Doamna cu Licorna (II)

la-dame-a-la-licorne-p1-feature

N-ar fi trebuit să fie muzică în această tăcere, n-a fost prezentă într-un mod tăinuit? Împodobită bogat și grav, femeia a pășit (cu cîtă încetineală, nu?) catre orga portativă și cîntă stînd în picioare. Atît de frumoasă n-a fost niciodată. Leul suportă sunetele, făra chef, cu neplăcere, stăpînindu-și pofta de-a urla. Dar licornul e frumos, parcă mișcat de valuri.

Ca şi parfumurile, sunetele se înalţă şi se pierd în înălţimi; în cea de a patra tapiserie, Doamna cîntă la orgă, privirea Leului, a Licornei, a celorlate animale îndreptîndu-se către interior, trecînd dincolo de materialitatea lumii pentru a se apropia de sonorităţile cereşti. Muzica răspîndeşte cîntul sufletului, bucuria sa, nostalgia sa, tapiseria propunînd o schimbare de registru: „Doamna se face ecoul vocii Licornei care desemnează puterea eternă a Spiritului.” Alchimiştii şi poeţii ştiu bine că iubirea animă materia; se spune că lira lui Orfeu domolea furia tigrilor şi făcea pietrele să plîngă. Muzica interpretată de Doamna sub inspiraţia Licornei rezonează cu cei care trec dincolo de condiţia muritoare, cu cei a căror dorinţă de eternitate întîlneşte frumuseţea primă; imaginea Leului este aici grăitoare: nu este reprezentat ca în celelalte tapiserii, ci cu gura închisă, păstrînd tăcerea şi bucurîndu-se de sonorităţi imemoriale, de o muzică înzestrată cu putinţa de a transfigura. Molinet, un poet medieval, scria: „Muzica este rezonanța cerurilor, vocea îngerilor, bucuria paradisului, speranța aerului, cîntul păsărelelor, recreația tuturor inimilor triste și dezolate.” În Evul Mediu, muzica făcea parte integrantă din serviciul religios; totuși se făcea distincția între musica practica, parte a liturghiei cotidiene, era interpretată de cantor, și musica speculativa, studiată de filosoful teolog sau musicus ca artă liberală. Boethius distingea trei tipuri simbolice de muzică: musica instrumentalis, musica humana și musica mundana. Muzica era una din artele liberale, făcea parte din al doilea trunchi, din quadrivium. Artele liberale nu sînt o invenție medievală, vin din antichitate și sînt căi ale cunoașterii, mici mistere care deschid accesul la marile mistere; Emile Mâle spunea: „Filosofia și cele șapte arte liberale sînt supremul efort al inteligenței umane. Mai departe începe opera lui Dumnezeu.” În unele catedrale cum este cea de la Chartres, muzica este sculptată sub forma unei femei care lovește cu un ciocan trei clopote, evocînd jocul subtil al celor trei arte din trivium, undele sonore răspîndindu-se și înălțîndu-se, „muzica purtînd Verbul către înaltul cerului”, după spusa lui Hildegarde de Bingen. „Verbul, scrie Heptagone, are nevoie de o formă pentru a se manifesta; dacă muzica poate umple această funcție, o face pentru că se bazează pe proporție și număr, baza tuturor formelor. Dar muzica este deopotrivă legată de tăcere. Tăcerea este anterioară sunetelor, este una din formele Verbului. Ea prezidează nașterea sa și revelația sa. Muzica și tăcerea, așa ca Ființa și non-ființa, sînt cele două fațete ale aceleiași unități comparabile cu lumina și umbra.” De ce în tapiserie apare o orgă? Orga era regina instrumentelor, cel din tapiserie era un instrument de mici dimensiuni care putea fi transportat cu ușurință, în așa fel încît de pe insula imaginară însoțea gîndul care se înălța către sfere. Liu Bu-ve, citat de Hermann Hesse, în Jocul cu margele de sticlă, susținea că: „Obîrșiile muzicii se află într-un trecut îndepărtat. Muzica ia ființă din măsură și-și trage sevele din marele Unic. Marele Unic este genitorul celor doi poli; cei doi poli dau mișcare puterii întunericului și luminii. (…) Muzica desăvîrșită își are sorgintea ce-o determină. Ea provine din echilibru. Echilibrul provine din drept, dreptul provine din înțelesul lumii. De aceea poți vorbi despre muzică numai cu un om care a aflat înțelesul lumii. Temeiul muzicii rezidă în armonia dintre cer și pămînt, în împăcarea dintre întunecime și lumină.” În opinia lui Heptagone, verbul a auzi provine din trei verbe latine: intendo (a tinde către), comprehendo (a sesiza prin inteligență), intellego (a discerne). Formularea cuvîntului era văzută ca o operatie alchimică, alchimia ca și muzica avînd puterea de a a trasmuta materia: „Alchimia, ca poezia adevărată (și ca muzica) refuză discursul linear, vocabularul riguros, univoc”, scria Michael Maier în celebra sa carte Atalanta Fugiens. Prezența instrumentelor muzicale în gravuri și picturi alchimice medievale nu era un simplu element de decor.

