Paul Gilbert crede că de la Aristotel încoace metafizica ar trebui să trateze teme demne de un principiu prim, dar dificil de unificat: cauza primă, substanța, Dumnezeu, fiindul ca fiind.

Paul Gilbert, iezuit, doctor în filosofie, este profesor de metafizică la Universitatea Gregoriană din Roma. Mai este lumea de astăzi interesată de metafizică? La prima vedere s-ar putea spune că o lume mai înclinată către superficial, către subiecte mai curînd frivole, nu mai are timp și apetență pentru metafizică. Dar e doar o supoziție, și încă una fundamental greșită de vreme ce mai apar cărți de metafizică, unele fiind traduse și în alte limbi. Paul Gilbert este autorul cîtorva cărți, dintre care amintim: La Simplicité du principe, Lessius, 1996; La Patience de l’etre. Metaphysique, Lessius, 1996; Sapere e sperare. Percorso di metafisica, Vita e Pensiero, 2003; Violence et compassion. Essai sur l’authenticité d’etre, Cerf, 2009. Debutul său editorial a constat în comentarii la Monologion și Proslogion, ale lui Anselm. Pentru cărțile sale a obținut premiul „Cardinal Mercier” al Universității din Louvain și premiul „Polydore De Paepe” al Academiei Regale din Belgia. A coordonat împreună cu Alin Tat volumul Gustul speranței. Studii filosofice și teologice, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2009. Una dintre cărțile filosofului si teologului Paul Gilbert a apărut în

traducere în  limba română: Simplitatea principiului, Târgu-Lăpuș, Editura Galaxia Gutenberg, traducere din limba franceză de Marius Motogna și Manuela Kaufmann, colecția „Aletheia”, 2017, 292 p. Întrebat ce este omul, Paul Gilbert ne reamintește Psalmul 8 („Ce este omul că-Ți amintești de el? Micșoratu-l-ai pe dînsul cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dînsul peste lucrul mîinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui.”)  Sigur, e o viziune optimistă a omului sigur pe sine, a omului plasat aproape de vîrful creației, dar mai există o viziune asupra omului, aceea care vede și fragilitatea ființei, fragilitate atît fizică cît și morală. Omul este un animal care se pretinde rațional, dar Paul Gilbert spune că această convingere este falsă, pentru că propriu omului este doar să fie nemulțumit și să spere, raționalitatea sa este…

Pistis Sophia aparține gnozei siro-egiptene ale cărei manuscrise copte se bazează pe scrieri grecești pierdute. De-a lungul vremii numeroși cercetători s-au aplecat cu acribie asupra manuscrisului copt, încercînd să-l plaseze cu exactitate în timp, să determine dacă aparține unei anumite școli gnostice

Gnosticismul este un sistem de gîndire filosofică și religioasă care face din cunoașterea lumii divine și a obiectelor cerești singurul mijloc al mîntuirii. Rezervată inițiaților, gnoza (din grecescul gnosis – cunoaștere) le arată acestora secretul originii lor cerești și mijloacele prin care să revină la leagănul lor primordial. Încă de la începuturi, creștinismul a respins gnosticismul, apostolul Paul arătînd că totdeauna cunoașterea semețește, în vreme ce credința zidește, cerîndu-i lui Timotei să păzească comoara ce i s-a încredințat și să se țină departe de vorbele deșarte și lumești și de împotrivirile științei mincinoase, denumiri sub care istoricii religiilor identifică trimiterile la gnosticism. Literatura gnostică originală în limba greacă s-a pierdut aproape în totalitate, dar ideile gnostice s-au păstrat în scrierile Părinților Bisericii care, respingînd ideile gnostice, ofereau extracte sau descrieri ale scrierilor gnostice. Scrisă la începutul secolului al III-lea, cartea lui Hipolit din Roma, Respingerea tuturor ereziilor, este o sursă importantă pentru studierea ereziilor, a curentelor gnostice aflate la acea vreme în plin avînt. Hipolit face ample trimiteri la școlile lui Saturnius în Antiohia, Basilide la Alexandria sau Valentin mai întîi la Roma, apoi în

