Bertrand Russell încercînd o formalizare a tuturor domeniilor cunoașterii, găsește multe lacune în psihologie, disciplină care nu lucra cu date experimentale așa cum o făcea fizica; de ce ar fi făcut-o? Discuția este despre suflet și corp, despre nemurire, despre iad și rai.

Multă vreme indisociabile, știința și filosofia au optat pentru căi divergente la începutul secolului al XVII-lea. Atunci știința s-a lansat în cucerirea naturii pentru a pune stăpînire progresiv pe toate sectoarele realității, privînd puțin filosofia de obiectul său și chiar de legitimitatea sa. A rezultat o îndepărtare crescîndă, oamenii de știință avînd tendința să considere filosofia drept o întreprindere sterilă, în vreme ce filosofii găseau instrumentele stiințifice ca fiind utile, dar nereușind să satisfacă interesele superioare ale rațiunii. În secolul al XIX-lea, Hermann Helmholtz spunea că filosofia hegeliană era absolut golită de sens, ceea ce era revelator pentru prăpastia dintre cele două discipline. Perpetuarea unei asemenea stări nu ar fi benefică nici uneia dintre comunități, dimpotrivă ele se pot întîlni și pot dialoga. Filosofia rămîne un element fundamental și un orizont de netrecut. Apărute în Grecia antică, acum 2500 de ani, au locuit în bună înțelegere în aceeași cetate pînă la revoluția lui Galilei. Filosofia reflectează asupra metodelor și rezultatelor cunoașterii științifice, asupra practicilor omenești, printre acestea numărîndu-se și religia. Chiar ateismul filosofic implică o reflecție asupra religiei, filosofia manifestînd cu religia o

profundă afinitate. Distincția între filosofie și religie a fost făcută de Platon, la nivel de metodă, și de Descartes, la nivelul conținuturilor, nu apare așa de clară dacă ne referim la civilizațiile orientale acolo unde filosofia este mai curînd o formă abstractă a religiei. După îndelungi tatonări și delimitări s-au conturat o filosofie religioasă, în care autorii aderă explicit la o confesiune determinată, și filosofia religiei care a evoluat către o hermeneutică spirituală. Rîndurile de mai sus au conturat raporturile între filosofie și știință, între filosofie și religie, termenul median fiind filosofia. Se poate discuta despre raportul între filosofie, religie și știință. Dar putem gîndi și la modul în care un filosof privește raportul între știință și religie, cu alte cuvinte ceea ce ne propune Bertrand Russell: Religie și știință, traducere din limba engleză de Monica Medeleanu,…

"Experimentarea post-mortem a Luminii constituie ultima, și poate cea mai dificilă probă inițiatică”. Pornit pe calea Înțelepciunii Realizării Perfecte, călăuzit de Bhagavan Amoghasiddhi, condus în siguranță de-a lungul piedicilor din Bardo, defunctul se va stabili în starea desăvîrșită de Buddha.

Dacă esoterismul este conceput ca o doctrină comunicată unui număr restrîns de inițiați sau a cărui înțelegere, prin mijlocirea simbolurilor inteligente, este rezervată unei elite inițiate în arcanele sale, atunci putem admite că practic întreg budismul tibetan este esoteric. Nu sînt concepte, texte sau practici care să nu poată fi interpretate după un sens ascuns sau necesitînd o interpretare particulară pentru a revela elemente „secrete” care nu apar la o primă abordare, susține Jean-Luc Achard. După filosofia budistă, sîntem rezultanta faptelor noastre bune sau rele (karma). Frumusețea noastră fizică, puritatea noastră mentală sau sfințenia sînt produsul unei bune karma, în timp ce nefericirile sînt imputabile unei rele karma. Aceasta se dezvoltă prin iluzie și este consecința unui spirit indisciplinat. Sigur diversele școli și curente ieșite din budism vor accentua laturi diferite ale perfecționării individului prin meditație, exerciții spirituale, experimentări, practici yoga. Dar în afara preocupărilor pline de devoțiune, rituale și yoghine, budismul tantric a generat unul dintre cele mai cunoscute texte religioase tibetane: Bardo Thodol/Cartea tibetană a morților, traducere și studiu introductiv: Horia Al. Căbuți, București, Editura Herald, colecția „Himalaya”, ediția a

