Invitație la lectură

După mai bine de şase ani de tăcere … editorială (dar ani de meditaţie şi acumulări în lumea nevăzută din spatele vălului!) vă propun trei noi cărţi: una de interviuri cu filosofi francezi, o serie ajunsă la al patrulea volum, şi o alta despre esoterism şi masonerie, avînd ca subtitlu numele site-ului pe care citiţi aceste rînduri – www.esoterica.ro, şi o a treia conţinînd eseuri scrise în ultimii ani.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

FILOSOFIA – aventura unui discurs, volumul IV
Fascinaţia nevăzutului. www.esoterica.ro

Întoarcerea către Lumină

Voltaire despre Newton

Elementele-filosofiei-lui-Newton-no-border

Pseudonim al numelui de François-Marie Arouet, Voltaire a fost una dintre personalitățile remarcabile, o figură strălucitoare a secolului al XVIII-lea, reprezentant de marcă al Iluminismului. Educat de părinții iezuiți de la colegiul parizian Louis-le-Grand, Voltaire s-a format în spiritul culturii clasice, cu un gust al competiției și al succesului, în opoziție cu ideile janseniste din mediul său familial. De tînăr a frecventat mediile libertine, cercuri intelectuale pariziene ale liberilor gînditori, întîlniri care au jucat un rol important în formarea sa intelectuală; publicarea unei satire împotriva Regenței, aplecarea sa către desacralizare și nonconformism, i-au adus un an de închisoare în temuta și celebra Bastilie. Va alege literatura pentru a-și face cunoscute ideile filosofice, piesa Oedipe, prima dintr-o lungă serie, aducîndu-i un răsunător succes. O experiență decisivă în formarea sa intelectuală a reprezentat-o șederea în Anglia (1726-1729), timp în care contactul cu raționalismul englez, cu știința newtoniană, cu empirismul lui Locke i-au risipit rătăcirile metafizice ale lui Descartes și Malebranche, întărindu-i convingerile deiste. Lettres philosophiques și Lettres anglaises dau seamă despre experiența sa engleză, adică despre toleranța religioasă, libertatea politică, noua știință, deism. Cartea Lettres anglaises a fost condamnată și arsă, iar Voltaire amenințat cu închisoarea. Retras în Lorena, Voltaire se consacră studiului și scrisului: Traite de metaphysique, Le Mondain și Elements de la philosophie de Newton. Această din urmă carte a apărut recent și în traducere în limba română: Elementele filosofiei lui Newton, București, Editura Herald, colecția „Cogito”, traducere, prefață și note de Adrian Niță, 2017, 240 p. Această apariție prelungește preocuparea editurii Herald pentru traducerea operelor marilor gînditori, în cazul de față, încă o carte de Voltaire, după Tratat despre toleranță, despre Newton, din care editura bucureșteană publicase în, 2015, Filosofia naturală.

Apariția lucrării Principiile matematice ale filosofiei naturale, a lui Newton, din 1687, este considerată un moment de cotitură, o schimbare de paradigmă în raport cu vechea știință aristotelico-scolastică: „cosmosul grecilor este complet distrus, căci ne dă o lume ordonată, stratificată, ierarhizată. Lumea de sus era considerată perfectă, eternă, imuabilă, căci era lumea cerurilor și a stelelor, adică a unui loc inaccesibil pentru oameni. Spre deosebire, lumea de jos, pămînteană, este supusă schimbării, coruptibilă și în permanentă mișcare. Odată cu secolul al XVII-lea, această lume veche, înțeleasă drept cosmos, devine univers, adică ceva infinit, nestratificat, aflat mai degrabă în dezordine decît în ordine, fiind unificată prin legile care o caracterizează”, afirmă Adrian Niță, în prefața cărții. Sub influența lui Maupertuis, Voltaire aderă începînd cu 1732 la noile teorii ale fizicii atracției, teorie care întîmpina o puternică rezistență pe continentul european. Elementele filosofiei lui Newton a fost scrisă cu intenția de a face cunoscute publicului francez lucrările lui Newton pe care majoritatea membrilor Academiei de Științe, de obediență carteziană, le respingea, nu le lua în serios. Voltaire dedică această carte doamnei Du Chatelet, cea care a tradus și comentat lucrarile lui Newton, cea care a înțeles mai bine decît mulți contemporani subtilitățile teoriilor newtoniene. Voltaire intenționa să facă o expunere a principiilor metafizice, a reprezentărilor spațiului, timpului, materiei, a divinului, implicate în demersurile demonstrative proprii fizicii savantului englez și care contraziceau fundamentele marilor edificii sistematice, cum erau cele ale lui Descartes, Malebranche și Leibniz. Pentru Voltaire opera lui Newton , prin eficacitatea experimentală și prin propozițiile metafizice întrupa ceea ce aștepta de la filosofie: o abordare rațională și empirică a universului, o confirmare științifică a prezenței unei ordini în lume, deci a unui ceasonicar, ceea ce descalifica orice atracție către ateism. Citeste mai departe »

