Meister Eckhart – un mesaj inițiatic?

message-initiatique-eckhart

Născut în Thuringia, în 1260, Meister Eckhart a făcut studii la Koln, a intrat în noviciat dominican la Erfurt, a fost lector al Sentențelor la Paris, maestru în teologie al Universității din Paris, vicar în Thuringia; a ocupat diferite demnități ecleziastice la Braunschweig, Dortmund, Groningen, Strasbourg. Predicile sale erau ascultate și admirate de credincioși, ceea ce a atras și antipatia unor ierarhi, cel mai vehement arătîndu-se Henric al II-lea de Vineburg, arhiepiscopul de Koln. Lui Eckhart i se intentează proces, fiind acuzat de erezie. Într-o scrisoare din 26 septembrie 1326, Meister Eckhart se apără, afirmînd printre altele: “Mă pot, într-adevăr înșela, dar eretic nu pot fi, căci greșeala e o chestiune de inteligență, iar erezia ține de voință.” La 27 martie 1329, prin bula In agro dominico, papa Ioan al XXII-lea condamnă șapte propoziții ca fiind eretice, iar alte unsprezece suspecte de erezie; Eckhart nu mai află verdictul curiei romane, murise cu cîteva luni înainte. Fusese primul proces doctrinal intentat unui maestru în teologie din ordinul Predicatorilor. Învățătura sa a fost dusă mai departe de discipolii săi, Johannes Tauler și Heinrich Suso.

Eckhart este moștenitorul tradiției începute de Albert cel Mare; este un Predicator desăvîrșit, și la fel ca Dietrich din Freiburg este Lesesmeister și Lebenmeister, lectura, predica și viața îmbinîndu-se în chip indestructibil. Nu ne propun aici să prezentăm, fie și succint, opera marelui teolog și predicator dominican, dar cîteva precizări sînt necesare. Eckhart a vrut să arate unitatea profundă a scrierilor sale intenționînd să le grupeze astfel: o axiomatizare a cunoașterii teologice (Cartea propozițiilor), o lectură meditativă a Scripturii (Cartea expunerilor), o cercetare practică a sensului credinței în discuția universitară și în predicarea religioasă (Cartea întrebărilor și Carteapredicilor).

De ce acum și aici aceste rînduri despre Meister Eckhart? Am ezitat ceva timp înainte de a scrie acest articol. Am mai scris despre opera teologului renan, despre cărțile pe care i le-au consacrat Alain de Libera sau Marie-Anne Vannier. Aceste rînduri sînt prilejuite de o carte apărută la început de mai, Alain Lejeune, Le message initiatique de Maître Eckhart, Paris, éditions Maison de Vie, collection “Les Symboles Maçonniques“, 2015, 126 p. Încercarea autorului este de a ne prezenta fragmente din scrierile teologului dominican în care pot fi sesizate similitudini cu inițierea masonică și parcursul primelor trei grade Citeste mai departe »

Buddhism și alchimie

bonardel-bouddhisme

Françoise Bonardel este un nume binecunoscut celor preocupați de alchimie, de istoria religiilor, de cultura europeană în modernitate. Este suficient să amintim doar cîteva din cărțile semnate de domnia sa care dau seamă de amploarea și profunzimea cercetărilor sale: Philosophie de l’alchimie – Grand Oeuvre et modernité, 1993; Antonin Arthaud ou la fidelité à l’infini, 1987; La Voie hermétique, 2002; Philosopher par le feu, 2008; Bouddhisme et philosophie, 2008; Des heritiers sans pasée. Essai sur la crise de l’identité culturelle européenne, 2010; Triptique pour Albrecht Durer, 2012.

