Viviane Starck prezintă cîteva elemente alchimice care marchează ritualurile primelor trei grade: ucenic (cabinetul de reflecţie, călătoriile şi probele), companion (cele cinci călătorii, steaua înflăcărată, Shiboleth), maestru (legenda lui Hiram, moartea şi învierea, de la opera la negru la opera la roşu).

Orice discuţie despre alchimie începe cu o coborîre către străvechile sale origini, care par a fi cele ale artei făurarilor chinezi de acum mai bine de trei milenii î. Hr; orice încercare de apropiere de alchimie cu mijloacele ştiinţei sau raţiunii moderne va adînci neînţelegerea, va trimite alchimia într-o zonă a obscurului, a falsităţii, poate chiar a şarlataniei. Cine vrea să afle adevărul despre alchimie va trebui să coboare într-un univers istoric îndepărtat, o va încadra în contextul epocilor succesive şi în locuri diverse, va accepta că la începuturile civilizaţiei cunoaşterea îmbrăca o formă religioasă şi mistică, deopotrivă. Pasionată de simbolismul alchimic, Viviane Starck ne propune un itinerar al descoperirii unui patrimoniu esoteric de o nebănuită bogăţie: L’allegorie alchimique dans la loge symbolique du R.E.A.A., Valence d’Albigeois, Editions de La Hutte, 184 p. Înţelegerea alchimiei este cu neputinţă în afara cunoaşterii scrierilor cîtorva înaintaşi; Viviane Starck îi aminteşte pe Zosim din Panopolis, autor productiv al literaturii alexandrine hermetiste, Maria Evreica, unul din fondatorii alchimiei, Avicenna, medic, filosof care s-a preocupat de alchimie, Hermes Trismegistos, personaj mitic, presupus autor al celebrei Tabula

Smaragdina/Tabla de smarald, Roger Bacon, unul din marile spirite ale secolului al XIII-lea, Arnauld de Villanova, filosof şi alchimist, autor al celebrului tratat Rosarium philosophorum, Ramon Llull, filosof preocupat de armonizarea culturilor arabă, ebraică şi creştină, Nicolas Flamel, alchimist celebru, Basile Valentin, cunoscut pentru cartea Cele 12 chei ale filosofiei, sau Paracelsus, alchimist, filosof şi medic ale cărui intuiţii în medicină sînt valorificate şi astăzi. Doar evocarea acestor nume descurajează pe oricine vrea să caricaturizeze alchimia; să amintim că una dintre cele mai strălucite minţi ale secolului al XX-lea, Carl Gustav Jung, afirma că secretul filosofiei alchimice, şi cheia sa ignorată veacuri de-a rîndul, constă în existenţa funcţiei transcendente, în metamorfoza personalităţii. Scopul prim al alchimistului era obţinerea Pietrei filosofale printr-o succesiune de transmutaţii alchimice; „alchimia este astfel arta transformărilor evolutive; aceste transmutaţii sînt de ordin spiritual: este vorba…

În ansamblul ei, cartea lui Jean-Emile Bianchi este o convingătoare pledoarie pentru frumusețea simbolică a Ritului Scoțian Antic și Acceptat, pentru necesara revenire la Tradiție, pentru o viață trăită în bucuria și libertatea lucrurilor adevarate. Pledoaria autorului nu este nicicum pentru un desuet paseism, ci pentru o viață în care autenticul să fie cel care primează.