Dar mai vine o serbare, nu e nimeni invitat la ea. Așteptarea nu contează. Totul este prezent. Totul pentru totdeauna. Leul se întoarce aproape amenințător: nimeni n-are voie să vină. N-am văzut-o încă obosită; e obosită sau poate s-a culcat numai pentru ca poartă ceva greu? S-ar putea crede că e un chivot. Dar ea îndoaie celălalt braț catre licorn, și animalul se cabrează lingușit, și se ridică, și se sprijină de sînul ei. Ceea ce ține ea e o oglindă. Iată, vezi: ea arată licornului imaginea lui.

Citeste mai departe »

Doamna cu Licorna (I)

la-dame-a-la-licorne-p2-feature

Aici sînt tapiserii, Abelone, rînduite pe pereți. Îmi închipui că ești aici, sînt șase tapiserii, vino, hai să trecem încet prin fața lor. Dar întîi fă un pas înapoi și privește-le pe toate deodată. Ce tăcute sînt, nu? Nu e multă variație în ele. Mereu insula aceasta ovală, albastră, plutind pe fondul roșu discret, înflorat și unde viețuiesc mici animale preocupate de ele însele. Numai acolo, la ultima tapiserie, insula urcă puțin, ca și cum ar fi devenit mai ușoară. Ea poartă mereu o formă, o femeie cu veșminte diferite, dar mereu aceeași. Cîteodată, alături e o figură mai mică, o slujitoare, și mereu apar animale heraldice mari, în mijlocul insulei, în mijlocul acțiunii. La stînga un leu, la dreapta, luminos, un licorn; ei țin aceleasi stindarde, care se înalță sus deasupra lor arătînd: trei luni de argint ce urcă în trepte pe bandă azurie pe fond roșu. (Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge)

Poate părea surprinzător că încă se scrie despre animalul fabulos pe care nu l-a văzut vreodată cineva, după cum scria Rilke într-unul din Sonetele către Orfeu: „O, iată jivina ce n-a vieţuit niciodată”. Despre licornă! Da, despre licornă şi reprezentarea sa în arta medievală se susţin teze de doctorat, cu precădere în Franţa, nu pentru că acolo ar fi văzut-o cineva, ci pentru că acolo pe lîngă miniaturile medievale care o redau în varii chipuri, dar cum altfel decît cu un corn?, există şi celebrele tapiserii cunoscute sub numele de Doamna cu Licornă, care fac gloria Muzeului Cluny – Muzeul Naţional al Evului Mediu. Printr-o convenţie s-a folosit termenul licornă, deşi în epoca medievală era folosit masculinul unicorn, animal redutabil prin forţă, ferocitate, venerat pentru puritate, totdeauna aflîndu-şi odihna aşezat cu capul pe genunchii unei fecioare. Dar amplele tapiserii conservate astăzi la Muzeul Cluny nu trimit doar la animalul fabulos, ci deopotrivă la trăsăturile, veşmintele şi podoabele doamnei, la întreg decorul. Au trecut 175 de ani de cînd Prosper Mérimée, la acea dată inspector al Monumentelor istorice, redescoperea tapiseriile aflate atunci în castelul Boussac, acolo unde avea să le admire George Sand și să le descrie în Promenade à Berry; achiziționate pentru muzeul de la Cluny, în 1882, ele au fost admirate pentru prima oară de public cu prilejul Expoziției Universale de la Paris, din 1878. În epocă, simbolismul heraldic și esoteric pus pe seama tapiseriilor era amplificat de redescoperirea lor în plin romantism. Absentă din unele bestiarii antice, licorna este un animal fabulos, mitic; nu este amintită nici în Phisiologus, nici în Istorianaturală a lui Pliniu cel Bătrîn, nici în Etymologiae lui Isidor de Sevilia. În secolul al XIII-lea, Bestiarul lui Pierre de Beauvais amintea de monoceros/unicornis, animalul cu un singur corn, de care oamenii nu se puteau apropia: „vînătorii conduc o fecioară în apropierea locului unde stă licorna și o lasă singură în pădure. Curînd licorna vede tînără și se culcă pe genunchii ei. Doar în acest mod vînătorii o pot prinde și conduce în palatele regilor.” În al său Bestiaire, Guillaume le Clerc de Normandie consideră că: „Acest animal extraordinar, care are un corn pe cap, îl reprezintă pe Domnul nostru Isus Cristos, mîntuitorul nostru. El este licorna cerească ce a venit să se odihnească la sînul Fecioarei care este de o așa mare bunătate.” Prezența licornei în iconografie este mai accentuată în Renaștere, încît pe bună dreptate Charbonneau-Lassay scria în al său Bestiaire du Christ: „Sînt puține animale reale sau fabuloase care să fi fost, așa cum a fost licorna, obiect la favorurilor misticilor, simboliștilor, artiștilor.”