întreg Imperiul roman. Sub critica nemiloasă a lui Hipolit s-au aflat și iluștrii filosofi greci Tales, Empedocle, Heraclit, Socrate sau Platon pe ale căror concepții s-au fundamentat multe mișcări gnostice, acestora reproșîndu-le intenția de a concilia filosofia păgînă cu revelația creștină. Aceleași critici vor fi reluate de Clement Alexandrinul, Tertuluin, Origen sau de Sf. Augustin. Aminteam că scrierile în greacă s-au pierdut, în schimb s-au păstrat în coptă, multe provenind din situl de la Nag Hammadi. Una dintre scrierile gnostice copte celebre, al cărei manuscris se alfă la British Museum, este PistisSophia, ale cărei prime două carți au apărut și în limba română: Pistis Sophia, traducere și îngrijire ediție de Alexandru Anghel, București, Editura Herald, colecția „Manuscris”, ediția a II-a, 2018, 288 p. Scrierile gnostice reprezintă genuri variate: unele sînt evanghelii apocrife, atribuite unor revelații…

Studiind opera lui Rudolf Steiner, Ioan Buduca vorbește despre o hipersferă născîndă, pe care nu o putem vizualiza, dar o putem gîndi: „o sferă care are toate punctele de pe suprafața sa exterioară simultan tangente la suprafața altei sfere. De neimaginat. Și totuși, un gînd matematic a conceput-o.”

Întotdeauna alături de cunoașterea rațională a crescut și filonul cunoașterii spirituale, unul ale cărui rezultate nu erau vizibile decît inițiaților, un curent privit totdeauna cu superioritate, ca unul frivol neaducător de spor în cunoaștere, ca fiind o rătăcire, o inutilitate. Este bine cunoscuta reacție a celor care nu pot depăși cadrul unui raționalism reductiv. Alții au văzut în cunoașterea spirituală, în esoterism, cheia de boltă a întregii cunoașteri, de aici un alt șir de rezerve față de o formă de gîndire care funcționează pe polisemie, pe pluralitatea nivelurilor de realitate, și care este prin natura ei transdisciplinară, favorizînd o hermeneutică în sensul descifrării neîncetate a lucrurilor și a raporturilor dintre ele. Natura umană nu a nesocotit vreodată cunoașterea intuitivă a unui altceva, subtil, nevăzut, insesizabil și multiform, care este Divinul. Dar această cunoaștere a înaintat prin serii de antinomii și complementarități: ciclic și linear, imaginal și material, mit și istorie, infinit și finitudine, natură și cultură, contemplație și acțiune. Secolul al XX-lea a fost unul de o extremă bogăție în privința lucrărilor consacrate spiritualității, efect al unei vitalități și al unui entuziasm puțin cunoscute anterior, semne ale căutării unor soluții, al oferirii

unor chei de înțelegere și interpretare. Specialiștii în istoria mentalităților se întreabă dacă secolul al XX-lea a fost unul care a trasat pietrele de hotar ale celei de a doua Renașteri, care ar fi o credință spirituală. Astăzi interesul pentru căutările spirituale răspund unor așteptări, unor neliniști. Pentru salvarea Sodomei ar fi fost nevoie de zece oameniu drepți; un filosof francez, Jean Biès, a scris în 1999 o carte despre inițiații secolului al XX-lea, oricîte eliminări a făcut, tot a trebuit să aleagă mai mulți! Dacă s-ar fi oprit la cifra zece, demersul său nu ar fi putut cuprinde diversitatea vocilor. Printre cei care au dat contur curentelor inițiatice în veacul trecut, Jean Biès amintește pe : Raymond Abellio, Nicolai Berdiaev, Martin Buber, Dalai-Lama, René Guénon, Carl Gustav Jung,…

Este vorba în Cîntarea Cîntărilor de un limbaj simbolic care vorbește despre operațiuni ale spiritului nelăsînd loc confuziilor. O scriere de o frumusețe plină de mister nu-și va epuiza niciodată bogăția de înțelesuri; fără acestea ar fi fost uitată de mult...