Tradiția este unul dintre conceptele folosite tot mai intens, dar pe cale să-și piardă înțelesurile originale, profunde. Unul dintre motive ar putea fi impasul în care se află științele umane și cele sociale. Succesivele valuri de reducționism ale unui postmodernism prost înțeles erau pe punctul de a lăsa științele despre om fără...om! După frumoasele vremuri în care disciplinele reunite în trivium erau armonios însoțite de cele din quadrivium, asistăm la o înlocuire a lui voces cu res, adică a vocilor cu lucrurile. Gilbert Durand considera că umanitatea a parcurs trei mari etape explicative: teologică, metafizică, pozitivistă. Cum nu putem alege epocile, inutil să insistăm că aparținem celei pozitiviste. În sensul prim al cuvîntului, în inima tradiției se află ideea de a transmite, de a încredința, dar a transmite nu în sensul de a comunica, așa cum a informa nu are același înțeles cu a ști. Asistăm pe plan global la o criză a transmiterii, nu doar la una care privește componenta religioasă, ci la toate componentele demersurilor spirituale autentice. Cei mai mulți dintre contemporanii noștri ignoră căutarea adevărurilor eterne sau a învățăturilor primordiale. Jean-Emile Bianchi încearcă să ne

apropie de virtuțile unei căi inițiatice tradiționale, în cartea sa L'eveil spirituel sur la voie des symboles, Editions Ivoire-Clair, coll. "Les Architestes de la Connaissance", 2010, 332 p. O umanitate fără Tradiție, susține Jean-Emile Bianchi, este o umanitate pierdută, ruptă de rădăcinile spirituale, o umanitate rătăcitoare. În opinia sa, una din instituțiile care păstrează legătura cu tradiția primă este Ritul Scoțian Antic și Acceptat. Respectat și practicat în litera și spiritul sale, Ritul este păstrător și purtător al gîndirii tradiționale cu valoare sacră. În forma sa exterioară, el se exprimă prin simboluri, mituri și legende, și cuprinde un ceremonial stabilit de ritual. Spiritul Ritului este transmis printr-un lanț neîntrerupt al regularității. Pentru Jean-Emile Bianchi Tradiția percepe omul ca fiind centrul privilegiat unde se întîlnsc influențele cerești și pămîntești, omul constituind punctul între…

Fără a împărtăşi cîtuşi de puţin opiniile lui Ragon asupra Riturilor, traducerea lucrării autorului francez este binevenită pentru cei care sînt interesaţi de istoria începuturilor masoneriei, dar şi de cunoaşterea altor opinii decît a celor care „glorifică” sistemul gradelor de perfecţie.

Jean-Marie Ragon de Bettignies (1781-1862), membru al Marelui Orient al Franţei, era considerat de contemporani unul dintre cei mai instruiţi masoni ai secolului al XIX-lea. Este autor al mai multor cărţi, pe care le-am amintit atunci cînd, tot în această rubrică, am făcut cîteva notaţii despre o altă carte a sa apărută tot la Editura Herald: Masonerie ocultă şi iniţiere hermetică. Nu cu multă vreme în urmă, Editura Herald a publicat o nouă traducere din scrierile lui Jean-Marie Ragon: Ortodoxie masonică. Istorie. Rituri. Doctrine, colecţia „Historia”, traducere Gabriel Doru Avram, 2011, 336 p. Istoria masoneriei este un subiect controversat în care se împletesc adevăruri şi legende, cele din urmă precumpănind, cu atît mai mult cu cît masoneria nu a lăsat niciodată prea multe dovezi ale evoluţiei sale; în lipsa lor, atît cei din afară, cît şi cei dinlăuntru au dat frîu liber imaginaţiei, fabulaţiei, haloul de legendă fiind mai uşor de acceptat de cei puţin deprinşi cu exerciţiul critic. Cartea lui Ragon este scrisă într-o epocă în care în istoria masoneriei erau încă multe necunoscute, de aceea unele afirmaţii ale autorului trebuie privite cu unele rezerve, în timp ce