N. Steinhardt și generația ’27

steinhardt-eliade-cioran-ionescu-noica

Deceniul al treilea al veacului trecut a fost marcat în cultura română de o efervescență care pe mulți istorici i-a făcut să vorbească despre o generație care apare la mari intervale de timp. Cei mai mulți dintre istoricii culturii române sînt unanimi în a vorbi despre o generație remarcabilă din care au făcut parte Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu, Dan Botta sau Ion I. Cantacuzino. Rareori în acest grup este inclus și N. Steinhardt, de altfel unul dintre cunoscătorii și comentatorii avizați ale scrierilor celor mai mulți din cei amintiți mai sus; e drept N. Steinhardt nu participa la manifestările Asociației de arte, litere și filosofie „Criterion”, ai cărei membri ulterior aveau să fie parodiați de tînărul publicist în cartea sa În genul … tinerilor. Dar paradoxul relației lui N. Steinhardt cu confrații ale căror scrieri au fost parodiate constă în faptul că peste ani au devenit buni prieteni. Sînt bine știute abnegatia și profesionalismul cu care Editura Polirom și Mănăstirea Rohia editează scrierile lui N. Steinhardt; de curînd a apărut o nouă carte: N. Steinhardt despre Eliade, Cioran, Ionescu și Noica; ediție îngrijită, prefață și note de Florian Roatiș, Editura Polirom, Iași, colecția „Eseuri & confesiuni”, 2017, 282 p. Ediția întocmită de Florian Roatiș reia texte publicate în cartea semnată de N. Steinhardt sub pseudonimul Antisthius, în care îi parodiază pe cei patru, dar și multe alte texte în care pozțiile teoretice ale lui N. Steinhardt sînt mult nuanțate, motiv pentru care Florian Roatiș își intitulează prefața „De la parodie la admirație”, scriind că „prin multele sale afinități, ca și prin puținele sale polemici, Steinhardt rămîne omul generației interbelice. O generație pe care inițial a ironizat-o, parodiind-o cu voluptate, ca să sfîrșească prin a se integra în ea, în felul său specific.”

