O instituţie cum este masoneria, care face din transmitere o problemă centrală şi una din condiţiile esenţiale ale legitimităţii sale, nu poate ocoli chestiunea originilor sale istorice. Este un domeniu delicat şi în egală măsură disputat, pînă în prezent precumpănind, cel puţin cantitativ, tezele susţinute de istorici care nu excelau nici în privinţa metodei, nici a rigorii.
Tezele preluate necritic, perpetuarea unor afirmaţii greu de dovedit, citarea aceloraşi surse şi citarea reciprocă între autori deficitari la capitolul discernămînt au creat un halou de legendă în jurul masoneriei, mult mai uşor de acceptat de cei puţin deprinşi cu exerciţiul critic. Nu este un secret că legenda, mitul se răspîndesc şi capătă „credibilitate” mai uşor decît cercetarea istorică făcută cu acribie, cu dorinţa de a îndepărta orice urmă care ar putea întreţine confuzia şi neclaritatea. Un exemplu care trebuie să dea de gîndit este cel pe care îl denunţă istoricul Robert Cooper într-o recentă carte despre Rosslyn, un subiect atrăgător pentru amatorii de legende. La Edinburgh există un impresionant număr de documente despre Rosslyn; în ultimele decenii au apărut numeroase cărţi despre această capelă, dar, fapt grăitor pentru o anume metodă de „cercetare”, în ultimii 20 de ani nimeni nu a cerut să le consulte; şi o spune Robert Cooper, cel care fost conservator-şef al Muzeului Marii Loji a Scoţiei!
Apropierea celebrării a trei veacuri de existenţă a masoneriei va stîrni un nou val de lucrări, va redeschide mai vechile dispute şi controverse în încercarea de a-i găsi urmele, rădăcinile într-un trecut cît mai îndepărtat şi cît mai greu de descifrat. Dacă despre începuturile masoneriei şi despre simbolismul şi dimensiunea sa iniţiatică s-a scris relativ mult, şi vorbim aici despre lucrări temeinice întemeiate pe adevărul istoric şi pe rigoarea cercetării simbolice dincolo de fantasme, s-a scris mai puţin despre fenomenele care au însoţit masoneria în primul său secol de existenţă, care a fost secolul Luminilor, Iluminismul fiind una din marile mişcări intelectuale europene.
În toate timpurile şi în toate locurile, sociabilitatea a fost o dimensiune a vieţii intelectuale, dar niciodată nu s-a manifestat cu atîta pregnanţă cum a făcut-o în epoca Luminilor. În epocă, unul din mijloacele de a-i identifica pe cei care se prezentau ca partizani ai Luminilor era participarea lor la activităţile grupurilor de sociabilitate luminată. Şi nu vorbim doar de Royal Society de la Londra, de Academiile regale sau provinciale sau de saloane, de sălile sau cabinetele de lectură care apar pe lîngă librării, ci şi de lojile masonice cu mult mai răspîndite decît formele de sociabilitate amintite. Născută la începutul secolului al XVIII-lea, acceptăm această dată ca apariţie instituţională certă a masoneriei moderne, speculative, masoneria s-a răspîndit repede în Anglia şi apoi în Franţa. „ Ca mişcare, afirmă Dena Goodman, francmasoneria poate da loc la multe interpretări, dar este sigur că loja era instituţia de sociabilitate cea mai populară în Europa secolului al XVIII-lea. Istoricii au reconstituit progresul său din Anglia către Spania, Ţările de Jos, Belgia şi Franţa, apoi spre nord şi est prin oraşele italiene şi germane. Ea ajunge pînă la Praga, Varşovia şi Sankt-Petresburg în est; pînă în Danemarca şi Suedia în nord. Ea trece Atlanticul pentru a ajunge în coloniile engleze, franceze şi spaniole. Membrii săi proveneau în toate păturile vieţii urbane: artizani, nobili, oameni de litere, oameni ai legii, comercianţi şi alţi reprezentanţi ai elitei urbane ştiutoare de carte. Cei care aderau la o lojă, ca şi cei frecventau saloane şi cabinete de lectură, lăsau la intrare propriul statut social şi politic pentru a participa la o sociabilitate fondată pe un nou ansamblu de reguli şi raporturi calificate ca „democratice” de anumiţi istorici. În sînul lojii, fraţii învaţă să folosească un limbaj unde predomină conceptele de „lumină”, „dreptate”, „libertate”, „egalitate”, şi mai ales „fraternitate”; citatul este din articolul consacrat termenului „sociabilitate”, din lucrarea Lumea luminilor.
