Despre compromis, între neîncredere și virtute

După ce a încercat să treacă de o anumită ambiguitate structurală a conceptului de compromis, Alin Fumurescu ne-a arătat de ce compromisul este un concept demn de luat în seamă, că există un compromis lăudabil, așa cum există și unul inacceptabil

Termenul de compromis nu are totdeauna un bun renume, uneori este considerat un „cuvînt murdar”, cu multiple sensuri peiorative, de multe ori  auzind expresii ca acestea: „s-a compromis pe sine”, „nu-mi compromit reputația”. Deseori se spune că „politica este arta compromisului”, dar Alin Fumurescu, după îndelungi investigații, nu a găsit cine ar fi autorul acestei spuse; Bismarck a spus că „politica este arta posibilului”, în vreme ce John Moreley a scris în cartea sa despre compromis că „politica este o artă…”

Pornind de la experiența românească a prea multor compromisuri din timpul comunismului, dar și din alte timpuri, de la numeroasele lecturi de filosofie politică și de la dorința de a afla cine a spus ca „politica este arta compromisului”, Alin Fumurescu, absolvent al facultății de filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, în prezent profesor la Universitatea din Houston, a scris în anul 2013 lucrarea Compromise: a political and philosophical history, apărută la Cambridge University Press. Recent a apărut și versiunea în limba română: Compromisul. O istorie politică și filozofică, cu o prefață a autorului la ediția românească, traducere din engleză de Doru Căstăian, București, Editura Humanitas, colecția „Eseu”, 2019, 496 p. Una dintre primele observații ale lui Alin Fumurescu este dificultatea definirii compromisului, dificultate venind  din ambiguitatea inerentă și din diferențele privind înțelegerea politicii. Pentru că discuția despre termenul compromis a devenit mai acută începînd cu secolul al XVI-lea, autorul observă discrepanțele uimitoare ale sensului termenului de o parte și de alta a Canalului Mînecii, adică în Franța și în Anglia. De o parte, sensul moral accentuat negativ, de cealaltă parte, virtute. De la Shakespeare la Burnet, englezii văd în compromis dorința de  ajunge la o înțelegere, dincolo, la Montaigne și Charron, compromisul era un cuvînt primejdios, desemnînd o acțiune lipsită de virtuți, de aceea mai tîrziu se va face distincția între compromis și compromission. O altă dificultate întîlnită de Alin Fumurescu a fost lipsa unor repere bibliografice anterioare, la care se adăuga oscilația între sensul laudativ și cel peiorativ al compromisului, ceea ce îi amintește de delimitarea medievală între forum externum, ceea ce privea raporturile cu alții, cu societatea, și forum internum, acolo unde erau protejate autenticitatea și unicitatea individului.

Aristotel spunea că omul este singurul care prin natură are a trăi într-un polis, iar modul de viață al unei cetăți implică un ansamblu de norme, de principii normative care cultivă virtuți, știința care se ocupă de binele suprem fiind politica. Eudaimonia este concepută ca „activitate a sufletului în acord cu virtutea, iar dacă virtuțile sînt mai multe, în acord cu cea mai bună și mai desăvîrșită”, „și este perfectă pentru că cel care o posedă poate face uz de virtutea sa și în favoarea altora”. Filosoful grec a căutat cele mai bune soluții practice pentru evitarea răului și a violenței în cetate, în calitatea sa el nefăcînd nici un compromis, fiind la egală distanță de interesele părților implicate, pentru că „el este cel mult un compromissarius, și nu un actor al compromisului. În accepțiunea clasică, un compromissarius este cea de-a treia parte, cel care arbitra un compromis fără să fie el însuși parte a compromisului. Era considerat demn de încredere tocmai pentru că se poziționa «în mijlocul» sau «deasupra» intereselor părților implicate”, scrie Alin Fumurescu. Zorii modernității aveau să aducă în discuție reconsiderarea relației dintre individ și stat, pe fondul unei crize generalizate a autorității, autorul surprinzînd diferitele sensuri ale compromisului în Anglia și Franța, statele în care discuțiile despre stat, individ și politică era efervescente. Sînt amintite teoriile susținute de Jean Bodin, Richelet, Furetiere, Jean Nicot sau Chapelain. Pe de o parte, mefiența franceză față de compromis, de cealaltă parte, virtuțile compromisului britanic.  

