Pluralitatea înțelesurilor

În prefața traducerii în limba română, Mihai Izbășescu scria despre Relatare…ca despre o carte rafinată și subtilă care merita o atenție ieșită din comun, pentru că dincolo de personalitatea și viața lui David sau Solomon, important este „a arunca o privire dincolo de cortina ce separă istoria de legendă, faptele reale de relatarea pentru posteritate.”

Distincția real/ireal este totdeauna posibilă în cadrul unui text pornind de la criteriile care permit a administra proba condițiilor de posibilitate a realului; acestea se discern prin suprapunerea mai multor discipline, referința ficțională a unui text putând fi văzută prin prisma filosofiei, a istoriei, a literaturii. În 1926, Francois Mauriac recunoștea o bază filosofică în opera literară: „Întreaga tehnică romanescă trimite la metafizică”. Peste mai puțin de două decenii, Jean-Paul Sartre arăta că filosofia, mai cu seamă filosofia existențialistă, își găsea modul de expresie adecvat în diferite genuri artistice, cum ar fi teatrul, cinematograful, dar mai ales romanul, fenomenul Sartre putând fi considerat un caz de aplicare a afirmației lui Mauriac care trimite la un fond de umanitate comun în care se poate recunoaște fiecare. Pe de altă parte, fie că se optează pentru categoriile unei analize clasice sau ale unei analize cu mijloacele contemporane, a priori totul pare a opune textul romanesc față de textul filosofic. Mai întâi forma sa, pentru că textul filosofic nu este narativ decât accidental și nu prin definiție, sau cel puțin nu este narativ în același fel în care este textul romanesc; apoi materialul său, romanul definindu-se ca punere în scenă a unui univers fictiv, în vreme ce orizontul de cercetare al filosofiei este adevărul; ambiția unui proiect romanesc nu coincide strict cu un demers intelectual. Romanul se impune definitiv în Occident odată cu romantismul, estetica hegeliană făcând pasul decisiv către considerarea romanului ca adevărat obiect de reflecție filosofică. Romanticii germani au fost primii care au considerat că era vremea să propună o adevărată „teorie a romanului”, după o expresie datorată lui Friedrich Schlegel și dusă mai deoparte de Georg Lukacs, în lucrarea Teoria romanului, scrisă sub influența vădită a intuițiilor hegeliene. Având ca reper fundamentul filosofic al romanului, Lukacs distinge romanul idealismului abstract, romanul deziluziei eroului în fața mediocrității lumii, romanul înfruntării dintre erou și lume.

În oglinzile romanești se reflectă, se înfruntă, se întâlnesc fapte și personaje reale și imaginare. Aceste preocupări se regăsesc în volumul recent apărut Istorie, ficțiuni, istorii ficționale, coordonator Constantin Dram, Iași, Editura Vasiliana 98, 2020, 238 p. Volumul reunește conferințele prezentate în cadrul Festivalului „Teodorenii”, ediția a VI-a, 4-6 decembrie 2019, organizat de Biblioteca Județeană „Gh. Asachi” Iași. În cartea sa Istoria naturală, Buffon urmărea să prezinte totalitatea speciilor zoologice care alcătuiau sistemul Naturii; pe urmele sale, Honore de Balzac urma să prezinte, în Comedia umană, totalitatea speciilor sociale, rezultate din diversificarea atitudinilor și comportamentelor umane în funcție de mediul social. Balzac a fost fascinat de interesul epocii romantice pentru istorie, a citit cu interes romanele lui Walter Scott susținând că dorința sa profundă era să fie considerat „istoricul societății franceze”, un istoric al moravurilor: „Dar cum să faci interesantă o dramă cu trei sau patru mii de personaje câte prezintă o Societate? Cum să-i placi în același timp poetului, filosofului și maselor, care vor poezia și filosofia în imagini surprinzătoare? […]Walter Scott, acest truver modern, dădea pe atunci o dimensiune uriașă unui gen de compoziție pe nedrept numit secundar. […] Concepute (personajele – n.m.) în măruntaiele secolului lor, sub învelișul lor bate eterna inimă omenească, în ele se ascunde o întreagă filosofie. Walter Scott ridica deci la valoarea filosofică a istoriei romanul, aceasta literatură care, din secol în secol, încrustează cu diamante nemuritoare coroana poetică a țărilor unde se cultivă literele. El transpunea în roman spiritul vremurilor de demult, reunea în el totodată drama, dialogul, portretul, peisajul, descrierea, introducea miraculosul și adevărul, aceste elemente ale epopeii, punea poezia în contact cu familiaritatea celor mai umile limbaje.”

