Descoperindu-l pe Dante (mai întîi La vita nuovo, apoi Divina Comedie) în adolescență, Horia-Roman Patapievici a căutat Paradisul în toate formele de frumos, în marea literatură a lumii, în construcțiile teologice și în cele metafizice, în piese muzicale celebre, în tulburătoare opere de artă, descifrînd și împletind gînduri despre o lume pierdută sau despre o lume imaginară.

Cercetătorii sînt unanimi în ceea ce privește originea cuvîntului paradis, provenit din persanul pairidaeza, devenit paradeisos în greacă, pardes în ebraică. Vechiul cuvînt persan însemna grădină, parc. În Facerea, primul om a fost așezat în grădina Edenului, acolo unde se afla pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului; era vorba despre paradisul terestru, acolo unde a fost așezat primul cuplu, și de unde a fost alungat pentru căderea în păcat. Ideea de paradis este prezentă în toate marile religii, din vechime pînă în zilele noastre. Zoroastrieni și mazdeeni, musulmani, hinduși, iudaici, greci sau creștini vorbesc despre un paradis terestru, despre o beatitudine eternă, despre viața viitoare, despre o grădină a liniștii, despre o grădină destinată distracțiilor regilor. Cele patru fluvii ale paradisului biblic, cele patru mari ape ale lumii vechi, simbolic aduc apă limpede, vin care nu îmbată, lapte care nu se alterează, miere plăcut mirositoare, și acel paradis nu era o lume onirică și fără substanță, ci o lume a bucuriei, o lume reală, imagine desăvîrșită a calmului. După ce a privit Cerul văzut prin lentilă, după ce a stîrnit valuri de iritare

și polemici prin Politicile sale, după ce va fi trasat cu acribie contururile și profilul care definesc Omul recent, după ce-și va fi adîncit privirea în Ochii Beatricei, Horia-Roman Patapievici a pornit în căutarea Paradisului: Două eseuri despre Paradis și o încheiere, București, Editura Humanitas, 2018, 134 p. Grădină la est de Eden, Paradis, Rai Ceresc, Insula Fericiților, Cîmpiile Elizee, Arcadia, „ideea de paradis este o intersecție a tradițiilor referitoare la fericire. La început un parc privat de vînătoare bogat în animale de tot felul, apoi o grădină împrejmuită dotată cu animale exotice și rare, cu vegetație luxuriantă și climă aleasă, destinată plimbărilor procesionale, însoțite, ca în lumea fericiților, de cîntări desfătătoare, paradisul persan al grecilor s-a transformat în cultura creștină într-un loc al recompenselor paradiziace, pe care Dumnezeu, după Judecata de Apoi, le acordă…

A reconstrui ceea ce a fost distrus

Bogdan Mihai MANDACHE: Doctrina Ritului Scoțian Rectificat este datorată lui Jean-Baptiste Willermoz, în vreme ce iconografia este inspirată de cărțile de embleme (emblematica). Vă rog să schițați cîteva elemente ale originalității gradului de ucenic. Thomas GRISON: Se spune adeseori că gradul de ucenic în Ritul Scoțian Rectificat conține într-o oarecare măsură, și în manieră aluzivă, toate elementele programului doctrinal al Regimului Rectificat. Ader în totalitate la acest punct de vedere și este clar că tabloul gradului de ucenic rezumă în mare măsură demersul masonului în acest rit. Pe tablou este reprezentată o coloană ruptă, dar cu baza stabilă. Această coloană, care trimite la starea de privațiune în care se găsește omul după Cădere și păcatul original (expresia trimite la un timp mitic), este și o invitație la a reconstrui ceea ce a fost distrus, în această împrejurare legătura între Dumnezeu și întreaga omenire. Confruntat cu această coloană, masonul din Ritul Scoțian Rectificat trebuie deci să se angajeze pe drumul virtuții, înainte de a repara ceea ce a fost distrus. Trebuie remarcat de asemenea că emblema este împrumutată de

la Stricta Observanță Templieră și că în acest rit coloana sfărîmată era un mod de referință la ordinul Templierilor, care a fost distrus, dar care (după legenda susținută de creatorii ei) subzistă în manieră discretă sau ocultă prin secole, și care era chemat să renască din propria cenușă. Jean-Baptiste Willermoz, credincios deopotrivă regelui și papei, voia să facă orice pentru a submina dimensiunea templieră a unui rit care, pentru rațiunile istorice cunoscute, risca sa atragă loviturile puterii seculare și puterii religioase. El respingea filiația templieră a Strictei Observanțe, și pentru acest motiv, căci această filiație ținea de legendă, în mod sigur. Ziua primirii sale în gradul de ucenic este ziua în care masonul Ritului Scoțian Rectificat este confruntat cu un tablou care îl va urmări de-a lungul vieții sale masonice în sînul Ordinului. Pentru mai multe motive acest tablou pare a avea o…

