Dincolo de suprafaţa calmă şi ordonată a filosofiei şi teologiei clasice, odată cu Renaşterea îşi face loc un discurs mai secret, mitic şi mistic, discurs care s-a afirmat devenind tot mai evident, discurs în care se întîlnesc prisca theologia, philosophia perennis, hermetismul, cabala şi alchimia.

Profesor emerit al Universităţii Paris IV-Sorbonne, laureat al marelui premiu pentru filosofie acordat de Academia franceză pentru ansamblul operei sale, Jean-Francois Marquet nu este autorul unei opere foarte întinse ca număr de titluri, ci al unei opere în care fiecare titlu este o piatră de fundament  pentru viitoare abordări. Cea mai recentă apariţie purtînd semnătura filosofului parizian este Philosophies du secret. Etudes sur la gnose et la mystique chretiennes (XVI-XIX siecles), Paris, Editions du Cerf, coll. "Patrimoines. Christianisme", 2007, 400p. De la bun început trebuie precizat că ne aflăm în faţa unei lucrări dificile, cu un limbaj tehnic, lipsit de metafore inutile, dificultatea lectorului român (şi nu numai!) fiind accentuată de cvasi-necunoaşterea autorilor asupra cărora se opreşte J-F. Marquet, cît şi a mediului intelectual în care s-au afirmat. Dintre autorii studiaţi de J-F. Marquet amintim pe Paracelsus, Guillaume Postel, Gerhard Dorn, Jakob Bohme, Athanasius Kircher, Jeanne Guyon, Swedenborg, Louis-Claude de Saint-Martin, Pierre Simon Ballanche, Franz von Baader. Un autor pe care îl întîlnim în multe studii ale cărţii este Paracelsus a cărui operă îi apare lei J-F. Marquet  "ca

o natură abundentă şi aproape de nerezolvat, ca o pădure mitologică brăzdată de impasuri şi populată de o obscură fermentare".  Filosoful francez găseşte că fructul este simbolul prin excelenţă al operei lui Paracelsus cu vădite reverberaţii pînă la Naturphilosophie din epoca romantică. Un autor care ilustrează exemplar posteritatea lui Paracelsus este Gerhard Dorn pentu care alchimia operativă se deschde către speculativa philosophia, ceea ce corespunde procesului interior prin care omul restabileşte propria unitate operînd conjuncţia celor trei elemente constitutive, spiritus, anima şi corpus, în care se regăsesc cele trei principii paracelsiene sulf, mercur şi sare. J-F. Marquet degajă structura comună a celor tei domenii (metafizică, operativ, interior) care se regăsesc în textul lui Dorn. În mod cert singurul autor studiat de J-F. Marquet cunoscut bine şi cititorilor români este Jakob  Bohme. Aici temele alese sînt dorinţă şi imaginaţie, teologie şi alchmie.…

Antoine Faivre este un ilustru cărturar francez dedicat exclusiv domeniului esoterismului. A fost mult timp şef al catedrei de Istoria curentelor esoterice în Europa modernă şi contemporană de la Ecole pratique des hautes etudes şi este autor al unor importante lucrări consacrate esoterismului şi teosofiei (Eckarthausen et la theosophie chretienne

În ultimii ani editurile din România au căutat să acopere cele mai variate domenii ale interesului cititorilor, accentul căzînd în mod evident pe domenii şi autori aflate cu ani în urmă sub cenzura ideologică. Unul dintre domeniile aflate sub asaltul editorial a fost cel al esoterismului. Evident, cu precizarea că între ceea ce au înţeles cei mai mulţi dintre editori şi adevăratul esoterism era o mare prăpastie. Dacă în sertarul fişelor pe domenii ale bibliotecilor, cel dedicat esoterismului este neîncăpător, în adevăr puţine apariţii editoriale în limba română pot fi subsumate domeniului esoterismului. O recentă traducere în limba română a unei remarcabile lucrări despre esoterism (Antoine Faivre, Căi de acces la esoterismul occidental, traducere din limba franceză Ion Doru Brana, 2 volume, Editura Nemira, colecţia "Poarta magică", 2007-2008) îi va descuraja pe mulţi să afirme că au citit pînă acum o lucrare despre esoterism. Antoine Faivre este un ilustru cărturar francez dedicat exclusiv domeniului esoterismului. A fost mult timp şef al catedrei de Istoria curentelor esoterice în Europa modernă şi contemporană de la Ecole pratique des hautes etudes şi este