Prima întîlnire a lui N. Steinhardt cu Mircea Eliade se petrece pe puntea vaporului care-l aducea pe indianist, pe viitorul celebru istoric al religiilor, de pe țărmurile Indiei la malul mării, la Constanța: „Dar vasul se apropie de țărm și în curînd vom fi sub semnul timpului împărțit calendaristic. Vom fi obligați să coborîm. Din tragicul mahagonic al hermitagiului nostru plutitor în locurile anchilozate de muncă. Din visul introvertit în activitatea unde fiecare e presupus să acționeze extravert”, și ironia lui Steinhardt continuă plină de vervă mușcătoare parodiind revenirea cărturarului din lumea filosofiei indiene pe un tărîm irelevant, cu oameni lipsiți de aderența la marile idealuri, la tainice înțelesuri cosmice: „Mă uit în sus, ridic mîinile dionisiac și teocratizat. Priviți! exclamă tot grupul. A plecat om și s-a întors zeu! E un înțelept, un hindus!” La cîteva luni distanță, cartea Oceanografie al lui Eliade nu era una ridicolă, ci de-a dreptul proastă, din pricina confuziilor, repetițiilor, incompetenței și insolenței autorului, scria N. Steinhardt. După mai bine de patru decenii. N. Steinhardt revine asupra scrierilor lui Mircea Eliade și scrie deopotrivă asupra operei literare, asupra fantasticului, asupra literaturii ca semnificant, dar și asupra eminentelor studii de istoria religiilor: „Putem deci spune că Mircea Eliade a trăit și a lucrat o bună parte a vieții în străinătate, dar ne este interzis a gîndi că s-a înstrăinat cumva. Literatura l-a păstrat vioi și tare în cadrul limbii românești. (…) Erudiția îl înfățișează pe savantul mondial, necontenita producție literară îl păstrează în caldă lumină pe artistul român. Îl putem de aceea considera pe Mircea Eliade ca aflat în situație de impecabilă neînstrăinare.” Eliade intuise mari teritorii nedefrișate care se arătau istoricului religiilor și scriitorului preocupat de fantastic, încît N. Steinhardt poate spune că Elaide a devenit „psihopomp de suflete moarte și trumfal vii.” Cînd cei doi s-au întîlnit la Paris, în 1978, ca între adevărate două mari spirite, dispăruse orice urmă de reticență. Citeste mai departe »

Thais

Martin_van_Maele_-_Thais_02

Anatole France, pseudonimul literar al lui Jacques François-Anatole Thibault (Paris, 16 aprilie 1844 – Saint-Cyr-sur-Loire, 12 octombrie 1924) este un cunoscut eseist, poet, povestitor și romancier francez, membru al Academiei Franceze, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în anul 1921, „ca o recunoaștere a strălucitelor lui realizări literare, caracterizate prin noblețea stilului, o adîncă simpatie față de oameni, grație și un autentic temperament galic”. Fiu al unui librar parizian, a fost crescut în cultul cărților și al muzelor, devenind pentru un timp bibliotecar al Senatului Franței. Unii critici literari afirmă că Anatole France a fost modelul lui Marcel Proust în creionarea personajului Bergotte, din ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut.

Dintre romanele lui Anatole France, amintim: Crima lui Sylvestre Bonnard, Dorințele lui Jean Servien, Albina, Balthazar, Thais, Cutia de sidef, Insula pinguinilor, Viața în floare, Zeilor le e sete, considerată capodopera sa, un roman despre teroare, despre fanatismul sîngeros al lui Robespierrre și susținătorilor săi. Este autor și al unui volum de versuri (Poeme aurite), dar și a mai multor piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută este Nunta din Corint. Critica literară a fost reunită în patru volume intitulate Viața literară. A refuzat idolii Romei, mai tîrziu pe ai Sorbonei, a respins fanatismul; ironic, surîzător, Anatole France a fost de o crudă luciditate și a arătat totdeauna o rafinată bunăvoință, ceea ce ar putea părea un pleonasm, dar nu este decît marca singularității sale.

În primăvara lui 1845, Gustave Flaubert vede în palatul Balbi, din Genova, tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, Ispitirea sfîntului Anton: „În partea de jos, la stînga, sfîntul Anton între trei femei, întorcînd capul spre a se feri de mîngîierile lor; sînt goale, albe, surîd și dau să-l învăluie cu brațele lor. (…) În ceea ce mă privește, n-am mai văzut nici un alt tablou în afară de acesta, și nu-mi amintesc decît de el…”  Flaubert a fost obsedat de tablou, de subiect, scrie o primă versiune a Ispitirii sfîntului Anton, pe care prietenii îi sugerează să o arunce în foc și să o  uite  pentru totdeauna. Pentru romancierul francez era opera întregii vieți, așa încît publică o nouă versiune în 1874, primită cu entuziasm de Taine, Renan, apoi de Paul Valéry sau Gabriele d’Annunzio, cu rezerve de Barbey d’Aurevilly. Ispitirea lui Anton se compune din lucruri trăite, auzite, citite, Flaubert prezentînd într-o manieră realistă viziunile lui Anton. Delirul, himera, halucinația sînt prezentate ca stări psihice ale izolării, a confruntării cu necunoscutul. Flaubert și-a iubit cartea despre Anton („În sfîntul Anton am fost eu însumi sfîntul Anton”). Citeste mai departe »

