Întrucît dialogul cu Jean-Jacques Gabut este amplu, voi publica acest interviu in două părţi, urmînd ca cea de a doua parte să apară peste cîteva zile.

Jean-Jacques Gabut (născut pe 9 august 1934, la Chalon-sur-Saone), a făcut studii de drept, dar optat pentru cariera jurnalitică, domeniul în care a început să lucreze de la 20 de ani. A lucrat ca reporter, şef de serviciu şi redactor-şef pentru grupurile „Progres”, „Dauphine Libere” şi „Lyon-Matin”; de asemenea a condus două posturi de radio: „Happy Radio” şi „Fun Radio”. A predat  la Şcoala franceză a ataşaţilor de presă şi la Universitatea Jean Moulin din Lyon. A făcut parte din marele juriu  al concursului de absolvire a Şcolii naţionale de la Saint-Cyr. A fost preşedinte şi animator al mai multor asociaţii cu scop umanitar sau filantropic sau cu caracter civic. Pentru îndelungata activitate publicistică, de formator al unor generaţii de jurnalişti, pentru activitatea civică, dar şi pentru cea de fost combatant în Algeria, Jean-Jacques Gabut a primit mai multe distincţii ale Republicii Franceze: Cavaler al Legiunii de Onoare, Ordinul Naţional al Meritului, titular al Crucii Combatantului, madalia comemorativă a Algeriei, medalia Recunoştinţei Naţiunii, medalia de onoare a Adunării Naţionale, medalia de aur a Senatului. Autor a numeroase conferinţe, studii ( în revistele Historia, Temoin, Points de vue initiatiques) şi cărţi despre esoterism, francmasonerie, tradiţii iniţiatice, istoria religiilor. Dintre cărţile sale amintim: Lyon magique et sacré, histoires et mystères d’une ville, éditions de Borée, 1994; La magie traditionnelle, éditions Dangles, 1999; Les survivances chevaleresques dans la franc-maçonnerie du rite écossais ancien et accepté, éditions Dervy, 2004; Eglise, religions et franc-maçonnerie, éditions du Cerf, 2005; Les symboles de la franc-maçonnerie, éditions Dervy, 2008.

calea privilegiată către Cunoaștere

Bogdan Mihai MANDACHE: Una din tendinţele erei post-moderne, marcată de un avînt fără precedent al tehnicii, este încercarea de redescoperire a vechilor tradiţii, a esoterismului începuturilor; cu siguranţă este vorba şi de o încercare de a compensa ariditatea unei vieţi în care mijloacele tehnicii iau locul comunicării, a căutării dincolo de suprafaţa lucrurilor. Pe acest fundal se vorbeşte tot mai mult de iniţiere, de un trecut care de cele mai multe ori nu poate fi dovedit; miraculosul exercită o forţă de atracţie nebănuită. Proliferează false ordine cavalereşti, se acordă titluri lipsite de orice acoperire, totul într-o vădită căutare de legitimitate a Tradiţiei. Dincolo de aceste căutări sortite nu numai eşecului, ci şi ridicolului, mai există ordine iniţiatice tradiţionale?

Jean-Jacques GABUT: Pentru mine, francmasoneria este un ordin iniţiatic şi tradiţional fondat pe fraternitate. Ordin înseamnă că francmasoneria nu este o societate oarecare de obedienţă profană. Cuvîntul ordin o leagă în mod automat de vechile ordine religioase cu care francmasoneria operativă era în contact strîns ( îndeosebi  Ordinul Templului, Ordinul Benedictinilor sau al Cistercienilor, cel al Ospitalierilor Sfîntului Ioan, cel al Sfîntului Lazăr de Ierusalim). Aceasta înseamnă deopotrivă că acest ordin, universal şi atemporal, este de esenţă „indefinibilă şi absolută” şi că el depăşeşte totalmente lumea lucrurilor tranzitorii şi trecătoare.