altele dau dovada unei nebănuite actualităţi. Astfel, mult discutata şi disputata trecere de la operativ la speculativ în masonerie găseşte la Ragon un răspuns care cu siguranţă i-ar plăcea mult şi lui Roger Dachez: „Lucrătorii în construcţii nu aveau şi nici nu puteau avea pretenţia de a fi iniţiaţi în mistere. Doar scriitorii neiniţiaţi au fost aceia care, de la renaşterea iniţierii, spre sfîrşitul secolului al XVII-lea, au conferit acestor confrerii de masoni operativi o importanţă mult mai mare decît acea a profesiei lor. Aceşti autori neîndemînatici, ca să folosim un eufemism, au avut succesori care, dispreţuind luminile timpului, care înaintează şi dezvăluie, merg pe acelaşi drum al rătăcirii, adică cu spatele la lumină, orbecăind prin aceleaşi tenebre, continuînd să confunde lucrările de zidărie cu lucrările masonice”. El acreditează astfel ceea…

André Kervella precizează că aşa cum a studiat personalitatea lui André-Michel de Ramsay, în care a văzut un personaj major al istoriei francmasoneriei, aşa va face şi cu Etienne Morin, care, asemenea predecesorului, nu a fost nici un decident nici un creator de ritualuri

Astăzi în lume sînt practicate mai multe rituri masonice; de departe, cel mai cunoscut şi mai răspîndit este Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. A apărut instituţional la începutul secolului al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii, răspîndindu-se repede în lojile masonice din Europa. Începuturile Ritului Scoţian Antic şi Acceptat ascund încă multe nedumeriri; nu puţini vor fi căzut în capcană şi vor fi crezut că Ritul are rădăcini în Scoţia, cînd astăzi se ştie că denumirea de scoţian a fost aleasă pentru a sublinia o anumită...vechime; de altfel, Robert Strathern Lindsay, Mare Secretar General al Supremului Consiliu al Scoţiei, scria, în 1957, că „Scoţia nu este leagănul nici al Gradelor Ritului, nici al Ritului ca sistem”; ritul s-a constituit în forma ritului de perfecţie, cuprinzînd 25 de grade, în deceniile 4-6 ale secolului al XVIII-lea, în lojile franceze, la puţină vreme după constituirea masoneriei speculative (24 iunie 1717), a ajuns în teritoriile franceze de peste mări, apoi în Statele Unite ale Americii, pentru ca la începutul secolului al XIX-lea să fie re-adoptat în Franţa, iar apoi să fie îmbrăţişat de masonii de pe vechiul continent;

cel care a avut Patenta (astăzi pierdută, pe care puţini au văzut-o) a fost masonul francez Etienne Morin, considerat încă de mulţi masoni americani drept „Patriarhul Ritului Scoţian”. Iată, aşadar, cîteva subiecte care încă mai caută un răspuns; este ceea ce şi-a propus André Kervella în cartea  Rite Ecossais Ancien et Accepté. L’effet Morin. Prestige d’un homme, genèse d’un système, Groslay, Editions Ivoire-Clair, 2010, 354 p. André Kervella este un nume binecunoscut în rîndul specialiştilor în istoria masoneriei; dintre cărţile sale amintim: Aux origines de la Franc-maçonnerie française (1689-1750), exilés britanniques et gentilshommes bretons, 1996; La Maçonnerie écossaise dans la France de l’Ancien régime. Les années obscures (1720-1755), 1999; La Passion écossaise, 2002; Réseaux maçonniques et mondains au siècle des Lumières,2008; Le Chevalier Ramsay, une fierté écossaise, 2009; Le Mystère de la Rose Blanche. Franc-maçons…

Întreaga lecţie a gradului de maestru secret poate fi citită şi ca o pledoarie pentru a evita fructele universale ale vanităţii, care nu numai că ne împiedică să progresăm, dar ne privează de bucuria de fi noi înşine