Sociabilitatea secolului al XVIII-lea a cunoscut mai multe forme de manifestare, şi deşi nu aceasta este tema noastră, vom aminti cîteva dintre ele pentru a avea percepţia asupra orizontului cultural, intelectual şi social în care s-a afirmat masoneria. Aminteam de sălile de lectură unde cititorii puteau să se înscrie pentru trei luni, pentru şase sau 12 luni; ele nu promovau direct un gen de interacţiune socială, dar îşi deschideau porţile către publicul larg, cultivat, înscriindu-se în sfera discursului comun al Luminilor. Tot atunci prinde contur şi se răspîndeşte un ideal de urbanitate şi politeţe, un foarte popular periodic londonez, The Spectator, afirmînd că dacă Socrate a coborît filosofia din cer pentru a locui printre oameni, editorii se vor ambiţiona să scoată filosofia din cabinete şi biblioteci, din şcoli şi colegii, pentru a o aduce în cluburi şi alte adunări informale. În secolul al XVIII-lea instituţiile de sociabilitate luminată proliferau în întreaga Europă şi în coloniile din Lumea Nouă. Scrierile filosofilor şi gînditorilor politici îndemnau la crearea unei Republici a Literelor cosmopolită, în sensul frumos al termenului; era epoca în care tineri, uneori de condiţie modestă, dar fiind instruiţi şi avînd energia pentru a depăşi formele tradiţionale ale gîndirii şi sociabilităţii, înrădăcinate în familie, corporaţie, parohie, puteau crea locuri de întîlnire inspirate de valorile de reciprocitate şi de schimb, caracteristice Republicii luminate a Literelor, să difuzeze cunoştinţe, să facă din idealurile abstracte precum raţiunea, egalitatea şi autonomia, dificil de atins, idealuri concrete, într-un cuvînt să amelioreze societatea.
Printre noile forme de comportament social care deveneau parte integrantă a culturii luminate, masoneria era cea mai dificil de înţeles. Societăţi ritualizate ataşate ierarhiilor, lojile secolului al XVIII-lea evocau constant virtuţile şi meritele civice, egalitatea între oameni, necesitatea apropierii de filosofie şi de cultura Luminilor. Masoneria speculativă se naşte şi se răspîndeşte în Europa în contextul a ceea ce Paul Hazard numea Criza conştiinţei europene care a marcat sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea. Miturile şi povestirile fundării sale pun accent pe redeschiderea şantierului, pe construcţia Templului lui Solomon, simbol al armoniei regăsite între oameni. Pierderea sensului, cuvîntul pierdut, imposibilitatea de a comunica şi de a transmite cunoaşterea sînt cîteva din ideile care animă noua instituţie; o dovedesc legenda lui Hiram, căutările mitice ale urmele Artei Regale. Cînd hybris-ul, prin care vechii greci înţelegeau lipsa de măsură, a precipitat căderea Templului, a separat muncitorii care nu mai puteau să comunice şi să se pună de acord, lucrătorii Artei Regale voiau să înalţe un nou Templu, unii vedeau un nou Babel, dar unul al concordiei, al armoniei, în care comunicarea între fraţi să fie restaurată printr-un „limbaj al semnelor”, semne şi atingeri care permit masonilor să se recunoască drept fraţi.