Cu siguranţă, prin „iniţiere” francmasoneria se situează pe un plan de autentică spiritualitate, dar se distinge net de religii pentru că nu impune nici o dogmă nici o „Revelaţie”. Temenul de ordin defineşte mai bine ceea ce este masoneria decît termenul britanic de „Craft”, care trimite mai mult la „meserie” şi care nu ţine seamă de toate aporturile vechilor tradiţii (religiile misterelor, alchime, cabală, hermetism creştin) care fac din francmasonerie o „arcă păstrătoare” a Tradiţiei primordiale. Ceea ce atrage astăzi tinerii către francmasonerie este caracterul său de cale privilegiată către Cunoaştere, de spiritualitate deschisă şi de căutare liberă, distingîndu-se de religii prin absenţa dogmelor sau a adevărurilor impuse.

Esoterismul pe care îl vehiculează îi dă tocmai acest caracter de cale privilegiată, dar de cele mai multe ori el este descoperit de iniţiat după intrarea sa în Ordin. Ritualurile nu sînt, fără îndoială, un element atractiv a priori.  Minunatul instrument pe care îl reprezintă şi incontestabila lor utilitate nu sînt descoperite de noii fraţi decît a posteriori.

Cît despre pretinsa influenţă în mediile politice şi sociale, aceasta a pierdut mult din atracţie, chiar dacă unele obedienţe o revendică în folosul lor. Această influenţă care a constituit o adevărată „deviere” a Ordinului la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi în timpul primei jumătăţi a secolului al XX-lea, este din fericire considerată din nou în francmasonerie ca un fenomen care ţine doar de angajamentele individuale ale fraţilor şi nu de angajamentul obedienţelor şi chiar mai puţin al Ordinului în ansamblul său.

- Sînteţi autorul unei lucrări bine primită despre originile cavalereşti ale masoneriei speculative. Studiind cavalerismul, despre care se ştie bine că nu ne-a lăsat multe informaţii, dar şi începuturile masoneriei, cufundată şi ele în negura timpurilor, v-aţi aflat în faţa…exactitudinii pseudo-adevărului, a efemerului. V-aţi apropiat de ce spunea Unamuno: nu avem intuiţia eternului întrucît îl căutăm în istorie!

- A reuni cavalerismul şi masoneria într-un studiu global, este a priori straniu. Ce raporturi pot fi între arta constructorilor şi arta războinicilor, distrugător prin esenţă, chiar dacă este transcendat de un ideal spiritual? Şi totuşi cine nu vede că în cavalerism ca şi în masonerie, istoria este neputincioasă în a determina originile, în a justifica evoluţiile şi comportamentele, să precizeze obiectivele fundamentale?

Probe scrise? Nu există sau sînt foarte puţine. Ce cavaler, dacă exceptăm genialele afabulaţii ale lui Cervantes, a scris despre trecutul său cavaleresc? Care mason al începuturilor a povestit experienţa sa iniţiatică înaintea metamorfozei masoneriei moderne sub semnul Luminilor şi cu viziunea impusă de neo-umanism? Istoricul lumii profane nu se interesează niciodată de aspectele „exterioare” ale istoriei. Cel mai des el ignoră schema filosofică ce se ascunde în spatele vălului istoric. Istoricul masoneriei nu face decît să urmeze aceeaşi cale. Recent profesorul scoţian David Stevenson a avut curajul să denunţe „ghettoul” istoriei masonice şi prejudecăţile istoricilor tradiţionali, arătînd că în spatele vălului pe care l-a ridicat se ascund încă multe mistere.

Aceste mistere sînt cele care mă interesează, mistere pe care le putem pătrunde nu prin metoda clasică de investigare în arhive – ele sînt cvasi-inexistente! – ci prin raţionament analogic, prin intuiţie, prin coroborări între fapte certe, reale, dar şi între realităţi mai subtile, atingînd rituri şi mituri, simboluri, gîndirea subterană esoterică, „piatra ascunsă” a înţelepţilor. Nu pretind să fac operă de istoric; eu fac apel în adevăr la realităţi spirituale care depăşesc cel mai adesea conceptele de timp şi spaţiu, realităţi care, dincolo de formele cunoscute şi repertoriate de istorie, desenează ca o arhitectură secretă. O tramă nevăzută unind gîndurile prin mituri.