Ritualul gradului de maestru încheie seria gradelor acordate într-o lojă albastră, dar el este urmat într-o frumoasă şi firească succesiune de gradul de maestru secret, primul din seria gradelor lojii de perfecţie, iar ceremoniile puse în operă de  Supremul Consiliu al Suveranilor Mari Inspectori Generali de Grad 33 şi Ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România reamintesc în acest fel nu numai o înlănţuire a gradelor prin numerotaţia lor, ci mai presus de toate dovedesc că Ritul Scoţian Antic şi Acceptat dezvoltă o amplă învăţătură simbolică şi ritualistică peste care timpul nu aşază patina, ci dimpotrivă îi dezvăluie nebănuite deschideri către spiritualitate. În deschiderea ţinutei lojii de perfecţie candidaţilor li se spune că nici un grad nu învaţă o singură lecţie. Această afirmaţie poate fi citită şi într-o altă cheie: nici un grad nu se învaţă într-o singură lecţie! Stau mărturie biblioteci întregi despre gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, fără ca aceasta să descurajeze un nou autor să se aventureze în cîmpul cunoaşterii convins că trăirile şi lecturile sale vor duce către noi interpretări ale unui simbolism care nu încetează să ne descopere noi faţete,

noi înţelesuri. Loja este drapată în doliu şi lacrimi, iar membrii lojii sînt cufundaţi în tristeţe, deopotrivă pentru moartea Maestrului Hiram, pentru pierderea cuvîntului, dar şi pentru că umbra apăsătoare a norilor întunericului, ambiţiei , fanatismului şi ignoranţei încearcă să acopere strălucirea inteligenţei creatoare. Insemnele pe care candidaţii le-au primit pe parcursul iniţierii (laurul - simbol al nemuririi şi al virtuţilor apoloniene, măslinul - simbol al păcii, pom binecuvîntat din care erau sculptaţi heruvimii din Sfînta Sfintelor din Templul lui Solomon, şi nu în ultimul rînd cheia de fildeş - cea care deschide calea iniţierii, cea care deschide accesul la o stare, la un lăcaş spiritual, la o treaptă de iniţiere) sînt însă semne ale speranţei că prin răbdare, perseverenţă, sinceritate, devoţiune (cîteva din virtuţile care le sînt amintite în ritual) vor…

Folosind arhive ale unor mari loji franceze, ale Supremelor Consilii de grad 33 din Statele Unite ale Americii, Jurisdicţiile de Nord şi de Sud, manuscrise aflate în colecţiile Bibliotecii Naţionale a Franţei, Guy Chassagnard reuneşte date şi evenimente ale masoneriei franceze, engleze, americane şi, în măsura informaţiilor, din alte ţări

Istoria masoneriei este în continuare subiect de dispută, autorii raportîndu-se la diferite momente pe care le asimilează fenomenului masonic în înţelesurile sale acceptate după 1717, an luat ca referinţă pentru începuturile oficiale ale masoneriei speculative. Guy Chassagnard, cunoscut pentru cîteva lucrări anterioare (Le Petit dictionnaire de la franc-maçonnerie; La franc-maçonnerie en Quercy; Aux sources du Rite Ecossais Ancien et Accepté – prezentată pe acest site, în martie 2009) încearcă să acopere o lacună în lucrările masonice şi anume să prezinte cronologic, în limita informaţiilor avute, istoria ordinului masonic de la origini pînă în zilele noastre, în lucrarea Les Annales de la franc-maçonnerie ou Acta Latomorum, Paris, Editions Alphée, 2009, 720 p. A avut ca model cartea lui Claude Antoine Thory Acta Latomorum, ou Chronologie de l'Histoire de la Franche Maçonnerie française et étrangère, publicată în 1815. Acum două secole Thory afirma că "este imposibil a scrie o istorie generală a franc-masoneriei, bazată pe date şi fapte autentice". Folosind arhive ale unor mari loji franceze, ale Supremelor Consilii de grad

