Viviane Starck prezintă cîteva elemente alchimice care marchează ritualurile primelor trei grade: ucenic (cabinetul de reflecţie, călătoriile şi probele), companion (cele cinci călătorii, steaua înflăcărată, Shiboleth), maestru (legenda lui Hiram, moartea şi învierea, de la opera la negru la opera la roşu).

Orice discuţie despre alchimie începe cu o coborîre către străvechile sale origini, care par a fi cele ale artei făurarilor chinezi de acum mai bine de trei milenii î. Hr; orice încercare de apropiere de alchimie cu mijloacele ştiinţei sau raţiunii moderne va adînci neînţelegerea, va trimite alchimia într-o zonă a obscurului, a falsităţii, poate chiar a şarlataniei. Cine vrea să afle adevărul despre alchimie va trebui să coboare într-un univers istoric îndepărtat, o va încadra în contextul epocilor succesive şi în locuri diverse, va accepta că la începuturile civilizaţiei cunoaşterea îmbrăca o formă religioasă şi mistică, deopotrivă. Pasionată de simbolismul alchimic, Viviane Starck ne propune un itinerar al descoperirii unui patrimoniu esoteric de o nebănuită bogăţie: L’allegorie alchimique dans la loge symbolique du R.E.A.A., Valence d’Albigeois, Editions de La Hutte, 184 p. Înţelegerea alchimiei este cu neputinţă în afara cunoaşterii scrierilor cîtorva înaintaşi; Viviane Starck îi aminteşte pe Zosim din Panopolis, autor productiv al literaturii alexandrine hermetiste, Maria Evreica, unul din fondatorii alchimiei, Avicenna, medic, filosof care s-a preocupat de alchimie, Hermes Trismegistos, personaj mitic, presupus autor al celebrei Tabula

Smaragdina/Tabla de smarald, Roger Bacon, unul din marile spirite ale secolului al XIII-lea, Arnauld de Villanova, filosof şi alchimist, autor al celebrului tratat Rosarium philosophorum, Ramon Llull, filosof preocupat de armonizarea culturilor arabă, ebraică şi creştină, Nicolas Flamel, alchimist celebru, Basile Valentin, cunoscut pentru cartea Cele 12 chei ale filosofiei, sau Paracelsus, alchimist, filosof şi medic ale cărui intuiţii în medicină sînt valorificate şi astăzi. Doar evocarea acestor nume descurajează pe oricine vrea să caricaturizeze alchimia; să amintim că una dintre cele mai strălucite minţi ale secolului al XX-lea, Carl Gustav Jung, afirma că secretul filosofiei alchimice, şi cheia sa ignorată veacuri de-a rîndul, constă în existenţa funcţiei transcendente, în metamorfoza personalităţii. Scopul prim al alchimistului era obţinerea Pietrei filosofale printr-o succesiune de transmutaţii alchimice; „alchimia este astfel arta transformărilor evolutive; aceste transmutaţii sînt de ordin spiritual: este vorba…

În ansamblul ei, cartea lui Jean-Emile Bianchi este o convingătoare pledoarie pentru frumusețea simbolică a Ritului Scoțian Antic și Acceptat, pentru necesara revenire la Tradiție, pentru o viață trăită în bucuria și libertatea lucrurilor adevarate. Pledoaria autorului nu este nicicum pentru un desuet paseism, ci pentru o viață în care autenticul să fie cel care primează.

Tradiția este unul dintre conceptele folosite tot mai intens, dar pe cale să-și piardă înțelesurile originale, profunde. Unul dintre motive ar putea fi impasul în care se află științele umane și cele sociale. Succesivele valuri de reducționism ale unui postmodernism prost înțeles erau pe punctul de a lăsa științele despre om fără...om! După frumoasele vremuri în care disciplinele reunite în trivium erau armonios însoțite de cele din quadrivium, asistăm la o înlocuire a lui voces cu res, adică a vocilor cu lucrurile. Gilbert Durand considera că umanitatea a parcurs trei mari etape explicative: teologică, metafizică, pozitivistă. Cum nu putem alege epocile, inutil să insistăm că aparținem celei pozitiviste. În sensul prim al cuvîntului, în inima tradiției se află ideea de a transmite, de a încredința, dar a transmite nu în sensul de a comunica, așa cum a informa nu are același înțeles cu a ști. Asistăm pe plan global la o criză a transmiterii, nu doar la una care privește componenta religioasă, ci la toate componentele demersurilor spirituale autentice. Cei mai mulți dintre contemporanii noștri ignoră căutarea adevărurilor eterne sau a învățăturilor primordiale. Jean-Emile Bianchi încearcă să ne