Cartea Bouddhisme tantrique et alchimie (Paris, éditions Dervy, 2012) încearcă să așeze pe firescul lor făgaș două domenii ale cunoașterii percepute deformat de occidentalii atrași de un esoterism facil care-și “dezvăluie” secretele la simpla lectură a unor banale texte: este vorba despre buddhismul tantric și despre alchimie. Ieșită din sfera de interes odată cu apariția Iluminismului, alchimia a revenit în atenție în a doua jumătate a secolului al XX-lea; în ultimele decenii s-au publicat traduceri din marile tratate alchimice, dar alchimia a rămas obiect de studiu aprofundat doar pentru un grup restrîns acuzat deseori de elitism intelectual; de cealaltă parte, Tantra a fost redusă de cele mai multe ori la practici și tehnici sexuale, la practici esoterice care ar revigora “libidoul blazat al occidentalilor”. În același timp, mulți cercetători avansau ideea existenței unei legături între realizarea tantrică și practica alchimică, dar nu…avansau în cercetare! Françoise Bonardel propune tocmai o paralelă între buddhismul tantric și alchimie, întreprindere delicată care trebuie să le ferească de prejudecăți, de neîncredere instinctivă.

Tantra este heterogenă prin natură, avînd influențe atît hinduse, cît și budiste, soclul comun fiind prioritatea recunoscută a “metodelor și practicilor religioase” asupra speculației teologice și filosofice; tantrismul este deopotrivă închis, fiind o învățătură esoterică, și deschis tuturor, dincolo de apartenența la o castă. Această experimentare a sacrului specifică lumii orientale poate fi privită printr-o posibilă analogie cu sincretismul elenistic unde a apărut alchimia, scria Eliade; el vedea mai mult decît o simetrie între tantrism și marele curent “misteriosofic” în care se întîlneau gnoza, hermetismul, alchimia și tradiția misterelor. Similitudinea merge mai departe, Hermes fiind cel care revelează unitatea materiei, analogiile între microcosmos și macrocosmos, non-dualitatea între materie și spirit, așa cum Buddha Sakyamuni revelează Tantra oamenilor vremurilor sale. Alchimia occidentală și Tantra au apărut cam în aceeași epocă, în contexte asemănătoare și au fost redescoperite aproape în același timp Citeste mai departe »

C. G. Jung în “Grădina filosofilor”

rosarium_1

Magistri Arnoldi Villanovani / Arnau de Vilanova a fost un ilustru medic și cărturar catalan care a trăit în secolul al XIII-lea; a studiat medicina, ebraica și teologia la Aix-en-Provence, Montpellier, Paris și Barcelona, a fost un apropiat al curților regale a Aragonului și a Franței, un apropiat al curiei papale, care la acea vreme avea sediul la Avignon. Arnau de Vilanova a fost un perpetuu pelerin din cauza proiectelor sale de reformă religioasă si socială, care nu puteau fi îmbrățișate de autoritătile civile și ecleziastice, în ciuda prieteniei pe care i-o arătau reprezentanți de rang înalt ai acestor autorități. A avut contribuții notabile în domeniul medicinei, făcînd o apropiere între empirismul medical al Occidentului și cunoașterea sistematică a grecilor și arabilor; este autorul unor imporatnte tratate de alchimie, cel mai cunoscut fiind Rosarium Philosophorum / Grădina filosofilor.

Deși textele par simple scrisori adresate unor ilustre personaje protectori ai lui Arnau, dornici de a împărtăși cunoștințele sale, pe parcurs Rosarium Philosophorum capătă forma unui enunț analitic și didactic, unei cărți de filosofie care orientează viața omului către binele moral și fizic. Teza în jurul căreia se articulează întreg discursul este că mercurul filosofic, altceva decît cel obișnuit, poate fi cristalizat, iar această substanță imaterială are ca semn al perfecțiunii volatilitatea; în natură un astfel de proces este îndelungat, în vreme ce alchimistul ajunge la adevărata natură a mercurului, aeriană, subtilă, spirituală, doar prin perseverență, răbdare și ajutor divin, donumDei.