Istoria vechiului Egipt coboară mult în timp și ar fi fost greu de imaginat să nu genereze un amestec greu de deslușit între real și imaginar, cu atât mai greu cu cât este bine-cunoscută apetența unei mari părți a publicului cititor pentru plăsmuiri și fantasme, cu mult mai atrăgătoare decât faptele reci care s-au întâmplat și care poate nu ascund, nu aduc nimic spectaculos. În studiul său, „Egiptul ficțional”, Ștefan Borbely schițează o scurtă istorie comparată a Egiptului ficțional prezent în scrierile mai multor autori (Howard Fast, Pauline Gedge, Paul Doherty, Hegedus Geza și Naghib Mahfuz), acolo unde se întretaie misterele vieților lui Ramses al III-lea, Nefertiti, Amenhotep al IV-lea sau Tutankhamon. Ștefan Borbely recurge la o lectură în care istoria se rescrie: „Mai e un fenomen aici: în istoriografia de cabinet, obiectivă și scorțoasă, istoria se scrie prin repudierea mitului, declasat ca legendă. Noua formulă, mai integrativă, recuperează mitul, existând și cazuri când istoria e complet substituită de mit și de strălucirea arhaică pe care el o transmite.” Cu cât faptele povestite coboară mai mult în timp, cu atât izvoarele istorice sunt mai seci sau nu le-a rămas decât urmele, locul lor fiind luat de povestiri frumoase, mult mai aproape de spiritul unor vremuri tot mai atrase de fabulos. Tot despre fapte din trecut scrie și Constantin Dram în studiul „Ficționalizând istorii”, având ca reper, printre altele interesantul roman al lui Stefan Heym, Relatare despre regele David, apărut în anul 1972, la Munchen, un an mai târziu la Berlin, Stefan Heym trăind în RDG, iar în traducere românească în anul 1978. În prefața traducerii în limba română, Mihai Izbășescu scria despre Relatare…ca despre o carte rafinată și subtilă care merita o atenție ieșită din comun, pentru că dincolo de personalitatea și viața lui David sau Solomon, important este „a arunca o privire dincolo de cortina ce separă istoria de legendă, faptele reale de relatarea pentru posteritate.” Constantin Dram precizează că romanul lui Stefan Heym este „într-o interesantă relație” cu istoria alternativă pentru că nu modifică ficțional unele evenimente, ci propune o relatare care fixează „un rege și o regalitate, o religie”, o relatare deschisă înțelegerii tuturor regimurilor, dincolo de reconstituirea istorică. Aici este locul în care Constantin Dram face binevenite trimiteri la celebra Istorie secretă a lui Procopius din Cezareea, subiect de adâncă meditație asupra a ceea ce reține istoria oficială și a ceea ce consemnează cronicarul…

Un studiu tulburător, care face dintr-un mai amplu proiect, este cel despre fragilitatea corpului, despre traume și suferințe în literatura feminină confesivă. Corpul este unul dintre daturile constitutive și evidente ale existenței umane: în și cu corpul său fiecare dintre noi se naște, trăiește, moare; în și prin corpul său fiecare se înscrie în lume și este recunoscut de celălalt. Filosofii au neglijat deseori corpul, preferând să scrie despre suflet și pasiuni, uitând să se aplece asupra realității corpului și finitudinii umane. „Obiect material”, „obiectul care suntem”, corpul este semnul umanității noastre și al subiectivității noastre, Emanuela Ilie abordând subiectul delicat al corpului devenit vizibil prin boală, prin suferință, în studiul său „«Schelete optimiste» sau cadavre în vidul reprezentării? Pentru o istorie alternativă a literaturii confesive românești”. Autoarea a studiat deopotrivă literatură științifică dar și jurnale, confesiuni despre cancer și tratamente, despre încredere și cedare, despre durere și înțelepciune. Alături de studii amintite mai sus, amintim și contribuțiile semnate de Constantina Raveca Buleu, Andrei Victor Cojocaru, Loredana Cuzmici, Livia Iacob, Paul Mihalache, Sorin Mocanu, Cristinel Munteanu, Mircea Păduraru și Diana Vrabie care scriu despre ucronii, despre istorie alternativă, despre memoria familiei Teodoreanu, despre romanele balcanice din secolul al XX-lea, despre metaficțiuni istoriografice, despre romanul de război sau despre spațiul dunărean în istorii alternative, textele lor dând contur cercetărilor despre referința ficțională în literatură, despre posibilitatea pluralității descrierilor, povestirilor, relatărilor, înțelesurilor.

Gustave Moreau (1826 - 1898) - Visul Orientului
Gustave Moreau (1826 – 1898) – Visul Orientului