În general, Tereza de Avila preferă să dea poemului valoarea de simbol nupțial între Dumnezeu și om; mai curînd decît să reia versiunea tradițională a Bisericii, mireasă a lui Isus, ea pune accent pe simbolismul interpersonal: Dumnezeu și sufletul, acceptînd deschiderea simbolului către alte zări, afirmă Thomas Alvarez, unul dintre cei mai avizați comentatori actuali ai scrierilor Terezei de Avila. Într-o carte apărută recent, Le Cantique des Cantiques. Rituel initiatique, Michel Lapidus propune o traducere a originalului ebraic, însoțită de o traducere literală, urmate de o rescriere în cheie inițiatică în care autorul face apel mai curînd la entități decît la personaje. Michel Lapidus crede într-un sens ascuns al poemului biblic, în care vede un text ritual de natură inițiatică, în opinia autorului schimbul de expresii simbolice corespunzînd formei unui ritual. Michel Lepidus retranscrie poemul pentru două personaje, masculin și feminin, în dorința de a ne face să vedem în Cîntarea Cîntărilor un ritual inițiatic al creării cuplului regal: „Totul începe prin crearea entității regale care nu se poate naște urmînd o voință profană, ci mai curînd printr-o iubire de natura unui suflu creator, depășind orice

aspect uman.” Michel Lapidus acordă elementului feminin misiunea purificatoare, înlăturarea tuturor elementelor perturbatoare, transmutația alchimică, în vreme ce masculinul este cel care imprimă nota inițiatică, părăsirea căii supunerii și participarea la frumusețea creatoare. Poemul se reconstruiește într-un joc al entităților, fiecare avînd cunoașterea care îi corespunde, în măsură să asigure coerența funcției regale în cuplu. Pentru entitatea feminină este vorba de iubire în forma ei cea mai elevată, în timp ce pentru entitatea masculină, această iubire estte cea care inițiază în toate formele Creației. Pentru a asuma caracterul regal și sacru, iubirea trebuia să fie o cale care duce către locul plenitudinii. Dar cadrul inițiatic se împlinește doar prin probele, prin încercările care confirmă bunele intenții și realitatea dorinței de a fi inițiat; este sufletul îndrăgostit care cere ajutor: „Fete din Ierusalim, vă jur:…

Creație unică, Cîntarea Cîntărilor, a stîrnit deopotrivă admirație pentru unitatea și frumusețea poetică, dar și uimirea legată de prezența în rîndul scrierilor biblice

Cîntarea Cîntărilor este un foarte frumos poem de dragoste, o alegorie a poveștii de dragoste dintre Dumnezeu și poporul lui Israel, dintre Dumnezeu și sufletul omenesc, a tainei cununiei între Isus și Biserică, această din urmă interpretare aparținînd lui Origen. Înainte de orice comentariu, Cîntarea Cîntărilor se înfățișează ca un tulburător poem, poate unul dintre foarte puținele texte biblice tradus deopotrivă în corpusul biblic, cît și separat. În limba română sînt mai multe traduceri; alături de cele cuprinse în corpusul biblic (Biblia de la 1688, Bibliile traduse de Gala Galaction și Vasile Radu, Nicolae Cornilescu, Bartolomeu Anania, de Alois Bulai, Eduard Patrașcu și Anton Budău) sînt și traducerile făcute de Ioan Alexandru și Petru Creția. “În gravul, austerul peisaj al cărților canonice din Vechiul Testament, străbătut îndeobște de figuri venerabile, pioase, răsare privirilor uimite ale neavizaților, ca o întrebare mereu deschisă, superba, rara floare a Cîntării Cîntărilor (Șir hașirim). Grațioasa poveste de iubire dintre regele Solomon și Sulamita, oacheșa păstoriță, este una dintre cele mai vechi pastorale din istoria literaturii universale, păstrînd în străvechea ei structură toată prospețimea și spontaneitatea mișcării unor suflete care se cheamă, se găsesc, se pierd si se regăsesc, după înaltele legi nescrise ale dragostei”, scria

Zoe Dumitrescu-Bușulenga în studiul introductiv la Cântarea Cântărilor, tradusă de Ioan Alexandru. Cîntarea Cîntarilor face parte din cea de-a treia secțiune a canonului biblic evreiesc, din hagiografe, alături de Psalmi, Proverbe, Rut, Plîngerile, Ecclesiastul, Estera, Daniel, Ezra, Neemia, Cronicile; Talmudul consemnează controversele în legătură cu canonicitatea unora dintre aceste cărți, cum ar fi Cîntarea Cîntărilor sau Estera. Cîntarea Cîntărilor este unul dintre cele Cinci Suluri (Hameș Meghilot) care se citesc în sinagogă în anumite zile, în săptămîna de Pesah, iar în comunitățile sefarde în fiecare vineri, după lăsarea serii. “După cum demonstrează chiar titlul cărții, aceasta a reprezentat întotdeauna, în tradiția evreiască, o cîntare prin excelență. Talmudul redă amănunțit îndelungatele dezbateri care au precedat introducerea sa în canonul biblic. Învățații Talmudului…

Cartea lui Henri-Charles Puech este o pledoarie pentru înțelegerea gnozei ca un fenomen distinct al gîndirii filosofico-religioase, o atitudine religioasă întemeiată pe teoria sau experiența obținerii mîntuirii prin Cunoaștere.

