Esoterica

Aceasta este întrebarea căreia îi caută răspuns Gelu Voican Voiculescu într-un recent apărut opuscul (Ce este ezoterismul?, Bucureşti, editura Samizdat, 2008, 88 p.), dînd curs unor mai vechi şi bineştiute preocupări în domeniu. După atîtea dicţionare şi enciclopedii dedicate domeniului, după mii de volume avînd chiar în titlu denumirea de esoterism, ne mai întrebăm ce este esoterismul? Da “pentru că termenul de ezoterism a căpătat o circulaţie din ce în ce mai mare, întrecută doar de nedumerirea şi de confuzia pe care le stârneşte. (…) Fiecare din noi are câte o accepţie proprie – mai mult sau mai puţin vagă- a sensului acestui termen, ce apare tot mai frecvent în limbajul uzual, ba ca adjectiv – ezoteric, ba ca substantiv – ezoterism. (…) Fără a avea ambiţia de a degaja ideea generală şi abstractă de ezoterism, putem să-l definim şi mai pe scurt, drept o învăţătură rezervată, în cadrul unui grup sau al unei şcoli, unor discipoli selecţionaţi după anumite criterii“.

În încercarea de a răspunde întrebării din titlul cărţii, Gelu Voican Voiculescu face un scurt şi bine venit periplu istoric şi etimologic pornind de la Aristotel şi Aulus Gellius, trecînd prin autori antici şi medievali, ajungînd la frumoasa carte al lui Anton Dumitriu Philosophia mirabilis, neobservată de cenzura vremii, cartea a apărut în 1974, dar din păcate prea repede uitată de contemporani. După necesarele poziţionări istorice, etimologice, autorul abordează subiecte precum valoarea ezoterismului, posibilitatea discuţiei despre taină, reprimarea ezoterismului (subiect despre care a scris şi Pierre Riffard, el însuşi trăind în vremurile noastre o formă de reprimare/respingere cînd a încercat cîţiva ani să-şi găsească un conducător de lucrare de doctorat!) şi raportul ezoterismului cu cultura, aici Gelu Voican Voiculescu considerînd că ezoterismul ţine mai mult de social. Evident un subiect care poate suscita comentarii. Dar sînt demne de reţinut consideraţiile despre tradiţie, iniţiere, influenţă spirituală, micile mistere,simbolism, rit. Pe urmele lui Rene Guenon, autorul reia observaţiile critice la adresa masoneriei speculative ai cărei membri “nu sînt decât depozitarii inconştienţi ai ritualurilor a căror continuitate n-a fost întreruptă. Orbiţi de modernism, contaminaţi de contingenţele politice ale epocii, ei ignoră valoarea şi semnificaţia simbolurilor pe care le pun în mişcare în cadrul ritualuilor masonice. acestea fiind îndeplinite mecanic, ca pe o plicticoasă obligaţie formală, iniţierea nu poate deveni efectivă…” Ne amintim că în primele decenii ale veacului trecut Rene Guenon încercase o  revigorare a spiritualităţii masonice, fără rezultat într-o lume acaparată de modernism.

Epilogul lucrării readuce în discuţie noţiunea de elită, fără de care anevoie vorbim de esoterism, dimensiunile spiritualităţii, evoluţia semantică a cuvîntului mistic, dar şi cîteva utile referinţe la discipolii români ai lui Rene Guenon (Vasile Lovinescu, Michel Vâlsan, Marcel Avramescu) mai puţin cunoscuţi publicului larg. Volumul se încheie cu o anexă despre teoria ciclurilor cosmice, subiect controversat despre care, în afara celor care au scris cu temei – printre ei Rene Guenon – sînt mulţi autori care au speculat mai mult pe seama anului cînd va veni sfîrşitul lumii, decît pe fapte care să dovedească ciclicitatea lumii. Dar doctrina tradiţională nu face preziceri despre momentul în care ne aflăm în faza terminală a Kali Yuga.