33 din Statele Unite ale Americii, Jurisdicţiile de Nord şi de Sud, manuscrise aflate în colecţiile Bibliotecii Naţionale a Franţei, Guy Chassagnard reuneşte date şi evenimente ale masoneriei franceze, engleze, americane şi, în măsura informaţiilor, din alte ţări. Primele informaţii ţin de perioada operativă, începuturile fiind plasate, cum altfel?, cu 4000 de ani înainte de Cristos, an care marchează adevărata lumină, autorul amintind că Etienne Morin a primit la Paris o Patentă "în a 27 zi a celei de a şasea luni a anului Adevăratei Lumini 5761", adică 27 august 1761 în era vulgară/profană, anul lumină începînd la 1 martie. De  ce această coborîre în timp? Pentru că James Anderson, autorul Constituţiilor de la 1723, afirma că: "Adam, primul nostru părinte, creat după chipul lui Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului, trebuie să fi avut înscrise în inimă Ştiinţele Liberale, în mod deosebit Geometria", iar Willam Preston (1742-1818) considera că "Fodarea masoneriei…

E multă vreme de cînd oameni clarvăzători şi sinceri cred că pentru Biserică şi francmasonerie nu există decît o singură cale posibilă: cea a colaborării voluntare şi a edificării cetăţii temporale şi spirituale

Iată şi partea a II-a a interviului cu Jean-Jacques Gabut. Puteţi citi prima parte aici: Jean-Jacques Gabut: Ritul Scoțian Antic și Acceptat - o construcție spirituală fondată pe armonie și frumusețe (partea I) Francmasonul - "un soldat al universalului şi al eternului" Bogdan Mihai MANDACHE: Naşterea masoneriei simbolice a fost un fenomen complex în care s-au împletit influenţe venind dinspre ordinele cavalereşti, dinspre masoneria operativă, dinspre redescoperirile pe care le-a făcut Renaşterea (hermetism, alchimie, gnoză, cabală, arta memoriei). Dvs. spuneţi că francmasoneria este un creuzet; care sînt elementele din a căror combinare (ars combinatoria) a rezultat un ordin iniţiatic ce se revendică din Tradiţie? Jean-Jacques GABUT: Eu cred că este vorba de trei curente fondatoare şi de un „transmiţător"; cele trei curente sînt: masoneria operativă de la care a împrumutat simboluri şi ritualuri, asociaţiile religioase monastice şi ordinele cavalereşti, care însă nu trebuie limitate doar la ordinul Templierilor. Exegeza mosonologică recunoaşte rolul de transmiţător jucat de un al patrulea curent sau mai curînd sursă care a venit să irige creuzetul noii masonerii născînde: cel al artei hermetice a memoriei.

David Stevenson a arătat importanţa pe care o avea în Scoţia această artă a memoriei, în acelaşi timp cu hermetismul şi alchimia, împreună contribuind la „construcţia hermetico-alchimică" a diferitelor grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. David Stevenson crede că lojile existente deja în secolul al XVII-lea, lojile unde dominau încă „operativii", ar fi putut fi într-un anume sens adevărate „temple ale memoriei". Această artă a memoriei care ne vine din antichitatea greco-romană este o extraordinară disciplină a spiritului care ar fi găsit în practica riguroasă a ritualurilor, impuse drept criterii ale autenticei masonerii, un gen de debuşeu natural, de supravieţuire acceptată. Punîndu-şi problema originii masoneriei speculative, Frances A. Yates, autoarea unei lucrări remarcabile despre arta memoriei, sugera că arta memoriei „ar putea fi sursa reală a mişcării hermetice şi mistice care foloseşte nu arhitectura reală a masoneriei operative , ci…

Adevăratul secret al Templului este de a fi disimulat în sînul Ordinului, doar pentru iniţiaţi, o adevărată gnoză specific templieră.