Alchimia Luminii

sea-neith-alchimie-universele

Pierre Séa și Laure de Neith, cărora li s-a alaturat Jean Haab, alcătuiesc un trio cunoscut în lumea francofonă pentru pasiunea comună pentru alchimie. Sînt autorii cărților Symphonie alchimique, Quintessence, cărora de curînd li s-a adăugat Alchimie de la Lumière unie vers Sel, Editions de la Hutte, Jean Solis éditeur, 2017. E o lucrare în care fiecare imagine mai explicit sau mai voalat alchimică este precedată de cîteva rînduri care sintetizează proceduri, experiențe sau termeni  care surprind esența alchimiei. Fiecare din cei trei autori amintiți semnează cîte o scurtă prefață. Jean Haab pornește de la învățătura alchimică profesată în anii ’70 ai secolului trecut de F.A.R.C. (Frères Aînés de la Rose Croix), de la cunoștințele alchimice primite de la André Savoret și de la Jean Bourciez; gnoza celor din F.A.R.C. suferea de grave omisiuni, printre acestea neacordarea unei suficiente atenții distincției între latura spirituală și latura operativă a alchimiei. Dinspre partea operativă, cei din F.A.R.C. prezentau avantajul că fraternitatea lucra cu cinabru (sulfura de mercur), nu cu focul vulgar.

Pierre Séa își amintește ucenicia alchimică, dar sînt mulți cei care pot susține cu tărie că au atins măiestria?, sub îndrumarea lui Roger Caro, cel care i-a dezvăluit tainele uceniciei alchimice cu ajutorul cinabrului: „Această cale este o cale de analogie și o practică de școală. Dacă ea este bine condusă, cu artă, ea ne face să trăim prin cele cinci simțuri, și mai ales în inima noastră, toate fazele, culorile și subtilitățile Marii Opere.” Prima muncă a unui alchimist este cea de a căuta Spiritul universal, Spiritul care creează și animă, Prima materia. Pierre Séa descrie succint etapele lucrării alchimice, subliniind că nu este nevoie să cădem în capcana sau fantasma de a verifica dacă Piatra obținută transformă plumbul în aur; validitatea lucrării alchimice se încearcă prin însuflețirea unei plante muribunde cu ajutorul unei fărîme din Piatra alchimică. „După ce a colaborat cu apa, focul, luna și soarele, alchimistul este gata pentru a călători cu Lumina. Alchimia Luminii este calea de ajuns de secretă sau discretă, despre care foarte puțini autori au vorbit deschis pînă în secolul al 20-lea,” scrie Pierre Séa, îndemnîndu-i pe cei care se apropie de practica alchimică mai întîi să studieze, apoi să înțeleagă, și să înceapă studiul cu vechile scrieri rozicruciene.

Laure de Neith scrie despre intrarea în Lumină, despre necesitatea de a deveni una cu Natura, de simți profund vibrațiile care ne amină, de a le armoniza progresiv, de a le acorda cu sufletul nostru. Laure de Neith îndeamnă la căutare, la lecturi, la experimente, la asumarea posibilelor eșecuri și rătăciri în labirint, pentru că fiecare ființă umană pornită într-o căutare inițiatică totdeauna reînnoită va ajunge să înțeleagă originea lumii și misterele sale.