Arta medievală a lăsat miniaturi, manuscrise frumos caligrafiate și desenate, catedrale, toate dînd măsura artei tradiționale care transmitea una din fațetele adevărului și arăta calea spre absolut și prin aceasta posibilitatea de a reintegra conștiința universală. De aceea tapiseriile de la Cluny, unde sînt astăzi expuse, nu pot fi privite ca simple ilustrări ale celor cinci simțuri, deși nici această lectură nu trebuie respinsă, doar că trebuie trecut de primul văl, de exoteric; tapiseriile trebuie privite în mai largul cadru al spiritualității medievale, al heraldicii, al alchimiei, al esoterismului. Deschizînd noi orizonturi de cercetare, specialiștii în istoria artei au văzut în cele șase tapiserii o învățătură  esențială pentru spiritualitatea feminină, arătînd că în epoca în care au fost realizate tapiseriile își rostuiau viața și gîndirea după o axă spirituală Anne de Bretagne, Marguerite of York, Diane de Poitiers, Anne de Beaujeu. Tapiseriile de la Cluny dezvăluie o complexitate iconografică pe un dublu registru, heraldic și scenic, iar din perspectiva interpretării detașîndu-se alegoria simțurilor, ilustrarea iubirii curtene, omagiul adus eternului feminin. Bertrand d’Astorg reînnoia într-o carte aparută în 1963, interpretarea simbolului licornei legîndu-l de concepțiile medievale privind dragostea de curte, într-o descriere marcată de lirism și fior poetic: „Era o licornă albă, ca mărime asemenea calului meu, dar călcînd mai ușor și cu pași mai mari. Coama-i mătăsoasă îi flutura pe frunte; mișcarea îi înfiora pielea lucioasă și-i mișca perii deși ai cozii. Întregul său trup răspîndea o lumină pălită și scîntei săreau uneori din copitele sale. Alerga în galop de parcă ar fi vrut să-și înalțe cornul grozav pe care sidefii se răsuceau în spirale regulate.” Citeste mai departe »

Un filosof la curtea împăraților Romei

e-wilson-seneca

Una dintre personalitățile remarcabile ale filosofiei stoice și literaturii romane a primului secol d.H. a fost Lucius Annaeus Seneca. Născut la Cordoba, în primii ani ai secolului I, Seneca a studiat de timpuriu, sub înrîurirea tatălui, el însuși elev al unor străluciți oratori, filosofia, retorica, literatura. S-a familiarizat de timpuriu cu stoicismul și pitagoreismul, cu gîndirea religioasă și curentele filosofice proprii cercurilor alexandrine pe care le cunoscuse în timpul lungii șederi în Egipt.

Dar numele lui Seneca nu este întîlnit doar în tratate de istoria filosofiei, în lucrări despre morala stoicilor sau în istorii ale literaturii latine, numele său poate fi întîlnit în egală măsură în tratate de istorie a lumii antice; a fost atras de tînar de viața la curtea imperială romană, a fost în preajma a doi împărați, Claudiu și Nero, unul l-a trimis în exil, celălalt i-a cerut să se sinucidă; era în anul 65 d.H. Scrierile lui Seneca s-au bucurat de audiență în spațiu cultural românesc, de-a lungul vremii apărînd mai multe traduceri. În ultimii ani s-a manifestat un interes sporit, fapt dovedit de apariția mai multor volume la Editura Polirom; din anul 2013, Editura Seneca Lucius Annaeus a început publicarea operei lui Seneca, într-o serie coordonată de Anastasia Staicu; amintim cîteva titluri:

  • Scrisori către Lucilius
  • Despre mânie
  • Liniște, vă rog / Despre liniștea spiritului, Despre tihnă
  • Nu mai plînge / Consolație pentru Marcia, Consolație pentru Polybius, Consolație pentru Helvia
  • Binele tău e al meu / Despre binefaceri
  • Alt timp nu am / Despre scurtimea vieții, Despre viața fericită

De curînd a apărut o biografie despre filosoful roman: Emily Wilson, Seneca. Istoria unei vieți, București, Editura Seneca Lucius Annaeus, traducere din limba engleză de Alexandru Suter, 2016, 334 p.

Este cu putință ca viața și opera unui stoic să cuprindă nenumărate controverse și paradoxuri? Seneca este strălucitul exemplu că este cu putință. Inteligența și ambiția s-au înfruntat de prea multe ori; își dorea în egală măsură să fie cel mai puternic și cel mai popular bărbat al Romei, dar și să trăiască într-o deplină împăcare cu sine, așa cum stătea bine unui stoic; aspirațiile sale erau contradictorii, dar și contemporanii, și istoricii de mai tîrziu nu pot să nu recunoască faptul că “a fost o personalitate excepțională, atât prin inteligența, cât și prin opera sa, dar și prin poziția proeminentă la care a ajuns ca om politic” , scrie Emily Wilson. Seneca a fost atras de stoicism, curent filosofic antic, întemeiat de Zenon, în jurul anului 300 î.H., pe care autoarea îl prezintă succint dar elocvent: “Persoana ideală, conform teoriei stoice este Înțeleptul (sapiens), care are întru totul capacitatea de a înțelege adevărul că nimic nu contează în afara virtuții. În acest fel, persoana stoică se va alinia perfect cu adevărată natură a universului”. Citeste mai departe »

Despre oficiile inițiatice

mdv-les 10 offices de la loge

André Quémet este un autor cunoscut pentru că a abordat teme și ritualuri masonice, fiind autorul cărților Le Temple maçonnique, Le Banquet rituel și Le Rituel initiatique. De puțin timp a apărut o nouă carte semnată de André Quémet: Les 10 offices de la loge et l’Homme-univers, Paris, Editions Maison de Vie, collection “Les Symboles Maçonniques”, 2016, 120 p. Pornind de la etimologia latinescului officium (obligație morală, datorie, funcție), André Quémet consideră că oficiul/slujba poate fi definit și ca datoria de a participa la o operă: “Inițierea cere prelungirea operei de creație construind templul. Pentru a face aceasta, este necesar a anima un corp de funcții compuse din diferite oficii în număr de zece, care sînt și membre eficiente ale corpului Omului-univers.”

