Cultivând în viața sa sârguința și iubirea de știință, bunătatea, blândețea, iubirea, modestia, spiritul de dreptate și adevăr, Marc Aureliu a biruit timpul, opera sa fiind vie și după mai bine de 18 secole de la scrierea ei. Opera sa, cunoscută și sub numele de Cugetări, deși nu fusese scrisă în vederea publicării, a pasionat de-a lungul timpului nu numai aristocrați ai spiritului cum ar fi Shaftesbury, Frederic al II-lea sau Goethe, ci a fost un îndreptar de viață pentru nenumărați necunoscuți care i-au putut citi opera tradusă în numeroase limbi, de la un capăt la altul al pământului. Ediția princeps, îngrijită și adnotată de Gulielmus Xilandros, a apărut la Zurich, în 1558, redactată după un manuscris Codex Palatinus. În ediția de la Oxford, titlul sub care apare cartea împăratului și filosofului este Marci Antonini imperatoris, de se ipso ad se ipsum. Marcus Annius Verus, viitorul împărat și filosof, s-a născut la 26 aprilie 121, bunicul și tatăl său fiind consuli ai Romei. La 18 ani este numit quaestor, în 147, cu numele de Marcus Aelius Aurelius Verus Antoninus Caesar Augustus este asociat la conducerea Imperiului de împăratul Antoninus Pius, timp în care devine adept al filosofiei stoice. În 161, Marc Aureliu devine împărat, rămânând în fruntea Imperiului până în anul 180. În timpul vizitei în Grecia, 175-176, împăratul Marc Aureliu a fost inițiat în misterele de la Eleusis și a creat la Atena o catedră de retorică și patru de filosofie pentru Academie, Liceu, Portic și Grădina lui Epicur. Domnia sa a cunoscut numeroase dificultăți (războaie, revolte, ciuma, cutremure, inundații) care au depopulat Imperiul și au avut consecințe sociale și economice nefaste asupra vieții imperiale romane.
Dar rândurile de față nu sunt despre împăratul Marc Aureliu, sunt despre filosoful stoic Marc Aureliu, despre cel care a căutat să trăiască filosofic viața sa de împărat. Iată cu câtă căldură scria Vasile Pârvan, de la Berlin, din vara lui 1909: „…a fost un sfânt: căci a-i spune numai filosof, atunci când atâția alții făceau filosofie numai cu capul, iar nu și cu inima, adică și cu fapta, e a-i da mai puțin decât i se cuvine. O curățire sufletească fără pereche caracterizează pe împăratul Marcus, cel gata a ierta tuturora toate, numai sieși nimic. Și omul acesta, modest ca și tatăl său Pius, adânc devotat înțelepciunii stoice, ca nimeni altul pe vremea sa, ne apare astăzi cu atât mai vrednic de respect în cadrul vremilor antice cu cât a știut salva împărăția romană și deci cultura europeană în ceasul celei mai grele primejdii ce-a amenințat-o vreodată. […] Filosofia stoică, așa de cald iubită și de adânc pătrunsă încă din tinereță cu ajutorul părinteștilor lui prieteni și profesori, îi fu acum lui Marcus – spre care cătau toți ca spre tatăl lor – de mare alinare și întărire în aceste vremuri de groaznică nenorocire și neînchipuită întristare obștească.” Prestigiul filosofic al lui Marc Aureliu se întemeiază cu precădere pe cartea sa de reflecții, profund marcată de filosofia stoică, Ta eis heauton, titlu tradus de cele mai multe ori prin formula Către sine, sau Cugetări. În cultura română, scrierea lui Marc Aureliu a devenit cunoscută cu precădere în secolul al XX-lea; o primă traducere, sub titlul Către sine însuși, apărută în 1909, aparține lui Ștefan Bezdechi, traducere reluată în anii din urmă la editura Saeculum; în 1977, la editura Minerva, apar într-un volum Manualul lui Epictet și Către sine, a lui Marcus Aurelius, aceasta din urmă în traducerea lui M. Peucescu și D. Burtea, cu o prefață de Eugen Cizek; în traducerea lui Alexandru Diaconovici, cu titlul Către mine însumi, cartea a apărut la editura Antet; cea mai nouă traducere a operei lui Marcus Aurelius aparține lui Cristian Bejan, Gânduri către sine însuși, editura Humanitas, toate în ediții reluate deseori în anii din urmă, ceea ce arată interesul cititorului român pentru această scriere exemplară a împăratului și filosofului roman.