IV-a, 2018, 272 p. În introducerea sa la traducere, Horia Al. Căbuți face o utilă incursiune în gîndirea budistă, știindu-se că există încă o ușoară confuzie terminologică, dar și multe goluri în cunoașterea istoriei, a evoluției budismului și a școlilor sale. De aceea, Horia Al. Căbuți recurge la două posibile variante de lectură, una din perspectiva spiritului Vajrayana, iar cealaltă mai apropiată cititorului european. Scrierea Bardo Thodol este atribuită lui Padmasambhava, care a trăit în secolul al VIII-lea. Legenda spune că s-a născut miraculos, nu a avut nici mamă nici tată, el fiind fiul spiritual al lui Amitabhâ, stăpînul Luminii infinite. Datorită asiduității și geniului său, el ajunge la Iluminare, cel mai înalt nivel al descoperirii spirituale, acolo unde nu există obscuritate, ci Lumină și numai Lumină. Padmasambhava a jucat cel mai mare rol în expansiunea budismului în…

Cartea morților privește destinul postum al indivizilor și are rolul de a-i ajuta și de a-i proteja de numeroasele pericole legate de existența de dincolo.

În biblioteca templului din Edfu, cel mai bine conservat dintre templele egiptene, un basorelief reprezintă două personaje care înalță spre cer o paletă, de o parte și de cealaltă auzul și văzul, Cuvîntul și intuiția. În această reprezentare, cartea este cea glorificată, cartea este purtătoare a sacrului care conține în mod potential toate scrierile. O carte de înțelepciune, adevărată moștenitoare a înțelepților, este asemănătoare unei piramide: construiește un monument în inima celui care percepe mesajul său. Egiptenii, care au avut cărți sacre și cărți secrete, nu au avut preocuparea de a fixa revelațiile într-o carte dogmatică ce ar conține adevăruri absolute și definitive. Cartea este învățătură esoterică, transmitere a unei spiritualități, piatră a unui templu, legătură abstractă cu originile. Unii cercetători duc considerațiile despre esoterism și mai departe susținînd că trebuie să distingem între un esoterism de formă, legat de transmitere și destinatar, și un esoterism ca mod de gîndire. Acesta din urmă implică diverse nivele de înțelegere a unui text, literal, aparent, exoteric, la care se adaugă unul sau mai multe mesaje ascunse, esoterice, comprehensibile numai inițiaților. În Egiptul vechi, problema se pune într-un sens ușor diferit căci conținutul

și sensul textelor era diferit în funcție de apartenența destinatarului la sfera privată sau regală. Astfel, Textele piramidelor erau rezervate exclusiv regelui și, uneori, reginei; tot regelui îi erau destinate Cărțile lumii inferioare și Cărțile celeste; în schimb, simplii cetățeni dispuneau de un repertoriu propriu compus în principal din imnuri, texte rituale și Cartea morților, a cărei versiune românească a fost recent reeditată: Cartea egipteană a morților. Papirusul Ani, traducere, cuvînt introductiv, note și indice tematic: Maria Genescu, București, Editura Herald, colecția „Cultură&civilizație”, ediția a IV-a, 2018, 368 p. În vechiul Egipt, moartea nu era considerată ca un sfîrșit, ci ca o trecere într-un univers diferit de lumea de aici, permițînd defuncților să părăsească domeniul aparențelor și să intre în contact cu zeii, să pătrundă în sfera esenței. Pe plan…

Cartea lui Felix Fabart, cu toate omisiunile și confuziile terminologice, este un tribut adus ocultiștilor care au încercat să redea viață vechilor inițieri pentru a accede la cunoștințele prime.

Doar simpla menționare a cuvîntului ocultism stîrnește reacții diferite, patimi și multă confuzie. Totdeauna a fost așa, dar atitudinea de vehementă împotrivire față de științele oculte s-a intensificat odată cu Iluminismul și noua doctrină a materialismului și raționalismului. În ceea ce privește terminologia, viu subiect de erori și neînțelegeri, situația ocultismului este asemănătoare cu a esoterismului. În cazul esoterismului, adjectivul esoteric a apărut cu foarte multe secole înaintea substantivului esoterism, aici perpetuîndu-se și eroarea de a-i atribui termenul de esoteric lui Aristotel, cînd el a fost creat de Lucian din Samosata. În cazul ocultismului, adjectivul ocult datează din secolul al XII-lea, iar termenul de ocultism a fost creat de Eliphas Levi, la mijlocul secolului al XIX-lea. Eliphas Levi credea că a găsit doctrinele secrete ale evreilor, caldeenilor și egiptenilor, cheia întoarcerii la unitatea științei și a religiei: știința timpurilor noi dincolo de fracturile istorice. Pentru că am amintit cei doi termeni, care pentru unii pot părea similari, să menționăm opinia curentă a specialiștilor că în vreme ce ocultismul este un ansamblu de practici, esoterismul este un ansamblu teoretic susceptibil să