apropie de virtuțile unei căi inițiatice tradiționale, în cartea sa L'eveil spirituel sur la voie des symboles, Editions Ivoire-Clair, coll. "Les Architestes de la Connaissance", 2010, 332 p. O umanitate fără Tradiție, susține Jean-Emile Bianchi, este o umanitate pierdută, ruptă de rădăcinile spirituale, o umanitate rătăcitoare. În opinia sa, una din instituțiile care păstrează legătura cu tradiția primă este Ritul Scoțian Antic și Acceptat. Respectat și practicat în litera și spiritul sale, Ritul este păstrător și purtător al gîndirii tradiționale cu valoare sacră. În forma sa exterioară, el se exprimă prin simboluri, mituri și legende, și cuprinde un ceremonial stabilit de ritual. Spiritul Ritului este transmis printr-un lanț neîntrerupt al regularității. Pentru Jean-Emile Bianchi Tradiția percepe omul ca fiind centrul privilegiat unde se întîlnsc influențele cerești și pămîntești, omul constituind punctul între…

André Kervella precizează că aşa cum a studiat personalitatea lui André-Michel de Ramsay, în care a văzut un personaj major al istoriei francmasoneriei, aşa va face şi cu Etienne Morin, care, asemenea predecesorului, nu a fost nici un decident nici un creator de ritualuri

Astăzi în lume sînt practicate mai multe rituri masonice; de departe, cel mai cunoscut şi mai răspîndit este Ritul Scoţian Antic şi Acceptat. A apărut instituţional la începutul secolului al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii, răspîndindu-se repede în lojile masonice din Europa. Începuturile Ritului Scoţian Antic şi Acceptat ascund încă multe nedumeriri; nu puţini vor fi căzut în capcană şi vor fi crezut că Ritul are rădăcini în Scoţia, cînd astăzi se ştie că denumirea de scoţian a fost aleasă pentru a sublinia o anumită...vechime; de altfel, Robert Strathern Lindsay, Mare Secretar General al Supremului Consiliu al Scoţiei, scria, în 1957, că „Scoţia nu este leagănul nici al Gradelor Ritului, nici al Ritului ca sistem”; ritul s-a constituit în forma ritului de perfecţie, cuprinzînd 25 de grade, în deceniile 4-6 ale secolului al XVIII-lea, în lojile franceze, la puţină vreme după constituirea masoneriei speculative (24 iunie 1717), a ajuns în teritoriile franceze de peste mări, apoi în Statele Unite ale Americii, pentru ca la începutul secolului al XIX-lea să fie re-adoptat în Franţa, iar apoi să fie îmbrăţişat de masonii de pe vechiul continent;

cel care a avut Patenta (astăzi pierdută, pe care puţini au văzut-o) a fost masonul francez Etienne Morin, considerat încă de mulţi masoni americani drept „Patriarhul Ritului Scoţian”. Iată, aşadar, cîteva subiecte care încă mai caută un răspuns; este ceea ce şi-a propus André Kervella în cartea  Rite Ecossais Ancien et Accepté. L’effet Morin. Prestige d’un homme, genèse d’un système, Groslay, Editions Ivoire-Clair, 2010, 354 p. André Kervella este un nume binecunoscut în rîndul specialiştilor în istoria masoneriei; dintre cărţile sale amintim: Aux origines de la Franc-maçonnerie française (1689-1750), exilés britanniques et gentilshommes bretons, 1996; La Maçonnerie écossaise dans la France de l’Ancien régime. Les années obscures (1720-1755), 1999; La Passion écossaise, 2002; Réseaux maçonniques et mondains au siècle des Lumières,2008; Le Chevalier Ramsay, une fierté écossaise, 2009; Le Mystère de la Rose Blanche. Franc-maçons…

Întreaga lecţie a gradului de maestru secret poate fi citită şi ca o pledoarie pentru a evita fructele universale ale vanităţii, care nu numai că ne împiedică să progresăm, dar ne privează de bucuria de fi noi înşine