Într-o Europă în curs de secularizare, dar încă traumatizată de confruntările confesionale ale secolelor precedente, proiectul noii instituţii căpăta un relief particular; cei care au participat la redactarea Constituţiei din 1723 erau legaţi de Royal Society şi de toleranţii favorabili deschiderii către „dizidenţii” protestanţi, dar şi către partizanii unei monarhii papiste; de altfel, în Anglia acelor vremuri nu exista un protestantism unic, ci protestantisme. Să ne amintim că pastorul James Anderson aparţinea bisericii presbiteriene scoţiene, un dizident în Anglia unde Biserica anglicană era atotdominatoare sau că Jean-Theophile Desaguliers, al treilea Mare Maestru al Marii Loji a Londrei era pastor anglican de origine hughenotă. Templul masonic devenea astfel locul privilegiat unde se întîlneau bărbaţi care în afara acestui cadru nu s-ar fi întîlnit vreodată. Dar să nu tragem concluzii pripite; deşi Constituţiile lăsau la vedere influenţa toleranţilor acceptul nu s-a făcut fără dificultăţi! Nu puţini vor fi cei care să-mi amintească primul articol al Îndatoririlor unui francmason aşa cum apar în Constituţii; îl voi cita eu: „Un mason este obligat, prin calitatea sa, să se supună legii morale, şi dacă înţelege corect Arta, el nu va fi niciodată un ateu stupid sau un libertin nereligios. Dar deşi în vremurile vechi, masonii au fost obligaţi în fiecare ţară să fie de religia acelei ţări sau naţiuni, oricare ar fi fost aceea, acum gîndim că este mai oportun să îi obligăm doar la acea Religie asupra căreia toţi oamenii sînt de acord, păstrîndu-şi opiniile proprii pentru ei înşişi. Aceasta înseamnă a fi un om bun şi iubitor de adevăr sau om de onoare şi cinste, indiferent de confesiunile sau convingerile religioase care îi deosebesc. Prin acestea Masoneria devine centrul unităţii şi mijlocul de a propovădui adevărata prietenie între persoane care atlfel ar fi rămas veşnic despărţite una de alta”.
Susţinătorii ideilor de toleranţă şi de acceptare a diferenţelor estimau că acordul asupra lucrurilor esenţiale autorizează dezacordul asupra accesoriilor; ei vedeau în raţiune, mai mult decît în Spirit, primul interpret al Scripturilor. Cei mai mulţi susţinători ai toleranţei, mă refer aici la Anglia, erau membrii ai Royal Society; sigur, istoricii mentalităţilor au urmărit îndeaproape acest fenomen al toleranţei care are întindere asupra vieţii intelectuale, politice, sociale, ecleziastice. Este îmbucurător să aflăm că la 1686, John Tillotson îi scria lui William Penn că s-a străduit totdeauna să menţină ca principiu de viaţă acceptarea celui care profesa o opinie divergentă faţă de a sa; astăzi poate ni se pare un fapt obişnuit, dar să nu uităm contextul la care ne referim. Pe de altă parte, să nu cădem în capcana acceptării fără examen critic a unor formulări care nu erau clarificate în epocă; toleranţa părinţilor fondatorii ai masoneriei era iniţial faţă de diversele curente care se revendicau din protestantism; nu se amintea nimic de alte biserici creştine, ca să nu vorbim despre alte confesiuni. De altfel în primele decenii referinţa la religia universală era o formulă sub care cu uşurinţă se regăsea creştinismul! Republica universală a masonilor, în sensul recreării concordiei între creştini, apoi a ştergerii divizărilor confesionale, a fost proiectul veacului următor, secolul al XIX-lea.
În contextul începutului de secol XVIII, propunerea de a opta pentru cel mai mic denominator religios sau spiritual comun, Marele Arhitect al Universului, era de o nobilă modernitate; sigur el nu putea înşela vigilenţa cercurilor ecleziastice sau ale detractorilor masoneriei. Şi cele două bule papale de excomunicare mergeau în aceeaşi direcţie: nu era acceptată ideea că o adunare poate reuni oameni din diverse ţări, avînd convingeri religioase diferite. Referinţa la Marele Arhitect al Universului, sub auspiciile şi în gloria căruia lucrează masonii, este o formulă suplă care permite o gamă de interpretări, care se poate adecva tuturor confesiunilor, deşi mai toţi comentatorii afirmă că majoritatea masonilor identifică Marele Arhitect al Universului cu Dumnezeul creştinilor. Societatea europeană a primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea avea anumite aşteptări, iar masoneria răspundea acestor aşteptări ale elitei europene şi făcea din Templu un laborator. Avîntul gradelor masonice de esenţă creştină şi cavalerească va crea şi spaţiul unui dialog interconfesional. Cadrul propus în lojă este cel al evitării oricărei provocări, este cadrul uceniciei asupra diferenţelor şi respectării lor, fără a renunţa la propriile valori. Semnificative în acest sens sînt demersurile lui Joseph de Maistre, „un conte sub acacia”, cum îl numea savantul Gilbert Durand; Joseph de Maistre pleda pentru atenuarea sensibilităţilor şi pentru apropiere, la acea vreme principala dispută fiind între catolici şi protestanţi. Erau primii paşi care arătau că masoneria era nu numai un laborator în care membrii se recunoşteau ca alter ego şi se percepeau ca fraţi, era şi un observator al mizelor secolului Luminilor şi al liniilor de forţă şi de fractură care îl traversau.