Mișcare spirituală afirmată în secolele II-III, redescoperită în plină modernitate, gnosticismul continuă să suscite deopotrivă admirație și nedumeriri. Gnosticul este cel care cunoaște, cel căruia îi este dată o experiență a absolutului ca experiență primă și ultimă. Clement Alexandrinul spunea că „Gnoza este, ca să spun așa, o desăvîrșire a omului ca om, care, prin știința lucrurilor dumnezeiești, duce la desăvîrșire și purtarea și viața și cuvîntul omului, în unire și de acord cu sine însuși și cu Cuvîntul cel Dumnezeiesc.” Dacă Clement Alexandrinul sau Evagrie Ponticul aminteau și discutau despre gnoză într-un climat liniștit, nu același lucru este valabil și astăzi cînd simpla pronunțare a cuvîntului „gnoză” provoacă indignare și condamnare în unele medii creștine. Tot Clement prefigura că „pentru aceea sînt acoperite de pilde tainele cele sfinte ale profeților; sînt păstrate pentru cei aleși și pentru cei pe care credința lor i-a rînduit spre gnoză.” Același învățat al lumii antice spunea că pentru a ajunge la semințele gnozei este nevoie de perseverență, de căutare, de cercetare vreme îndelungată, de multă osteneală. Perspectiva asupra gnozei se deschide în momentul în care misterul nu mai

este a priori ceva de necunoscut, ci conform sensului etimologic, ceva inexprimabil. Gnoza este mai curînd mută, nu mistică. Spre deosebire de experiența mistică și care adeseori se impune celui care o primește sub semnul purei pasivități, experiența gnostică implică o muncă, un exercițiu, adică un praxis. Comentatorii moderni au arătat de multe ori că experiența gnosticului consonează puternic și strîns cu efortul și disciplina cerute de metoda fenomenologică a reducerii. Unul din filosofii considerați clasici în domeniul studierii gnozei este Henri-Charles Puech, autor al celebrei cărți En quete de la gnose, Gallimard, 1978. Cartea a fost tradusă în limba română și a apărut la editura Herald, recent fiind reeditată; rîndurile ce urmează sînt prilejuite de reeditarea volumului Despre gnoză și gnosticism, traducere din limba franceză Cornelia Dumitru, colecția „Manuscris”, 2018, 464 p. La un…

„Fiecare din cele trei grade ale masoneriei simbolice este marcat de un număr distinctiv care, indicînd vîrsta proprie gradului în riturile continentale, se reflectă aproape peste tot în diferitele elemente care constituie acel grad. Acest număr trebuie înțeles într-o manieră conformă științei tradiționale a numerelor, adică trebuie interpretat într-un sens analogic, simbolic și anagogic”, subliniază Solange Sudarskis

Pitagora nu a lăsat nimic scris, dar printre altele i se atribuie o frază celebră despre geometrie: „Nimeni să nu intre aici dacă nu este geometru”. Geometria, o știință nobilă înscrisă printre cele șapte arte liberale, făcînd parte din quadrivium, știința numerelor, alături de aritmetică, muzică și astronomie. Sfîntul Augustin, apoi Martianus Capella, cel care a înscris numele celor șapte arte liberale (gramatica, retorica, logica, aritmetica, geometria, muzica, astronomia) în cartea sa Nunta lui Mercur cu Filologia, considerau că cele șapte arte liberale conțin aproape toate cunoștințele pe care le poate dobîndi un om. Ele sînt amintite și descrise și în manuscrisele Regius și Cooke, geometria fiind cea care ne învață toate dimensiunile și măsurile. Pe frontispiciul Constituțiilor lui Anderson se găsește teorema lui Pitagora, iar primul paragraf afirmă că „Adam, primul nostru părinte, creat după chipul lui Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului, trebuie să fi avut scris în sufletul său meșteșugul artelor liberale, în special al geometriei.” Solange Sudarskis este o autoare cunoscută în lumea francofonă pentru cărțile sale despre simbolismul și vocabularul masonic: Pour éclairer le chemin. Une approche

