Jean-Jacques Gabut: Ritul Scoțian Antic și Acceptat – o construcție spirituală fondată pe armonie și frumusețe (partea II)

E multă vreme de cînd oameni clarvăzători şi sinceri cred că pentru Biserică şi francmasonerie nu există decît o singură cale posibilă: cea a colaborării voluntare şi a edificării cetăţii temporale şi spirituale

Iată şi partea a II-a a interviului cu Jean-Jacques Gabut. Puteţi citi prima parte aici: Jean-Jacques Gabut: Ritul Scoțian Antic și Acceptat – o construcție spirituală fondată pe armonie și frumusețe (partea I)

Francmasonul – „un soldat al universalului şi al eternului”

Bogdan Mihai MANDACHE: Naşterea masoneriei simbolice a fost un fenomen complex în care s-au împletit influenţe venind dinspre ordinele cavalereşti, dinspre masoneria operativă, dinspre redescoperirile pe care le-a făcut Renaşterea (hermetism, alchimie, gnoză, cabală, arta memoriei). Dvs. spuneţi că francmasoneria este un creuzet; care sînt elementele din a căror combinare (ars combinatoria) a rezultat un ordin iniţiatic ce se revendică din Tradiţie?

Jean-Jacques GABUT: Eu cred că este vorba de trei curente fondatoare şi de un „transmiţător”; cele trei curente sînt: masoneria operativă de la care a împrumutat simboluri şi ritualuri, asociaţiile religioase monastice şi ordinele cavalereşti, care însă nu trebuie limitate doar la ordinul Templierilor. Exegeza mosonologică recunoaşte rolul de transmiţător jucat de un al patrulea curent sau mai curînd sursă care a venit să irige creuzetul noii masonerii născînde: cel al artei hermetice a memoriei. David Stevenson a arătat importanţa pe care o avea în Scoţia această artă a memoriei, în acelaşi timp cu hermetismul şi alchimia, împreună contribuind la „construcţia hermetico-alchimică” a diferitelor grade ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat. David Stevenson crede că lojile existente deja în secolul al XVII-lea, lojile unde dominau încă „operativii”, ar fi putut fi într-un anume sens adevărate „temple ale memoriei”. Această artă a memoriei care ne vine din antichitatea greco-romană este o extraordinară disciplină a spiritului care ar fi găsit în practica riguroasă a ritualurilor, impuse drept criterii ale autenticei masonerii, un gen de debuşeu natural, de supravieţuire acceptată. Punîndu-şi problema originii masoneriei speculative, Frances A. Yates, autoarea unei lucrări remarcabile despre arta memoriei, sugera că arta memoriei „ar putea fi sursa reală a mişcării hermetice şi mistice care foloseşte nu arhitectura reală a masoneriei operative , ci arhitectura imaginară sau speculativă a artei memoriei ca mijloc de a transmite învăţăturile sale”. Principiul acestei practici hermetice era fondat pe construcţia unui vast edificiu mental cu numeroase piese care ar trebui vizitate una cîte una într-o ordine precisă şi unde imaginile ar simboliza locuri astfel memorate. Or aceste imagini corespund astăzi simbolurilor masonice şi gradele masonice sînt locurile (loci) artei memoriei, Ritul constituind ansamblul edificiului pe care masonul trebuie să-l viziteze. Fiecare grad al masoneriei scoţiene poate fi astfel considerat ca depozitarul unei părţi a secretului hermetic care transmite Ritul în ansamblu ca o arcă păstrătoare a tradiţiilor iniţiatice cele mai vechi.

Importanţa hermetismului în Scoţia secolului al XVI-lea, interesul pentru arta memoriei dar şi pentru alchimie, se regăsesc în loji unde se face trimiterte la o istorie mitică a meseriei de zidar şi la originile îndepărtate ale Templului lui Solomon şi la tradiţiile iniţiatice egiptene. În secolul al XVII-lea, arată David Stevenson, iese în evidenţă „incoerenta diversitate” a formelor îmbrăcate de francmasonerie. Bazîndu-se pe documente , el arată că în Scoţia s-a folosit prima oară cuvîntul de lojă în sens modern, au apărut primele procese-verbale oficiale, primele exemple de non-operativi aderenţi la loji, primele referinţe la cuvîntul de mason, primele mărturii ale organizării pe grade. În 1600 loja din Edimburg cuprindea non-operativi: notari, clerici, nobili, oameni de la Curte. Printre „protectorii” primiţi ca non-operativi la începutul secolului al XVII-lea, remarcăm două nume care au jucat un rol esenţial în transformarea francmasoneriei: William Schaw căruia îi datorăm Statutele şi primele ritualuri ale noii masonerii, ca şi ample referinţe la arta memoriei; celălalt nume este Sinclair de Rosslincare a avut dorinţa de a transmite o moştenire mistică, esoterică, dezvoltată astăzi în masonerie.