Un subiect asupra căruia Alin Fumurescu face o temeinică analiză este dialectica individului privită din perspectiva creștinismului, definirea individului în raport cu comunitatea. Nu este o temă modernă, cum ar fi mulți tentați să creadă, ea își are originea în ceea ce unii au numit Renașterea timpurie, secolele XI-XII, un timp al „descoperirii individului” într-o lume în care Biserica avea un rol determinant: „Perspectiva occidentală asupra individului datorează foarte mult creștinismului. În Europa medievală, imaginarul creștin a reprezentat orizontul atotcuprinzător al vieții intelectuale și morale. Toate cuvintele pe care le putem asocia cu conceptul modern al individualității, în ciuda originii lor latine, au fost marcate iremediabil de utilizarea lor creștină”, argumentează Alin Fumurescu. Sînt analizați în contextul culturii creștine termeni care aduc în discuție singularitatea și calitatea de membru al unei comunități: identitas, subiectus, individuum, homo interior, lex privata, lex publica, universitas.  

Studiind teoriile politice, implicit cele asupra compromisului, Alin Fumurescu teoretizează despre două atitudini: individualismul centripet și individualismul centrifug, „așezate” de o parte și de cealaltă a Canalului Mînecii. Forul interior era considerat, în mod eronat din perspectivă medievală, ca fiind singurul spațiu al autenticității și unicității. Era o perioadă, cea a secolelor XVI-XVII, în care francezii arătau dezinteres față de implicarea civică, marile spirite (Seyssel, Bodin, Montaigne, Pascal) susținînd că „individul nu se putea manifesta plenar decît în limitele sferei private”. Alin Fumurescu sesizează diferențele între cultivarea ostentativă a forului interior și în același timp dorința de autonomie intelectuală, convingerea că gîndirea autentică trebuie separată de acțiunile exterioare, neîncrederea în compromisul politic, toate prezente în scrierile politice și morale ale vremii. Nu spusese Montaigne că „înțeleptul trebuie, în sinea lui, să judece neatîrnat lucrurile, să-și tragă mintea din grămadă, dar în afară, să urmeze cu tot felul și chipul încuviințat. Societatea lumească n-are ce face cu gîndurile noastre”?  Altfel stăteau lucrurile de cealaltă parte a Canalului Mînecii, lumea engleză avînd o evoluție specifică, în ciuda strînselor contacte culturale între Franța și Anglia. O evoluție marcată de lupta pentru autoritate și legitimitate între Parlament și Coroană. Anglia era diferită de restul Europei, era chiar unică, societatea fiind constituită din unități autonome, egale; apoi mai trebuie luate în seamă transferul de putere între rege și parlament, cît și faptul că poporul era înțeles ca o comunitate de indivizi, „fiecare dintre ei înzestrat cu propria voință. Întregul a devenit suma părților sale. Încrederea individului în puterea sa politică și în egalitatea sa fundamentală cu toți concetățenii săi făcea toată diferența”, afirmă Alin Fumurescu.

Termenul de compromis este întîlnit și în teoria argumentării, în acțiunea de asociere și disociere a noțiunilor, în depășirea incompatibilităților. Disocierea noțiunilor corespunde, pe plan practic, unui compromis, dar ea conduce, pe plan teoretic, unei soluții pentru viitor, restructurînd concepția noastră despre real, împiedicînd reapariția aceleiași incompatibilități, făcînd în așa fel încît gîndirea să nu cedeze locul confruntărilor teribile, nimicitoare. După ce a încercat să treacă de o anumită ambiguitate structurală a conceptului de compromis, Alin Fumurescu ne-a arătat de ce compromisul este un concept demn de luat în seamă, că există un compromis lăudabil, așa cum există și unul inacceptabil: „Compromisul politic este posibil și de dorit în anumite situații și imposibil în altele. Pînă la urmă, totul se reduce la identificare, care este în mod esențial atît o chestiune politică, cît și una morală, dat fiind jocul dintre forum internum și forum externum”, scrie Alin Fumurescu într-o exemplară carte de filosofie politică.