Inițierea masonică este, mai întîi, un angajament pe care îl luăm față de noi înșine și față de bărbații și femeile cu care, prin angajamentul nostru, avem legături particulare de fraternitate și de prietenie, atît în interiorul lojii, cît și în exteriorul acesteia.

Profesor de literatură engleză, Thomas Grison, membru al Marii Loji Tradiționale și Simbolice Opera, este pasionat de iconografia religioasă și de lumea simbolurilor. Este autorul a mai multor cărți despre simbolism, iconografie și ritual, dintre care amintim: Le Tarot de Marseille, l’ésotérisme chrétien à l’œuvre, La Hutte, 2014; Le Tombeau des ducs de Bretagne et son symbolisme, éditions Rafael de Surtis, 2015; Tarot et franc-maçonnerie, résonances du tarot dans les rituels maçonniques, MdV editeur, 2017; Le symbolisme de l’épée, MdV editeur, 2018; Iconographie du Rite Ecossais Rectifié, les tableaux de grades, tome 1, Apprenti, Compagnon, MdV editeur, 2018; Iconographie du Rite Ecossais Rectifié, les tableaux de grades, tome 2, Maître, Maître Ecossais de Saint Andre, MdV editeur, 2018. Thomas Grison este și poet; volume individuale (Nouvelles Rives, éditions Sac à Mots; Calices, éditions Rafael de Surtis), volume colective (Et les megots du ciel, éditions du Contentieux; 60 poètes sémaphoriques, Maison de la Poésie de Quimperlé). Cufărul gol este mai plin decît pare Bogdan Mihai MANDACHE: Sînteți autorul mai multor lucrări despre simbolismul masonic, sînteți membru al Marii Loji Opera. Ce înțelegeți prin inițierea masonică?

Thomas GRISON: Inițierea masonică este, mai întîi, un angajament pe care îl luăm față de noi înșine și față de bărbații și femeile cu care, prin angajamentul nostru, avem legături particulare de fraternitate și de prietenie, atît în interiorul lojii, cît și în exteriorul acesteia. Aceste legături particulare unesc bărbați și femei care nu se cunosc dinainte, și care nu aparțin aceluiași grup cultural, social. Acest fapt mi se pare foarte important, căci trebuie înțeles că juramîntul ne angajează față de toate persoanele susceptibile de a fi inițiate. Acest angajament este deci esențial, căci el este marca unei speranțe pe care inițiatul o arată omenirii și progresului acesteia. Acest progres, bineînțeles, nu este de ordin științific sau material, ci este de domeniul spiritualității. Inițierea masonică este deci, din acest punct de vedere, un drum care ne angajează…

Fabula existențială a lui Ștefan Afloroaei este unul dintre semnele că filosofia nu a epuizat întrebările, că nu este bucurie mai mare decît înțelegerea lumii în multitudinea înfățișărilor sale, că filosofia rămîne calea privilegiată spre înțelepciune.

În urmă cu trei decenii, numărul pe noiembrie 1988 al publicației franceze „Autrement” se intitula A quoi pensent les philosophes. Nu era sub forma unei interogații, deși ar fi putut fi un incitant titlu. Totuși, la ce gîndesc filosofii? Au fost invitați să răspundă filosofi aparținînd mai multor generații, aparținînd curentelor și școlilor de gîndire, în așa fel încît să i se ofere cititorului o privire de ansamblu în care să se regăsească diversitatea și vitalitatea filosofiei zilelor noastre; sigur, au răspuns invitației redacției cu precădere filosofi din hexagon, fără intenția de a contura un specific francez, filosofia fiind tot mai puțin națională. Păstrîndu-și în mod necesar spiritul reflexiv și critic, filosofia rămîne constant interesată de etică, de politică, de artă, de știință, de religie, într-un joc al interogativității și al reflexivității, într-o neîncetată căutare a sensului. Dar în această căutare a sensului, filosofia deschide noi orizonturi, cuprinde noi cîmpuri, atît în planul scriiturii, cît și al noțiunii de operă filosofică. În deceniul al X-lea al veacului trecut a apărut Encyclopedie Philosophique Universelle, probabil ultima mare enciclopedie filosofică sub formă tipărită. Proiectul enciclopediei aducea în atenția iubitorilor de