Aţi parcurs toate treptele Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi, ca un fin cercetător, interesat să pătrundă tainele învăţăturii nu să dobîndească în fugă gradele înalte, v-aţi concentrat asupra simbolismului său profund. Un parcurs în timp care i-ar descuraja pe mulţi dintre acei care, ca şi Parceval, nu ar şti să pună întrebarea fundamentală, dar care vă îngăduie Dvs. să cuprindeţi într-o acoladă răspunsul la întrebarea de ce acest rit şi nu altul.

– Se spune într-un ritual al celor mai înalte grade scoţiene că francmasonul trebuie să fie „soldatul universalului şi al eternului”. Această frază, extrem de semnificativă, traduce perfect dubla realizare a căutării iniţiatice şi a căii cavalereşti. Sublimă şi vană utopie, se va spune, şi totuşi sublimă şi exaltată promisiune care face din cavalerul modern un soldat al Binelui, al Adevărului şi al Frumosului. Un soldat al universalului şi eternului, eliberat de contingenţele cadrului şi timpului, scăpînd strîmtelor categorii ale acestei lumi temporare şi tranzitorii, strîmtelor constrîngeri ale duratei şi limitelor arbitrare. El a devenit cu adevărat „Cavaler al lui Dumnezeu şi al Templului său”. Prima calitate cerută viitorului francmason este cea de a fi un „om liber”. Cel ce este sclav al păcatelor sale, al relelor obiceiuri nu se poate consacra unei autentice căutări spirituale; în francmasonerie, omul liber va fi un fidel servitor al echităţii şi justiţiei. Spada omului liber nu este instrument al răzbunării, spada masonului este spada dreptăţii lui Gabriel.

Prin esenţă, prin concepţie şi prin funcţionare, francmasoneria ca şi cavalerismul nu sînt societăţi „democratice”. Iluzia vine din devierile masoneriei secolului al XVIII-lea, cînd voind să se substituie camerei de reflecţie şi chiar de elaboare a legilor, ea pretindea să influenţeze direct puterea temporală, crezînd că acţionează astfel pentru binele noii societăţi. Uitînd însă că a intra într-un Ordin spiritual îi interzicea astfel de acţiuni. Ordinul uita că vocaţia sa nu era decît de esenţă spirituală. El uita misiunea sa de a forma oameni, şi nu de a transforma societatea. Francmasoneria urmăreşte să formeze o elită spirituală, oameni care cu siguranţă nu sînt nici sfinţi, nici supraoameni, ci oameni pe deplin, bogaţi în virtuţi şi avizi de înţelepciune. Ea cere postulanţi calificaţi intelectual, moral şi spiritual, pentru a pretinde iniţierea. Care om cu judecată ar putea pretinde să exercite o putere, sa asume o funcţie în sînul Ordinului, dacă nu este calificat intelectual, moral şi spiritual pentru a o face? În orice caz, prezenţa filiaţiei cavalereşti în francmasonerie este pentru a demonstra că în masonerie ca şi în cavalerism nu poate fi vorba de o pătrundere a metodelor şi concepţiilor care acţionează în lumea profană.

Printre specificităţile care domnesc asupra  Ritului Scoţian Antic şi Acceptat este cea privind finalitatea actelor care nu are nimic a face cu pretinsele obiective asumate de francmasonerie în lumea profană. Asimilarea contra naturii a puterii temporale şi a autorităţii spirituale este la originea acestei regretabile confuzii. Francmasonul nu lucrează în efemer, el nu lucrează pentru el, nici pentru oamenii timpului său, ci pentru oamenii viitorului, pentru lumea viitoare, fără a uita că modelul rămîne Ierusalimul ceresc. Albert Lantoine insista asupra caracterului „non naţional” al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat şi asupra „universalităţii” sale, calitate esenţială a Ritului. Pluritradiţional în însăşi esenţa sa, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat are o extraordinară capacitate de adaptare la toate societăţile umane. Viziunea universalistă a Ritului ţine în mod incontestabil de noţiunea de Imperiu spiritual şi chiar de Sfînt Imperiu spiritual, cum o amintesc atîtea grade şi simboluri. Şi pe deasupra, acest Vultur bicefal care ne aminteşte mai întîi că în acest Sfînt Imperiu noi trebuie să unim Orientul cu Occidentul. Sigur, pentru a-l construi, noi nu avem decît arme spirituale, cele care nasc din Credinţă, din Speranţă şi din Iubire, cele care se află în Adevăr, Dreptate şi Echitate. Cea a Luminii pe care am primit-o şi pe care trebuie la rîndul nostru să o răspîndim în lume.

