Unul dintre cele mai cunoscute personaje ale mitologiei antichității elene este Ulise, a cărui viață nelipsită de peripeții și încercări a fost subiectul epopeii Odiseea, a lui Homer; încă din antichitate, Ulise a fost considerat de unele școli filosofice ca fiind modelul înțelepciunii și al virtuții: „Toate rătăcirile lui Ulise, dacă vrem să privim de aproape, nu sunt decât o vastă alegorie. Ulise este ca un instrument al tuturor virtuților pe care și l-a făurit Homer și de care se servește pentru a preda înțelepciunea: căci el detestă viciile care rod omenirea”, scria Heraclit din Efes. Peripețiile lui Ulise sunt grăitoare pentru concepția grecilor din vechime despre virtute; în rătăcirile sale pe mare, după ce este pradă furtunilor și valurilor mării timp de nouă zile, Ulise ajunge pe insula lui Calipso, cea care ascunde, nimfa care îi oferă găzduire, care l-a iubit și păstrat la ea timp de zece ani, după alte izvoare șapte ani sau chiar un an, intensitatea trăirii estompând cadrele strict temporale. Acolo Ulise întâlnește desfătarea, cade pradă asaltului lumii senzațiilor, plăcerii, dorințelor, pasiunii, deși în străfundul sufletului păstra dorința de a reveni în Itaca, acolo unde Penelopa țesea și destrăma așteptându-și iubitul soț, rătăcitor pe mare. Dar atracția pe care o exercita nimfa era prea puternică pentru ca Ulise să se desprindă de Calipso prin propria voință. Zeus l-a trimis pe Hermes, poruncindu-i lui Calipso să-l elibereze pe Ulise, să-l lase să plece, să-i dea lemn pentru a-și face o plută: „Ulise a avut multă greutate să se desprindă de nimfa cârlionțată pe lângă care existența avea oarecare dulceață”, notează Felix Buffiere.
Complexitatea unei relații, a unei întâlniri, a unei conviețuiri poate fi un subiect de carte doar dacă aduce în discuție ambele personaje, dincolo de diferența de notorietate dintre personaje. Fără a coborî prea mult în timp, secolul al XX-lea oferă asupra subiectului amintit câteva exemple demne de interes. Unul dintre acestea, conviețuirea dintre Vera Nabokov și Vladimir Nabokov, a fost subiectul unei recente cărți semnate de Aurora Liiceanu. Autoarea revine asupra temei așteptării ca alegere voluntară a unei persoane în noua sa carte Așteptarea Penelopei, Iași, Polirom, „Seria de autor Liiceanu”, 2019, 200 p. O carte despre așteptători, despre trei femei: Penelopa, soția lui Ulise, Hadley, prima soție a lui Ernest Hemingway, și Eszter, eroina lui Sandor Marai, dar și trei bărbați, Gatsby al lui Fitzgerald, Ariza, din Dragoste în vremea holerei, și Donald Keene. O carte despre așteptare ca alegere voluntară, despre așteptători, după cum îi numește autoarea. Dar cine sunt acești așteptători? Sunt cei care „au ales să aștepte și, analizându-le viața interioară în timpul așteptării, comportamentul, mi-am dat seama că așteptarea este un proces complex, în care așteptătorul se confruntă, ca într-o aventură, cu obstacole: ezitări, neliniști, tentația de a renunța, descurajări, presiuni externe și tristețe. Uneori e plin de optimism și speranță. […] Așteptarea pare să fie o realitate rezistentă la trecerea timpului, care-l însoțește permanent pe așteptător, chiar dacă viața sa de toate zilele merge înainte, curge și acest lucru îi salvează mințile.”