philosophique de la franc-maçonnerie; Vocabulaire de l'apprenti franc-maçon; Vocabulaire du compagnon franc-maçon; Vocabulaire du maître franc-maçon; Que signifie Tailler sa pierre?, toate apărute la Editions de La Hutte. Acestora li s-a alăturat și un eseu despre geometrie: Eléments de tracés avec règle et compas. Pour une concordance maçonnique, publicat la aceeași editură franceză, La Hutte, în anul 2015. Compasul trasează un cerc, unde fiecare punct de pe marginea sa este la distanță egală de centru, delimitează lumea („Acel care-a 'nvîrtit compasul, frate,/ pe-a lumii margini, și din sine-a scos...”) scrie Dante în Paradisul. Compasul este un simbol al creării lumii; „utilizarea compasului implică o rotație, deci o mișcare, iată pentru ce el este perceput ca activitatea dinamică a gîndirii și a spiritului. El materializează deopotrivă aceste virtuți fondate pe măsura pe care o dau prudența, dreptatea, temperanța și înțelepciunea”,…

Recenta carte a lui Radu Cernătescu, rod al cercetării constante a hermetismului și ocultismului, a alchimiei și teosofiei, răsfrînte asupra poeziei eminesciene, este un grăitor exemplu că opera poetului nu și-a epuizat posibilitățile unor noi interpretări.

Marile opere fie ele filosofice, literare, muzicale sau plastice își vor arăta totdeauna nebănuite sensuri și înțelesuri, vor fi privite și analizate din noi perspective, vor primi noi interpretări, subliniind prin aceasta bogația de semnificații atașată creației. De cele mai multe ori comentatorii de astăzi propun o concepție, o viziune de interpretare mai vastă, deschisă către cultură, spiritualitate, cunoaștere filosofică. Astfel cititorul va întîlni în lucrările care propun noi viziuni interpretative ample referințe la concepte care au marcat dezvoltarea științelor umane (lingvistică, psihologie, antropologie culturală, sociologie, psihanaliză, istorie). De la un prim cerc al operei, cititorul va privi o amplă panoramă a multiplelor cercuri concentrice aflate într-o continuă generare; nu este vorba nicidecum de substituirea unei interpretări vechi cu alta nouă, ci constanta raportare la operă și propunerea unei noi viziuni. În zorii modernității una dintre cele mai expresive imagini a cercurilor îi aparține lui Robert Fludd și este exprimată în gravura sa Integrae Naturae Speculum Artisque Imago, în care universul este prezentat ca imagine a lumii arhetip. Monada divină universală a cărei emanație zămislește sferele macrocosmosului și microcosmosului

după raporturi armonice care revelează că Dumnezeu lucrează asupra întregului. Filosoful și matematicianul britanic, Alfred North Whitehead, spunea că întreaga filosofie europeană nu este decît o notă în subsolul unei pagini a unui dialog al lui Platon; exprima astfel admirația pentru perfecțiunea artistică, literară, conceptuală a dramelor filosofice scrise de filosoful grec, pentru prospețimea spiritului grec și a culturii grecești exprimată cu maximă intensitate de dialogurile platoniciene, pentru sentimentul de autenticitate și imediatitate, toate acestea fiind căi de apropiere a publicului contemporan de dialogurile lui Platon. Aceste gînduri pot fi extrapolate către întîlnirea cu orice autor al unei opere care este piatră de hotar. Radu Cernătescu, cunoscut pentru preocupările sale hermeneutice aplicate filosofiei oculte în literatura română și universală, recitește poezia lui Eminescu ascultîndu-l pe celălalt Eminescu, filosoful: Antiparadisul lui Mihai Eminescu, Iași, Editura Junimea, colecția „Eminesciana”, 2017, 208 p. Eseurile…

Din perspectivă istorică și spirituală piramidele au marcat un moment unic; ele vorbesc despre misterul regenerării, despre înviere, despre mitul creației, despre lumină, despre eternitate.