Cartea lui Gelu Voican Voiculescu este o binevenită introducere în studiul esoterismului, oferind celor interesaţi cîteva repere necesare pentru a nu rătăci pe căi care nu duc nicăieri. Remarcabilă este, de asemenea, şi bibliografia, alături de numele consacrate: Rene Guenon, Frithjof Schuon, Julius Evola, Antoine Faivre, Pierre Riffard, Gaston Georgel, Jean-Pierre Laurant, se regăsesc şi autori români care au ceva de spus în domeniu: Vasile Lovinescu, Florin Mihăescu, Mircea A. Tămaş.

Etichete: esoterism, Guenon, iniţiere, masonerie, Voican

M-am apropiat de cartea lui Andre Benzimra (Exploration du temple maconnique a la lumiere de la kabbale, Paris, editions Dervy, collection “Pierre vivante”, 2007, 238 p.) după ce un prieten comun îmi reamintise că la momentul conceperii ritualurilor masonice, în primele decenii ale veacului al XVIII-lea, nu se punea problema interferenţelor între masonerie şi cabala. Filosof de formaţie, ca şi prietenul comun, Andre Benzimra publicase anterior Legendes caches dans la Bible, etudes de kabbale maconnique, editions Arche Milano, 2006, şi L’interdiction de l’incest selon la kabbale, editions Arche Milano, 2007, dar şi cîteva studii în revista Points de vues initiatiques.

În prefaţa cărţii, Michel Saint-Gall mărturiseşte că a avut multe controverse cu Andre Benzimra pe subiectul prezenţei elementelor cabalistice în filosofia masonică, în ritualuri sau în templul masonic, pornind şi de la simpla observaţie asupra multitudinii curentelor ce se revendică din cabală, curente care “adeseori inspiră oameni care nu cunosc nimic despre ea, dar proiectează asupra curentelor sale imaginaţia lor, dorinţele lor, temerile lor, speranţele lor. Acesta a fost cazul ocultiştilor francezi şi englezi de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea.” Michel Saint-Gall consideră că Andre Benzimra scapă acestui păcat prin faptul că a îmbrăţişat curentul cabalistic spaniol şi provensal care îl fereşte de rătăciri şi căutări inutile. Care ar fi şansa autorului  din perspectiva prefaţatorului? Aceea de a oferi o nouă deschidere, o nouă interpretare a simbolurilor, obiectelor, decorurilor, miturilor dintr-o altă perspectivă, pentru că pericolul viziunii monolitice nu este de neglijat, nimic mai periculos decît omul unei singure cărţi, mai ales că masoneria se vrea şi este un creuzet în care se confruntă, conciliază şi chiar unifică opinii, metode şi doctrine diverse.

Andre Benzimra explorează templul masonic într-o manieră originală, fără a se depărta de substanţa spiritualităţii masonice, folosind cabala drept ghid al călătoriei sale în templul masonic. Deşi autorul ne anunţă că lectura cărţii poate începe cu orice capitol, fiecare capitol putînd fi citit independent, vom face scurte precizări urmînd succesiunea capitolelor, ele dezvăluind un anume traseu. Templul este perceput ca o ureche, aluzie la faptul că iniţiatul face legămîntul tăcerii şi al ascultării, locuitorul templului devenind urechea însăşi; ucenicia începe în camera de reflexie acolo unde candidatul trece proba pămîntului, acolo unde se desparte de viaţa profană, locul unde celebra formulă VITRIOL îi deschide drumul spre alchimia interioară, spre metamorfoză, o metamorfoză în care candidatul caută piatra care trebuie tăiată, este piatra care va fi aşezată în colţul de nord-est; nu este vorba de o reconstrucţie materială, ci de căutarea pietrei filosofale, a pietrei care este în interiorul fiecăruia. O dată admis în Templul Masonic, iniţiatul descoperă o lume în care decorurile, simbolurile, semnele sînt vehicule ale învăţăturii masonice: coloanele Înţelepciunii, Forţei şi Frumuseţii, aşezarea membrilor lojii în temple, sensul în care se circulă, aprinderea şi stingerea lumînărilor aflate pe cele trei coloane, aşezarea echerului şi a compasul pe Cartea legii sacre, universalitatea limbajului. Andre Benzimra afirma pe baza textului biblic că adevăratul Cuvînt transcende întrega dezvoltare istorică în virtutea eternităţii sale, iar această referinţă la limbaj şi la Babel are o explicită trimitere la construcţia masonică, a Templului lui Solomon, distrus de două ori. Al treilea templu, de ordin spiritual, nu va mai fi niciodată distrus; dar pentru construcţia sa nu este nevoie de un nou Turn Babel? Nu va duce din nou la confuzia limbilor? Nu, pentru că în vreme ce vechii constructori şi-au pierdut nădejdea de a se înţelege şi au sfîrşit prin a se separa “franc-masonii se apropie unii de alţii, fiecare căutînd să transmită Fratelui său ceea ce a înţeles şi să se îmbogăţească el însuşi cu gîndirea celuilalt”.