filosofie teme precum universul filosofic, noțiunile filosofiei, discursul filosofic și operele filosofice. Era primul dicționar al operelor filosofice, iar prin opere filosofice editorii nu înțelegeau numai cărți de metafizică și ontologie, nu numai filosofia primă, ci și numeroase filosofii secunde, noțiunea de operă filosofică deschizîndu-se către toate formele cunoașterii asupra cărora filosofia speculativă își exercită reflecția critică. De aceea nimeni nu ar trebui să fie surprins că în cele două tomuri despre operele filosofice va întîlni alături de Platon, Aristotel, Descartes, Kant, Hegel, Heidegger, Galilei, Einstein, Ricoeur, nume precum Leonardo da Vinci, Michelangelo, Van Gogh, Picasso, Cezanne, Debussy, Messiaen. Dacă Rabelais sau Montaigne au dreptul să locuiască în cetatea filosofilor, de ce nu ar avea același drept Papini sau Huxley? Cine ar putea nega incidența filosofică majoră a unor texte ca Divina…

Îndelunga trăire masonică, lecturile abundente și bucuria de a împărtăși celorlalți miracolul întîlnirilor, au lucrat împreună, iar rodul este această instructivă carte a lui Pierre Dangle.

Editura pariziană Maison de Vie este cunoscută pentru cărțile care au ca subiecte simbolismul masonic, esoterismul, arhitectura catedralelor, cărți apărute în colecții precum: „Les Symboles Maçonniques”, „Voir l’Essentiel”, „Le message initiatique des cathédrales” sau „Franc-maçonnerie initiatique”. Amintim cîțiva autori și cîteva dintre cărțile lor apărute în colecția „Franc-maçonnerie initiatique”: Julien Behaeghel (Quete symbolique d’un Franc-Maçon; Cosmologie et tableau de Loge; Hiram et la reine de Saba), Pierre Dangle (Le livre de l’Apprenti; Le livre du Compagnon; Le livre du Maître), Jean-Patrick Dubrun (Qu’est-ce qu’un apprenti Franc-Maçon?), Percy John Harvey (La Franc-Maçonnerie expliquée par l’image, T.1: Le grade d’Apprenti; T.2: Le grade de Compagnon; T.3: Le grade de Maître), Joel Jacques (Les Pas des Franc-Maçons; Le silence des Appentis; L’Acacia m’est connu), Xavier Tacchella (La Signification des mots hebreux en Franc-Maçonnerie). Unul dintre autorii mai sus amintiți, Pierre Dangle, și-a pus semnătura pe o nouă carte: Le langage symbolique de la franc-maçonnerie. Les mots-clés, collection „Franc-maçonnerie initiatique”, 2018, 282 p. Autorul a ales 33 de cuvinte-cheie ale masoneriei, de la inițiere la Orientul etern, începutul și sfîrșitul parcursului masonic; între cuvintele alese de autor amintim: arta regală, cabinetul de reflecție,

loja, Marele Arhitect al Universului, piatra brută și piatra cubică, semne, cuvinte și atingeri, trunchiul văduvei, lanțul de unire, camera de mijloc, fii ai Luminii. De la „dezvăluirile” lui Samuel Pritchard, în adevăr referiri la ritualurile masonice, cititorii interesați de „secretele” masoneriei au căutat și au descoperit numeroase texte, trimiteri explicite sau aluzive la ritualuri, la simboluri, la denumiri; în timp ritualurile nu au rămas secrete, parolele, vîrstele simbolice și semnele au fost cunoscute, treptat vălul a fost ridicat, apoi înlăturat. Sîntem în fața unei transparențe absolute? Nu, doar că sîntem departe de dorința de a ascunde, și că privim cu luciditate spre cele două tipuri de secret: secretul prin convenție, intrinsec obiectului său, și secretul prin natură, esențial obiectului său, și care este de ordin inefabil. Teologul dominican, Jerome Rousse-Lacordaire,…

La moartea lui Giovanni Papini, Eugenio Montale spunea despre scriitorul florentin că a fost „o figură unică, de neînlocuit, căreia îi datorăm cu toții ceva din noi.” Surprindea în aceste cuvinte tumultul unei vieți, zbuciumul neobositului căutător, frământările, curiozitățile și exaltările unui tânăr care dorea să cuprindă necuprinsul.