facă posibile aceste practici. Acceptat sau blamat, înțeles în dreapta sa măsură sau atribuindu-i-se un înțeles mult prea extins, ocultismul este un fenomen apărut din antichitate și perpetuat în timp. O recentă apariție editorială este tocmai despre formele ocultismului de-a lungul vremii: Felix Fabart, Istoria filosofică și politică a ocultismului. Magie, vrăjitorie, spiritism și alchimie, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, București, Editura Herald, colecția „Quinta essentia”, 2018, 256 p. Într-o istorie a esoterismului și a științelor oculte, Jean-Paul Corsetti scria că „ocultismul a fost cînd în armonie cu însăși cunoașterea filosofică și spirituală a timpului, cînd în opoziție și perceput ca subversiv, ca suma fantezistă și greu de înțeles a unor divagații cu iz de pucioasă, destinate să invoce puterile malefice. În orice caz, el a adoptat moduri de exprimare variabile care trebuie să fie înțelese în funcție…

Simboluri, onomasofie, mitograme, cristale, Tarot, astrologie, Referențialul de Naștere, numerologie sacră, mandale, iată cîteva căi prin care Georges Colleuil propune autovindecarea oamenilor. Un parcurs fascinant, un joc al sensurilor și semnificațiilor, o privire globală asupra psihicului, toate reunite într-un creuzet alchimic.

„Îmi place ceea ce este simbolic”, obișnuia să spună Georges Colleuil, pe cînd avea doar zece ani. Cu siguranță nu știa atunci că simbolul este un termen, o imagine familiară în viața de zi cu zi, dar care, după cum spunea C.G. Jung, posedă conotații specifice, care vin în plus față de sensul convențional și evident. Nu știa nici că peste ani avea să scrie despre simboluri, despre funcția lor, despre Tarot, despre psihanaliză. Dar cine este Georges Colleuil? A studiat psihologia, filosofia și științele limbii la Universitatea din Nisa. A predat la Nisa și la Cannes, a înființat Asociația „Hommes de Parole”, este psihoterapeut, autor a mai multor cărți. Una dintre cărțile sale a fost recent tradusă în limba română: Funcția terapeutică a simbolurilor. Referențial, Mitogramă, Onomasofie, Blazoane, Tarot…, traducere din limba franceză de Doru Mareș, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, București, Editura Nemira, colecția „Philemon” – coordonator Lavinia Bârlogeanu, 2017, 296 p. Scriind despre Georges Colleuil, Lavinia Bârlogeanu remarcă afinitatea psihoterapeutului francez pentru C.G. Jung, pasiunea sa pentru simbol și deschiderea față de misterul spiritului, teme predilecte ale psihologului elvețian.

Studiile și cercetările lui Georges Colleuil sînt la confluența unor domenii diferite, unele bine conturate și acceptate în toate mediile (psihologie, psiahanaliză, filosofie, lingvistică, științe medicale), altele cu un contur aparent imprecis, respinse de raționaliști (simbologie, heraldică, alchimie, gnosticism, lumea viselor). „Din aceste vaste preocupări, scrie Lavinia Bârlogeanu, rezultă o cunoaștere integrată, coerentă, personalizată și extrem de convingătoare care favorizează pătrunderea pe calea simbolului, pentru a dezactiva marile simptome ce ne amenință parcursul cotidian și pentru a favoriza cunoașterea profundă a cauzelor suferinței, pentru a le destructura și a le depăși, pentru a ne vindeca și pentru a ne realiza ca ființe complete.” Pentru Georges Colleuil, simbolul călăuzește către unitate, remediază, reface unitatea lumilor separate, ne luminează calea: „Simbolul nu înlocuiește entitatea absentă, ci țese o legătură între mine și aceasta, îi poartă amintirea sau, mai degrabă, poartă amintirea…

Ediția realizată de Theodor H. Gaster, la puțin timp după primele descoperiri de la Qumran, ediția americanilor Robert Eisenman și Michael Wise, concentrate cu precădere pe manuscrisele și rulourile din grota 4, aduc sub ochii cititorilor texte de o neasemuită frumusețe, așa cum sînt imnurile, misterele și textele vizionare, aduc detalii prețioase despre iudaismul primului secol d. C., despre apariția creștinismului, despre atmosfera mesianică ce domnea în sînul poporului evreu.