Iată, aşadar, cum o carte la a cărei lectură am purces cu un anume scepticism ajunge să dezvăluie aspecte ale spiritualităţii masonice din perspectiva arborelui sefirotic, prin observaţii de fineţe şi prin rafinate trimiteri la texte religioase şi filosofice, care  conturează paşii către inţierea şi realizarea spirituală a celor care aflîndu-se totdeauna între echer şi compas tind să devină piatra unghiulară.

Etichete: Benzimra, cabală, iniţiere, sefirot, templu

Apărută în deceniul al doilea al veacului al XVII-lea, mişcarea rozicruciană este departe de a se fi dezvăluit în întregime, amintind spusa lui Roland Edighoffer care considera, şi o făcea un eminent cărturar şi cunoscător al fenomenului!, că rozicrucianismul este asemănător unui aisberg a cărui parte vizibilă este cu mult mai mică decît cea care rămîne nevăzută. De aceea orice nouă încercare de descifrare a misterului nu poate decît să deschidă noi perspective, noi orizonturi de înţelegere şi interpretare. O astfel de încercare aparţine lui Claude Delbos: Aux Sources de la Rose-Croix. Mysteres d`une tradition esoterique, Paris, Editions Detrad, 2008, 334 p. Faţă de alte lucrări consacrate rozicrucianismului, cea a lui Claude Delbos optează pentru un alt “traseu”: începe cu o introducere în misterul rozicrucian aşa cum a fost înţeles de-a lungul vremii de la Philalethes pînă la Guenon, pentru a continua cu o revenire asupra surselor (cu accent deosebit pe alchimie şi hermetism), asupra doctrinei, cu cîteva consideraţii asupra Divinei Comedie şi a templierilor, pentru a încheia cu cîteva adnotări despre Cavalerul de Roza-Cruce şi rozicrucianismul zilelor noastre.

După periplul istoric prin moştenirea rozicrucianismului, unde sînt evocate nume precum cele ale lui Cagliostro, Swedenborg, Martines de Pasqually, Claude de Saint-Martin, Jean-Baptiste Willermoz, Joseph de Maistre, Eliphas Levi, Rene Guenon, Joannis Corneloup, prilej de a arăta posibile filiaţii dar şi delimitări de sursa rozicruciană, Claude Delbos revine la moştenirea rozicruciană, la textele fondatoare şi la înţelesurile lor atît cît pot scăpa de sub aura misterului, concluzia autorului fiind că doctrina confreriei rozicruciene este o filosofie a progresului uman prininteligenţă şi iubire, prin spirit şi inimă, prin phoenix şi trandafir, o doctrină care se prezintă ca un instrument al unei utopii mobilizatoare şi elitiste care ar vrea să organizeze o societatea umană fondată pe raţiune şi fraternitate.

Ampla secţiune care discută sursele mişcării rozicruciene (alchimia, cabala, hermetismul şi Divina Comedie) cred că este cu adevărat deschizătoare de noi orizonturi pentru cei care vor sonda profunzimea mesajului celor trei scrieri fondatoare ale rozicrucianismului. Alchimia nu s-a bucurat de o apreciere favorabilă unanimă în nici o epocă, şi continuă să plătească un nemeritat tribut unor prejudecăţi care se transmit din timp în timp fără ca puterea discernămîntului să intervină salvator. Greu de explicat unei lumi prea grăbite că aurul alchimiştilor nu era elementul din ceea ce  astăzi numim tabelul lui Mendeleev! Transmutaţia metalelor nu era esenţialul căutărilor alchimiştilor, cei mai mulţi puneau accent pe caracterul simbolic al experienţelor de laborator. Roza-cruce a preluat din alchimie tocmai aceste aspecte ale practicii experimentale, ale filosofiei naturii, ale limbajului simbolic. Despre Divina Comediae a lui Dante Alighieri s-a spus de aproape două veacuri că nu se dezvăluie la prima lectură şi că însuşi Dante ar fi spus că dincolo de sensul literal mai este unul alegoric, versurile sale fiind fără echivoc: “Voi, cei cu spirit ager de pătruns,/ cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,/ sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!”.  Astăzi mulţi cercetători văd în opera lui Dante una din sursele rozicrucianismului.