René Guénon la Regnabit

guenon-regnabit-no-border

Prezent în dicționare de filosofie, de esoterism sau de masonerie, René Guénon rămîne înainte de orice un purtător de cuvînt al Tradiției. Unii comentatori au încercat să-i cuprindă scrierile într-o metafizică dogmatică și închisă în ea însăși, cînd apelul lui René Guénon era la deșteptarea spirituală  și la reînnoirea tradițională a Occidentului. Nu întîmplător un număr dublu din iulie-decembrie 2002, al publicației „Connaissance des Religions”, s-a numit René Guénon. L’Eveilleur (1886-1951). Da, René Guénon a fost cel care a redeșteptat în Occident interesul pentru spiritualitate, pentru respingerea domniei cantității, pentru căutarea sensului etern, pentru conversia privirii, pentru transformarea interioară. A denunțat constant și cu vigoare pierderea altitudinii metafizice, pierderea Cunoașterii simbolice, pierderea principiilor și criteriilor Artei sacre, pierderea simplicității. Pînă acum aproape trei decenii, în România numele lui René Guénon era știut de un număr restrîns de cunoscători; întreținuse o vastă corespondență cu trei gînditori români: Vasile Lovinescu, Marc-Mihai Avramescu și Mihai Vâlsan; scrierile sale erau doar în cîteva biblioteci, nu fuseseră traduse în limba română, nu se scria despre opera sa. După 1990 au început să fie traduse cele mai importante scrieri ale gînditorului francez: Simboluri ale științei sacre; Domnia cantității și semnele vremurilor; Criza lumii moderne, la Editura Humanitas; Ezoterismul lui Dante; Simbolismulcrucii la Editura Aion. Cele mai multe scrieri ale lui René Guénon au aparut la Editura Herald; amintim dintre acestea: Ezoterismul creștin; Scurtă privire asupra inițierii; Inițiere și realizare spirituală; Autoritate spirituală și putere temporală; Stările multiple ale ființei; Francmasonerie și companionaj. Recent a apărut volumul René Guénon, Scrieri pentru Regnabit, București, Editura Herald, colecția „Philosophia perennis”, traducere din limba franceză de Daniel Hoblea, 2017, 208 p. Este un volum care reunește toate articolele scrise de René Guénon pentru revista Regnabit, între anii 1925 și 1927, în ultimii ani înainte de plecarea sa în Egipt. Regnabit. Revue Universelle du Sacre-Coeur a fost fondată de părintele Félix Anizan, în semn de devoțiune pentru Inima Sfîntă, și s-a remarcat prin publicarea unor texte profunde, de ordin doctrinal și simbolic.

Volumul adună 19 texte, cele mai multe dintre ele revăzute și publicate de René Guénon în Simbolismul crucii și în Scurtă privire asupra inițierii, altele au fost reluate în culegerea postumă Simboluri ale științei sacre. Textele guénoniene publicate inițial în Regnabit au fost editate în 1999 de Pier Luigi Zoccatelli, la editura Arche, din Milano. Editia în limba română respectă versiunea originală și ordinea cronologică permițind astfel cititorului să urmărească preocupările autorului într-o perioadă deosebit de importantă în care, prin intermediul lui Louis Charbonneau-Lassay, Guénon își exercită talentul și își afirmă cunoștințele în medii catolice preocupate de simbolismul sacru. Poate deloc întîmplător primul articol al lui Guénon este despre inima sacră și sfîntul Graal, vas luat ca simbol al inimii, vas care a alimentat imaginarul medieval, mai cu seamă cel legat de istoria cavalerilor Mesei Rotunde. Simbolismul inimii este una din temele predilecte ale lui Guénon, mai multe texte ale sale despre inimă fiind reunite în capitolul „Simbolismul inimii”, din culegerea postumă Simboluri ale științei sacre. Scriind despre inima cu raze și inima în flăcări, amintește despre simbolismul conform căruia inima este asimilată soarelui și creierul lunii, întrucît „gîndirea rațională și discursivă, al cărei organ sau instrument este creierul, nu e decît un reflex al adevăratei inteligențe, așa cum lumina lunii nu e decît un reflex al luminii soarelui.” Guénon duce gîndul mai departe susținînd ca Ființa supremă l-a înzestrat pe om cu o inimă, un punct de sprijin imuabil, un centru de mișcare, dar l-a înzestrat și cu un creier, supus unui ordin de mișcare secundară: „Creierul, instrument al gîndirii închise în lume și transformator spre folosul omului și al lumii al acestei Gîndiri latente, o face astfel realizabilă prin intermediul său. Însă doar inima, printr-o inspirare și o expirare secrete, îi permite omului, rămînînd unită cu Dumnezeul său, să fie Gîndire vie.” Citeste mai departe »