autor al unor importante lucrări consacrate esoterismului şi teosofiei (Eckarthausen et la theosophie chretienne; L'esoterisme au XVIII siècle en France et en Allemagne; Mystiques, theosophes et Illumines au siecle des Lumieres; Toison d'or et Alchimie;). Recent, editura Nemira a oferit cititorilor români interesaţi de esoterism un regal: versiunea românească a celei mai importante cărţi a universitarului francez. Greu de rezumat, studiile lui Antoine Faivre nu-şi propun mai mult decît a deschide căi de acces către esoterismul occidental şi să găsesacă firul care ne aduce de la Hermes pînă la Guenon şi Abellio. Parcursul este trasat de reflecţii asupra noţiunii de esterism, de reliefarea surselor antice şi medievale ale curentelor esoterice moderne, de notaţii despre templul lui Solomon în teosofia masonică, despre "Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz", despre imaginarul cavaleresc, despre gnoză la Franz von Baader, despre teosofii, exerciţii de…

Cartea lui Jean Borella dedicată unui subiect deloc comod, apărută în momentul în care Papa Benedict al XVI-lea amintea că gnoza autentică este o dezvoltare a credinţei, este pledoarie pentru o reaşezare a discuţiilor despre gnoză

Termenul gnoză a fost ignorat cu desăvîrşire de dicţionarele româneşti pînă în 1989, atît în cele generale ale limbii române, cît şi în cele de filosofie. Ca şi în alte cazuri, el nu a fost recuperat temeinic nici după 1990, lăsîndu-l în zona ceţoasă, a termenilor vag definiţi care astfel ar suscita mai mult interes. Adevărat este că termenul gnoză nu a fost pe deplin acceptat de lumea filosofilor şi teologilor europeni, el fiind deseori contrapus adevăratei doctrine creştine, de multe ori considerîndu-se un paradox a vorbi despre gnoza creştină. O recentă apariţie editorială (Jean Borella, Problemes de gnose, Editons L'Harmattan, coll. "Theoria", Paris, 2007, 402 p.) caută să descifreze cîteva dintre spinoasele probleme ale gnozei. Ştiam de preocupările lui Jean Borella în domeniu din lucrările sale anterioare (La charite profanee şi Esoterisme guenonien et mystere chretien), dar şi din amplul interviu acordat de filosoful francez şi apărut în volumul nostru Sensul ascuns, Editura Cronica, Iaşi, 2005, interviu intitulat sugestiv Gnoza cere posibiltăţi ale inteligenţei care nu sînt egal prezente la toţi oamenii. La originile creştinismului,  gnoza şi gnosticismul erau cunoscute doar din

scrierile celor care le respingeau (Irineu, Iustin, Ipolit), care ofereau  însă ample citate din adversarii care trebuia respinşi. Pentru o bună perioadă de timp a fost singura sursă documentară. Totul pînă în 1945, cînd la Nag Hammadi, în Egipt, a fost descoperită o adevărată bibliotecă gnostică, semn că o întreagă comunitate gnostică folosea aceste texte. Care este însă raportul gnozei şi gnosticismului cu creştinismul? Ştiam din cartea despre Guenon ca Jean Borella nu era adeptul teoriei unui esoterism creştin, căci revelaţia creştină era accesibilă tuturor şi nu numai unui grup de iniţiaţi, unei elite secrete, deşi admitea că gradul de înţelegere a parabolelor era diferit. Teza lui Jean Borella că prin adevărata gnoză trebuie înţeleasă o cunoaştere a lui Dumnezeu, interioară şi salvatoare, îi impune o dublă misiune: a arăta prin ce creştinismul realizează adevărul gnozei, şi…

Pledoaria lui Jerome-Rousse Lacordaire este pentru a trece de la apologetica negativă la dialog, în climatul pe care îl cerea Papa Paul al VI-lea al, cel al clarităţii, dulceţii şi încrederii atît în virtutea propriului cuvînt cît şi în capacitatea de a primi de la interlocutor, privind către orizontul diversităţii drumurilor care duc către credinţă.