Cartea catalanului Arnau de Vilanova s-a bucurat de un imens succes în Evul Mediu, dar și mai tîrziu, pînă în zorii modernității, cînd a intrat într-un con de umbră sub influența, în acest caz nefastă, a Iluminismului care socotea nedemn de interes ceea ce nu ținea de știința empirică, or tocmai aici era diferența esențială: alchimia lucra pe un alt plan. Departe de a fi un fenomen cultural izolat, propriu Occidentului, gîndirea și practica alchimice pot fi întîlnite în culturile mesopotamiană, arabă, egipteană, indiană, chineză. În arii geografice vaste, în culturi diverse, Fiii lui Hermes s-au regăsit în căutarea Unității, căutînd neîncetat virtutea și înțelepciunea. Convins de Arta alchimică, dincolo de obscuritatea acesteia, deliberat aleasă pentru a descrie fazele operei, Carl Gustav Jung a readus alchimia la statutul său de descoperitoare a stării superioare a faptelor omenești, găsind reverberații alchimice în psihologia profunzimilor, al cărei părinte este psihiatrul elvețian Citeste mai departe »

Mori și devino!

ars-moriendi-no-border

În urmă cu trei ani maestrul Z și discipolul A publicau la Editura Herald volumul Ab initio, Hiram tălmăcind ucenicului, un dialog aparent între un ucenic și un maestru care îl îndrumă, îl apropie de înțelesurile ascunse ale Artei Regale, așa cum stă bine maestrului, fie el operativ sau speculativ. A urmat volumul Decus in labore în care cei doi poartă un interesat dialog despre un grad, cel de companion/calfă, tratat de multe ori cu nejustificată lejeritate, insistînd asupra bogăției și frumuseții simbolurilor, a semnificației masonice a celor șapte arte liberale. Recent cei doi au încheiat trilogia dedicată primelor trei grade masonice cu volumul Ars moriendi, Hiram tălmăcind maestrului mason. Pe coperta cărții autorii au păstrat forma inițială (maestrul Z și discipolul A), dar în interior amîndoi apar ca maeștri; să fie o aluzie la “progresele” făcute de discipolul de altă dată? Dincolo de nevinovata ironie, precizez de la bun început că intelectualicește amîndoi sînt maeștri, prin felul de a întreba și de a răspunde, amplu, cu ramificații culturale și spirituale, cu trimiteri către literatura masonică demnă de a fi citită și recomandată și altora, cu reverberații filosofice, alchimice, esoterice, religioase.

Dincolo de controversele privind data la care legenda lui Hiram a intrat în ritualul masonic, toți autorii sînt unanimi în a recunoaște că legenda lui Hiram este unul din miturile fondatoare ale masoneriei. Mulți se vor fi întrebat de ce masoneria l-a ales pe Hiram ca erou. Lectura literală a textelor biblice poate duce întrebarea mai departe: pentru ce un personaj aparent secundar, fără calități inițiatice deosebite, doar un bun artizan, un făurar care a realizat decorațiuni pentru Templul de la Ierusalim să fi reținut atenția părinților fondatori ai masoneriei? În Cartea regilor, Hiram este amintit pentru iscusința lui în a face orice lucru de aramă; el a turnat pentru pridvorul Templului lui Solomon cei doi stîlpi de aramă Iachin și Booz. Istoria biblică a lui Hiram Abi nu consemnează nimic despre uciderea artizanului; legenda masonică, una dintre cele mai frumoase, este rodul imaginației și al erudiției unor autori rămași necunoscuți, cum necunoscută a rămas și sursa acestei legende. A fost o legendă fascinantă în măsură să inspire și scriitorii romantici, cel mai grăitor exemplu fiind Gérard de Nerval cu a sa povestire “Makbenah”, din volumul Călătorie în Orient Citeste mai departe »

C.G. Jung și “Secretul Florii de Aur”

jung-no-border

Către sfîrșitul deceniului al treilea al secolului al XX-lea, a apărut traducerea în limba germană a unui mic tratat chinez T’ai I Chin Hua Tsung Ching/ Secretul Florii de Aur. Autorul traducerii era eminentul sinolog Richard Wilhelm, un apropiat al lui Carl Gustav Jung, cel care a semnat și un amplu comentariu care însoțea traducerea. Apropierea lui C.G. Jung de alchimie este o turnantă fundamentală a operei ilustrului psihiatru elvețian; de aici vor apărea lucrările majore Mysterium Coniunctionis, Psihologie și alchimie și Psihologia transferului, o interpretare a unui tratat din secolul al XVI-lea, Rosarium Philosophorum.

