniunctio este că produce o naștere ce reprezintă Unul și Unificatul. Dar imaginea nu trebuie privită cu lejeritate, doar ca pe o gravură medievală cu o tentă ușor erotică. Jung atrage atenția că “Psihologia acestui simbol central reprezintă o problemă complicată. Văzute superficial, lucrurile par să indice o victorie a pulsiunii naturale. Dacă vom privi însă mai atent vom observa că, cohabitatio are loc în apă, deci în mare tenebrositatis, adică în inconștient. (…) Referitor la erotismul îndrăzneț al imaginii trebuie să amintesc cititorilor mei că aceasta a fost destinată unei priviri medievale și are în consecință o semnificație spirituală și nu una pornografică. Hermeneutica și gîndirea medievală au fost capabile, fără să se scanadlizeze, să privească dintr-o perspectivă tarnsfiguratoare spiritualizantă chiar și cele mai delicate pasaje din CîntareaCîntărilor.” Aici, imaginea unificării biologice este simbol al unio oppositorum în sensul cel mai înalt. La început partenerii au reprezentat două elemente pentru ca prin unire să fie unul, după cum afirmă Rosarium-ul: “Femeia albă, dacă se va căsători cu omul roșu,/ Se îmbrățișează și astfel se împreunează./ Ei înșiși se dizolvă și ei înșiși se reunesc/ Încît dacă erau doi, se pot topi într-un singur trup.”

Bucuriei și împlinirii întîlnirii, unirii celor doi, îi succede moartea, necesara moarte alchimică: “Nu am văzut niciodată ceva care avea viață și care să crească, să se dezvolte fără a putrezi (în cele din urmă), iar lucrarea alchimiei ar fi nefolositoare dacă nu ar trece prin putrezire”, susține autorul Rosarium-ului; alchimiștii nu au contenit să convingă că fără degenerare nu există generare, amintind întrucîtva spusa evanghelistului Ioan: “dacă grăuntele de grîu, cînd cade pe pămînt nu va muri, rămîne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.”Moriens, unul din personajele citate în Rosarium Philosophorum, spune că Piatra alchimiștilor este asemănătoare procesului de creare a omului, fiind supusă aceleiași succesiuni: împerecherea, zămislirea, sarcina, nașterea și hrănirea. Interpretînd această gravură, C.G. Jung observă că “Vas Hermeticum, fîntîna și marea au devenit aici sarcofag și mormînt. Perechea este moartă și s-a topit formînd un Bicephalus. Sărbătorii vieții îi urmează bocetul mortuar. (…) după coniunctio oppositorum se produce un imobilism letargic. Căci atunci cînd contrariile se unesc dispare orice energie: nu mai există nici o pantă. Cascada și-a atins punctul cel mai de jos prin exuberanța bucuriei și nostalgiei nupțiale și a aparut o baltă, fără valuri și curenți.” Vechii alchimiști insistau că nici o naștere nu are loc fără ca mai întîi să se producă putrezirea : “Putrefacția filosofică nu e altceva decît o deteriorare și o distrugere a corpurilor. Dacă o formă este distrusă, natura aduce altă formă, mai bună și mai subtilă”, susține Rosarium Philosophorum. Pentru C.G. Jung “Cadavrul care rămîne după sărbătoare este deja un corp nou, și anume un Hermaphroditus (unificare a lui Hermes-Mercurius cu Aphrodite-Venus). De aceea, în reprezentările alchimice, una din jumătăti este masculină, iar cealaltă feminină.” Psihiatrul elvețian aseamănă situația înfățișată în gravură cu Miercurea cenușii, cînd se face un bilanț și se deschide un gol întunecat, nigredo alchimic apărînd ca beznă a mormîntului : “Coniunctio nu se consumă cu partenerul personal, ci între masculinitatea-activă a femeii, deci animus-ul, și feminitatea-pasivă a bărbatului, deci anima”, o unificare căreia trebuie să-i observam natura simbolică.

Procesul alchimic de putrefactio continuă prin ridicarea sufletului la cer, un suflet care se desparte de cele două corpuri devenite unul, unitatea celor două suflete reprezentînd făptura lor metamorfozată, ceea ce în plan psihologic se transpune într-o stare de obscură dezorientare. Cadavrul ca rămășiță a ceea ce a existat simbolizează omul anterior, sau cum scrie în cartea Turba Filosofilor, “descompune corpurile și îmbibă spiritul”. Acest procedeu al extragerii și ascensiunii spiritului este descris în Rosarium insistînd pe negru, nigredo (“împarte întregul, amestecă-l temeinic pînă ce va avea o moarte de intensitatea negrului precum țărîna”, “din imperfectiune tu desăvîrșești cu adevărată putrefacție, care e neagră și obscură”). C.G. Jung face o apropiere între nigredo alchimic și celebra carte a misticului spaniol Ioan al Crucii, Noaptea întunecată, unde sufletul se simte distrus, spulberat intrînd în “noapte” metaforă care desemnează despuierea absolută. De la noaptea simțurilor la noaptea spirituală, cea mai tenebroasă, adevărată limită a durerii, a hăului, care la început este o simplă negare a lumii sensibile, se transformă într-o negare a tot ceea ce ar fi o aprehensiune distinctă. La capătul acestei experiențe abisale lumina nevăzută pătrunde în suflet purificîndu-l, post tenebras lux, cum ar spune alchimiștii. “Inconștientul este spiritul naturii chtoniene și contine imaginile arhetipale ale Sapientia Dei. Însa intelectul omului modern s-a rătăcit prea în adîncul universului conștiinței, astfel încît a tras o spaimă puternică atunci cînd a recunoscut chipul mamei sale, Pămîntul”, consideră Jung adăugînd că interpretarea psihologică a acestui proces al experienței interioare lasă loc misterului, trăsăturile omului interior nelăsîndu-se deocamdată conceptualizate.