Alte deschideri către enigma rozicruciană vin, în opinia lui Claude Delbos, dinspre istoria ordinului templier, mitologia templieră, dar şi dinspre literatura medievală (Le Roman de la Rose, Le Conte du Graal), toate întregind tabloul în care se regăseşte gradul de Cavaler al Crucii şi Trandafirului, unul dintre cele mai frumoase şi mai încărcate de simbolism din gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Etichete: alchimie, cavaler, Dante, Delbos, hermetism, roza-cruce, rozicrucianism

Succesiunea gradelor în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat

Succesiunea gradelor în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat este o temă care a preocupat mulţi cercetători ai fenomenului masonic în încercarea de a surprinde logica unei succesiuni dincolo de diversitate sau chiar de o aparentă incoerenţă.  De-a lungul vremii, eminenţi cunoscători au descifrat sensuri ascunse ale ritualurilor, înţelesuri nebănuite ale învăţăturii celor 33 de grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. De la Albert Pike, care a reformulat ritualurile şi a dat noi interpretări simbolismului profund pe care îl vehiculează ritualurile pînă la Jean-Pierre Bayard, care în Trente-trois reia istoria şi spiritualitatea gradelor, mai pot fi invocate multe nume care au marcat cercetarea masonologică. De curînd acestor nume li s-a adăugat încă unul, cel al lui Michel Cugnet care ne înfăţişează fructul cercetării personale bazate pe lectură şi deopotrivă pe ceea ce a trăit în cei mai bine de 20 de ani de cînd s-a alăturat membrilor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat: La Quete du Chevalier dans le Rite Ecossais Ancien et Accepte; I- Du Maitre Secret au Souverain Prince Rose-Croix; II- Du Grand Pontife au Souverain Grand Inspecteur General du 33 et dernier degre, Editions du Chevron, 2005-2008, La Chaux-de-Fonds, Elveţia. Michel Cugnet mai scrisese pînă la apariţia acestei cărţi cîteva volume (Deux siecles et demi de Franc-maconnerie en Suisse et dans le Pays de Neuchatel; Origine et histoire du Rite Ecossais Ancien et Accepte en Suisse; Qui se cache derriere la franc-maconnerie?, şi participase şi la două volume colective: La Franc-maconnerie a Fribourg et en Suisse du XVIII au XX siecle; Elie Ducommun, Prix Nobel de la Paix 1902, Grand Maitre de la Grande Loge Suisse Alpina).

Înainte de a întreprinde o prezentare a fiecărui grad al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, Michel Cugnet aprofundează sursele spirituale ale gradelor înalte, o lume în care se întîlnesc legende biblice, personaje mitice sau istorice, esoterismul Renaşterii, Roza-Cruce, Bruno, John Dee, Robert Fludd, alchimia, mitul templier. Michel Cugnet consideră că trei curente tradiţionale constituie principalele surse ale Ritului: curentul tradiţional care îşi are sursa în Vechiul şi Noul Testament; curentul Roza-Cruce sau hermetic; curentele cavaleriei orientale şi occidentale. Peste acestea s-au suprapus elemente venind dinspre creştinismul oriental, doctrine iniţiatice orientale, mişcări esoterice musulmane. Michel Cugnet îşi structurează volumul pe două mari secţiuni De la Maestru secret la Suveran Prinţ de Roza-Cruce (gradele 4-18) şi De la Mare Pontif la Suveran Mare Inspector General (gradele 19-33).