Anticii prețuiau Numărul ca principiu, sursă și rădăcină a tuturor lucrurilor, Numărul fiind cel care mijlocea raportul între văzut și nevăzut, între unul și multiplul. Pentru a-și argumenta ipoteza de lucru, André Quémet amintește gravurile medievale (OpusculaAstrologica) care reprezentau și defineau Omul cosmic în care fiecare parte a corpului omenesc era în raport cu o constelație: capul și creierul cu Berbecul, brațele și plămînii cu Gemeni, rinichii și pielea cu Balanța, brațele și plămînii cu Vărsător. “O funcție considerată izolat nu are sens. Ea face parte dintr-un ansamblu coerent care descrie misterul vieții în totalitatea sa cu ajutorul unei formule rituale”, susține André Quémet. Pentru a vorbi despre oficiile inițiatice care acționează eficient într-o lojă, autorul face un scurt excurs în cultura egipteană unde o funcție creatoare nu este o dogmă, ci un principiu divin. Citeste mai departe »

Jan Patocka – căutarea sensului

patocka_eseuri_eretice-no-border

Jan Patocka (1907-1977) este un nume binecunoscut atît pentru cărțile sale de filosofie, cît și pentru faptul că a fost, alături de Vaclav Havel și Jiri Hajek, unul dintre inițiatorii celebrului document al disidenței cehe, Charta 77; Patocka a fost și primul purtător de cuvînt al Chartei 77. După studiile de filosofie și susținerea tezei de doctorat, Jan Patocka este bursier al Fundației Humbold, apoi merge la Freiburg im Breisgau, facînd parte din cercuri filosofice ilustrate de figuri celebre, cum ar fi: Nicolai Hartmann, Eugen Fink, Edmund Husserl, Martin Heidegger. În ciuda vicisitudinilor vremurilor, ocuparea Cehoslovaciei în 1938, închiderea universităților, revenirea la un relativ calm, redeschiderea universităților, instaurarea comunismului, excluderea fenomenologiei și înlocuirea cu marxismul, Jan Patocka este autorul unei vaste opere filosofice, cunoscute bine publicului ceh, dar și cititorilor germani, a aparut o selecție în cinci volume, cît și celor francezi unde au apărut 15 din cărțile sale. Amintim cîteva dintre cărțile care îi poartă semnătura: Lumea naturală ca problemă filosofică; Platon și Europa; Criza sensului; Eseuri eretice asupra filosofiei istoriei; Aristotel, precursorii și moștenitorii lui; Ce este fenomenologia?; Lumea naturală și mișcarea existenței umane; Artă și timp. Opuscule filosofice și culturale. În România, numele lui Jan Patocka era cunoscut mai mult ascultătorilor postului de radio “Europa liberă”, unde, în chip firesc, era încurajată disidența la adresa regimului comunist; cărțile sale nu au fost traduse în limba română, încît este meritoriu și încîntător gestul Editurii Herald care oferă cititorilor prima traducere din Jan Patocka: Eseuri eretice despre filosofia istoriei, traducere din limba cehă și prefață de Anca Irina Ionescu, colecția “Cogito”, 2016, 176 p. Filosofii francezi care îi cunosc bine opera susțin că lucrarea  Eseuri eretice despre filosofia istoriei este opera cea mai importantă a lui Patocka. În monumentala lucrare Encyclopedie Philosophique Universelle, apărută în șase tomuri, la Presses Universitaires de France, între 1989-1998, lui Jan Patocka îi sînt prezentate trei lucrări; autorul prezentării este filosoful român Walter Biemel, el însuși discipol al lui Martin Heidegger.