Ordinul masonic în transcierea sa în „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat” nu s-a născut ex nihilo în secolul al XVIII-lea. Nu este creaţia, mai mult sau mai puţin ingenioasă, mai mult sau mai puţin stranie, a creierelor înceţoşate practicînd un sincretism abscons. Dimpotrivă este, şi o pot atesta, de la gradul 1 la cel de-al 33-lea, o construcţie spirituală fondată pe armonie şi frumuseţe. O construcţie răbdătoare, inteligentă, aducînd celor care îi trăiesc etapele, o viziune uimitoare, exaltantă a lumii şi a creării sale de Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului. Mulţi factori, multe influenţe s-au conjugat pentru a ajunge la acest magnific edificiu.

S-a vorbit de influenţa operativă sau corporativă; de cea a masonilor de Meserie, strămoşi indirecţi ai Masoneriei oficiale din secolul al XVIII-lea  şi este adevărat că este reală, că ea este profundă, pentru că masonii zis „speculativi”au reluat toate simbolurile, toate ritualurile şi toate instrumentele îndepărtaţilor lor companioni.

S-a vorbit de asemenea de influenţa religioasă şi este adevărat că aceasta s-a manifestat de-a lungul secolelor pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Biblia nu a încetat să inspire ritualuri, să furnizeze referinţe, cuvinte de trecere, mituri şi legende ale diferitelor grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

Nimeni însă nu a încercat să expliciteze şi să analizeze în profunzime cel de-al treilea curent inspirator al masoneriei scoţiene: curentul cavaleresc.

adevăratul secret al Templului: gnoza specific templieră

- Aminteaţi că ordinul cavaleresc nu a lăsat multe urme scrise, evident sub forma mărturiilor directe, căci despre ordinele cavalereşti s-a scris mult, inclusiv în epocă. Ne aflăm în prezenţa unei împletiri între istoric şi mitic din care analistul lucid trebuie să deceleze ceea ce este credibil de fabulos. Dacă instituţii iniţiatice de dată mai nouă revendică pentru o anume legitimitate în ochii contemporanilor un trecut îndepărtat, putem vorbi cu certitudine de o anume filiaţie şi în ordinea ritualistică?

- Unde s-a născut cavalerismul? În adevăr originile sale nu au încetat să fie subiectul unor controverse. Dacă pînă de curînd s-a admis că originile sale existau în sînul triburilor germanice, acum cunoaştem mai bine cavalerismul druidic născut în inima civilizaţiei celtice şi care a dat naştere cavaleriei mitice a regelui Arthur şi a Mesei Rotunde, cea a căutării Graalului. Dar pînă acum s-a studiat foarte puţin o altă formă de cavalerism care a cunoscut un mare avînt în vechea Persie, el inspirîndu-se din învăţătura spirituală a zoroastrismului. Cavalerismul germanic poate fi strămoşul unei prime forme războinice şi feudale, cavalerismul celtic apropiindu-se mai mult de misiunea sa: de a apăra văduva şi orfanul, de a proteja săracii, pe cei slabi, oprimaţii, de a se supune legilor onoarei şi probităţii. Cînd s-a produs fuziunea între cele două ordine nu ştim; cavalerismul mistic al Mesei Rotunde a avut viaţa cea mai lungă inspirînd ordinele cavalereşti născute pentru a  apăra pelerinii şi a apăra Pămîntul Sfînt. Despre cavalerii din secolele al XII-lea şi al XIII-lea s-a spus că ar fi „arhetipurile de războinici înalt spiritualizaţi” (Leon Gautier), „vîrful ierarhiei în ordinul uman” (Victor-Emile Michelet), „una dintre cele mai frumoase bijuterii ale spiritului uman” (Paul Arfeuilles).