În rătăcirile sale pe mare, Ulise poartă în suflet dorul de Penelopa, de Itaca lăsată pentru a lupta în războiul troian, dar odată plecat trebuie să reziste cântecului dulce și chemărilor sirenelor: „Ulise lăudate, vino-ncoace,/Oprește vasul să ne auzi cântarea,/Căci nu vâsli vreun om pe-aici cu vasul/Vreodată fără să ne-audă glasul/Ca mierea de plăcut din gura noastră./Și cum ne-aude, oricine se desfată.” Întâmplările lui Ulise au fost tălmăcite de gânditorii antici, cei mai mulți considerând mitul sirenelor ca ispită a „cunoștinței”. În vestita sa lucrare, Stromate, Clement Alexandrinul își îndemna contemporanii să ocolească „această insulă funestă, acoperită de oseminte și cadavre, unde cântă o frumoasă curtezană, plăcerea.” Ulise întruchipează condițiile înțelepciunii și idealul perfecțiunii, dar pentru aceasta a trebuit să suporte legarea strânsă de catarg, iar tovarășii să nu poată asculta suavul glas al sirenelor…Încercările, tentațiile nu îl abat pe Ulise de la gândul că locul său este în Itaca alături de Penelopa: „De la ea a plecat, ca dintr-o patrie pentru a ajunge acolo (șederea la Calipso) și trebuie să revină la ea, în afara căreia nu se află adevărata înțelepciune. Vom avea evidența că această filosofie este Penelopa, când vom vedea pânza rând pe rând țesută și desfăcută de ea”, scria Eustathius, care compara țesutul cu înlănțuirea silogismelor. De cele mai multe ori, Penelopa este privită ca exemplu de fidelitate, de așteptare, deși așteptarea nu este nici obligatorie, nici necesară; paradoxal, Penelopa este liberă, putând oricând să înceteze să-l aștepte pe Ulise. Țese și destramă pânza așteptându-l pe Ulise și pentru a respinge numeroșii pretendenți, refuzând să cadă pradă seducțiilor noutății și tentațiilor superficiale: „Penelopa perseverează, cu siguranță, dar perseverența sa nu este o constanță mediocră care s-ar supune unei reguli: ea ocrotește iubirea sa în esența ei primă; ea face din patul său conjugal spațiul unei întâlniri iubitoare. Ea este răbdătoare, sigur, dar nu se închide într-o fixitate statică și prozaică”, scrie Michela Marzano. Despre Penelopa și așteptările sale s-a scris mult, deși nu tot atât de mult pe cât s-a scris despre rătăcirile lui Ulise. Acum, în plin avânt feminist, se scrie mai mult despre Penelopa, iar Aurora Liiceanu amintește scrierile lui Margaret Atwood sau Ludmila Ulițkaia. Penelopa nu mai apare doar ca soție așteptătoare, ci și ca femeie care a răspuns avansurilor unor pretendenți, deși nimeni nu a adus în discuție fidelitatea ei, fidelitatea aflată la întretăierea drumurilor între iubire și dorință, între tentație și încredere, între ispită și refuz. Dar despre fidelitate trebuie vorbit în spațiul în care se regăsesc ambii parteneri fără a renunța la propria autonomie, un spațiu al ospitalității sinelui și al primirii propriilor lipsuri, un spațiu de locuit, nu o stare înțepenită, ci un interval care oferă fiecăruia posibilitatea să fie viu și doritor.
Aurora Liiceanu scrie despre așteptarea îndelungată, despre prezența absenței, despre așteptări de 100 de zile, de douăzeci de ani, de cinci ani, de 51 de ani, 9 luni și 4 zile…Scrie despre tumultuoasa viață a lui Lou Andreas-Salomé, căsătorită cu Friedrich Carl Andreas, dar o căsătorie castă, „presărată cu multiple relații extraconjugale ale ei, ea fiind o aventurieră intelectuală mondenă”, iubită, muză și parteneră a unor bărbați celebri, ca Nietzsche, Freud, Rilke sau Wagner. Scrie despre Fermina Daza și Florentino Ariza, personajele lui Gabriel Garcia Marquez, despre iubiri ocazionale și multe femei în pat, dar doar una în suflet, despre așteptarea care nu poate să nu te ducă cu gândul la timp, la răbdarea ca pasiune pentru durata consimțită: „Trecutul, prezentul și viitorul sunt constructe ale minții umane pentru a ordona și simplifica lumea în care trăim, dar și pentru a înțelege viața. Timpul cosmic este același pentru oricine, dar timpul uman diferă de la om la om. Raportarea la timp, felul în care timpul modelează memoria și identitatea sunt realități ale interiorității, ele se construiesc în peisaje temporale proprii fiecărei persoane. Sunt rezultatul experienței individuale, subiective, a timpului”, scrie Aurora Liiceanu. A înțelege condiția umană înseamnă înainte de toate a reflecta asupra timpului, asupra timpului nașterii, al maturității și al morții. Ființa umană nu ajunge la ea însăși decât cu prețul efortului și al așteptării, al uceniciei și al repetiției pentru a atinge bucuria ca astăzi să fie mai departe decât ieri. De-a lungul acestui lung drum al existenței, omul cunoaște momente în care clipa este trăită pentru ea însăși, dincolo de nostalgii și regrete, speranțe și neliniști. Cezanne spunea ca pictorul pentru a prinde clipa trecătoare în deplina sa intensitate, trebuie să uite totul. A prețui răbdarea nu înseamnă a priva omul de frumoasa aptitudine de a trăi clipa, prezentul. Dacă omul pierde sensul răbdării el nu mai știe să trăiască timpul celuilalt, căci trăirea fiecăruia se modulează într-un chip particular, după temporalitatea fiecăruia. Doar veghetorii vor percepe aurora pentru că știu că nu sunt singuri…