Apropierea celor doi termeni din titlu este de natură să surprindă, sau chiar să stîrnească reacţii negative. Ne grăbim să precizăm că am preluat titlul unei recente lucrări (Esoterisme et christianisme. Histoire et enjeux d'une expatriation, Paris, Editions du Cerf, coll. "Cogitatio fidei", 2007, 366 p.) purtînd semnătura unui teolog dominican - Jerome Rousse-Lacordaire. Profesor la Institutul Catolic din Paris, Jerome Rousse-Lacordaire nu este la prima lucrare ce abordează un subiect mai puţin studiat ( dar respins din plin!) în lumea catolică; în ultimii ani a semnat mai multe lucrări consacrate masoneriei: Rome et les franc-macons; Antimaconnisme; Jesus dans la tradition maconnique: rituels et symbolismes du Christ dans la franc-maconnerie francaise;Le Chevalier Rose-Croix, parfait macon et parfait chretien. Le grade de Rose-Croix et le christianisme primitif. Îmi amintesc cu plăcere că l-am avut partener de dialog - Secretul şi căile dificile de acces- pentru volumul Sensul ascuns. Dialoguri despre esoterism, Iaşi, Editura Cronica, colecţia "Arheologia spiritului", 2005, pp.182-188. Cînd se vorbeşte insistent despre esoterism ca de o "nesăbuinţă" faţă de raţiunea teologică, cînd Consiliul pontifical pentru cultură şi Consiliul pontifical

pentru dialog interreligios acuză esoterismul ca matrice a New Age, cînd esoterismul şi-a căpătat locul în cetatea academică, cînd un teolog ca Hans Urs von Bathasar vorbeşte despre "repatrieri" biblice şi creştine ale esoterismului, este limpede că teologii atenţi la discursul lumii nu se pot mărgini la a perora în van despre incompatibilitatea esoterismului cu lumea creştină. La originea demersului lui Jerome Rousse-Lacordaire sînt cîteva "verdicte" cuprinse în documentul pontifical Isus-Cristos, purtător de apă vie: o reflecţie creştină despre New Age. În acest document elaborat de cele două Consilii pontificale mai sus amintite, New Age este văzut ca o variantă contemporană a esoterismului occidental, matricea esenţială a gîndirii New Age bazîndu-se pe tradiţia esoterico-teosofică: " o tradiţie care s-a răspîndit din plin în cercurile intelectuale europene în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Se regăseşte îndeosebi în franc-masonerie, spiritism, ocultism…

Din legendele gradelor anterioare am văzut că învățătura masonică este prezentată sub forma unor alegorii în spatele cărora se află mituri fondatoare ale umanității care, prin adaptarea la specificul învățăturii masonice, devin mituri fondatoare ale masoneriei. Nu altfel stau lucrurile cu învățătura Cavalerului Crucii și al Trandafirului.

La aproape patru secole de la apariția sa, rozicrucianismul rămîne o mișcare culturală și spirituală enigmatică. Este și acesta un semn că avertismentele din deschiderea și din finalul scrierii Confessio Fraternitatis nu au răsunat în deșert:  "Nimic din ceea ce se află rostit și adus la cunoștință tuturor cu privire la fraternitatea noastră să nu fie judecat cu ușurătate și să nu fie socotit ca o născocire deșartă și cu atît mai puțin să nu fie primit ca și cînd ar fi doar o închipuire a noastră. Noi nu ieșim la vînătoare după avutul vostru născocind elixiruri mincinoase, ci dorim să vă facem părtași ai bunurilor noastre. Vă vorbim acum în pilde, dar (cînd va sosi clipa) vrem să vă aducem în fața unei  înfățișări, înțelegeri, mărturisiri și cunoașteri a tuturor  tainelor, cunoaștere care să fie dreaptă, simplă, ușoară și fără ascunzișuri". De vreme ce enigma a rămas aceeași pînă în zilele noastre, ne putem întreba: "cînd va sosi  clipa" dezvăluirii? Evident, o astfel de întrebare este un exercițiu retoric și prilejul deschiderii unei discuții despre unul dintre cele mai fascinante și spectaculoase grade ale Ritului Scoțian