Prozator, jurnalist, poet, autodidact asiduu, Giovanni Papini (1881 – 1956) a fost o figură marcantă și controversată a Florenței primei jumătăți a secolului al XX-lea. Ateu militant până în 1921, când se convertește la catolicism, membru din 1937 al Accademia d’Italia, profesor de literatură italiană la Universitatea din Bologna, fondator și conducător de reviste, apropiat cercurilor artistice futuriste, Giovanni Papini a fost un publicist cu o bogată operă, care l-a făcut cunoscut în lumea întreagă. Multe din cărțile sale au fost traduse în limba română și amintim dintre acestea: Amurgul filosofilor; Un om sfârșit; Gog; Diavolul; Cartea neagră; Chipuri de oameni: povestiri; Dușmanul somnului; Fără nici un motiv; Martorii patimilor; Viața lui Isus. Giovanni Papini a debutat editorial cu cartea Amurgul filosofilor (1906), o critică devastatoare a întregii tradiții filosofice a secolului al XIX-lea (Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Spencer, Nietzsche), un manifest prin care tânărul intelectual florentin urmărea o răsturnare definitivă a vechii filosofii, un Sturm und Drang al spiritului. „Cartea aceasta nu este o carte scrisă cu bună-credință. Este o carte plină de patimă și, de aceea, nedreaptă –

o carte inegală, parțială, fără scrupule, violentă, contradictorie, insolentă, ca toate cărțile celor ce iubesc și urăsc, fără să le fie rușine nici de iubirile nici de urile lor”, sunt primele propoziții ale cărții în care autorul se declară un „dușman nesățios”, un „distrugător necesar”, unul care a curățat drumul pentru a se putea merge mai departe. Același spirit critic îl regăsim și în volumul Il Pragmatismo, redactat în primul deceniu al secolului al XX-lea, respingând pozitivismul și cultura italiană care stagnau, în viziunea sa, într-un intelectualism academic, și avansând ideea că doar pragmatismul, filosofia acțiunii, era remediul impasului în care se afla filosofia clasică. De departe cea mai cunoscută scriere a lui Giovanni Papini este Un uomo finito / Un om sfârșit, apărută în 1913. Am amintit mai devreme cele două cărți ale lui Papini pentru a face legătura…

Una din foarte bunele cunoscătoare și comentatoare a operei guenoniene, Françoise Bonardel, atrage atenția că esoteristul francez nu recunoaște nimic modernității, nu cîntărește nici un moment bunele și relele, nu vede nimic altceva decît o ineluctabilă decadență.

René Guénon (1886-1951) a fost unul dintre primii gînditori moderni care a atras atenția asupra parcursului deviat al lumii de la înțelepciunea primordială. Pentru gînditorul francez nu era deviere, decadență, criză sau cădere care să nu poată fi rezumată în aceste cuvinte: pierderea transcendenței. În anul 1927 cînd lui René Guénon îi apărea cartea Criza lumii moderne el încă mai credea că diagnosticul pus lumii moderne va grăbi întoarcerea occidentalilor la Tradiție, la respectarea principiilor eterne și universale care inspirau autentica metafizică. Guénon nu înceta să afirme, contra curentului dominant al vremurilor, că substratul viu al unei culturi este în mod necesar de ordin metafizic, iar ceea ce ține de domeniul intelectual transmis și cultivat de Tradiție nu ar trebui confundat cu raționalismul – filosofic și științific – pe bazele căruia s-a construit „lumea modernă”, funciarmente materialistă și profană. „A spune deci că lumea modernă se află în criză înseamnă cel mai adesea a afirma că ea a ajuns într-un punct critic, sau, cu alte cuvinte, că e iminentă o transformare, mai mult sau mai