Această turnantă are și o altă semnificație, pe care nu o ocolește nici un biograf al lui C.G. Jung. Una dintre colaboratoarele apropiate lui Jung a fost Toni Wolff, o tînără care l-a impresionat pe Jung prin sensibilitatea și profunzimea ei intelectuală, prin comportarea ei ca o egală a lui din punct de vedere intelectual, punîndu-și amprenta creatoare prin lungi și interesante discuții, cît și prin aducerea la lumină a unui material care ar fi putut rămîne amorf dacă nu ar fi fost integrat în Cartea Roșie, al cărei filtru a fost asigurat de Toni Wolff. C.G. Jung începuse să adune material despre alchimie, dar în afara unui plan de studiu, totul pînă la întîlnirea cu Richard Wilhelm și citirea traducerii lui, Secretul Florii de Aur, o carte care în viziunea lui Jung “oferea puntea între fundătura gnosticismului și marele necunoscut reprezentat de alchimie.” Jung i-a propus lui Toni Wolff să-l urmeze în cercetările sale despre alchimie, dar independenta Toni Wolff l-a refuzat, nefiind entuziasmată de alchimie; în acel moment colaborarea celor doi s-a încheiat. La scurt timp o tînără pacientă, Marie-Louise von Franz, cu preocupări literare, umaniste, cunoscătoare a limbilor greacă și latină, este acceptată de Jung mai întîi pentru traduceri de texte alchimice, pentru a deveni una dintre cele mai apreciate și respectate discipole cu care a lucrat Jung îndeaproape, de pe la 1930 pînă la moartea lui, notează Deirdre Bair în cartea sa Jung. O biografie.

“Jung i-a spus [Mariei-Louise von Franz, n.n.] că interesul lui pentru alchimie izvora din faptul că își dădea seama că tot ceea ce exista în propriile fantasme, despre care considera că erau ceva personal, era, de fapt, ancorat într-o îndelungată tradiție istorică. Mitologia nu-i dăduse răspunsurile pe care le căuta; nici incursiunile sale în religiile comparate precum gnosticismul, maniheismul și altele. Era convins că un studiu al evoluției istorice a alchimiei va avea ca rezultat paralele cu propria sa evoluție spirituală și că, dacă așa era, va oferi o extensie logică de la care putea face generalizări pentru a-și trata pacienții. Jung plănuia să studieze manuscrisele despre alchimie nu pentru că voia să descopere secretul despre cum se creează aur pur la propriu, ci, mai degrabă, deoarece simțea că acea căutare a transmutației a alchimistilor din vechime se asemăna cu căutarea sa modernă, a individuației reușite”, scrie Deirdre Bair Citeste mai departe »

Academia masonică, 3

academie-macconique-3

În luna mai a anului trecut prezentam primele două numere ale publicației franceze Mémoires de l’Académie maçonnique; recent a apărut un nou număr al revistei, volumul al III-lea: Regards sur la philosophie maçonnique (2), Paris, Editions de la Hutte, 2014, 100 p. Academia masonică, fondată în ianuarie 2009, prezidată de Michael Segall, are ca principal obiectiv cercetarea riturilor și ritualurilor masonice ale primelor trei grade; acest al treilea volum continuă tema propusă în volumul precedent, găzduind articole despre filosofia masonică. Alain Bernheim caută să creioneze o idee asupra masoneriei pornind de la Tradiție, un cuvînt căruia dicționarul Robert îi dă trei sensuri. Pentru adepții ordinului masonic tendința prioritară și care trebuie urmată cu perseverență este căutarea adevărului și evitarea tuturor legendelor și “tradițiilor” imaginare în favoarea cărora nu poate fi adus nici un argument. Pentru Alain Bernheim, sînt două mari familii de cărți în ceea ce privește masoneria: cărți care conțin mai ales informații și cărți care conțin cu precădere opinii. La fel, în privința istoricilor masoneriei, se disting istoricii care aparțin scolii autentice și istoricii care nu caută să deosebească faptul istoric de legendă, poate dintr-o înțelegere greșită a…toleranței! Alain Bernheim a studiat istoria ordinului, a căutat prin arhive, a citit mult, fiind apropiat unor masoni care la rîndul lor sînt autori de cărți cunoscute; pentru Bernheim, a iniția înseamnă a transforma, dar ritul nu are vreo eficiență în lipsa unui dar pe care trebuie să-l aibă candidatul, dar care nu este egal răspîndit. Doar cei care au acest dar particular participă la construcția templului.