De la maestru secret la Suveran Prinţ de Roza-Cruce dezvăluie parcursul iniţiatic al celui ce a retrăit moartea maestrului Hiram, pedepsirea ucigaşilor Maestrului Arhitect, ascunderea numelui inefabil (Adonai), căutările cavalereşti ale cavalerului Orientului, ale Prinţului Ierusalimului, ale cavalerului Orientului şi Occidentului, culminînd cu frumoasa legendă a Prinţului de Roza-Cruce încărcată de un bogat simbolism care naşte încă multe interpretări despre sacrificiul de sine, despre unirea alchimică a cerului cu pămîntul, despre Phoenix şi omul transfigurat.

De la Mare Pontif la Suveran Mare Inspector General urmăreşte traseul gradelor filosofice şi administrative, trecerea de la iniţierea regală la iniţierea sacerdotală, de la “micile mistere” la “marile mistere”, de la posibilităţile stării umane la cele supraumane, de la “paradisul terestru” la “paradisul ceresc”, pentru a relua distincţiile pe care o făcea Rene Guenon în Autorite spirituelle et pouvoir temporel. Ca şi în primul volum, Michel Cugnet urmăreşte pas cu pas succesiunea gradelor, cititorul fiind captivat de descrierea ritualurilor şi de învăţătura gradelor care nu se ritualizează, a aşa numitelor grade intermediare. Accentul cade pe ritualurile gradelor de Cavaler al Şarpelui de Bronz (25) şi Cavaler al Soarelui (28). Ne amintim că Albert Pike, reformatorul ritualurilor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, în celebra lucrare Morals and Dogma, acorda gradului de Cavaler al Soarelui un rol deosebit. De prezentări ample beneficiază în cartea lui Michel Cugnet şi gradele de Cavaler Kadosh şi Sublim Prinţ al Secretului Regal.

Întreg parcursul urmărit de Michel Cugnet dezvăluie, atît cît o poate face descripţia unui ritual, simbolistica şi învăţătura fiecărui grad, şi este însoţit de o frumoasă şi elocventă iconografie. Cartea lui Michel Cugnet este o convingătoare pledoarie pentru depăşirea crizei interioare şi a obscurităţii în aşa fel încît printr-un îndelung proces alchimic, prin concentrare şi meditaţie asupra sinelui, candidatul la iniţiere să descopere cu adevărat lumina şi mai tîrziu sensul transcendent  pe care îl incumbă simbolismul gradelor pentru a rezona spiritual cu ansamblul de învăţături şi trăiri pe care îl caută şi îl găseşte Cavalerul.

Etichete: cavaler, Cugnet, iniţiere, rit

Cine a citit Ezoterismul lui Dante, Criza lumii moderne, Simbolismul Crucii sau Iniţiere şi realizare spirituală ale lui Rene Guenon poate părea surprins că esoterologul francez este şi autorul cărţii Les principes du calcul infinitesimal, apărută în 1946 la editura Gallimard. E cu putinţă ca nu puţini să fie cei surprinşi la aflarea numelui celui care propune o frumoasa incursiune în lumea, nu tocmai accesibilă, a metodei infinitezimale a lui Leibniz în viziunea lui Guenon: Gelu Voican Voiculescu, despre care apropiaţii ştiu că avea preocupări de esoterism încă din anii ‘80 ai secolului trecut, dar care pentru cei mai mulţi rămîne cunoscut doar din decembrie ‘89. Din pasiunea pentru esoterism şi mai ales pentru Guenon, din studiul matematicilor a rezultat cartea Note de lectură. Rene Guenon despre Leibniz şi metoda infinitezimală, editura Semne, Bucureşti, 2008, 346 p.

Este salutară intenţia autorului de a propune o cheie de interpretare a unei lucrări mai puţin cunoscute, Guenon fiind perceput exclusiv ca un autor de lucrări de referinţă despre lumea modernă, despre simboluri sau despre iniţiere;nu este mai puţin adevărat că Gelu Voican Voiculescu îşi ia măsuri de prevedere cînd speră că lectura cărţii sale va aduce către tezele lui Guenon mai ales oameni din domeniul ştiinţelor exacte. Ar fi cu putinţă ca umaniştii, cunoscători ai esoterismului guenonian, să se aplece asupra metodei infinitezimale?