Au trecut șapte decenii de la una din descoperirile arheologice care a stîrnit multă agitație în rîndul cercetătorilor iudaismului și al originilor creștinismului. Povestea este bine știută, în anul 1947, la Qumran, pe malul Mării Moarte, cîțiva păstori descoperă întîmplător o grotă în care erau cîteva vase de lut conținînd manuscrise care au înflăcărat imaginația celor dispuși să rescrie un capitol din istoria religiilor, deși editarea științifică a acelor manuscrise avea să întîrzie mult timp. Specialiștii în istoria religiilor erau interesați de cercetarea paleografică și de contextual istoric care generase aceste manuscrise și rulouri de piele; în 1952 au fost descoperite grotele 3 și 4, ultima fiind pentru experți cea mai însemnată descoperire de la Qumran; era un document cu accente iudeo-creștine. Documentul 4Q a fost transferat la muzeul Rockefeller din Ierusalimul de Est, la acea vreme controlat de Iordania, în vreme ce documentele din grota Q1 erau la Muzeul Israelului, din Ierusalimul de Vest, sub control israelian. După 1967, cînd evreii au ocupat Ierusalimul, editarea  rulourilor a stagnat. De fapt interesul autorităților statale, mai întîi iordaniene,

apoi israeliene, nu era grăbirea procesului de editare, ci temporizarea sa. Iordanienii creaseră o echipă internațională care să vizeze procesul de editare; în fapt echipa nu era internațională, nu funcționa ca o echipă, a trenat interminabil munca de editare. De partea cealaltă, cînd în 1986, profesorul Robert Eisenman, aflat la Ierusalim, a cerut permisiunea să vadă rulourile, i s-a răspuns că nu le va vedea în timpul vieții. Totuși din 1989 reprezentanții muzeului din Ierusalim au acceptat să fotocopieze rulourile și să le trimită cercetătorilor americani Robert Eisenman și Michael Wise; echipele celor doi au lucrat independent, au confruntat traducerile, rezultatele muncii lor fiind publicate în 1992 la Editura Element Books Ltd, Shaftesbury, Dorset, versiunea franceză trei ani mai tîrziu, la Librairie Artheme Fayard. De-a lungul timpului au existat mai multe încercări de a edita, fie și parțial Manuscrisele de la Marea Moartă;…

Citind cartea lui Jean d’Espagnet ne convingem încă o dată că totul în alchimie este enigmă; originile ei se pierd în noaptea timpurilor, pentru alchimia occidentală propunîndu-se mai multe surse, cum ar fi Mesopotamia, Egipt sau Islam. Dincolo de aspectul pur material, alchimia prezintă un fundal filosofic și spiritual, pentru că alchimia viza eliberarea omului de fatalitatea materială.

Magistrat și alchimist francez, Jean d’Espagnet (1564-1637) este cunoscut pentru operele sale esoterice: Le miroir des alchimistes, 1609; Arcanum Hermeticae philosophiae,1616, și Enchiridion Physicae Restitutae, 1623. De puțin timp, ultimele două titluri amintite mai sus au apărut în limba română: Filosofia antică restituită în puritatea ei. Opera secretă a filosofiei lui Hermes, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, București, Editura Herald, colecția „Quinta essentia”, 2018, 232 p. Filosofia antică restituită în puritatea ei debutează cu o pledoarie în favoarea filosofiei naturale, arătîndu-si admirația pentru școlile filosofice antice, fără a putea adera la vreuna dintre ele. Îi recunoaște lui Aristotel statutul de Părinte al Filosofiei, dar pe bună dreptate deplînge uitarea în care a căzut filosofia celor mai vechi decît Aristotel, cei care au vorbit primii despre natură, despre materia primordială. Vorbind despre crearea lumii, Jean d’Espagnet amintește un principiu, Hylam, aproape inaccesibil minții omenești, căci a precedat materia primordială, nu are corp, este mai mult o umbră vastă: „Dar mintea omenească nu ar putea concepe acest principiu imaginar decît visînd, iar imaginația noastră este incapabilă să-și reprezinte cu fidelitate acest haos, acest