Misticii Islamului

Misticii_islamului_persp-no-border

De-a lungul a multe secole conceptul și cîmpul de manifestare a misticii nu au putut fi separate de ansamblul teologiei. În lumea creștină începînd cu Bernard de Clairvaux se afirmă o literatură mistică, care se înscrie în prelungirea moștenirii patristice, ca o reacție la scolastică, aceasta îndepărtîndu-se tot mai mult de fundamentele contemplative. Începînd cu veacul al XIV-lea, mistica îsi afirmă autonomia, mai cu seamă prin apariția tratatului lui Gerson, Theologie mystique. Dacă la început a fost un simplu adjectiv, cuvîntul mistic desemnează fie domeniul faptelor mistice (mistica), fie pe cei care trec prin experiențe mistice (misticii). În celebrul Vocabulaire technique et critique de la philosophique, al lui Andre Lalande, se afirmă că propriu stărilor mistice sînt ștergerea simbolurilor sensibile și a noțiunilor gîndirii abstracte și discursive, dar și contactul direct al spiritului cu realitatea posedată; dacă prima trăsătură nu este totdeauna evidentă, cea de a doua este proprie tuturor stărilor mistice. În funcție de natura realității posedate, se disting o mistică de imanență și o mistică de transcendență; prima este specifică misticilor hinduși, cea de-a doua misticilor evrei, creștini, musulmani.

Sufismul este deseori identificat cu mistica musulmană, toate dicționarele teologice afirmînd că sufismul este linia care traversează întreg Islamul, de la origini pînă în zilele noastre, și reprezintă căutarea lui Dumnezeu la diverse nivele, de la simpla devoțiune interioară pînă la înaltele stări mistice. În România, filosofia și mistica islamice sînt în general puțin cunoscute, în afara cercului restrîns al specialiștilor; în ultimii ani, Editura Herald a căutat să ofere cititorilor interesați cîteva repere care să dea contur unui spațiu cultural divers și fascinant: Henry Corbin, Istoria filosofiei islamice; Titus Burckhardt, Doctrinele esoterice; Jean Chevalier, Sufismul. Doctrină, ordine, maeștri; Obîrșia Luminii. Islamul șiit în texte alese; Ali Bin Abi Talib, Calea vorbirii alese; Poeme persane. Baba Taher, Saadi, Omar Khayyam, Rumi, Șabestari, Hafez; Ibn al-Arabi, Iluminări. De curînd acestor titluri li s-a mai adăugat unul demn de interes: Reynold Nicholson, Misticii Islamului, București, Editura Herald, colecția „Înțelepciunea inimii”, traducere din limba engleză de Iustina Cojocaru, 2017, 192 p. Citeste mai departe »