Afirmarea priorității absolute a căutării inițiatice

Sînteţi autorul unui documentat studiu despre relaţiile tensionate între francmasonerie şi marile religii monoteiste, cu accent pe respingerea francmasoneriei de Biserica romano-catolică. Care a fost geneza acestui conflict?

– Mai întîi vreau să afirm că sînt credioncios, creştin în sensul larg al termenului, iudeo-creştin prin tot ceea ce originile noastre spirituale au în comun, catolic în sensul cel mai „universal” al rădăcinilor sale greceşti, situîndu-mă în acest vast curent ecumenic cel mai autentic, în respectul scrupulos al tuturor credinţelor şi religiilor. Credinţa mea în Isus nu exclude deloc să  onorez Islamul, să admir subtilitatea profundă a Panteonului hindus şi să fiu profund sensibil la compasiunea lui Budha. Francmasoneria adevărată primeşte toate religiile; ea le venerează pe toate.

Reîntoarcerea la ritual, afirmarea priorităţii absolute a căutării inţiatice, cercetarea simbolică, primordialitatea spiritualului asupra temporalului au marcat toate obedienţele din ultimii 50 de ani. Conceptul eronat de „mason liber într-o lojă liberă” îi face încă pe unii să confunde puterea temporală  şi autoritatea spirituală îndepărtîndu-se prin aceasta de adevărata vocaţie masonică: a face oameni autentic iniţiaţi. Mai sînt care confundă gîndirea liberă cu „libera gîndire”; timpul urii şi al atacurilor a trecut, în masonerie ca şi în Biserică, chiar dacă integriştii îşi mai fac auzit cîntecul de sirenă. Nu îl ascultă decît cei surzi şi orbi, cei care refuză lumina pură a iubirii sau cei care rămîn insensibili la muzica sferelor de care vorbea Pitagora.

Am căutat să acopăr lipsa unui studiu complet asupra relaţiilor între franmasonerie şi Biserică, am căutat să tratez realitatea faptelor cît mai complet şi mai ales cît mai obiectiv posibil; apoi am urmărit problema acestor raporturi pe planul doctrinelor, nu contrapunînd creştini cu masoni, ci Biserica cu Ordinul. Nu am trecut sub tăcere erorile grave ale unor fraţi, mai ales confuzia între masonerie şi Biserică. În secolul al XIX-lea mulţi visau o Biserică superioară celorlalte, o Biserică universală şi transcendentă, uitînd că francmasoneria nu poate pretinde aşa ceva, neavînd nici dogmă nici credo nici  doctrină. Francmasoneria nu este nici o religie nici deasupra religiilor, ci alături de acestea.

Cît priveşte geneza conflictului, contrar la ceea ce se afirmă cu lejeritate privind prima condamnare pontificală a masoneriei, prin bula In Eminenti (1738), voi reaminti că masoneria operativă a făcut la rîndul ei obiectul suspiciunilor şi condamnărilor. Conciliile din Rouen (1189) şi Avignon (1326) interzic confreriile de zidari, datorită secretelor şi utilizării unor ritualuri; acelaşi tratament şi în cazul companionajului condamnat în 1655 de profesorii de la Sorbona. Clement al XII-lea prin bula In Eminenti face prima condamnare oficială a francmasoneriei, printre motive: secretul, jurămîntul, reunirea oamenilor de religii diferite. Astăzi chiar istoricii Bisericii recunosc că lojile erau compuse la acea vreme aproape în totalitate de catolici, de cele mai multe ori buni catolici! Părintele Benimeli susţine, după îndelungi cercetări în arhivele vaticane, că adevărata problemă a înfruntării între Roma şi Masonerie îşi are centrul la Florenţa, primordiale fiind motive de securitate de stat şi redarea prestigiului Tribunalului ecleziastic din Florenţa, cînd tronul ducatului Toscana era liber. Cauza primei condammnări pontificale a fost procesul de la Florenţa, aşa cum afacerea de la Napoli va motiva mai tîrziu intervenţia lui Benedict al XIV-lea, care în Providas (1751) reînnoieşte condamnarea făcută de predecesorul său, fără noi argumente. Vîrful condamnărilor pontificale este atins de enciclica Humanum genus (1884) a papei Leon al XIII-lea. A fost ultima care a dezvoltat o lungă şi subtilă argumentaţie contra francmasoneriei; indirect a încurajat o literatură delirantă despre complotul iudeo-masonic!

Cum au fost primite în lumea masonică aceste condamnări ce ameninţau cu excomunicarea, mai ales că aţi afirmat că aproape în totalitate membrii lojilor erau catolici practicanţi?