Victor-Emile Michelet vorbea de un secret care ar veghea asupra ordinului cavalersc; nu ţinea de organizarea ordinului, de ceremonial, de ritualul a cărui finalitate este de ordin pur moral. Secretul stă în originile mitice ale ordinului, în legenda lui Merlin, a lui Arthur şi a Mesei Rotunde, în misterul sîngelui lui Isus şi al celui care l-a cules Iosif din Arimathia, personaj de un straniu mister. Iosif ar fi adus Graalul şi ar fi încredinţat cavalerilor păzitori ai Mesei Rotunde acest vas sacru conţinînd lichidul iniţierii, acest vin al tuturor căutărilor iniţiatice pe care îl regăsim în cina din Cana, în ambrozia vechilor zei greci, în soma vechilor perşi. Acest vin de care tuturor căutătorilor Cunoaşterii le este sete, dar pe care puţini ştiu să-l găsească. În căutarea din ciclul arthurian, nici Gauvain, nici Perceval nu-şi vor atinge scopurile pentru că nu ştiu să pună întrebarea fundamentală. Singur Galaad va şti, el este modelul tipului de călugăr-cavaler. Nici Lancelot, nici Gauvain, nici Perceval nu vor ajunge la ţelurile lor căci ei nu urmăresc decît o căutare terestră. Galaad nu încarnează nici frumuseţea, nici forţa, nici măcar credinţa, el încarnează deasupra tuturor mila, fără de care, spunea sfîntul Pavel, toate operele lumii sînt zadarnice.

Ce au descoperit cavalerii cruciaţi în îndepărtatele pămînturi ale Orientului? O altă lume cavalerească, care le-a precedat-o pe a lor cu cîteva secole. Cu mult înaintea lui Francisc I, regele Cyrus al II-lea a fost un rege-cavaler. Cavaleria călugărilor-soldaţi a fost mai mult o moştenitoare decît o novatoare. Înţelegem acum mai bine ce au putut învăţa şi descoperi cavalerii cruciaţi în Orient, şi nu numai de la cavalerii Islamului ci şi de la creştinii orientali, nestorieni, gnostici, mistici ce deţineau secrete ignorate de occident. Henri Corbin vorbea de „cavaleri incognito” atingînd aici poate inima enigmei existenţei unui cavalerism esoteric ascuns, un cavalerism ceresc evocat de altfel în căutarea Graalului. Henri Corbin era cu adăvărat persuadat că a existat o filiaţie între esoterismul islamic şi esoterismul occidental datorită ordinelor cavalereşti. El vorbea de acelaşi spirit eshatologic care anima cele două curente gîndind că există poate o „imaginaţie” – în sensul de idei-imagini – comună, întîlnindu-l în acest sens pe René Guénon care vorbea de Tradiţia primordială. Se poate vorbi de acelaşi spirit eshatologic, cu atît mai mult cu cît temelor lăncii şi spadei, esoterismul şiit adaugă referinţe explicite la simbolismul păsării Phoenix, la soare şi lună. Phoenixul, pasărea focului, pasăre alchimică prin excelenţă, care se consumă şi renaşte este legătura între Orient şi Occident, şi a devenit mai tîrziu un simbol central al gradului de Cavaler Roza-Cruce al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat.

La început simplificate, ritualurile cavalereşti au devenit în timp mai bogate, în cele din secolele XII-XIV aflîndu-se elemente preluate în ritualurile iniţiatice ale francmasoneriei tradiţionale de rit scoţian. În schimb, dispariţia progresivă a vechilor ordine a făcut ca ordinele subzistente astăzi să devină simple „cluburi creştine” foarte închise care nu cunosc decît un ritual foarte epurat în care sensul sacrului a dispărut în cea mai mare parte. Oraţia lui Guillaume Durand este revelatorie pentru caracterul iniţiatic al intrării în Ordinul cavaleresc. Evocîndu-i pe Ioan Botezătorul, pe David şi pe Iuda Mecabeul, ceremonialul cere să se acorde noului cavaler forţe „pentru a apăra credinţa şi dreptatea”, care să îi permită o sporire a credinţei sale, a speranţei sale şi a milosteniei sale exaltîndu-i virtuţile sale de umilinţă, de perseverenţă şi de supunere. Toate acestea le regăsim în ritualurile înaltelor grade scoţiene de la al patrulea la cel de-al 30-lea grad. Dar mai ales i se cere cavalerului să se dezbrace de vechiul om cu manierele sale de a acţiona şi să îmbrace haina omului nou, care este fraza cheie a oricărui proces iniţiatic.