Jean-François Pluviaud ne propune o călătorie în miezul, în sufletul masoneriei, dincolo de orice referință istorică, urmărind gîndirea creatoare a unei instituții, a unui ordin a cărui realitate complexă se construiește prin rituri și referințe artizanale, cavaleresti, biblice. O întrebare legitimă este cea prin care vrem să aflăm ce determină adeziunea militantă a sutelor de mii de oameni la ordinul masonic; este vorba mai întîi de un angajament pentru a da sens vieții lor, dar și de altruism, de o dorință sinceră de a fi alături de comunitate; un al doilea motiv ar fi regăsirea lor într-un proiect altruist și ambițios antrenînd propria personalitate în efortul desăvîrșirii lor. Acest proiect nu a apărut dintr-o dată, printr-o revelație sau o apariție instantanee, ci “s-a construit pornind de la o gîndire care și-a înfipt rădăcinile într-o mraniță mult anterioară erei noastre.” Specificul ține deopotrivă de ancorarea într-un trecut, într-o tradiție, o matrice care îi dă soliditate, dar este permanent îmbogățită și structurată, deși se înrădăcinează în memoria străveche și universală a umanității. Omul este o ființă gînditoare și el știe aceasta; masoneria pledează pentru depășirea de sine, iar această depășire a limitelor pentru a merge în profunzimea sinelui este o căutare a părții spirituale a omului și este transcendentă prin natura ei. Citeste mai departe »

Paradigme universale

paradigme-universale-editie-integrala_1_fullsize

Fără îndoială, Parmenide a fost cel care a angajat filosofia, cunoașterea, pe calea eternei reîntoarceri asupra ei însăși: “Mi-e totuna, de unde voi începe, căci acolo mă voi întoarce iarăși”. Este un drum care merge către lumină, lăsînd deoparte tainițele întunecate, cărările bătătorite de ignoranță. Dar drumul cunoașterii nu este nicicum unul liniar, care merge către ținta sa pe o cale lipsită de capcane și încercari. Mai curînd, drumul urmează o curbură, întîlnește o indecizie, o bifurcație în care alegerea este determinantă, dar dificilă. Urmînd totdeauna acea linie curbă, gînditorul reface drumul la care visa Parmenide, acela de a ajunge prin repetate rotiri la a crea o sferă, un inel al inelelor cum avea să spună peste veacuri Nietzsche. Poate că acesta este drumul gîndirii, din cerc în cerc constituind istoria filosofiei. Este ceva asemănător viziunii lui Robert Fludd exprimată în gravura Integrae Naturae Speculum Artisque Imago, care în pragul modernității prezintă universul ca imagine a unei lumi arhetip, Monada divină universală care zămislește toate sferele macrocosmosului și ale microcosmosului după raporturi armonice care arată că Dumnezeu este în toate, că la întretăierea zilei și a nopții este un aleph luminos, Aleph lucidus al lui Fludd.