Următoarea gravură îi prezintă pe cei doi în același mormînt, dar din cer cade roua, semnul prevestitor al nașterii ce va urma; roua care cade din ceruri contribuie la albire, spălînd corpul negru, spălînd pămîntul care va deveni alb, proces prin care “Solomon atribuie această știință luminii și mai ales frumuseții și sănătății. Nimic nu se compară cu această piatră prețioasă, aurul este privit ca și nisipul mărunt, argintul e considerat murdar în comparație cu aceasta, obținerea ei fiind mai importantă decît lucrarea cu cel mai pur aur și argint, ea fiind un fruct mai prețios decît toate bogățiile lumii”, scrie Rosarium-ul. Albirea este comparată cu ortus solis/răsăritul soarelui, lumina care apare după întuneric, spiritul mercurial venind de sus și curățînd negreala. C.G. Jung amintește aici parabola lui Isus din discuția cu femeia samarineancă la fîntîna lui Iacov (Ioan 4) despre care a vorbit cu tîlc Nicolaus Cusanus într-una din predicile sale: “Ține minte că rațiunea ne-a fost dată împreună cu puterea spirituală de a zămisli; de aceea fundul izvorului rațiunii este unul în care aceasta dă naștere în sine înseși la apa cunoașterii. Iar din acest izvor nu poate să țîșnească decît o apă corespunzătoare naturii sale, precum înțelegerea principiului conform căruia orice lucru există sau nu există, produce apa metafizicii din care curg neîncetat celelalte curente ale științei.” Negrul întunericului este înlăturat prin aqua sapientiae; aici alchimiștii atrag atenția asupra unui echilibru între comprehensiunea intelectuală și experimentare, între theoria și practică; tentația de a considera cunaoșterea filosofică drept valoare supremă este mare, dar nu trebuie omis sentimentul. “Alchimiștii afirmau că opera nu necesită doar travaliu, lectură, meditație și paciență, ci si iubire”, notează Jung, amintind de omul modern “care ajuns pînă acolo încît sa-și construiască un univers bazat pe o singură funcțiune, savurată din plin. (…) Asta îl amenință pe omul modern: să se trezească într-o dimineață și să-și dea seama că și-a irosit jumătate din viață.” Dar există alături de cele trei elemnte un al patrulea, intuiția, piatra de boltă care desăvîrșește opera, cea care face din ea o experiență a totalității.

Un alt pas pe calea împlinirii operei este reîntoarcerea sufletului (“Aici sufletul coboară din înaltul cerului/ Și reînvie corpul aflat în putrefacție.”) În Rosarium scrie că “Spiritul este cel care extrage și transformă sufletul, reformatorul întregii lucrări, toate lucrurile pe care le cautăm fiind în el. Nimic nu e mai josnic la vedere și nimic nu e mai pretios în natură, iar Dumnezeu nu a rînduit ca acest lucru sa se vîndă la un preț.” Lectura acestor rînduri îl face pe Jung să se întrebe dacă alchimistul nu își dă seama de unele contradicții sau dacă paradoxurile țintesc o intenționalitate superioară; psihiatrului elvețian i se par reale ambele supoziții, ignoranții iau textul ad literam și se rătăcesc în labirintul analogiilor, în vreme ce cei mai inteligenți mînuiesc cu virtuozitate limbajul simbolic. Cu certitudine aici se potriveste norma din Tabula Smaragdina: “Ceea ce e jos e la fel cu ceea ce e sus și tot ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos.” Conștiința alchimică a diferențierii, considera Jung, nu este atît de evoluată ca a contemporanilor, alchimiștii fiind mulțumiți cînd găseau o nouă formulă enigmatică în măsură să fie înțeleasă doar de cei care știu cum se fabrică Piatra Înțelepților, Jung fiind tranșant: “coniunctio reprezintă o hierogamie a zeilor și nu o romanță a muritorilor”, cu trimitere la celebra Nuntă alchimică a lui Christian Rosencreutz. În spatele simbolismului alchimic Jung redesenează cunoștințele psihologiei medicale moderne; cîteva cuvinte ale lui John Gower (“O pace războinică, o dulce rană, un rău blînd”) lămuresc obscuritatea paradoxală a vieții omenești, așa cum crux este formă și simbol al suferinței omenești, simbol al totalității și patimilor cu care alchimistul își asemuiește opus-ul.