Întrucît dialogul cu Jean-Jacques Gabut este amplu, voi publica acest interviu in două părţi, urmînd ca cea de a doua parte să apară peste cîteva zile. Jean-Jacques Gabut (născut pe 9 august 1934, la Chalon-sur-Saone), a făcut studii de drept, dar optat pentru cariera jurnalitică, domeniul în care a început să lucreze de la 20 de ani. A lucrat ca reporter, şef de serviciu şi redactor-şef pentru grupurile „Progres", „Dauphine Libere" şi „Lyon-Matin"; de asemenea a condus două posturi de radio: „Happy Radio" şi „Fun Radio". A predat  la Şcoala franceză a ataşaţilor de presă şi la Universitatea Jean Moulin din Lyon. A făcut parte din marele juriu  al concursului de absolvire a Şcolii naţionale de la Saint-Cyr. A fost preşedinte şi animator al mai multor asociaţii cu scop umanitar sau filantropic sau cu caracter civic. Pentru îndelungata activitate publicistică, de formator al unor generaţii de jurnalişti, pentru activitatea civică, dar şi pentru cea de fost combatant în Algeria, Jean-Jacques Gabut a primit mai multe distincţii ale Republicii Franceze: Cavaler al Legiunii de Onoare, Ordinul Naţional al

Meritului, titular al Crucii Combatantului, madalia comemorativă a Algeriei, medalia Recunoştinţei Naţiunii, medalia de onoare a Adunării Naţionale, medalia de aur a Senatului. Autor a numeroase conferinţe, studii ( în revistele Historia, Temoin, Points de vue initiatiques) şi cărţi despre esoterism, francmasonerie, tradiţii iniţiatice, istoria religiilor. Dintre cărţile sale amintim: Lyon magique et sacré, histoires et mystères d'une ville, éditions de Borée, 1994; La magie traditionnelle, éditions Dangles, 1999; Les survivances chevaleresques dans la franc-maçonnerie du rite écossais ancien et accepté, éditions Dervy, 2004; Eglise, religions et franc-maçonnerie, éditions du Cerf, 2005; Les symboles de la franc-maçonnerie, éditions Dervy, 2008. Calea privilegiată către Cunoaștere Bogdan Mihai MANDACHE: Una din tendinţele erei post-moderne, marcată de un avînt fără precedent al tehnicii, este încercarea de redescoperire a vechilor tradiţii, a esoterismului începuturilor; cu siguranţă este vorba şi de o încercare de a compensa ariditatea unei…

Cartea lui Guy Chassagnard caută pe baza documentelor din arhive să dea un răspuns întrebărilor pe care încă le suscită trecutul scoţian. "Afacerea Scoţiană rămîne deci de urmărit...atît de o parte a Atlanticului, cît şi de alta. Pentru lucrătorii masoni, misiunea nu este terminată; pentru cercetătorul, curios de istorie, ea este încă de întreprins".

În ultimele decenii au apărut numeroase lucrări care şi-au propus să abordeze Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, dar mai toate au făcut-o din perspectiva ritualului şi a simbolismului. Într-o recentă carte (Aux souces du Rite Ecossais Ancien et Accepté, Paris, éditions Alphée, 2008) Guy Chassagnard sondează originile Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, prin prisma unor evenimente care i-au avut ca protagonişti pe Etienne Morin şi contele Auguste de Grasse-Tilly. La 27 martie 1762, Etienne Morin părăsea Franţa pentru insulele franceze din America, avînd în bagaje o panoplie de grade, cu care avea să înfiinţeze o Societate a Masonilor liberi şi acceptaţi cît şi un Ordin al Suveranilor Prinţi ai Secretului Regal, adică un Rit de perfecţie. După patru decenii, la 4 iulie 1804, contele Auguste de Grasse-Tilly debarca la Bordeaux, avînd asupra sa o patentă acordată la Charleston prin care era autorizat să pună bazele, în insulele franceze şi în alte locuri, a unui nou rit, cel scoţian antic şi acceptat. "Cum s-a trecut în cîţiva ani de la Etienne Morin la contele Auguste de Grasse-Tilly? Cum