Volumul debutează cu o prezentare in extenso a vieţii şi operei lui Rene Guenon, semn al preţuirii pe care o are Gelu Voican Voiculescu pentru cel care este „un intermediar care a tradus în limbajul contemporaneităţii adevărurile fundamentale ale înţelepciunii primordiale. El este un transmiţător al adevărului care, prin definiţie, este independent de orice individualitate umană”. Regăsim în acest prim capitol etapele decepţiei guenoniene despre lumea materialistă, despre contaminarea modernistă a lojilor şi încercările sale de a crea o elită intelectuală deschisă către Tradiţia primordială. Acest capitol introductiv poate constitui nucleul unei sinteze despre Guenon, un autor care a avut adepţi ai gîndirii sale în România interbelică, ba mai mult, editorul post-mortem al scrierilor guenoniene a fost tot un român (Michel Vâlsan), dar iată că acum nu există un nucleu de cercetători români dedicaţi operei celui ce a căutat să ne (re)apropie de Tradiţie.

Miezul recentei cărţi semnate de Gelu Voican Voiculescu este evident în jurul interpretărilor lui Guenon asupra calcului infinitezimal, prilej pentru o fascinantă incursiune nu numai în lumea noţiunilor de limită, infinit, indefinit sau continuum, ci şi în contextul intelectual al epocii lui Leibniz, autorul făcînd elocvente trimiteri la spiritualitatea rozicruciană, marcantă în epocă, dar şi la scolastică sau la cultura arabă. Demnă de reţinut concluzia autorului că “matematicile, mai mult decît oricare ştiinţă, furnizează un simbolism deosebit de apt exprimării adevărurilor metafizice, în măsura în care acestea sînt exprimabile”.

În anexă, pentru frumuseţea ciclicităţii, o temă pe care Gelu Voican Voiculescu o va relua, face după modelul preambulului, o succintă prezentare a vieţii şi operei lui Gottfried Wilhelm Leibniz, pentru a încheia cu cîteva consideraţii despre criza care a zdruncinat fundamentele matematicilor în pragul secolului al XX-lea, prilej ca autorul să nu treacă sub tăcere inflaţia terminologică pe cale să devoreze conţinutul sub apăsarea semantică, de cele mai multe ori inutilă. Notele de lectură propuse de Gelu Voican Voiculescu deschid interesul aprofundărilor deopotrivă spre Guenon şi spre Leibniz. Esoterismul, metafizica şi ştiinţele exacte sînt domenii care fascinează şi deschid noi orizonturi.

Etichete: Guenon, iniţiere, Leibniz, matematică, Voican

Pedepsirea ucigaşilor lui Hiram

Cu gradul de Maestru ales printre cei nouă, se deschide o serie de trei grade succesive în care apare vocabula ales. Acest grad a apărut la jumătatea secolului al XVIII-lea, într-un climat spiritual în care denumirea de ales se răspîndea cu destulă rapiditate. Gradul de ales printre cei nouă este unul dintre cele mai vechi grade înalte, iar semnificaţia sa generală este în raport cu legenda lui Hiram. Ales este unul dintre maeştrii de certă valoare, desemnat de regele Solomon pentru a căuta ucigaşii lui Hiram şi pentru a-l înlocui pe Arhitect în misiunea sa de constructor al Templului.

Dezvoltarea rapidă şi uneori imprevizibilă a Gradelor Înalte, diversitatea ritualurilor, textele apocrife nu au lăsat istoricilor prea multe surse pentru a surprinde cu exactitate evoluţia care a dus la integrarea gradului de ales printre cei nouă în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. Istoricii masoneriei sunt însă de acord că gradele 9-10-11, avînd toate în titulatură cuvîntul ales, fac parte din aşa numitele grade ale răzbunării.

Ritualurile mai vechi conţin numeroase variaţiuni asupra răzbunării morţii lui Hiram, imaginaţia înaintaşilor noştri brodînd la nesfîrşit, adăugînd fără încetare noi detalii şi creînd o punere în scenă impresionantă. Dincolo de unele incongruenţe, semnificaţia simbolică a acestui grad lasă loc unei meditaţii profunde asupra dreptăţii şi urmăririi neabătute a datoriei.