Cu asemenea gînduri despre cunoaștere, despre universalitate te apropii de impresionantul volum al lui Solomon Marcus Paradigme universale, ediție integrală, Editura Paralela 45, colecția “Sinteze”, 2011, 1104 p. Sînt reunite cele cinci cărți anterioare apărute la aceeași editură; segmentarea cunoașterii după criteriul paradigmelor universale este propusă, precizează Solomon Marcus, nu pentru a înlocui separarea pe discipline “ci pentru a o suplimenta pe aceasta din urmă, pentru a ne apropia de o înțelegere a unității lumii și cunoașterii, pentru a descoperi numitorul comun al unor fapte și fenomene care altfel pot să pară copleșite de specificitatea lor și, de aceea, aproape imposibil de cuprins”. Solomon Marcus și-a organizat cartea în mai multe grupe de paradigme, din care amintim: înțelegerea, didacticul, intelectualul, spiritul critic, universitatea, modernitatea, globalizarea, Europa, Japonia, Brazilia, informația, comunicarea, invenție și descoperire, natură și cultură, identitate și alteritate, ordine și haos, centru și periferie. Citeste mai departe »

Pașii rituali

joel-jacques-pas-francsmacons

Jöel Jacques spune despre el însuși că este un “căutător al adevărului”, un om interesat de sensul reprezentărilor și folosirea lor în ritualuri, de legăturile între natura umană și expresiile sale simbolice, teme pe care le regăsim în cărțile sale: LeSilence des Apprentis, L’Acacia m’est connu, La Porte de la Grande Loge afin de révelér les secrets des “Ancients” et des “Moderns”. De puțin timp a apărut o nouă carte semnată de Jöel Jacques: Les Pas des Francs-Maçons, Paris, Editions Maison de Vie, 2014, 160 p.

De la primele rînduri Jöel Jacques își afirmă convingerea că tezaurul masonic nu este original, întemeindu-se pe diferite forme de gîndire, unele foarte vechi. Sigur, nici el nu este original în ceea ce afirmă, de mai multă vreme existînd această dispută în privința originalității, sau a sincretismului gîndirii și ritualisticii masonice. Ritualurile și învățăturile gradelor conțin elemente venind dinspre curente de gîndiri, dinspre practici ritualice străvechi, dar împletirea lor armonioasă dă o anume originalitate practicii masonice care nu se regăsește altundeva.

Această nouă carte a lui Jöel Jacques este despre pașii din ritualul masonic, ceea ce-i permite o incursiune în tezaurul masonic în care se întîlnesc alegorii, cunoștințe alchimice, esoterice, elemente mistice și religioase. “În adevăr, practica francmasoneriei inițiatice a devenit, cu timpul, o formă sincretică purtătoare de mari bogății care permit studiul exegetic”, scrie Jöel Jacques. Executarea pașilor în lojă ține de ritualuri adoptate după 1750, în cazul Franței, și 1814, în cazul Angliei. “Pașii, afirmă autorul, sînt expresii extrem de vechi ale dimensiunii inițiatice a popoarelor. Ei simbolizează deopotrivă apartenența la grup prin repetiția unei coregrafii cunoscute de toți și o afirmare identitară.” Diferitele concepții esoterice, născute din întrebările despre natura morții și mijloacele de a trece de porțile inițiatice, îl conduc pe Jöel Jacques la constatarea că pașii francmasonului sînt instrumente rituale, adaptări tîrzii ale formelor rituale printre cele mai vechi ale istoriei umane și, prin aceasta, indispensabile inițierii. Inițierea masonică prezintă un parcurs inițiatic complet în care se regăsesc influențe religioase și din vechile mistere esoterice. Citeste mai departe »

Reîntoarcerea aceluiași

978-973-50-4327-8

Unul dintre cei mai originali și deopotrivă controversați filosofi ai modernității este Friedrich Nietzsche, un vestitor al timpurilor nihilismelor. Într-un fragment publicat postum, Nietzsche scria că nihilismul este în fața ușii; nihilismul nu era un oaspete care cerea ospitalitate, ci figura stranie care ne anunță prezența nihilismelor în casele noastre. Vorbind despre acest oaspete, filosoful Jean-François Mattéi amintește parabola paznicului din Procesul lui Kafka, paznic care apără Legea și îl oprește pe om să se apropie. Se poate identifica în opera filosofului german o genealogie a nihilismului, avînd un grad zero într-un fragment din 1887; în cele mai multe din textele sale Nietzsche discută despre nihilismul modern, despre moartea lui Dumnezeu. Noțiunea de nihilism este un corolar al elaborării teoriei voinței de putere a cărei consecință imediată a fost cea a eternei reîntoarceri.