Secolul Luminilor a fost caracterizat ca unul al dezvoltării fără precedent a culturii mobilităţii şi călătoriei, fie ea de agrement, de negoţ, călătorii diplomatice, căutarea urmelor arheologice, rătăcirea aventurierilor sau călătoria filosofică. În cîmpul sociabilităţii loja masonică se afirmă ca o micro-societate unde pot fi experimentate noi raporturi sociale, noi moduri de organizare. Masoneria a fost poziţionată de cei dinafară în marginea spaţiului profan, poate şi pentru că era în opoziţie radicală cu acesta: ea opunea haosului profan ordinea spaţiului-timp fraternal, individualismului care fragilizează şi destramă îi opunea legătura socială de un nou tip. Trimisă în noaptea societăţilor secrete în vreme ce ea reunea fii luminii, tolerată mai curînd decît recunoscută, masoneria a lucrat în tăcere afirmîndu-se ca o şcoală a virtuţilor. Într-un secol în care formele de sociabilitate caută să obţină o recunoaştere publică, Ordinul masonic revendica excelenţa socială şi morală, propunînd o fraternitate universală într-un spaţiu cu geometrie şi geografie variabile. Arta Regală trebuie să reunească fraţi, reprezentanţi demni ai diverselor pături sociale, dar prin aceasta nu s-a urmărit niciodată deschiderea prea largă a porţilor templului, în aşa fel încît confreria să se bucure de respect. Sînt mărturii că în primele decenii, în cazul în care membrii lojii considerau că dacă accesul unui profan, devenit de acum frate, nu a fost o alegere tocmai potrivită, acela nu ajungea maestru.
Am amintit în mai multe rînduri că toleranţa despre care vorbim astăzi cu o anume lejeritate s-a constituit în timp în urma unui dificil exerciţiu al acceptării. Unii poate vor fi surprinşi să afle că în Statutele şi Regulamentele Respectabilei Loji Perfecta Sinceritate constituită la Orientul Marsilia, în 13 septembrie 5767, A L, se stipulează că „profanii care ar avea nefericirea să fie evrei, negri sau mahomedani nu trebuie să fie propuşi”. Pare straniu să laşi evreii în afara Templului lui … Solomon! În timp, ideile iluministe ale egalităţii între oameni şi precumpănirii valorii şi virtuţii peste rasă şi confesiune vor da lojilor fundamentul legăturilor între cei egali.
Într-un secol marcat de revoluţii sociale şi politice, de schimbări violente, s-a afirmat o nouă instituţie cu valenţe iniţiatice, care propunea un nou model de convivialitate, de sociabilitate, de comuniune, de toleranţă. Au apărut laboratoare în care comunitatea fraternă elabora ordinea pornind de la haos, concordia şi armonia raporturilor fraterne în opoziţie cu antagonismele care sfîşiau lumea profană. Părinţii fondatori ai masoneriei i-au căutat un trecut mitic, iar cînd nu l-au găsit l-au „inventat”, în sensul frumos al cuvîntului; ne-au lăsat însă cîteva mituri fondatoare, şi este suficient să amintim legenda lui Hiram, construcţia şi reconstrucţia Templului lui Solomon, care fac liantul universal al masoneriei create acum aproape 300 de ani. Ne-au lăsat, pentru a relua o frumoasă formulare aparţinînd celui amintit deja, Joseph de Maistre, „un paşaport pentru lumină” care să definească apartenenţa la Republica universală a francmasonilor. Dar tot ei ne-au dat şi înţelesul profund al masoneriei: un sistem particular de morală, învăluit de alegorie şi ilustrat de simboluri!
Taguri: iluminism, masonerie, sociabilitate, templu