sălaș al tenebrelor.” Jean d’Espagnet continuă scriind despre mintea ziditoare care a urzit și a început țesătura care a dus la crearea a două principii universale, unul formal și unul material, adică Cerul și Pămîntul. Cum au evoluat elementele? Întrebarea se justifică din perspectiva pe care o propunea Lucrețiu, anume că lucrurile sînt alcătuite din principii insesizabile; principiile care alcătuiesc sfera inferioară a Universului impure, umbre și fantome ale elementelor. Sînt enumerate cele patru elemente fundamentale (pămînt, aer, apă, foc) pe marginea cărora autorul face mai multe considerații inspirate din scrierile vechilor filosofi greci, dar vorbește și despre un al cincilea element, „un spirit eteric, incoruptibil, care este adus pe pămînt de către lumină și mișcare, reieșind din calitațile corpurilor celeste, care pregătește elementele pentru amestec și pentru a primi suflul vital, conservînd naturile individuale de la…

În călătoria omului către Dumnezeu există trei drumuri: ignoranța, drum pe care îl străbat toți, devoțiunea, hărăzită adevăraților îndrăgostiți, și înțelepciunea, pe care doar puțini o dobîndesc.

Despre sufism, Jean Chevalier spunea că a existat cu mult înainte de a fi desemnat prin numele său, denumirea de al soufi datînd din secolul al VIII-lea. De-a lungul secolelor, sufismul s-a conturat ca o tradiție, adică transmiterea unei înțelepciuni de oridine divină, dar este totodată perpetuare în timp și reînnoire neîncetată. Dintre fondatori și dintre reprezentanții vîrstei de aur a sufismului, amintim: Ibn Adham, Ibn Karrâm, Hallâj, Sohrawardî, Ibn Arabî, Rumi. Dar timp de secole sufismul i-a atras și continuă să o facă pe toți cei care doreau să primească revelația, să aprofundeze aspectul esoteric (bâtin). Printre aceștia se numără și Hazrat Inayat Khan (1882-1927), musulman indian, muzician și mare maestru sufi în Ordinul Chishti, în care a fost inițiat de maestrul său Sayyed Abu Hashim Madani. Nu a fost un autor prolific, dar una dintre cărțile sale a fost recent tradusă și în limba română: Pași pe cale, traducere din limba engleză de Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, 2018, 210 p. Pentru Hazrat Inayat Khan „mistica este esența și baza oricărei cunoașteri, fie ca știință, artă, filosofie, religie

sau literatură. Toate acestea sînt incluse în cadrele misticii.”  În viziunea sa, mistica este perspectivă asupra vieții, o perspectivă în care Dumnezeu nu este ceva abstract, ci este o realitate. Ce îi apropie pe un filosof, un înțelept, un mistic? Un filosof cunoaște natura și caracterul lucrurilor; un înțelept este cel care a fost discipolul vieții; un mistic este cel care comunică cu viața, cu împrejurările, cu lucrurile, cu ființele. Hazrat Inayat Khan nuațează, susținînd că filosofia se învață și că înțelegerea mai profundă a vieții face din cineva un filosof, în vreme ce mistica nu se predă și nu se învață. „Misticul își eliberează sinele cel adevărat, care din cauza iluziei se afla întemnițat în spatele minții și al corpului, ceea ce se numește un suflet pierdut, un suflet inconștient de adevărul mistic că mintea și…

Noaptea întunecată nu este numai o scriere mistică al cărei scop este redarea experienței sublime a plenitudinii inefabile a unirii cu Dumnezeu, dar este și o exemplară creație literară, scrisă într-un stil agreabil, presărat cu numeroase exprimări aparent contrastante: rază a întunericului, pace nedesăvîrșită, anxietate a iubirii, lumina întunecoasă.