C.G. Jung s-a oprit la cifra zece, numărul perfect, în analiza gravurilor din Rosarium Philosophorum; Adam Maclean descrie 20 de astfel de desene. Ultimul ales de Jung, denarius este summa opus-ului, “punctul culminant ce nu poate fi depășit decît de așa-numita multiplicatio.” Imaginea reprezintă un hermafrodit cu aripi ce stă pe Lună și ține în mîna dreaptă un potir în care se află trei șerpi, iar în stînga ține un șarpe încolăcit; în stînga hermafroditului este Arborele Lunii cu treisprezece flori. Virginitatea neafectată a mamei este un paradox care pe psihiatru îl duce cu gîndul la “ciudata atemporalitate a inconștientului: totul s-a întîmplat deja și nu s-a întîmplat încă.” Jung afirmă confruntîndu-se cu versetele alchimiștilor că Sinele ca simbol al omului este bisexuat reprezentînd integrarea elementului conștient și inconștient. Simbolul hermafroditului este unul care definește finalitatea operei; prin simbolul Rebis-ului alchimiștii au surprins totalitatea ce reunește în sine contradicțiile, ceea ce Cusanus numea coincidentia oppositorum.

jung turnStudiind aceste gravuri, citind Rosarium-ul, dar și multe alte tratate de alchimie, Jung a arătat că alchimia este proiecția unor conținuturi inconștiente, a unor forme arhetipale care vin din mituri, basme, vise, viziuni. Deși viziunea autorului Rosarium-ului este extinsă, ea tot nu poate acoperi întinderea procesului transferențial, a cărui descrie completă ar fi o întreprindere hazardată. Jung nu obosește să afirme că trăim “o epocă a confuziei și descompunerii”, iar într-o lume sub semnul îndoielnicului trebuie cercetate toate fenomenele limită, fenomenul transferului fiind unul care ar putea lămuri aspecte ale procesului de individuație, ale naturii umane, ajutorul alchimiei fiind, în concepția lui C. G. Jung, unul neprețuit.Țărmul lacului Zurich l-a atras totdeauna pe C.G. Jung, încît în 1922 a cumpărat terenul din Bollingen; cuvîntul și hîrtia nu-i mai erau suficiente, “trebuia să dau într-un anumit fel o înfățișare în piatră celor mai intime gînduri ale mele și științei mele, sau, altfel spus, să fac o mărturisire în piatră. Acesta a fost începutul turnului pe care l-am construit la Bollingen.” Gîndea să construiască un turn de locuit, cu vatră în mijloc, de jur împrejur paturi, un loc unde să domnească liniștea și traiul aproape primitiv. Turnul semnifica pentru Jung ceva “aidoma unui lăcaș matern”, un adăpost fizic și psihic: “În acest spațiu închis eu sînt numai pentru mine însumi”, acolo putea trece din agitația cotidiană în solitudine, din prezent în atemporalitate, turnul fiind un simbol al totalității psihice.

“La Bollingen, scrie C.G. Jung, mă aflu în ființa mea cea mai autentică, în ceea ce-mi corespunde. Aici sînt, ca să zic așa, ‘fiul străbun al mamei’. Așa vorbește înțelepciunea alchimiei, căci ‘bătrînul’, ‘străbunul’, a cărui experiență o trăisem încă de pe cînd eram copil, este personalitatea nr. 2, care a trăit dintotdeauna și va trăi întotdeauna. Stă în afara timpului și este fiu al inconștientului matern. În fantasmele mele, ‘omul străbun’ a luat chipul lui Philemon, iar Bollingen acesta este viu.” Cînd construia zidul care împrejmuia mica grădină, Jung a avut parte de o întîmplare plină de tîlc care își afla înțelesul doar în fața unui tălmăcitor al arcanelor. Una din pietrele comandate era un cub de dimensiuni prea mari fața de ceea ce fusese comandat;bol-1923 meșterul zidar dispusese deja ca piatra să fie returnată, cînd Jung a văzut-o și a cerut ca piatra să rămînă pe șantier, amintindu-și versurile alchimistului Arnau de Villanova: “Iată piatra, cea nearătoasă,/ E ieftină, ce-i drept-/ E disprețuită de cei proști,/ Dar cu atît mai iubită de înțelepți.” Jung știa bine că această temă evocată de Arnau de Villanova își are sursa în Psalmul 117, 22: “Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului.”Era lapis-ul, piatra alchimică, neluată în seamă de ignoranți, de cei instalați în obișnuințe, de cei care au pierdut din vedere sensul și finalitatea muncii lor. C.G. Jung a inscripționat pe una din laturi, cea vizibilă dinspre lac, citate alchimice. Îl putem imagina pe ilustrul cărturar plimbîndu-se prin grădină/rosarium, intrînd apoi în turn, aprinzînd focul în vatră, citind, lucrînd; prin prezența sa, prin aura sa, turnul devine o retortă alchimică, Athanorul în care fermentează aurumphilosophorum, Opera sa!