puțin profundă, că e de așteptat să se producă, în mod cert și nu peste mult timp, o schimbare de orientare, de voie sau cu forța, mai mult ori mai puțin brusc, cu sau fără catastrofe”, scria René Guénon. El considera că după cîteva secole de criză deznodămîntul nu putea întîrzia; criza atinsese mai multe domenii, ele fuseseră analizate cu temeinicie de Nietzsche, de Husserl sau de Heidegger, dar opiniile și criticile acestora nu au reținut atenția lui Guénon. Cîteva dintre ideile sale despre raporturile între Orient și Occident, și despre erorile lumii moderne le regăsim în volumul Lumea modernă (culegere de articole), traducere din limba franceză de Daniel Hoblea, București, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, 2018, 224 p. René Guénon nu a scris o carte cu titlul menționat mai sus, este vorba de o culegere de articole publicate de-a lungul a 40 de ani,…

O privire asupra ansamblului iudaismului ar fi incompletă fără cunoașterea preocupărilor de magie ale vechilor evrei, iar cartea lui Joshua Trachtenberg oferă elementele esențiale pentru înțelegerea magiei și superstițiilor care au persistat în imaginarul iudaic popular timp de secole.

Magia este o practică ancestrală și urmele sale pot fi găsite oriunde ar căuta istoricul religiilor; magia există, subzistă, se transformă în sînul unei culturi; magia oferă un vast cîmp speculativ pornind de simple analogii și asemănări. Perceperea asemănărilor între obiecte este o trăsătură fundamentală a gîndirii umane. Magia folosește nepotrivit acest principiu universal pentru că nu distinge între asemănare și identitate ; o analogie oricît de ușoară era suficientă pentru a stabili o asemănare necesară. Sînt magice riturile și practicile care își propun să acționeze împotriva forțelor ostile, naturale sau umane. Magia s-a răspîndit pe continentul african, în Egiptul faraonic, în Islam, în Mesopotamia, în Roma antică, dar și în Occidentul medieval și modern. Primele cercetări de etnologie (E.B. Tylor, J.G. Frazer) au evidențiat caracterul „homeopatic” sau „analogic” al magiei. Un principiu de similitudine (asemănătorul cheamă asemănătorul), un principiu de alăturare (lucrurile odată aflate în contact continuă să acționeze unul asupra celuilalt), un principiu de contrarietate (operează asupra unui lucru prin contrariul său). Sociologia abordează magia cu referire la un grup și poate fi interpretată ca o componentă pierdută a unei „mentalități prelogice”,

ca fapt propriu omului social, ca modalitate arhaică a existenței. Psihologia raportează modalitatea arhaică a magiei la dimensiunile inconștientului. Etnologia, sociologia și psihologia furnizează bazele unui studiu a trei variabile (culturală, socială, psihică) a lumii magiei. Orice acțiune întreprinsă de oameni pentru a încerca să-și impună voința împotriva forțelor naturii, ține de magie; majoritatea culturilor fac distincție între magia neagră și magia albă, prima fiind periculoasă, cea de a doua avînd drept scop să-l apere pe individ de forțele malefice. În Biblie nu se face o distincție clară între cele două tipuri de magie, Scriptura desemnează aproape întotdeauna magia neagră, iar termenul kișuf nici nu desemnează vastele puteri atribuite magiei în societatea babiloniană de unde s-a răspîndit în aria apropiată. Despre magie este și cartea lui Joshua Trachtenberg, Magie și superstiție la evrei: un studiu asupra…

În opinia lui Thomas Paine secretul bine păstrat de masonerie, la care puțini masoni au acces, este legat de originea masoneriei, iar originea sa nu este influențată nicidecum de Biblie, ci de străvechiul cult druid, de cultul soarelui, emblemă a lojilor și a ornamentelor masonice.