Jan Patocka dezvoltă în cartea recent apărută concepția sa asupra stării de preistorie (proprie popoarelor care nu au dezvoltat încă o conștiință a istoriei), și expune modificarea care a avut loc la greci sub influența filosofiei. Patocka vorbește despre lumea naturală, o lume fără problematicitate, o lume care cunoaște lucruri tainice, sacrul, misterul, dar “nu cunoaște acea experiență a trecerii, a ieșirii existentului ca fenomen din întuneric spre deschiderea unde se manifestă de asemenea ceea ce lasă existența să se manifeste. (…) Căci numai existența dezvăluită a existentului oferă adevărata măsură a ceea ce este și a ceea ce nu este, permite să se determine în mod clar, prin ceva evident, ceea ce este.” Lumea dinaintea problematicității este una a sensului dat, modest și solid; Patocka dă exemplul lui Ghilgameș, zămislit pentru a săvîrși fapte supraomenești, dar care este supus morții, și după toate faptele și rătăcirile prin lume se întoarce la cetatea lui puternică, “la întemeierea unei împărății care îi oferă omului protecția cea mai sigură, chiar așa vremelnică cum este.” Viața socială evoluează ajungînd la forme sociale complexe și puternice, în care Patocka distinge trei mișcări fundamentale ale vieții omenești: mișcarea de acceptare, mișcarea de apărare și mișcarea adevărului; prima privește intrarea omului în domeniul existenței individuale, a doua este un gen de autorenunțare la sine, acceptîndu-l pe celălalt (“De mișcarea de acceptare ține și exaltarea întruchipată în Eros: un abandon de sine care include în el însuși voința de a fi acceptat.”); mișcarea adevărului se regăsește în diferențierea dintre supranatural și natural, dintre divin și empiric. Vechii greci au înnoit sensul vieții politice, dar au ilustrat și relația dintre filosofie și polis, cultivînd un polemos care unește parțile rivale și “nu numai că este mai presus de ele, dar în el acestea sînt una. În el se făurește o unică putere și voință unitară, din el cresc legile și constituțiile, indiferent cît de divergente ar fi acestea.” Așadar, pe urmele lui Heraclit, un polemos care face posibilă existența filosofiei, un polemos creator al unității. Citeste mai departe »

Puer Aeternus

marie-louise-von-franz---problema-puer-aeternus---c1

Puer Aeternus. Iacchus despre care scrie Ovidiu în Metamorfoze: “Iacchus,/Euhan și numele toate ce porți prin orașele grece;/ Liber, ție îți dau. Tinerețea ți-e nepieritoare;/ Veșnic copil, tu privirile cerului prin frumusețea-ți/ Mare-o atragi; tu cînd fără de coarne te-arăți, cu-o fecioară/ Semeni și Răsăritul îți este supus pînă unde/ Gangele, mersul oprindu-și, pe inzii cei oacheși îi scaldă.” Iacchos era zeul care conducea procesiunea inițiaților în Misterele de la Eleusis, el era reprezentat ca un copil ajuns la adolescență, purtînd în mînă o torță și călăuzind procesiunea, care se încheia cu cel mai încîntător mister: culegerea unui spic de grîu. Dar nu despre Iacchus și Misterele de la Eleusis sînt aceste rînduri, ci despre o carte care analizează una din gravele probleme ale psihicului: copilul etern. Nume aproape necunoscut publicului din România, pînă acum cîțiva ani, Marie-Louise von Franz, colaboratoare apropiată a lui C.G. Jung, este o prezență constantă în ultima vreme prin traducerea unor cărți care îi poartă semnătura; au apărut: Psihoterapie. Experiența unui practicant jungian; Dimensiuni arhetipale ale psihicului și Psihic și materie (Editura Herald), Visele și moartea (Editura Nemira), Aurora Consurgens, traducere și comentarii, text inclus în volumul 14/3 din Opere complete de C.G. Jung, la Editura Trei. De curînd a apărut o nouă carte semnată de Marie-Louise von Franz: Problema Puer Aeternus, București, Editura Nemira, traducere din limba engleză de Anca Bodogae, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, colecția “Philemon”, 2016, 368 p.

Dar puer aeternus nu este o denumire exotică, o componentă a frumoasei mitologii grecești, a fascinantelor mistere eleusiene, o trimitere la poemele lui Ovidiu; nu, puer aeternus trăiește printre noi sau chiar în noi. “El este, scrie Marie-Louise von Franz, divina tinerețe născută în noapte, în misterele eleusiene, care reprezintă un cult tipic al mamei, e un fel de mîntuitor, este un zeu al vegetației și al învierii, zeul divinei tinereți, corespondentul unor zei orientali ca, de pildă, Tammuz, Attis sau Adonis.” Puer aeternus din viața reală este bărbatul matur ancorat în psihologia adolescentului, cu un accentuat  complex matern, nedesprins încă de influența mamei, trăitor într-un păgubos romantism, aproape un inadaptat realităților lumii, altele decît lumea în care mama veghea asupra pașilor săi, un adolescent mofturos, arogant, avînd deopotrivă un complex de inferioritate, dar și sentimente de superioritate, o atitudine confuză față de femei, un om trăind o “viață provizorie”, la limita vieții reale pe care nu are curajul să o experimenteze. C.G. Jung spunea că tulburările psihice ale bărbatului cu un pronunțat complex matern sînt homosexualitatea și donjuanismul. Citeste mai departe »