Ritualul gradului de maestru încheie seria gradelor acordate într-o lojă albastră, dar el este urmat într-o frumoasă şi firească succesiune de gradul de maestru secret, primul din seria gradelor lojii de perfecţie, iar ceremoniile puse în operă de  Supremul Consiliu al Suveranilor Mari Inspectori Generali de Grad 33 şi Ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România reamintesc în acest fel nu numai o înlănţuire a gradelor prin numerotaţia lor, ci mai presus de toate dovedesc că Ritul Scoţian Antic şi Acceptat dezvoltă o amplă învăţătură simbolică şi ritualistică peste care timpul nu aşază patina, ci dimpotrivă îi dezvăluie nebănuite deschideri către spiritualitate. În deschiderea ţinutei lojii de perfecţie candidaţilor li se spune că nici un grad nu învaţă o singură lecţie. Această afirmaţie poate fi citită şi într-o altă cheie: nici un grad nu se învaţă într-o singură lecţie! Stau mărturie biblioteci întregi despre gradele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, fără ca aceasta să descurajeze un nou autor să se aventureze în cîmpul cunoaşterii convins că trăirile şi lecturile sale vor duce către noi interpretări ale unui simbolism care nu încetează să ne descopere noi faţete,

noi înţelesuri. Loja este drapată în doliu şi lacrimi, iar membrii lojii sînt cufundaţi în tristeţe, deopotrivă pentru moartea Maestrului Hiram, pentru pierderea cuvîntului, dar şi pentru că umbra apăsătoare a norilor întunericului, ambiţiei , fanatismului şi ignoranţei încearcă să acopere strălucirea inteligenţei creatoare. Insemnele pe care candidaţii le-au primit pe parcursul iniţierii (laurul - simbol al nemuririi şi al virtuţilor apoloniene, măslinul - simbol al păcii, pom binecuvîntat din care erau sculptaţi heruvimii din Sfînta Sfintelor din Templul lui Solomon, şi nu în ultimul rînd cheia de fildeş - cea care deschide calea iniţierii, cea care deschide accesul la o stare, la un lăcaş spiritual, la o treaptă de iniţiere) sînt însă semne ale speranţei că prin răbdare, perseverenţă, sinceritate, devoţiune (cîteva din virtuţile care le sînt amintite în ritual) vor…

Cele două volume ale lui Guy Piau sînt fructul reflecţiei unui om care a meditat, studiat, lucrat şi a sperat. Alchimia şi masoneria au origini îndepărtate, alimentate în parte de aceleaşi surse; ambele caută să dea omului instrumentele cunoaşterii.

Preocupat din tinereţe de alchimie, practicant al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, Guy Piau a fost interesat în cărţile sale de căile transmiterii unei influenţe spirituale, de tradiţia originală, de gîndirea alchimică şi tradiţia alchimică. Guy Piau este preocupat de lectura alchimică a gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat; din acest amplu proiect, în desfăşurare, au apărut primele două volume, iar pentru anul 2012 este prevăzut al treilea volum. Primul volum al trilogiei este Tradition alchimique et tradition maçonnique (Paris, Editions Detrad, 2005, 304 p.). Volumul este conceput ca o introducere, Guy Piau scriind cu convingere despre masonerie, de la primele rînduri dovedind o statornică încredere în căile iniţiatice propuse de Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, despre iniţiere, despre învăţătura iniţiatică, despre căutarea cuvîntului pierdut: "Acest cuvînt pierdut, inaccesibil şi totuşi totdeauna propus şi totdeauna prezent, nu evocă el gîndirea originală, fondatoare şi creatoare a condiţiei umane, care nu ar fi totuşi o gîndire unică?". Guy Piau ne propune o incursiune în constituirea esoterismului, amintind aici distincţia pe care o făcea Aristotel între învăţătura exoterică şi cea esoterică, atunci cînd îi amintea discipolului său Alexandru cel Mare

că lecţiile sale au fost şi nu au fost publicate, trimitere la capacitatea de înţelegere care nu este egal răspîndită! Alte repere în constituirea esoterismului sînt Pitagora, autorul amintind aici cîteva elemente din simbolismul numerelor şi cîteva din "versurile de aur", Hermes Trismegistos, în care se amestecă în chip fericit Thot, Hermes, Mercur; Louis Menard găsea că între Poimamdres, scriere atribuită lui Hermes Trismegistos, şi Evanghelia sf. Ioan sînt strînse raporturi, sugerînd că autorii puteau aparţine aceleeaşi şcoli de gîndire. La constituirea esoterismului au contribuit şi vechile mistere, doctrinele religioase, mistice, magice şi iniţiatice practicate de popoarele din vechime. Gîndirea şi tradiţia alchimice este subiectul celei de a doua secţiuni a volumului, unde Guy Piau insistă pe tradiţia occidentală a alchimiei, recunoscînd existenţa unei doctrine operative care în China a dus la naştere…