Cartea lui Marc Aureliu a cunoscut, după prima sa editare, la mijlocul secolului al XVI-lea, o largă răspândire, cititorii descoperind un om, sau cum spunea Taine „sufletul cel mai nobil care a trăit”, acolo unde se așteptau să întâlnească un autor, sau un împărat. Cele 12 cărți care compun scrierea Către sine, dincolo de aparenta dezordine a gândurilor lasă să se întrevadă ordinea profundă a universului și conexiunea sacră a tuturor lucrurilor („Căci toate sunt rânduite împreună și desăvârșesc ordinea aceluiași univers. Fiindcă, din toate este alcătuit un singur univers, un singur zeu trăiește în toate, o substanță și o lege unică.” Opera lui Marc Aureliu celebrează sub toate formele gloria unității, principiul director al fiecăruia dintre noi către principiul universal al tuturor lucrurilor, numit „lume”, „natură”, „Dumnezeu” sau „rațiune”. Compusă în greacă, nu în latină, cum poate s-ar fi cuvenit din partea unui împărat roman, scrierea lui Marc Aureliu nu aparține unui filosof în sensul obișnuit al termenului; și aceasta nu pentru că Marc Aureliu era împărat, ci pentru singularitatea absolută a unui suflet care interzicea comparațiile, fiecare om fiind unic și reflectând astfel unicitatea universului. Scriind despre Cugetările lui Marc Aureliu, Jean-Francois Mattei vede în filosoful roman un precursor al lui Pascal sau al lui Cioran: „Nu peste multă vreme, vei fi cenușă sau schelet, un nume, sau mai sigur, nici măcar un nume. Dealtfel și numele e doar un sunet, un ecou. Lucrurile prețuite mai mult în viață reprezintă zădărnicii, degrabă sunt supuse putreziciunii, nimicuri…”
Comentatorii scrierii lui Marc Aureliu țin să precizeze că în antichitate un filosof nu era în mod necesar, așa cum suntem astăzi tentați să credem, un autor de tratate, un teoretician al filosofiei. Un filosof, în antichitate, era cel care trăia filosofia, care ducea o viață filosofică. Cato cel Tânăr, om de stat din secolul I î.e.n., era un filosof stoic care nu scrisese nici o scriere filosofică, după cum Rogatianus, om de stat din secolul al III-lea e.n., este un filosof platonician, discipol al lui Plotin, care totuși nu a scris nici o lucrare filosofică. Totuși, cei doi se considerau ca fiind filosofi pentru că adoptaseră modul de viață filosofic; în ochii maeștrilor filosofiei antice, filosoful autentic nu este cel care compune dizertații despre teorii ori comentează despre alți autori. Marc Aureliu îl urma pe cel care avusese o influență considerabilă asupra sa, Epictet: „Dacă se întâmplă vreodată să te preocupe lucrurile exterioare, din dorința de a plăcea cuiva, să știi că încercarea e deja pierdută. Mulțumește-te de aceea să fii filosof în toate împrejurările. Iar dacă vrei să pari filosof cu tot dinadinsul, descoperă-te astfel ție însuți și aceasta să fie de ajuns.” Filosoful antic nu era totdeauna dublat și de un scriitor, nu inventa noi teorii, dar totdeauna urma o doctrină și îi dădea contur în viața sa. Lucius Verus, frate al lui Marc Aureliu, a primit aceeași instrucție ca și fratele său, dar nimeni nu l-a considerat vreodată filosof. Anticii aveau un indiscutabil interes pentru disciplinele filosofice, cursurile de retorică și dialectică îi pregăteau pentru carierele politice în care arta oratorică avea un rol preponderent; Fronton, unul dintre profesorii lui Marc Aureliu îi scria viitorului împărat că filosofia îi va oferi fondul, iar retorica va oferi forma discursului. De la Epictet învățase că filosofia nu constă în abilitatea dialectică nici în frumusețea limbajului, ci în maniera în care îți duci viața cotidiană. Devii filosof printr-o conversiune care produce o schimbare radicală a modului de viață, care încetează sa fie asemănător cu cel trăit de alți oameni. Filosofia era înțeleasă ca mod de viață, ca manieră de a trăi, dar înțeleasă nu doar ca o conduită morală, ci ca un mod de a fi în lume, care trebuie urmat în fiecare clipă, transformând astfel întreaga viață. Cuvântul philo-sophia era suficient în ochii anticilor pentru a exprima această concepție a filosofiei. Aceasta este lecția lui Marc Aureliu: o invitație adresată fiecăruia să se transforme pe el însuși.
Taguri: Către sine, filosofie, Marc Aureliu, stoic