După ce a încercat să treacă de o anumită ambiguitate structurală a conceptului de compromis, Alin Fumurescu ne-a arătat de ce compromisul este un concept demn de luat în seamă, că există un compromis lăudabil, așa cum există și unul inacceptabil

Termenul de compromis nu are totdeauna un bun renume, uneori este considerat un „cuvînt murdar”, cu multiple sensuri peiorative, de multe ori  auzind expresii ca acestea: „s-a compromis pe sine”, „nu-mi compromit reputația”. Deseori se spune că „politica este arta compromisului”, dar Alin Fumurescu, după îndelungi investigații, nu a găsit cine ar fi autorul acestei spuse; Bismarck a spus că „politica este arta posibilului”, în vreme ce John Moreley a scris în cartea sa despre compromis că „politica este o artă...” Pornind de la experiența românească a prea multor compromisuri din timpul comunismului, dar și din alte timpuri, de la numeroasele lecturi de filosofie politică și de la dorința de a afla cine a spus ca „politica este arta compromisului”, Alin Fumurescu, absolvent al facultății de filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, în prezent profesor la Universitatea din Houston, a scris în anul 2013 lucrarea Compromise: a political and philosophical history, apărută la Cambridge University Press. Recent a apărut și versiunea în limba română: Compromisul. O istorie politică și filozofică, cu o prefață a autorului la ediția

românească, traducere din engleză de Doru Căstăian, București, Editura Humanitas, colecția „Eseu”, 2019, 496 p. Una dintre primele observații ale lui Alin Fumurescu este dificultatea definirii compromisului, dificultate venind  din ambiguitatea inerentă și din diferențele privind înțelegerea politicii. Pentru că discuția despre termenul compromis a devenit mai acută începînd cu secolul al XVI-lea, autorul observă discrepanțele uimitoare ale sensului termenului de o parte și de alta a Canalului Mînecii, adică în Franța și în Anglia. De o parte, sensul moral accentuat negativ, de cealaltă parte, virtute. De la Shakespeare la Burnet, englezii văd în compromis dorința de  ajunge la o înțelegere, dincolo, la Montaigne și Charron, compromisul era un cuvînt primejdios, desemnînd o acțiune lipsită de virtuți, de aceea mai tîrziu se va face distincția între compromis și compromission. O altă dificultate întîlnită de Alin Fumurescu a fost lipsa unor repere bibliografice anterioare,…

Mai mult...

Constituirea Statului nu este este urmarea condiției umane, ci decurge dintr-un pact prin care apare statul, Leviatanul modern. Este ideea definitorie a filosofiei politice a lui Thomas Hobbes, una din pietrele de temelie ale modernității.

Thomas Hobbes (1588-1679) este unul din filosofii englezi care au marcat veacul al XVII-lea, autor al unei vaste opere filosofice în care a combinat empirismul cu matematica, contribuind la întemeierea concepției moderne despre natura cunoașterii, despre natura omului și despre existență, în general. Thomas Hobbes, un apropiat al puternicei familii a baronilor Cavendish, deveniți apoi conți de Devonshire, a întreținut strînse legături cu mediile carteziene și galileene; în lungile călătorii pe continent, îl cunoscuse pe Galileo Galilei, apoi stabilise bune relații cu Marin Mersenne, discipol și prieten al lui Descartes, cu Pierre Gassendi, filosof și savant francez crescut în admirația deplină a tradiției umaniste, a naturalismului Renașterii și a noii științe galileene. În Anglia, Hobbes îi cunoscuse pe Ben Jonson, pe Herbert de Cherbury, dar și pe Francis Bacon, căruia i-a fost un timp secretar și traducător al operelor acestuia în latină. După 1640, Thomas Hobbes începe să-și publice opera originală, din care amintim: De cive (1642), Elements of Law (1650), Leviathan (1651), Of Liberty and Necessity (1654), De corpore, titlul complet fiind Elementorum philosophiae sectio prima

de corpore (1655), De homine (1658), Behemoth (1679). Filosofia lui Hobbes se remarcă prin caracterul sistematic și unitar, asigurat de preocupările sale constante pentru logică, filosofia naturii și filosofia politică; a urmărit constant caracterul în întregime reductibil al devenirii la un model mecanicist riguros deductiv. Discursul său filosofic se fondează pe un principiu de normalizare care îi garantează coerența și univocitatea: „adevărul și falsul sînt atribute ale cuvîntului, și nu ale lucrurilor.” Dacă în gîndirea post-parmenidiană corespondența strînsă între adevăr și ființă are ca funcție neutralizarea conotației subiective a discursului, în nominalismul lui Hobbes, creativitatea deciziei subiective este fundamentală: „Adevărurile prime sînt născute din judecățile celor care au impus primii nume lucrurilor sau le-au acceptat, după ce alții le-au impus.” Puține sînt lucrările lui Hobbes care să fi fost traduse în limba română (Elementele dreptului natural și politic; Despre om și societate), deși…

Mai mult...