E multă vreme de cînd oameni clarvăzători şi sinceri cred că pentru Biserică şi francmasonerie nu există decît o singură cale posibilă: cea a colaborării voluntare şi a edificării cetăţii temporale şi spirituale

Iată şi partea a II-a a interviului cu Jean-Jacques Gabut. Puteţi citi prima parte aici: Jean-Jacques Gabut: Ritul Scoțian Antic și Acceptat - o construcție spirituală fondată pe armonie și frumusețe (partea I) Francmasonul - "un soldat al universalului şi al eternului" Bogdan Mihai MANDACHE: Naşterea masoneriei simbolice a fost un fenomen complex în care s-au împletit influenţe venind dinspre ordinele cavalereşti, dinspre masoneria operativă, dinspre redescoperirile pe care le-a făcut Renaşterea (hermetism, alchimie, gnoză, cabală, arta memoriei). Dvs. spuneţi că francmasoneria este un creuzet; care sînt elementele din a căror combinare (ars combinatoria) a rezultat un ordin iniţiatic ce se revendică din Tradiţie? Jean-Jacques GABUT: Eu cred că este vorba de trei curente fondatoare şi de un „transmiţător"; cele trei curente sînt: masoneria operativă de la care a împrumutat simboluri şi ritualuri, asociaţiile religioase monastice şi ordinele cavalereşti, care însă nu trebuie limitate doar la ordinul Templierilor. Exegeza mosonologică recunoaşte rolul de transmiţător jucat de un al patrulea curent sau mai curînd sursă care a venit să irige creuzetul noii masonerii născînde: cel al artei hermetice a memoriei.

David Stevenson a arătat importanţa pe care o avea în Scoţia această artă a memoriei, în acelaşi timp cu hermetismul şi alchimia, împreună contribuind la „construcţia hermetico-alchimică" a diferitelor grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. David Stevenson crede că lojile existente deja în secolul al XVII-lea, lojile unde dominau încă „operativii", ar fi putut fi într-un anume sens adevărate „temple ale memoriei". Această artă a memoriei care ne vine din antichitatea greco-romană este o extraordinară disciplină a spiritului care ar fi găsit în practica riguroasă a ritualurilor, impuse drept criterii ale autenticei masonerii, un gen de debuşeu natural, de supravieţuire acceptată. Punîndu-şi problema originii masoneriei speculative, Frances A. Yates, autoarea unei lucrări remarcabile despre arta memoriei, sugera că arta memoriei „ar putea fi sursa reală a mişcării hermetice şi mistice care foloseşte nu arhitectura reală a masoneriei operative , ci…

Adevăratul secret al Templului este de a fi disimulat în sînul Ordinului, doar pentru iniţiaţi, o adevărată gnoză specific templieră.

Întrucît dialogul cu Jean-Jacques Gabut este amplu, voi publica acest interviu in două părţi, urmînd ca cea de a doua parte să apară peste cîteva zile. Jean-Jacques Gabut (născut pe 9 august 1934, la Chalon-sur-Saone), a făcut studii de drept, dar optat pentru cariera jurnalitică, domeniul în care a început să lucreze de la 20 de ani. A lucrat ca reporter, şef de serviciu şi redactor-şef pentru grupurile „Progres", „Dauphine Libere" şi „Lyon-Matin"; de asemenea a condus două posturi de radio: „Happy Radio" şi „Fun Radio". A predat  la Şcoala franceză a ataşaţilor de presă şi la Universitatea Jean Moulin din Lyon. A făcut parte din marele juriu  al concursului de absolvire a Şcolii naţionale de la Saint-Cyr. A fost preşedinte şi animator al mai multor asociaţii cu scop umanitar sau filantropic sau cu caracter civic. Pentru îndelungata activitate publicistică, de formator al unor generaţii de jurnalişti, pentru activitatea civică, dar şi pentru cea de fost combatant în Algeria, Jean-Jacques Gabut a primit mai multe distincţii ale Republicii Franceze: Cavaler al Legiunii de Onoare, Ordinul Naţional al