Vulturul din Patmos

jean_solis_l_aigle_de_patmos

Apocalipsa lui Ioan este o carte de teologie profundă și de intensă trăire profetică pe care mulți cititori moderni o găsesc derutantă; nimic din Noul Testament nu-i pregătește pentru o asemenea lectură. Apocalipsa este o scriere inspirată de Dumnezeu pentru a dezvălui sensul trecutului și al viitorului, în lumina evenimentelor contemporane și prin imagini stranii care exprimă lupta împotriva puterilor răului înaintea victoriei definitive a binelui. Apocalipsa lui Ioan este singura scriere din Biblie cu un asemenea titlu, iar autorul “era un profet iudeo-creștin” (Richard Bauckham), aparținător cercului profeților Bisericii din Asia; înțelegerea textului este dificilă fără plasarea în contextul profeției creștine primitive, dar și fără a ține seamă de apocalipsele din textele iudaice Daniel, Ezdra, Baruh. În timp  numeroși teologi au încercat să surprindă bogăția sensurilor textului testamentar; de curînd, Jean Solis, neobosit căutător al sensului ascuns, și-a pus semnătura pe o carte care reproduce textul Apocalipsei, oferind interpretări, propunînd legături cu alte texte biblice: L’Aigle de Patmos. Messages initiatiques de l’Apocalypse de Jean; Editions de La Hutte, 2016, 296 p.

Înaintea oricăror altor considerații este necesară o precizare terminologică: de cele mai multe ori apocalipsa înseamnă catastrofă, sfîrșitul lumii, dar sensul prim este revelație, într-o primă traducere din greacă însemnînd “ridicarea vălului”. Ce propune Jean Solis făță de multitudinea studiilor despre Apocalipsa lui Ioan? El ne invită să o citim, să o trăim ca pe “o liturghie inițiatică și sacramentală”. Sigur, teologii ar putea avea rezerve asupra viziunii sale; nu-i chiar lesne de admis că Apocalipsa poate fi privită și ca “un ansamblu de rituri de trecere, de decantări, de purificări făcînd apel la mistica primilor creștini, în mod deosebit la gnoza alexandrină care radia peste întreaga lume cultivată.” Jean Solis ne îndeamnă să luăm seamă la alegoriile materiale și senzoriale, să le privim ca pe realități trăite în laborator, un laborator al alchimiei interne; el scrie despre un creștinism elenizat, și care era mai puțin moralizator și mai mult inițiatic, magic și filosofic; era un creștinism al patricienilor convertiți si al erudiților care discutau despre un gnosticism creștin în care se întîlneau influențe venite dinspre cultele orientale, mistica egipteană si platonism. Anunțul versetului (1.3) este solemn: “Fericit este cel ce citește și cel ce ascultă cuvintele proorociei și păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea este aproape.” Ioan era unul dintre cei aleși, unul dintre cei propuși pentru a iniția. Experiența numinoasă a lui Ioan este descrisă începînd cu versetul 10: “Am fost în duh în zi de duminică și am auzit în urma mea, glas mare de trîmbiță, Care zicea: Ceea ce vezi scrie în carte și trimite celor șapte Biserici: la Efes și la Smirna, și la Pergam, și la Tiatira, și la Sardes, și la Filadepfia, și la Laodiceea. Și m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine și, întorcîndu-mă, am văzut șapte șfeșnice de aur.” Cifra revine: șapte Biserici, șapte direcții simbolizate de cruce (sus, jos, dreapta, stînga, în față, în spate, întretăierea), șapte stele, șapte peceți, șapte tunete, șapte trîmbițe. Îndemnul lui Ioan de a asculta revine: “Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă și-i voi da lui o pietricică albă și pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l știe decît primitorul”, text care în opinia lui Jean Solis întruchipează geniul esoteric absolut: “Ar trebui o carte întreagă pentru a decripta acest verset, și aceasta ar fi o aventură pasionantă.” Mana cea ascunsă este sinonim cu viața eternă, este “o hrană metonimică (corp și spirit)”. Citeste mai departe »

Freud, viața și psihanaliza

sigmund_freud_Viata_mea_si_psihanaliza-no-border

A spune simplu: Sigmund Freud este creatorul psihanalizei, nu este o banalitate, căci dincolo de laconismul afirmației, rareori se întîmplă ca un destin să fie atît de strîns legat de o operă, amîndouă consacrate apărarii și ilustrării unei noi discipline, și anume psihanalizei. Astăzi, în România, opera lui Freud este tradusă, notabil interesul Editurii Trei pentru cunoașterea marii literaturi psihologice a secolului al XX-lea și mă refer explicit la traducerile din Sigmund Freud și C.G. Jung. Au apărut și biografii consacrate vieții părintelui psihanailzei, dar și studii despre opera sa; de curînd a apărut un volum despre împletirea vieții lui Freud cu pshanaliza: Viața mea și psihanaliza. Despre istoria mișcării psihanalitice, București, Editura Herald, colecția “Autobiografia”, traducere și îngrijire ediție Gabriel Avram, 2016, 208 p.