Mitul lui Hiram

le mythe d hiram

Deși despre Hiram s-au scris sute de cărți, mitul său continuă să suscite interesul scriitorilor de literatură masonică, și această atracție dovedind că mitul lui Hiram este în inima masoneriei speculative. Mitul lui Hiram celebrează construcția templului închinat Marelui Arhitect al Universului, iar cu fiecare reluare în ritual reamintește fraților crima companionilor care voiau să obțină cuvîntul de trecere la gradul de maestru fără a întruni cerințele specifice acestui grad. Legenda lui Hiram este una de dată relativ recentă, ea intrînd în conștiința europeană modernă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Hiram, meșteșugar de geniu, este un personaj biblic menționat în Cartea regilor III și în Cronici II, în legătură cu construcția Templului de la Ierusalim, în timpul domniei regelui Solomon. Hiram din Tyr era „plin de pricepere, cu meșteșug și cu știința de a face orice lucru din aramă”. Odată terminate capodoperele sale, Hiram iese din istorie și intră în legendă, viața și opera sa transformîndu-se în mit inițiatic, devenind mitul fondator al noii instituții speculative care se răspîndește în Europa începînd cu anul 1717.

Recent cărților despre mitul lui Hiram li s-a adăugat cea semnată de Jean Delaporte: Le mythe d’Hiram, fondateur de la Maîtrise maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles maçonniques”, 2017, 126 p. Este bine știut că mitul/legenda lui Hiram este o construcție masonică, textele biblice nu amintesc nici o crimă; moartea lui Hiram apare în ritualul gradului de maestru. Unii autori citează mai multe surse, cele mai multe din companionaj, care ar fi putut influența legenda lui Hiram, dar și aici lucrurile sînt viu disputate, mulți autori respingînd filiația companionică. Prima menționare scrisă a legendei lui Hiram este datorată lui Samuel Prichard, în celebra sa „dezvăluire” a ritualurilor masonice. Cea mai izbutită redare literară este povestea „Makbenah” din capitolul „Nopțile Ramazanului”, din volumul Călătorie în Orient al lui Gérard de Nerval. Jean Delaporte face cîteva notații despre mit, amintind că adevărul unui mit privește realitatea ființei, nicidecum autenticitatea evenimentului istoric, subliniază cîteva similitudini cu mitul osirian, face referiri la etimologia ebraică a numelui Hiram. Citeste mai departe »

Piatra filosofală

piatra-filosofala-no-border

Esoterismul, ocultismul, alchimia ocupă un loc considerabil în panoramicul editorial românesc al ultimelor două decenii. La prima vedere s-ar putea spune că este o inflație de literatură alchimică sau despre alchimie; în adevăr, explicația numărului relativ mare de cărți despre alchimie este simplă: decenii de-a rîndul alchimia a fost asimilată unor practici lipsite de orice suport științific, unui discurs înșelător, și din acest motiv nu au apărut cărți subscrise domeniului. Acum apar deopotrivă traduceri ale marilor tratate alchimice, cît și lucrări despre istoria alchimiei sau interpretări ale practicii alchimice așa cum apare ea descrisă de marii autori. În fapt este un proces de recuperare a unui domeniu, a unei discipline neglijate pe nedrept, condamnată de furia unui fals raționalism, a unui raționalism „fără frontiere”. Mulți contemporani continuă să privească cu detașare și condescendență domenii peste care decenii de totalitarism și înstrăinare au așternut tăcerea. S-au cuibărit prejudecăți greu de dislocat, una dintre acestea fiind înțelegerea rudimentară a alchimiei ca exercițiu de transformare a metalelor, o anecdotă adînc înrădăcinată în mentalul colectiv. În secolul al XX-lea au existat numeroase încercări de a scoate alchimia din limitele în care fusese constrînsă să trăiască, apreciindu-i-se deschiderile spirituale, subliniindu-se cu convingere că alchimia lucrează pe un alt plan decît știința empirică, că principalele ei strădanii sînt îndreptate spre descoperirea stării superioare a lucrurilor umane. Unul dintre autorii care au schimbat percepția asupra alchimiei a fost ilustrul cărturar C.G. Jung, prin cartea sa Psihologie și alchimie, prin comentariile la traducerile făcute de prietenul său Richard Wilhelm. Alături de Jung au fost numeroși alți autori care au încercat să redea alchimiei dacă nu gloria de altădată, cel puțin statutul de altădată, acel de cale de mijloc. Unul dintre acești autori a fost Israel Regardie (1907-1985); recent, una dintre cărțile sale a fost tradusă în limba română: Piatra filosofală, București, Editura Herald, colecția „Quinta essentia”, traducere din limba franceză de Gabriela Nica și Marius Cristian Ene, 2017, 288 p.

