Jean-Marie Ragon de Bettignies (1781-1862), membru al Marelui Orient al Franţei, era considerat de contemporani unul dintre cei mai instruiţi masoni ai secolului al XIX-lea; este autor al mai multor cărţi, pe care le-am amintit atunci cînd, tot în această rubrică, am făcut cîteva notaţii despre o altă carte a sa apărută tot la Editura Herald: Masonerie ocultă şi iniţiere hermetică. Nu cu multă vreme în urmă, Editura Herald a publicat o nouă traducere din scrierile lui Jean-Marie Ragon: Ortodoxie masonică. Istorie. Rituri. Doctrine, colecţia „Historia”, traducere Gabriel Doru Avram, 2011, 336 p.

Istoria masoneriei este un subiect controversat în care se împletesc adevăruri şi legende, cele din urmă precumpănind, cu atît mai mult cu cît masoneria nu a lăsat niciodată prea multe dovezi ale evoluţiei sale; în lipsa lor, atît cei din afară, cît şi cei dinlăuntru au dat frîu liber imaginaţiei, fabulaţiei, haloul de legendă fiind mai uşor de acceptat de cei puţin deprinşi cu exerciţiul critic. Cartea lui Ragon este scrisă într-o epocă în care în istoria masoneriei erau încă multe necunoscute, de aceea unele afirmaţii ale autorului trebuie privite cu unele rezerve, în timp ce altele dau dovada unei nebănuite actualităţi. Astfel, mult discutata şi disputata trecere de la operativ la speculativ în masonerie găseşte la Ragon un răspuns care cu siguranţă i-ar plăcea mult şi lui Roger Dachez: „Lucrătorii în construcţii nu aveau şi nici nu puteau avea pretenţia de a fi iniţiaţi în mistere. Doar scriitorii neiniţiaţi au fost aceia care, de la renaşterea iniţierii, spre sfîrşitul secolului al XVII-lea, au conferit acestor confrerii de masoni operativi o importanţă mult mai mare decît acea a profesiei lor. Aceşti autori neîndemînatici, ca să folosim un eufemism, au avut succesori care, dispreţuind luminile timpului, care înaintează şi dezvăluie, merg pe acelaşi drum al rătăcirii, adică cu spatele la lumină, orbecăind prin aceleaşi tenebre, continuînd să confunde lucrările de zidărie cu lucrările masonice”. El acreditează astfel ceea ce avea să afirme şi Roger Dachez cu cîţiva ani în urmă, anume că ordinul masonic „datează doar din anul 1717”; cîţi nu se vor îngîndura şi supăra că „doar din anul 1717”! În cîteva cărţi de dată recentă, reputatul istoric al masoneriei, Roger Dachez, este tranşant asupra datei naşterii masoneriei speculative, termenul folosit de el fiind inventarea: 24 iunie 1717; încercările de a găsi masoneriei un trecut legendar nu trebuie blamate în totalitate, ele nu trebuie acceptate şi însuşite, ci doar raportate la dorinţa masonilor din primele decenii ale veacului al XVIII-lea de a coborî originile noii instituţii cît mai mult în timp, chiar către timpurile imemoriale, negura timpurilor. Erau semnele unui anume romantism!

Cartea lui Ragon este deopotrivă o istorie a începuturilor masoneriei, dar şi o prezentare a riturilor de perfecţie. Găsim informaţii utile despre primele decenii ale masoneriei în Anglia, Franţa, Germania sau Scoţia, despre răspîndirea gradelor, fapt pe care Ragon îl judecă cu multă asprime, în opinia sa acestea fiind rodul unei „fabuloase minciuni” care „duce astfel nomenclatura la un număr de treizeci şi trei de grade” (trimiterea la numărul gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat fiind evidentă); dar Ragon era la fel de virulent şi cu alte rituri de perfecţie şi cu gradele conferite de acestea: „Nu avem oare sub ochii noştri, ca dovadă a acestui adevăr, minunatul exemplu dat masonilor înţelepţi de vechea şi respectabila lojă a Celor nouă surori de la Paris, ai cărei membri, care s-au succedat după 1769, nu au purtat şi nu poartă în continuare decît simplul cordon de maestru? A fost singurul obiect vestimentar cu care se împodobeau un Helvetius, un Lalande, Court de Gebelin, Benjamin Franklin, Voltaire şi alţi iluştri fraţi care, doar cu această piesă ornamentală masonică, valorau mai mult decît toţi fraţii de grad 33, 90 sau 93 de astăzi”. Probabil una dintre cele mai virulente diatribe îndreptate împotriva riturilor, a gradelor care s-au succedat primelor trei grade masonice. Ragon nu vede în gradele înalte decît un amestec, un eclectism de secrete templiere, nereuşite alcimice, speculaţii mistice, totul pentru a satisface orgolii şi goana după senzaţional. El oferă la un moment dat, discutînd despre sistemele masonice din Germania, exemplul lui Zinnendorf, care după ce acceptă  să fie iniţiat cavaler templier constată că acea structură nu lucra regular, se retrage şi … înfiinţează un nou sistem cu nouă grade! De cîte ori nu s-au divizat diverse structuri pe astfel de considerente? Credem că lectura lui Ragon asupra ritrurilor de perfecţie este una răuvoitoare, că nu a înţeles succesiunea gradelor cu învăţămintele lor. Masoneria, totuşi, nu se limitează niciunde la primele trei grade! Fără a împărtăşi cîtuşi de puţin opiniile lui Ragon asupra Riturilor, traducerea lucrării autorului francez este binevenită pentru cei care sînt interesaţi de istoria începuturilor masoneriei, dar şi de cunoaşterea altor opinii decît a celor care „glorifică” sistemul gradelor de perfecţie.