Ritul de Perfecţie s-a făcut Scoţian? Prezenta lucrarea are ca scop să răspundă, în toată simplitatea, la aceste două întrebări", arată Guy Chassagnard în prefaţa cărţii sale. După o scurtă incursiune istorică explorînd începuturile masoneriei speculative, Guy Chassagnard abordează primele încercări de constituire a ritului de perfecţie, dar şi sensul termenului de scoţian aplicat gradelor înalte. Între 1733 şi 1762 documentele epocii menţionează apariţia primelor grade de perfecţie: maestru scoţian, prinţ de roza-cruce, cavaler al orientului, maestru secret, ales al celor nouă, cavaler al vulturului şi al pelicanului, cavaler kadosch; în privinţa denumirii de "scoţian", istoricii  nu lasă loc echivocului: Scoţia nu are nici un merit în constituirea gradelor înalte, denumirea fiind aleasă pentru a da o aură de vechime noului rit. De la apariţia Ritului Scoţian Antic şi Acceptat în Europa, patenta lui Etienne Morin nu a încetat să intrige istoricii masoneriei;…

Dorinţa lui Jean-Claude Mondet a fost aceea de a sublinia succesiunea gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, şi de a arăta că multitudinea de comentarii despre masonerie în general, şi despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat în particular, departe de a le slăbi dezvăluind ceea ce ar trebui să rămînă ascuns, nu poate decît să le îmbogăţească oferind noi piste de interpretare şi noi teme de reflecţie.

Fără a fi o editură cu pronunţate preocupări în domeniul literaturii masonice, editura Rocher oferă cititorilor bucuria lecturii unor lucrări scrise din dorinţa de a înlătura tenebrele şi de a duce lumina acolo unde se cere. Cu ani în urmă, am citit, editate de Rocher, mai multe lucrări, printre care cartea lui Jean Ferré: Dictionnaire des symboles maçonniques, cea a lui Julien Behaeghel: Symboles et initiation maçonnique, sau remarcabila Encyclopédie du compagnonnage, realizată de Jean-Francois Blondel, Jean-Claude Bouleau şi Frederick Tristan. Cu puţin timp în urmă, am primit o nouă lucrare a editurii Rocher: Jean-Claude Mondet, La maîtrise parfaite. Etude des degrés de Perfection du Rite Ecossais Ancien et Accepté, 2008, 416 p. Ca şi despre primele trei grade, şi despre cele ale perfecţiei, s-a scris mult în ultimele decenii, fiecare nouă carte încercînd să aprofundeze domeniul în care lucrările anterioare au deschis noi şantiere de investigat. După ce în anii precedenţi a publicat, la aceeaşi editură, trilogia La Première Lettre, consacrată primelor trei grade: L'Apprenti au Rite Ecossais Ancien et Accepté (2005), Le Compagnon Ecossais (2006) 

şi Le Maître Maçon Ecossais (2007), Jean-Claude Mondet face o lectură a ritualurilor gradelor lojilor de perfecţie. Cele mai multe lecturi ale ritualurilor se limitează la descrierea şi la istoricul lor, ca şi la explicaţia morală, aspecte deloc neglijabile, dar insuficiente pentru a da seamă de ceea ce se ascunde dincolo de vălul sub care se disimulează adevărurile eterne. De aceea Jean-Claude Mondet vrea să treacă pragul exoterismului pentru a privi individul în intimitatea sa şi progresul său, ceea ce este/ar trebui să fie elementul propriu unui ordin iniţiatic. Înainte de a trece la substanţa gradelor lojii de perfecţie, Jean-Claude Mondet găseşte util să se oprească asupra cîtorva noţiuni, care mai necesită explicaţii. Dintre acestea autorul insistă asupra unui grup de noţiuni: corp, suflet, spirit; după o succintă privire istorică asupra acestor termeni, autorul insistă pe spiritualitate, care nu trebuie văzută îngust doar…