Antic și Acceptat: Cavaler  al Crucii și Trandafirului. Manifestele fondatoare ale rozicrucianismului (Fama Fraternitatis, Confessio Fraternitatis și Nunta chimică a lui Christian Rosencreutz) au stîrnit o adevărată furtună în mediile intelectuale ale Europei apusene, dovedită de circulația și de interesul cu care erau lecturate și interpretate, cît și de abundenta literatură pe care au generat-o. Vastul curent hermetico-alchimic apărut în Renaștere nu urmărea doar restaurarea înțelepciunii antice, ci și reforma generală și radicală a tuturor instituțiilor religioase, sociale și culturale, într-un adevărat proces de renovatio a lumii occidentale. Fără a intra în detalii istorice care nu-și au locul aici, voi aminti doar că rozicrucianismul inițial a fost urmat de o vastă mișcare în secolul al XVIII-lea în care se remarcă sistemele Roza-Cruce de Aur și Roza-Cruce de Aur de Sistem Vechi. Dacă Roza-Cruce…

Moştenitoare a unor vechi tradiţii, masoneria a rezistat probei timpului pentru că a ştiut să regrupeze diversitatea, a cultivat pluralismul, alteritatea, toleranţa şi fraternitatea

În anul 1801 lua naştere, la Charleston, Supremul Consiliu al Suveranilor Mari Inspectori Generali de grad 33 pentru Statele Unite ale Americii. Un an mai tîrziu, tot la Charleston, s-a creat Supremul Consiliu al insulelor franceze ale Americii, avîndu-l drept Suveran Comandor pe contele Grasse-Tilly. În octombrie 1804, este fondat la Paris Supremul Consiliu al Franţei, sub conducerea lui Auguste de Grasse-Tilly, primul Suprem Consiliu european. Cele două veacuri trecute de la aceste pietre de hotar ale evoluţiei Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au dat o configuraţie stabilă valorilor iniţiatice şi filosofiei celor treizeci şi trei de grade ale sale. Într-o lucrare  care marca bicentenarul Supremului Consiliu al Franţei şi semicentenarul activităţii sale publicistice consacrate spiritualităţii francmasonice, Jean-Pierre Bayard omagiază Ritul Scoţian Antic şi Acceptat şi francmasoneria în ansamblu: „În timp ce societatea noastră pierde noţiunea de sacru, uită spiritualitatea în folosul unei cunoaşteri tehnologice în căutarea profitului, cîteva fiinţe caută cu disperare originea lor fiind însetate de repere, de probe irefutabile, de o arheologie riguroasă a gîndirii umane. Omul, neliniştit, ambiţionînd exactitudinea, caută să se liniştească. Francmasoneria înţelege

să replaseze omul în contact cu forţele sacre ale cosmosului pentru a-i reda armonia iniţială. Bogăţia sa rezidă în puterea simbolurilor sale care sînt eterne şi universale, care nu aparţin nici unei şcoli, nici unei religii, dar pe care fiecare societate o interpretează după o percepţie pe care o extrage din acest Centru tradiţional, fără origine umană!" Crearea acestei instituţii cu 33 de grade rămîne încă misterioasă, în ciuda numeroaselor lucrări semnate de redutabili istorici. 33 este un număr sacru, marcat de simbolism, prezent în multe tradiţii religioase. Denumirea de scoţian, aparent obişnuită la prima vedere, nu ascunde o realitate istorică indubitabilă. În 1930, Albert Lantoine, membru al Supremului Consiliu al Franţei, scria în prefaţa la cartea sa despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat că acesta este celebru, „celebru şi puţin cunoscut". S-au schimbat lucrurile în mod radical de atunci? S-au…