După studiile de medicină, Freud a lucrat în mai multe laboratoare ale unor foști profesori, dar era într-o permanentă căutare căreia nici clinicile vieneze, nici cea pariziană a lui Charcot nu-i aduceau răspunsurile așteptate și deschiderea unor noi orizonturi în tratarea bolilor psihice. L-a întîlnit pe doctorul Joseph Breuer în ale cărui cercetări întrezarea pașii care trebuia făcuți în înțelegerea și tratarea nevrezelor, a isteriei; Freud a recunoscut totdeauna în Joseph Breuer protofondatorul demersului psihanalitic. Este celebru cazul Annei O. (Bertha Pappenheim), care se îmbolnăvise în vreme ce avea grijă de tatăl ei, tabloul ei clinic prezentînd un amestec de paralizii și contracturi, inhibiții si confuzii mentale, stări din care ieșea doar prin hipnoză profundă în care relata evenimente care au impresionat-o puternic. Cu onestitate Freud recunoaște că în acea etapă a cercetărilor asupra isteriei, contribuția era a lui Joseph Breuer, în vreme ce contribuția sa accentua “rolul și semnificația vieții afective, importanța de a distinge între actele psihice inconștiente și cele conștiente (sau, mai degrabă, capabile de conștientizare); ea introduce un factor dinamic, explicînd apariția simptomului prin acumularea de emoții.” Metoda folosită de Freud și Breuer era catharsis-ul, după care, o dată cu retragerea lui Breuer, Freud a trecut la psihanaliză, la studiul aprofundat al nevrozelor văzute ca “disfuncționalități ale vieții sexuale, iar ceea ce înțelegem astăzi prin nevrozele actuale nu reprezintă decît expresia toxică directă a acestor disfuncționalități, iar psihonevrozele sînt expresia psihică a acestor tulburări.” Pagini interesante dedică Freud teoriei refulării, complexului lui Oedip, interpretării viselor: “visul reprezintă împlinirea (deghizată) a unei dorințe (refulate). Visul este la fel de neimaginabil ca și simptomul, în virtutea unei geneze asemănătoare, și necesită de asemenea interpretarea psihanalistului.” Citeste mai departe »

Rosa Alchemica

wb yeats rosa alchemica

După patru secole de la apariția sa și în ciuda a numeroase studii care i-au fost consacrate de eminenți istorici ai ideilor, rozicrucianismul rămîne o mișcare culturală și spirituală enigmatică. Cele trei manifeste fondatoare ale rozicrucianismului sînt: Fama Fraternitatis (1614), Confessio Fraternitatis (1615), și Chymische Hochzeit Christiani Rosencreutz Anno 1459 (1616), și sînt datorate pastorului Johann Valentin Andreae. Încă de la apariție ele au stîrnit o adevărată furtună în mediile intelectuale ale Europei apusene, dovedită atît de circulația și de interesul cu care erau citite și interpretate, cît și de abundenta literatură pe care au generat-o cele trei manifeste în primele decenii după apariția lor. Vastul curent hermetico-alchimic apărut în Renaștere nu urmărea doar restaurarea înțelepciunii antice, ci și o reformă generală și radicală a tuturor instituțiilor religioase, sociale și culturale; în cazul rozicrucianismului era vorba de accelerarea procesului de renovatio al lumii occidentale, după cum afirma Mircea Eliade.

Fraternitatea rozicruciană găsea că era necesară transformarea și amendarea filosofiei, care era bolnavă si plină de falsitate; ce propunea? O filosofie care îl lămurește și îl servește integral pe om, dar și un îndemn de a urma căile înțelepciunii: Oameni înzestrați cu subtilitate, aruncați aceste cărți și întoarceți-vă spre noi, care nu dorim banii voștri ci, dimpotrivă, vă oferim cu bunăvoință toate marile noastre comori! Nu alergăm după bunurile voastre, folosind născociri șarlatanești, ci, dimpotrivă, vrem să împărțim cu voi bunurile noastre. Noi nu vorbim în citate, ci nu vrem decît să va inițiem într-o interpretare, într-o știință a misterelor, care să fie limpede, simplă, ușor de înțeles. Nu căutăm ospitalitatea voastră, ci noi vă primim pe voi în casele noastre care înseamnă mai mult decît hanurile și palatele regești.

Rozicrucianismul original este în adevăr o gnoză, nu este o cunoaștere obișnuită, nu este o știință dobîndită prin studiu, ci este vorba despre o cunoaștere sacră, gnoza care permite ridicarea la statura omului perfect. Primele texte rozicruciene au provocat reacții pro și contra; unii le acuză de erezie și agitație politică, alții, mai obiectivi, caută geneza acestor misterioase scrieri în tradiția alchimică, în pansofia paracelsiană, în curentele hermetiste ale Renașterii. Apariția textelor Fama, Confessio și Nunta chimică la începutul secolului al XVII-lea nu este decît epifania unei realități coextensive aprehensiunii analogice a lui Dumnezeu și a lumii de către oameni. Trandafirul dezvăluie atribute simbolice sinonime cu cele ale lotusului din Extremul Orient. Trandafirul mistic este un atribut al lui Mater Dei și al materiei spiritualizate. După Zohar, trandafirul este simbolul prezenței lui Dumnezeu în lume, care va înflori din nou în timpurile mesianice, afirmă Roland Edighoffer.