Tema răzbunării a dat loc la numeroase interpretări. În context este amintită posibila influenţă stuartistă, simbolul hiramic disimulînd imaginea lui Carol I, „fiii văduvei” fiind fiii spirituali ai Henrietei de Franţa, partizani ai revenirii stuarţilor; nu puţini sunt cei care au văzut posibile influenţe templiere sau chiar iezuite, iezuiţii fiind condamnaţi, ca şi templierii, deopotrivă de monarhie şi papalitate; toate aceste interpretări culminează cu teza lipsită de consistenţă a conspiraţiei masonice îndreptată împotriva regimului monarhic francez şi care a dus la Revoluţia Franceză.

În adevăr, dincolo de răzbunare, legenda gradului trimite mai curînd la idealul de progres al cunoaşterii care triumfă asupra ignoranţei, fanatismului şi nedreptăţii.

Decorurile, legenda, cuvintele sacre şi de trecere, simbolurile introduc candidatii în atmosfera acestui grad, care, deşi nu este ritualizat de toate Supremele Consilii, generează încă interpretări şi deopotrivă nedumeriri.

În instrucţia rituală a gradului, la întrebarea lui Solomon adresată lui Hiram, regele Tyrului: „Eşti Maestru ales printre cei nouă?”, acesta răspunde: „Soarta a decis! Peştera este semnul meu” (după alte variante „Peştera îmi este cunoscută”). Peştera este unul dintre cele mai răspîndite simboluri ale mitologiilor privitoare la întoarcerea la origini, la iniţiere sau renaştere. În tradiţiile iniţiatice greceşti peştera reprezintă lumea, în ritualurile eleusiene iniţiaţii erau înlănţuiţi în peşteră, trebuiau să scape de acolo şi să ajungă la lumină. În ceremoniile religioase instituite de Zoroastru, lumea era reprezentată printr-o văgăună: el a închinat lui Mithra o văgăună naturală, udată de izvoare şi acoperită de flori şi frunzişuri. Despre peşteră sau văgăună, Plotin spunea că întruchipează lumea noastră, unde drumul spre înţelegere este descătuşarea şi ieşirea din peşteră. Dar această interpretare, care în buna tradiţie a filosofiei greceşti îmbină simbolismul metafizic şi simbolismul moral, în care construcţia unui eu armonios este înfăptuită potrivit cu imaginea unui cosmos armonios, este contrabalansată de celălalt aspect simbolic al peşterii – cel tragic. Văgăuna devine regiunea subpămînteană cu margini nevăzute, genune înfricoşătoare în care sălăşluiesc monştri; de aceea peştera devine simbol al inconştientului şi al primejdiilor lui neaşteptate. În această viziune, ilustrată admirabil în mitologia greacă de mitul lui Trophonius, peştera simbolizează explorarea eului interior, îndeosebi a eului primitiv, refulat în străfundurile inconştientului.

Să mai amintim că predilecţia pentru peşteri, pentru caverne subterane  a fost o caracteristică a comportamentului pedagogic al lui Pitagora, aici făcîndu-se simţite influenţele misterelor practicate în templele egiptene. Grota era pentru Pitagora simbol al lumii aparente şi al închisorii corpului. Influenţa simbolurilor pitagoreice în ritualurile masonice este un subiect viu disputat; este cu putinţă să-l fi influenţat pe Platon în celebrul mit al peşterii din nu mai puţin celebrul dialog Republica. În dialogul platonician este vorba de o încăpere subterană, o peşteră în care oamenii legaţi cu lanţuri, cu spatele la foc, nu desluşesc pe pereţii peşterii decît umbre, deşărtăciuni. Este nevoie de o forţă lăuntrică pentru a renunţa la jocul facil al umbrelor pentru a putea privi lumina, pentru a contempla lumea şi a te înălţa la contemplarea inteligibilului, a ideilor de Bine, Adevăr şi Frumos. „Nu-i vorbă de a-i sădi simţul văzului, ci de a-l face să vadă pe cel ce are acest simţ”, spunea filosoful grec. De altfel, în instrucţia rituală a gradului este o trimitere cît se poate de explicită la acest mit; la întrebarea lui Solomon: „Fraţii mei, cărei cauze trebuie să fim devotaţi?”, Adoniram răspunde: „Cauzei tuturor celor care stau în întuneric şi nu au văzut lumina”. Ne  amintim că Solomon ceruse ca ucigaşii să fie aduşi vii în faţa sa; primul impuls faţă de încălcarea poruncii a fost să-l pedepsească pe Yehu-Aber, care este însă apărat de fraţii săi, încît Solomon cedează primului impuls şi îl numeşte „conducătorul noului grad aflat în serviciul luminii”.