Juan de Yepes y Alvarez (1542-1591), sf. Ioan al Crucii, este unul dintre cei mai cunoscuți teologi spanioli, prezent în toate marile dicționare și enciclopedii teologice și filosofice. Născut într-o familie săracă, orfan de tată din primele sale luni, Juan a fost încredințat de mamă unui centru de copii la Medina del Campo, unde timpuriu și-a arătat înclinațiile spre artizanat. Tînărul Juan a dovedit nu numai înclinație spre artizanat, ci și o extraordinară sensibilitate religioasă și artistică, remarcate de un binefăcător înstărit care a hotărît să-l trimită la studii la iezuiții din Medina del Campo, unde va primi o serioasă instrucție clasică, înainte de a intra în ordinul carmelitan, în 1563, după obiceiul vremii, luîndu-și numele de Juan de Santo Matia. A studiat apoi la Universitatea din Salamanca, în 1567 fiind hirotonisit preot. După ce o întîlnește pe Theresa de Avila, Juan de Santo Matia începe o asiduă muncă de reformare a ordinului carmelitan, în anul 1568 fondînd prima mănăstire a Ordinului Carmelitanilor Desculți, la Duruelo, în ținutul Avila, apoi la Alcala, ceea ce a stîrnit furia celor care

nu-i acceptau reformele, adversari care l-au încarcerat la sfîrșitul anului 1577. Nouă luni mai tîrziu evadează și devine rector al colegiului din Baeza, apoi vicar provincial al Andaluziei, pentru ca în 1588 să fondeze o nouă mănăstire la Avila. În anul 1591, Doria, un provincial ostil reformelor sale, îl revocă, redevenind simplu călugăr la Penuela, unde avea să moară la sfîrșitul lui 1591. Doi ani mai tîrziu, rămășițele sale părintești sînt mutate la Segovia. În 1675 este beatificat, canonizat în 1726, proclamat Doctor al Bisericii în 1926. Prima ediție a scrierilor lui Ioan al Crucii a apărut în 1618, în Alcada  de Henares, fiind reeditată un an mai tîrziu la Barcelona. Dintre scrierile sale cele mai cunoscute amintim: La subida del Monte Carmel, Cantico espiritual și En una noche oscura. Aceasta din urmă de puțin timp cunoaște și versiunea în limba…

Dialogurile despre globalizare și identitate, acasă și departe amintesc într-un anume fel de ceea ce René Guénon numea „stări multiple ale ființei”, pentru că sînt stări pe care le asumăm într-o lume solicitantă, într-o lume cu multiple provocări, cu așteptări.

De cîteva decenii, în multe dezbateri revin termeni precum mondializare, spiritualitate, globalizare, identitate, naționalism, patriotism, universalism, ecumenism, uniformitate, cosmopolitism, individuație. De cele mai multe ori acești termeni sînt contrapuși, de cele mai multe ori accentuat, ceea ce generează ample dispute, care în loc să lămurească lucrurile, le complică și mai mult. Sigur, par ireconciliabile mondializarea cu naționalismul, globalizarea cu identitatea. O recentă apariție editorială are în titlu chiar ultimii doi termeni menționați: Nicu Gavriluță - Ioan Holban, Globalizare și identitate românească. Dialoguri culturale, Iași, Editura Junimea, colecția „Dialog XXI”, 2018, 230 p. Ce-și propun cei doi în cartea lor de dialoguri? Își propun o arheologie spirituală care să (re)descopere un fond cultural străvechi, o regăsire a unui fond cultural comun religios, doresc redescoperirea unui filon spiritual care poate conferi suflet lumii globale. Dialogurile celor doi intelectuali sînt despre fundamentele culturale europene, despre mitologia indo-europeană, despre filosofia greacă, cultura romană sau despre creștinism. La origine au fost cincisprezece dialoguri televizate, acum transcrise și pentru cei care nu le-au putut urmări. „Noi credem, afirmă cei doi autori, cu tărie că adevărata integrare europeană nu o

putem face la modul profund, autentic și convingător doar în baza  unor acorduri politice, diplomatice, legislative și administrative. Ele sînt necesare dar nu suficiente. Adevărata integrare europeană o reușim doar atunci cînd ne regăsim rădăcinile culturale comune, în primul rînd pe cele religioase, creștine și chiar precreștine. Este vorba de celebrul fond spiritual (stră)vechi despre care a scris pagini minunate Mircea Eliade.” Fără încrîncenare, cu argumente, cu dorința de a se asculta unul pe celălalt, cei doi intelectuali ieșeni poartă dialoguri despre mitologiile și nostalgiile regăsirii de sine, despre fricile românilor, despre ură, despre simbolistica arborilor sacri (bradul, mesteacănul, stejarul, plupul și salcîmul), despre simbolistica animalelor sacre (lupul și ursul, cerbul, calul, cîinele, mielul și țapul), despre centru și provincie, despre balcanism. Omul balcanic și balcanismul sînt noțiuni prost percepute, cu trimiteri la un Fanar care nu…