Poate în nici o altă carte a lui Nietzsche ideea eternei reîntoarceri nu este prezentă ca în Așa grăit-a Zarathustra, lucrare ce ocupă un loc aparte printre celelalte cărți ale filosofului german, o scriere care îmbină în chip armonios și nemaiîntîlnit idei filosofice, lirism și invenție simbolică. În această tulburătoare carte noi retrăim existența noastră de o infinitate de ori în viitor la fel cum am trăit-o de o infinitate de ori în trecut, căci toate evenimentele Universului se repetă, identice lor înseși, într-un ciclu care revine neîncetat. O carte cum este cea a lui Nietzsche nu putea să nu suscite preocupările unui alt mare filosof german, Martin Heidegger. Editura Humanitas a asumat traducerea în limba română a operei filosofului; dintre traducerile apărute amintim: Ființă și timp; Originea operei de artă; Metafizica lui Nietzsche; Introducere în metafizică; Parmenide. Urmînd cu seriozitate programul editorial, în ceasul aniversar 25, Humanitas oferă iubitorilor de înțelepciune o nouă traducere din Martin Heidegger: Despre eterna reîntoarcere a aceluiași, 2014, traducere de Lucian Ionel, 278 p. Citeste mai departe »

Zoharul – mistică, esoterism, exegeză

zoharul-no-border

Sefer ha-Zohar/ Cartea splendorii este considerată Biblia cabalismului. Scrisă în secolul al XIII-lea, această lucrare majoră a misticii evreiești, socotită veacuri de-a rândul ca o carte canonică, Zoharul a fost atribuit mai multor autori, paternitatea sa literară facînd obiectul multor controverse. Editura Herald a căutat de la înființare să umple golul din cultura română în privința textelor marilor tradiții spirituale neglijate decenii de-a rîndul. Una din aceste cărți este Zoharul, apărută inițial în 2001, care a cunoscut mai multe ediții; cea mai nouă este cea din 2015, colecția “Cărți fundamentale”, traducere de Ilie Iliescu, 304 p. Ediția în limba română urmează versiunea lui S.L. MacGregor Mathers realizată după traducerea latină a lui Knorr von Rosenroth, și cuprinde Cartea Misterului pecetluit, Marea Adunare Sfântă și Mica Adunare Sfântă.

Versiunea după care s-a făcut traducerea de față îi consideră autori pe Rabbi Șimon bar Iohai și pe fiul acestuia Rabbi Eleazar. Analizele fundamentale ale lui Gershom Scholem și ale lui Y. Tishby, dar mai nou și ale lui Maurice-Ruben Hayoun atribuie cea mai mare parte a Zoharului lui Moise de Leon, care a exprimat propria concepție despre spiritualitatea iudaică. Moise de Leon a început prin a studia celebra lucrare a lui Moise Maimonide, Călăuza rătăciților, pentru ca mai tîrziu să se dedice în întregime studiului febril al esoterismului. În analiza filologică a corpusului zoharic, Gershom Scholem a demonstrat existența mai multor straturi diferite, uneori redactate în limbi diferite, cînd în ebraică, cînd în aramaică, care s-au suprapus unele asupra altora de-a lungul secolelor. Deși la început cabaliștii au considerat că Zoharul este o carte redactată de Șimon bar Iohai, Gershom Scholem a evidențiat unitatea lingvistică și prezența unui autor unic cel puțin în privința primelor 18 capitole, folosindu-se de un pasaj semnificativ pentru datarea istorică: “De la distrugerea celui de-al Doilea Templu, în anul 68 după calendarul evreiesc, s-au scurs deja 1200 de ani de exil și Israel trăiește acum în întunecimea ce precede zorile.” Citeste mai departe »

Pagina 9 din 25« Prima...5678910111213...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.