Peştera poate fi asimilată cabinetului de reflecţie, acea probă a pămîntului, prima din ritualul de iniţiere, dar peştera este prezentă explicit în ritualul masonic la gradul de ales printre cei nouă, iar legenda acestui grad lasă să se întrevadă duplicitatea marilor simboluri, în cazul nostru al peşterii: pe de o parte, întunericul şi ignoranţa, eroarea şi intoleranţa care învăluie lumea, înlănţuind-o asemenea umbrelor din mitul lui Platon şi care vor dispărea în lumina răspîndită de masonerie; pe de altă parte, la lumina palidă a opaiţului, a lămpii, peştera a devenit adăpost pentru unul din ucigaşii Maestrului Arhitect. Urma imemorială a crimei bîntuie inconştientul şi se ilustrează tocmai prin imaginea unei văgăuni. Simbolismul purităţii apei, al pedepsirii celor vinovaţi de opresiune şi crimă cu ajutorul pumnalului reprezentat pe şorţ şi ca bijuterie a gradului, al alungării tenebrelor cu ajutorul lămpii sunt tot atîtea teme asupra cărora candidaţii sunt invitaţi să mediteze.

Unii interpreţi ai ritualurilor masonice afirmă că gradul 9, cel de ales printre cei nouă, deschide un nou parcurs în progresul iniţiatic al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. Se face trecerea de la gradele meditative la cele de acţiune, cu precizarea că nu răzbunarea în sine este ţelul urmărit, ci răzbunarea celor nevinovaţi şi pedepsirea asasinilor; în acest sens trebuie înţeles cuvîntul Nekam - răzbunare, sens pe care l-a folosit şi profetul Ieremia cînd vorbea de pedeapsa divină.

Ne amintim din ritualul gradului de maestru că trei au fost ucigaşii lui Hiram; unul dintre ei, Jubelum (după unele ritualuri Abairam), este pedepsit în ritualul gradului 9. Pedepsirea celorlalţi este subiectul ritualului şi legendei gradului 10, Ales printre cei cincisprezece, considerat de asemenea un grad al răzbunării. Ceilalţi doi asasini se ascundeau în ţinutul Gath; la aflarea acestei veşti, Solomon alege încă şase maeştri care să-i însoţească pe cei nouă în căutarea ucigaşilor lui Hiram. Aceştia sunt găsiţi într-o carieră, sunt prinşi şi aduşi în faţa regelui Solomon; ei sunt judecaţi, sunt găsiţi vinovaţi, sînt pedepsiţi cu asprime pe măsura faptei lor abominabile („Ţipetele lor erau atît de sfîşietoare şi de jalnice încît pînă şi călăii lor au fost cuprinşi de milă”) şi apoi decapitaţi; capetele celor trei ucigaşi sunt aşezate pe porţile de est, vest şi sud ale cetăţii. Astfel ignoranţa, intoleranţa şi fanatismul sunt invinse. Gradul de ales printre cei cincisprezece arată calea spirituală interioară a omului care învaţă autostăpînirea, dar şi exercitarea fără slăbiciune a dreptăţii: „Munca mea şi zelul meu m-au făcut să merit acest grad”, este unul din răspunsurile din instrucţia rituală. Depăşind stadiul tenebrelor peşterii, fiecare trebuie să rămînă stăpînul lui însuşi, probînd în toate exerciţiul dreptăţii cu inima eliberată de orice ură.

Acest grad încheie alegoriile şi povestea Maestrului Arhitect Hiram; reluînd înţelesul simbolic al atacurilor asupra lui Hiram, legenda gradului 10, de ales printre cei cincisprezece, ne îndeamnă la introspecţie şi meditaţie asupra misterelor conduitei umane şi ne cere să răspîndim neîncetat lumina, toleranţa şi imparţialitatea într-un demers în care pumnalul răzbunării devine Sabia Dreptăţii.

Etichete: ales, gradul 9, Hiram, pedeapsă, peşteră