- Dintre ordinele cavalereşti cel care se bucură de o atenţie deosebită, fie şi datorită devierilor din ultimul secol, sau prezenţei explicite în gradul de cavaler Kadosh, este cel al templierilor. Care este rolul acestui ordin în constituirea masoneriei speculative?

- Este important a înţelege, contrar unor idei răspîndite, că Templul nu a fost singurul ordin cavaleresc susceptibil a întreţine, pe pămîntul sfînt, legături privilegiate cu toate mişcările esoterice orientale. Este indubitabil că Templierii au jucat un rol cheie, un rol de neînlocuit – alături de masonii operativi cu care nu au încetat să colaboreze pe şantiere – în schimburile făcute în Orient. Templierii rămîn, mai mult decît alţii, în centrul cercului concentric de unde s-au propagat în Occident atîtea curente esoterice noi ieşite din tradiţiile hermetice şi gnostice adunate în creuzetul oriental. Aceasta se datorează acestui esoterism care va găsi în inima ordinului un teren  de primire favorabil. Este sigur că nu toţi templierii erau „iniţiaţi” şi că doar unii dintre ei aveau acces la secrete pe care ordinul le vehicula în sînul său. Secrtete născute din schimburi instaurate cu iniţiaţi orientali, oricare ar fi fost apartenenţa lor şi unde se confruntau curente creştine, gnostice sau din Islamul esoteric.

Cavalerismul sufist a fost unul dintre ele. Acest adevăr a fost însă recent descoperit de regretatul Henri Corbin; tratatul de artă cavlerească sufi Futuwah, scris de Al Sulami, iniţiat persan din secolul al X-lea, arată cu clariatate că atît în Occident cît şi în Orient, iniţierea cavalerească avea raporturi strînse cu iniţierea spirituală propriu-zisă. Este un hazard că arta gotică a construcţiei s-a dezvoltat începînd cu 1140 în Occident sub influenţa Templului, inaugurînd o completă bulversare a artei arhitecturii stăpînite de masonii operativi şcoliţi în Orient?

În osmoza produsă pe Pămîntul Sfînt un rol important l-a jucat Gormond de Picquigny, patriarhul latin de Ierusalim, care ar fi primit, după un ritual al celui de-al 17-lea grad „Cavaler al Orientului şi al Occidentului”, jurămintele cavalerilor fondatori ai ordinului Templului. Confreriile orientale au avut intense contacte cu templierii şi masonii operativi occidentali. Confrerii religioase la început, corporaţiile orientale existente încă din secolul al IX-lea, s-au transformat în confrerii iniţiatice prezentînd uimitoare asemănări cu regulile şi structurile Ordinului masonic aşa cum există el în Occident.

Adevăratul secret al Templului este de a fi disimulat în sînul Ordinului, doar pentru iniţiaţi, o adevărată gnoză specific templieră. Astăzi este bine cunoscută veneraţia lor pentru sfîntul Ioan şi faptul că îi sărbătoreau pe cei doi sfinţi Ioan la cele două solstiţii. La solstiţiul de iarnă ei celebrau Lumina necreată şi la solstiţiul de vară ei aprindeau focurile pentru a exalta Lumina Lumii. Paul Naudon scria că putem gîndi că francmasoneria de origine templieră ar fi deţinătoarea, în suprapunerile alchimice şi hermetice ale simbolismului său, a unei moşteniri templiere. Fără a vorbi de un esoterism comun, regăsim în Masonerie şi ordinul Templului, acelaşi cult al adevărului, al echităţii, al dreptăţii, aceeaşi sete de generozitate, de modestie, de toleranţă, aceeaşi ucenicie a stăpînirii de sine.

Reveniţi peste cîteva zile pentru a citi şi partea a doua a interviului.