Thomas Paine (1737-1809) a fost un scriitor englez care a trăit o bună parte a vieții în exil, în Statele Unite ale Americii și în Franța. După un șir de încercări ratate în Anglia, îl întîlnește pe Benjamin Franklin care îl îndeamnă să emigreze în Statele Unite ale Americii. În 1774 ajunge la Philadelphia, unde este redactor la „Pennsylvania Gazette”. Doi ani mai tîrziu publică lucrarea Bunul-simț, un pamflet în favoarea independenței coloniilor. Revine în Anglia și se implică în dezbaterile pe marginea Revoluției Franceze, în cartea sa Drepturile omului apărînd revoluția și principiile republicane; cartea este interzisă, iar Thomas Paine declarat persona non grata. Ajunge în Franța, este ales membru în Convenția Națională, denunță unele abuzuri ale revoluționarilor, critică Teroarea instaurată, apoi din ordinul lui Robespierre este arestat; în închisoare începe să scrie Vîrsta rațiunii, care îi aduce reputația de ateu, deși cartea era tributară deismului. În 1802 revine în Statele Unite ale Americii, unde moare cîțiva ani mai tîrziu aproape uitat, deși slujise două Revoluții. Thomas Paine este și autorul unei cărți apărute postum, în 1812, Despre

originea masoneriei. Este o lucrare cu caracter polemic, pornind de la Catehismul lui Samuel Pritchard, din 1730, prima dezvăluire a ritualurilor masonice a primelor trei grade. Pritchard coboară originile masoneriei pînă la construcția Turnului Babel, amintind apoi de Euclid, de Hiram și de construirea Templului lui Solomon, într-o înșiruire în care cronologia nu era urmărită riguros. În opinia lui Thomas Paine secretul bine păstrat de masonerie, la care puțini masoni au acces, este legat de originea masoneriei, iar originea sa nu este influențată nicidecum de Biblie, ci de străvechiul cult druid, de cultul soarelui, emblemă a lojilor și a ornamentelor masonice. Druizii au reprezentat gradul cel mai înalt al clasei sacerdotale la celții insulari și la gali; druizii erau depozitarii cunoașterii sacre și profane, aveau strînse legături cu puterea politică. Paginile consacrate de Cezar druizilor în De bello Gallico sînt cele…

Thomas Grison a ales din bogăția spirituală și iconografică a Ritului Scoțian Rectificat tablourile gradelor de ucenic, companion, maestru și maestru scoțian al Sfîntului Andrei dezvăluind simbolismul specific acestui rit.

Al doilea volum al cărții lui Thomas Grison, Iconographie du Rite Ecossais Rectifié, continuă parcursul rectificării și reconstrucției prezentînd tablourile următoarelor două grade ale ritului în Les tableaux de grade Maître, Maître Ecossais de saint André. In silentio et spe fortitudo mea (forța mea este în tăcere și speranță) este inscripția de pe tabloul lojii maeștrilor din Ritul Scoțian Rectificat. Inscripția este gravată deasupra unei imagini surprinzătoare pentru tablourile lojilor indiferent de rit : un vapor lipsit de catarge , fără velă, fără vîsle, liniștit, pe o mare calmă. Acest tablou vine direct din Stricta Observanță Templieră, și prin conținutul iconografic rămîne în întregime în spiritul cărților cu embleme, la modă în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, afirmă Thomas Grison. În ritual i se cere candidatului să explice simbolul vasului care a trecut cu bine furtuna; răspunsul: „Acest vapor, pe o mare calmă și liniștită, după furtună, este imaginea masonului care a depășit toate pericolele pentru a găsi adevărul și care, bazîndu-se pe spiritul de dreptate al inimii sale caută cu încredere un port sigur, împotriva pericolelor erorii”. Dar prezența în tabloul maestrului a imaginii unui vapor fără catarge,

plutind pe o mare calmă, nu este lipsită de inerente întrebări cărora Thomas Grison va încerca să le răspundă urmărind surse scrise cum ar fi cele patristice, literare, literare, testamentare sau apocrife. Imaginile maritime nu sînt familiare scrierilor biblice, excepție făcînd, printre altele, episodul celebru al înghițirii lui Iona de un „pește mare”, văzut ca o inițiere, ca o trecere prin moarte pentru a renaște la viață. Jean Daniélou, care a scris despre simbolurile creștine primitive, susține că lipsa referințelor marine din Vechiul Testament este cauzată de faptul că evreii nu au călătorit pe mare, în schimb grecii aduc în scrierile Părinților Bisericii numeroase referințe, multe venind din epopeile lui Homer, mai cu seamă peripețiile lui Ulise care scapă morții doar printr-o renaștere simbolică, momentul în care ieșind din valurile zbuciumate…