– În loji nu erau numai catolici fervenţi, ci şi preoţi în dispută cu Roma. În epoca primelor condamnări, fraţii care doreau să intre în Ordin trebuia să treacă pe lîngă titlurile şi calităţile profane şi religia căreia aparţineau. Jurămîntul se presta cu mîna pe Biblia deschisă la Evanghelia după Ioan, iar atmosfera la acea vreme vreme era religioasă. Nu numai că masonii celebrau pe cei doi sfinţi Ioan, în iunie şi în decembrie, că participau la serviciile funerare pentru fraţii trecuţi la Orientul etern, sau că a doua zi după sf. Ioan de vară organizau un serviciu religios în amintirea celor trecuţi cu ani în urmă la Orientul etern, dar şi actele filantropice masonice se exercitau cel mai des prin intermediul instituţiilor ecleziastice. Filantropia era în epocă una din principalele activităţi ale lojilor.

Loja era locul ideal pentru a lucra în comun; ea era deja, a rămas şi astăzi. Nu era nici un „salon futil”, nici un club, nici o societate de gîndire unde se întîlnesc oameni care gîndesc în maniera aproape identică, nici o reuniune publică şi contradictorie. Loja lucrează în tăcere, în respectul comun al tuturor membrilor, în ascultarea aprofundată a oratorului chiar dacă nu toţi gîndesc la fel cu el. Nu este dorinţa prostească de linguşire sau glorie deşartă. Nu este timp de pierdut în frivole flecăreli. Disciplina masonică a fost totdeauna un preţios atu care se măsoară în fructele lucrării desăvîrşite, în îmbogăţirea fiecăruia din această liberă confruntare de idei.

În timpul masoneriei operative fiecare lojă avea un capelan, „primii străini de meserie” admişi în lojă. Cu apariţia masoneriei speculative, clericii care cereau admitera în Ordin erau tot mai numeroşi; loja din Angers număra mai mulţi clerici decît laici, în loja l’Union cauchoise două treimi din membri erau clerici, la Sens din 50 de membri 20 erau clerici. În repertoriul general al clericilor prezenţi în loji în secolul al XVII-lea, părintele Benimeli identifică 1935 de nume repertoriate în lucrarea sa Archives secretes du Vatican; dintre aceştia 61 erau arhiepiscopi, episcopi, vicari generali, lor adăugîndu-se doi cardinali. Pentru ce atîţia clerici francmasoni? Pentru a înţege e nevoie de a ne raporta la climatul epocii dominate de dorinţa de a dizerta, de a filosofa, de a se reuni în cluburi unde umanismul secolului al XVI-lea recăpăta forţă şi vigoare şi înclina către un universalism mai vast, mai tolerant şi mai deschis. Pe de o parte se lărgea cîmpul cunoaşterii raţionale, pe de alta iraţionalul şi miraculosul continuau să fascineze. De aici două curente ale masoneriei secolului al XVIII-lea, unul raţionalist – dar nu ateu! – orientat către Lumini, celălalt „iluminist”, pasionat de ştiinţele oculte ( în fapt ştiinţe foarte vechi şi redescoperite), curent fondat pe intuiţie mai mult decît pe raţiune şi care caută mai multă Lumină decît „Luminile”.

Dincolo de această imagine care poate părea  idilică, dar care dă seamă de o realitate a începuturilor masoneriei, realitate mai puţin cunoscută, de altfel exacerbarea conflictelor atrage un public mai larg, după ce aţi studiat întreg dosarul problemei, după ce aţi discutat cu clerici venind dispre orizonturi religioase diferite, consideraţi că Biserica şi Ordinul pot lucra împreună?

– E multă vreme de cînd oameni clarvăzători şi sinceri cred că pentru Biserică şi francmasonerie nu există decît o singură cale posibilă: cea a colaborării voluntare şi a edificării cetăţii temporale şi spirituale. A lucra împreună la ameliorarea şi la progresul societăţii umane, fără a neglija dimensiunea spirituală, aş spune chiar spiritualistă a omului şi a destinului său. Ca şi Biserica, francmasoneria recunoaşte întîietatea Spiritului. Bineînţeles, a lucra împreună presupune ca şi unii şi ceilalţi să uite vechii demoni ai discordiei. Pentru mason viaţa are un sens. Omul are un sens. O concepţie materialistă este fundamental de neconciliat cu sensul omului. Nu poţi să te reclami deopotrivă din Sartre şi din Teilhard de Chardin, din Nietzsche şi din sfîntul Francisc de Assisi. Dintotdeauna francmasoneria este, prin idealurile şi aspiraţiile sale, prin esenţa sa, în opoziţie radicală cu o viziune pesimistă şi negatoare. Ea este infinit mai aproape de iubirea şi viziunea universalistă a unui Teilhard de Chardin sau Francisc. Ea lucrează mai întîi pentru umanitate, ca toate religiile. Şi ca acestea, de asemenea, de la construcţia templului Omului, ea merge către edificarea templului lui Dumnezeu.