Meritului, titular al Crucii Combatantului, madalia comemorativă a Algeriei, medalia Recunoştinţei Naţiunii, medalia de onoare a Adunării Naţionale, medalia de aur a Senatului. Autor a numeroase conferinţe, studii ( în revistele Historia, Temoin, Points de vue initiatiques) şi cărţi despre esoterism, francmasonerie, tradiţii iniţiatice, istoria religiilor. Dintre cărţile sale amintim: Lyon magique et sacré, histoires et mystères d'une ville, éditions de Borée, 1994; La magie traditionnelle, éditions Dangles, 1999; Les survivances chevaleresques dans la franc-maçonnerie du rite écossais ancien et accepté, éditions Dervy, 2004; Eglise, religions et franc-maçonnerie, éditions du Cerf, 2005; Les symboles de la franc-maçonnerie, éditions Dervy, 2008. Calea privilegiată către Cunoaștere Bogdan Mihai MANDACHE: Una din tendinţele erei post-moderne, marcată de un avînt fără precedent al tehnicii, este încercarea de redescoperire a vechilor tradiţii, a esoterismului începuturilor; cu siguranţă este vorba şi de o încercare de a compensa ariditatea unei…

Cartea lui Guy Chassagnard caută pe baza documentelor din arhive să dea un răspuns întrebărilor pe care încă le suscită trecutul scoţian. "Afacerea Scoţiană rămîne deci de urmărit...atît de o parte a Atlanticului, cît şi de alta. Pentru lucrătorii masoni, misiunea nu este terminată; pentru cercetătorul, curios de istorie, ea este încă de întreprins".

În ultimele decenii au apărut numeroase lucrări care şi-au propus să abordeze Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, dar mai toate au făcut-o din perspectiva ritualului şi a simbolismului. Într-o recentă carte (Aux souces du Rite Ecossais Ancien et Accepté, Paris, éditions Alphée, 2008) Guy Chassagnard sondează originile Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, prin prisma unor evenimente care i-au avut ca protagonişti pe Etienne Morin şi contele Auguste de Grasse-Tilly. La 27 martie 1762, Etienne Morin părăsea Franţa pentru insulele franceze din America, avînd în bagaje o panoplie de grade, cu care avea să înfiinţeze o Societate a Masonilor liberi şi acceptaţi cît şi un Ordin al Suveranilor Prinţi ai Secretului Regal, adică un Rit de perfecţie. După patru decenii, la 4 iulie 1804, contele Auguste de Grasse-Tilly debarca la Bordeaux, avînd asupra sa o patentă acordată la Charleston prin care era autorizat să pună bazele, în insulele franceze şi în alte locuri, a unui nou rit, cel scoţian antic şi acceptat. "Cum s-a trecut în cîţiva ani de la Etienne Morin la contele Auguste de Grasse-Tilly? Cum

Ritul de Perfecţie s-a făcut Scoţian? Prezenta lucrarea are ca scop să răspundă, în toată simplitatea, la aceste două întrebări", arată Guy Chassagnard în prefaţa cărţii sale. După o scurtă incursiune istorică explorînd începuturile masoneriei speculative, Guy Chassagnard abordează primele încercări de constituire a ritului de perfecţie, dar şi sensul termenului de scoţian aplicat gradelor înalte. Între 1733 şi 1762 documentele epocii menţionează apariţia primelor grade de perfecţie: maestru scoţian, prinţ de roza-cruce, cavaler al orientului, maestru secret, ales al celor nouă, cavaler al vulturului şi al pelicanului, cavaler kadosch; în privinţa denumirii de "scoţian", istoricii  nu lasă loc echivocului: Scoţia nu are nici un merit în constituirea gradelor înalte, denumirea fiind aleasă pentru a da o aură de vechime noului rit. De la apariţia Ritului Scoţian Antic şi Acceptat în Europa, patenta lui Etienne Morin nu a încetat să intrige istoricii masoneriei;…

Dorinţa lui Jean-Claude Mondet a fost aceea de a sublinia succesiunea gradelor Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, şi de a arăta că multitudinea de comentarii despre masonerie în general, şi despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat în particular, departe de a le slăbi dezvăluind ceea ce ar trebui să rămînă ascuns, nu poate decît să le îmbogăţească oferind noi piste de interpretare şi noi teme de reflecţie.