Monument avînd origine pur egipteană, piramida este cunoscută drept locul funerar al regilor și reginelor Egiptului antic. Simbol al morții și al învierii, piramida a devenit simbol al construcției armonioase după cunoștințele fundamentale ale geometriei. Numeroase speculații matematice, mistice și inițiatice au fost alăturate acestui simbol, care reunește semnificațiile muntelui și cavernei, ale lui trei și ale lui patru, ale geometriei și magiei, căpătînd un rol important în ritualurile legate de construcție, în companionaj. Cunoscut pentru cărțile sale despre subiecte masonice (Les deux colonnes et la porte du temple; La Voute etoilée et l'astrologie initiatique; La planche à tracer), François Ficeag ne propune un nou titlu: La Pyramide. Le secret d'une vie en eternité, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles Maçonniques, no. 80, 2018, 126 p. Piramida este o matrice a funcției regale, care se naște și se regenerează, așa cum s-a întîmplat cu Osiris. Piramida este locul unde se concentrează

puterea regală, puterea vitală al cărei depozitar este faraonul. Este un foaier animator al unei puteri fără egal, ca și al unui mod de întrupare a Cuvîntului creator. François Ficeag face apropieri între piatra cubică și piramidă, deși doar partea nevăzută a piramidei este simbolizată de piatra cubică. Piramida este o concretizare monumentală a regiunii luminii, iar exemplul concludent este piramida lui Keops. „Numele care i-a fost dat de cei care au conceput-o, numele care definește valoarea sa simbolică, este tocmai: akhet. Astfel, marea piramidă este realizarea concretă a acestui ținut, cel mai abstract și cel mai spiritual care poate fi. Unit cu lumina creatoare, sufletul Faronului se înalță și adoarme în tovărășia puterilor creatoare, și aceasta pentru eternitate”, scrie François Ficeag. (mai mult…)

Interpretarea lui Henri-Charles Puech este despre omul interior alcătuit din cinci părți solidare și articulate, din care una, nous-ul, comandă celorlalte; una dintre acestea este imaginația, dar nu în sensul reveriei, ci al căutării sensului care se lasă greu descifrat.

În anul 1945, în Egipt, la Nag Hammadi, o întîmplare avea să aducă la lumină, atît la propriu cît și la figurat, cîteva manuscrise vechi, cîteva papirusuri aflate într-un ulcior, texte care redeschideau discuția asupra scrierilor canonice. În aceeași perioadă, la Qumran erau descoperite manuscrise care se anunțau drept marea răsturnare arheologică a secolului al XX-lea, scrieri cunoscute astăzi sub numele de Manuscrisele de la Marea Moartă. Dincolo de aspectul spectaculos și de preocuparea presei interesate de senzațional, documentele aduceau în discuție posibila existență a unor texte creștine, altele decît cele canonice, dar și mărturii despre literatura iudaică despre apocalipsă. Amatorii de senzațional au abandonat subiectul, acesta revenind specialiștilor. Printre primii specialiști care au studiat manuscrisele descoperite la Nag Hammadi și au editat Nag Hammadi Codex s-au numărat Gilles Quispel, profesor de istoria creștinismului timpuriu la Universitatea din Utrecht, Henri-Charles Puech, titular timp de două decenii, 1952-1972, al catedrei de istoria religiilor la Collège de France, și Pahor Labib, director al Muzeului Copt din Cairo, specialist unanim recunoscut în lume în domeniile egiptologiei și studiilor copte. De-a lungul deceniilor

numeroși specialiști au adus noi interpretări ale scrierilor gnostice, printre ei numărîndu-se: Jean Danielou, Michel Tardieu, James M. Robinson, R.-M. Grant, H. Laisegang. Provenind din grecesul gnosis, cunoaștere, gnoza desemnează o mișcare religioasă și filosofică deopotrivă, care a avut un impact puternic în mediile intelectuale și spirituale din primele secole ale erei noastre. Henri-Charles Puech, specialist recunoscut internațional, și-a consacrat activitatea de cercetare hermetismului, neoplatonismului, maniheismului și cu precădere gnosticismului. Acestui din urmă domeniu i-a consacrat importanta sa lucrare  En quete de la gnose, apărută în 1978, în două volume, la cunoscuta editură Gallimard; tome I - La gnose et le temps; tome II - Sur l'Evangile selon Thomas. Traducerea în limba română a acestei cărți a apărut acum cîțiva ani la Editura Herald; recent a fost reeditat volumul al II-lea: Evanghelia după Toma, Herald, București, traducere din limba franceză de…