Așadar, cine a împletit Trandafirul cu Crucea?, se întreba Goethe în poemul esoteric Misterele. O întrebare care trebuie să-l fi încercat și pe William Butler Yeats și căreia i-a dat un superb răspuns în Rosa Alchemica, scriere la hotarul dintre povestire și eseu, o cărticică sub forma unei reverii fantastice asupra preschimbării vieții în artă și a unui adevărat strigăt de dorință nemăsurată pentru o lume făcută numai din esențe, după cum o prezintă autorul. Citeste mai departe »

Despre toleranță

tratat-toleranta-no-border

Dacă astăzi toleranța este un concept folosit, uneori și aplicat, în varii împrejurări și contexte sociale, juridice și politice, dar și în discuții și dezbateri, reconstruirea istoriei sale arată mari diferențe între concepțiile actuale și cele din trecut. Trebuie identificate și reconstituite evenimente și perioade din trecut cînd după sistemele de valori și instrumentele conceptuale proprii epocii oamenii au dat contur concepției moderne de toleranță. Totdeauna extensia conceptuală a termenului a fost un motiv de controversă; în Europa apuseană în secolul al XVII-lea și prima jumătate a celui de-al XVIII-lea s-a produs lenta maturare a imperativelor care aveau să ducă la configurarea conceptului de toleranță: utopii și proiecte pacifiste, teoretizări ale drepturilor conștiinței, revendicări ale libertății de conștiință, proiecte și măsuri de toleranță civilă. În perioada amintită, proiectele privind toleranța și lupta pentru punerea lor în operă aparțineau opozanților regimului, exilaților, intelectualilor, minorităților religioase, celor pe care Leszek Kolakowski îi numea creștini fără biserică, evrei fără sinagogă, intelectuali fără capelă. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, instrumentele conceptuale ale Luminilor vor contribui decisv la înălțarea edificiului teoretic al toleranței moderne. Cum bine se știe sinteza gîndirii Luminilor o reprezintă Enciclopedia franceză (Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers), apărută în 17 volume de texte și 11 de planșe, începînd cu anul 1751, avînd printre autori nume ilustre, precum: d’Alembert, Condorcet, Diderot, Helvetius, Montesquieu, Rousseau, Voltaire. În articolul despre toleranță, pastorul genevez Jean-Edme Romilly scrie: “Toleranța este, în general, virtutea oricărei ființe slabe, sortită să trăiască împreună cu ființe asemănătoare. Omul, atît de mare prin inteligența sa, este, în același timp, îngrădit de greșelile și de pasiunile sale, încît niciodată nu va fi prea mare strădania de a trezi în el acea toleranță pentru alții, acel suport de care are atîta nevoie pentru el însuși și fără de care, pe pămînt, n-ar fi decît tulburări și neînțelegeri.” În epoca Luminilor numeroși autori au scris despre toleranță, un concept fundamental al lumii moderne care trebuia să scape societatea de tenebrele și fiorii intoleranței și fanatismului care generaseră un nesfîșit șir de orori; printre acești intelectuali se distinge figura luiFrançois-Marie Arouet, cunoscut sub numele de Voltaire, recent apărînd în limba română cartea sa Tratat despre toleranță. Prilejuit de moartea lui Jean Calas, București, Editura Herald, colecția “Cogito”, traducere din limba franceză și prefață de Gabriel Avram, 2016, 240 p.

Cartea lui Voltaire își are sursa, așa cum menționează și subtitlul, în drama lui Jean Calas, protestant francez condamnat la moarte pe motiv că și-ar fi ucis fiul care intenționa să se convertească la catolicism. Voltaire descrie succint cazul lui Jean Calas și al lui Pierre Calas, al doilea fiu al său, apoi face o elocventă incursiune în istoria mai veche sau recentă a sîngeroaselor războaie religioase. Pentru ce victime pe frontul intoleranței? Pentru că fiecare religie și-a proclamat superioritatea infinită și a simțit nevoia să și-o afirme și unde nu a fost suficient a impus-o cu sabia într-o mînă și cu cartea sfîntă în cealaltă; pentru că toleranța era o idee de neacceptat. Fără pacea din Westfalia, “Germania, scria Voltaire, ar fi fost astăzi un deșert plin de osemintele catolicilor, evangheliștilor, reformaților, anabaptiștilor, care s-ar fi sfârtecat unii pe alții.” După timpul înverșunarii, era necesar un timp al rațiunii, al dialogului lucid despre alteritate, al acceptării diferențelor, al dărîmării inutilelor bariere. Și nu este vorba exclusiv de religii; Socrate a căzut victima unui grup care nu era dispus să-și accepte ignoranța nici să tolereze concepțiile pe care filosoful le răspîndea printre tineri. De acolo pîna la procesul și condamnarea lui Socrate la a bea cupa conțînd cucută, nu a mai fost decît un pas pe care cei care l-au facut l-au regretat cînd atenienii i-au stigmatizat pe acuzatori si judecători și i-au înălțat lui Socrate un templu: “Niciodată filosofia nu a fost mai răzbunată și ținută la cinste mai mare. Exemplul lui Socrate reprezintă, în fond, cel mai puternic argument pe care îl putem opune intoleranței.” Voltaire amintește și intoleranța epocii romane, nuanțînd asupra persecuțiilor la care au fost supuși creștinii după trăiseră decenii la rînd în bună rînduială cu romanii care se închinau zeilor. Citeste mai departe »

Pagina 7 din 28« Prima...34567891011...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.