Fără a fi o editură cu pronunţate preocupări în domeniul literaturii masonice, editura Rocher oferă cititorilor bucuria lecturii unor lucrări scrise din dorinţa de a înlătura tenebrele şi de a duce lumina acolo unde se cere. Cu ani în urmă, am citit, editate de Rocher, mai multe lucrări, printre care cartea lui Jean Ferré: Dictionnaire des symboles maçonniques, cea a lui Julien Behaeghel: Symboles et initiation maçonnique, sau remarcabila Encyclopédie du compagnonnage, realizată de Jean-Francois Blondel, Jean-Claude Bouleau şi Frederick Tristan. Cu puţin timp în urmă, am primit o nouă lucrare a editurii Rocher: Jean-Claude Mondet, La maîtrise parfaite. Etude des degrés de Perfection du Rite Ecossais Ancien et Accepté, 2008, 416 p. Ca şi despre primele trei grade, şi despre cele ale perfecţiei, s-a scris mult în ultimele decenii, fiecare nouă carte încercînd să aprofundeze domeniul în care lucrările anterioare au deschis noi şantiere de investigat. După ce în anii precedenţi a publicat, la aceeaşi editură, trilogia La Première Lettre, consacrată primelor trei grade: L'Apprenti au Rite Ecossais Ancien et Accepté (2005), Le Compagnon Ecossais (2006) 

şi Le Maître Maçon Ecossais (2007), Jean-Claude Mondet face o lectură a ritualurilor gradelor lojilor de perfecţie. Cele mai multe lecturi ale ritualurilor se limitează la descrierea şi la istoricul lor, ca şi la explicaţia morală, aspecte deloc neglijabile, dar insuficiente pentru a da seamă de ceea ce se ascunde dincolo de vălul sub care se disimulează adevărurile eterne. De aceea Jean-Claude Mondet vrea să treacă pragul exoterismului pentru a privi individul în intimitatea sa şi progresul său, ceea ce este/ar trebui să fie elementul propriu unui ordin iniţiatic. Înainte de a trece la substanţa gradelor lojii de perfecţie, Jean-Claude Mondet găseşte util să se oprească asupra cîtorva noţiuni, care mai necesită explicaţii. Dintre acestea autorul insistă asupra unui grup de noţiuni: corp, suflet, spirit; după o succintă privire istorică asupra acestor termeni, autorul insistă pe spiritualitate, care nu trebuie văzută îngust doar…

Moştenitoare a unor vechi tradiţii, masoneria a rezistat probei timpului pentru că a ştiut să regrupeze diversitatea, a cultivat pluralismul, alteritatea, toleranţa şi fraternitatea

În anul 1801 lua naştere, la Charleston, Supremul Consiliu al Suveranilor Mari Inspectori Generali de grad 33 pentru Statele Unite ale Americii. Un an mai tîrziu, tot la Charleston, s-a creat Supremul Consiliu al insulelor franceze ale Americii, avîndu-l drept Suveran Comandor pe contele Grasse-Tilly. În octombrie 1804, este fondat la Paris Supremul Consiliu al Franţei, sub conducerea lui Auguste de Grasse-Tilly, primul Suprem Consiliu european. Cele două veacuri trecute de la aceste pietre de hotar ale evoluţiei Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au dat o configuraţie stabilă valorilor iniţiatice şi filosofiei celor treizeci şi trei de grade ale sale. Într-o lucrare  care marca bicentenarul Supremului Consiliu al Franţei şi semicentenarul activităţii sale publicistice consacrate spiritualităţii francmasonice, Jean-Pierre Bayard omagiază Ritul Scoţian Antic şi Acceptat şi francmasoneria în ansamblu: „În timp ce societatea noastră pierde noţiunea de sacru, uită spiritualitatea în folosul unei cunoaşteri tehnologice în căutarea profitului, cîteva fiinţe caută cu disperare originea lor fiind însetate de repere, de probe irefutabile, de o arheologie riguroasă a gîndirii umane. Omul, neliniştit, ambiţionînd exactitudinea, caută să se liniştească. Francmasoneria înţelege

să replaseze omul în contact cu forţele sacre ale cosmosului pentru a-i reda armonia iniţială. Bogăţia sa rezidă în puterea simbolurilor sale care sînt eterne şi universale, care nu aparţin nici unei şcoli, nici unei religii, dar pe care fiecare societate o interpretează după o percepţie pe care o extrage din acest Centru tradiţional, fără origine umană!" Crearea acestei instituţii cu 33 de grade rămîne încă misterioasă, în ciuda numeroaselor lucrări semnate de redutabili istorici. 33 este un număr sacru, marcat de simbolism, prezent în multe tradiţii religioase. Denumirea de scoţian, aparent obişnuită la prima vedere, nu ascunde o realitate istorică indubitabilă. În 1930, Albert Lantoine, membru al Supremului Consiliu al Franţei, scria în prefaţa la cartea sa despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat că acesta este celebru, „celebru şi puţin cunoscut". S-au schimbat lucrurile în mod radical de atunci? S-au…