De la bun început, Israel Regardie așază alchimia în rîndul a ceea ce anticii numeau lucrări divine, al căror scop era dezvoltarea conștiinței, scoaterea omului din starea de conflict, confuzie, limitare, suferință și nesiguranță: „La fel ca metodele psihologice moderne, formulele alchimice aveau drept obiectiv crearea unui om deplin, a întregului. Alchimia nu se mulțumește să conceapă un individ ai cărui constituienți ai conștiinței sînt unificați; ea pune în operă nevoia de desăvîrșire specifică tuturor metodelor oculte sau magice, merge cu un pas mai departe. Ea aspiră la dezvoltarea unui om liber si unificat, care este și iluminat. TractatusAureus afirmă: «O, fiul meu, toată înțelepciunea lumii este cuprinsă în această Înțelepciune ascunsă a mea». Asta îi conferă alchimiei acea atracție specifică de care s-a bucurat întotdeauna în Occident, indiferent dacă termenii săi au fost sau nu au fost înțeleși în mod clar și logic.” De aceea în toate tratatele alchimice este folosită frecvent denumirea de Aur, la fel cum Piatra Filosofală desemnează conștiința, după spusele lui Hermes din Tratatul de Aur: „În caverna metalelor este ascunsă o Piatră venerabilă, de o culoare splendidă, o minte sublimă și o mare deschisă.” Citeste mai departe »

Continuitatea tradiției hermetice

Hermetismul se înrădăcinează într-o tradiție inițiatică foarte veche, al cărei nume vine de la zeul grec Hermes, zeu reprezentat totdeauna ținînd în mîna dreaptă caduceul, Hermes fiind purtător al cunoașterii, discernamîntului, medierii și iluminării. Hermes este un zeu al cărui nume trimite la piatră (herma, hermaion, hermaios), este cel care arată drumul, care marchează spațiile necunoscute, care arată direcția folosind borne în patru unghiuri. Activitatea zeului este îndreptată spre schimburi, era și zeu al comerțului, într-un univers mărginit de hotare bine delimitate între jos și sus, între Olimp și Hades, fiind mesager al lui Zeus, dar și însoțitorul sufletelor în călătoria lor spre lumea de dincolo. Prin definiție, hermetismul, învățătura hermetică este una referitoare la cunoașterea ascunsă, care străpunge aparența lucrurilor și coboară pînă la esență, descoperă nebănuite legături între părți ale universului și niveluri ale existenței, de la imens la infim, de la umil la înalt, cheia descifrării fiind reîntoarcerea la principiul constitutiv al lumii. O astfel de cunoaștere pune în cauză fixitatea genurilor, diferențierea speciilor, singularitatea indivizilor.

Așadar, de la bun început, învățătura hermetică se arată a fi una închisă, secretă, de nepătruns celor neinițiați; este învățătura lui Thot, a lui Hermes Trismegistus, a lui Hermes/Mercur. Însuși cuvîntul hermetism predispune încă la controverse, ceea ce o îndreptățește pe Françoise Bonardel să considere că “bogăția de forme a posteritații sale [gîndirii hermetice –n.n.] pare a se datora atît personalității tutelare a lui Hermes, expresia însăși a transformării, cît și învățăturii consemnate sub numele de hermetism, unde ocultarea joacă un rol la fel de important ca revelația; nu-i sînt străine nici practicile și nici limbajul alchimic.” Hermetismul este o viziune a lumii bazată pe “simpatiile” ce unesc macrocosmosul cu microcosmosul, pe “corespondențele” simbolice și reale între părțile universului văzut și nevăzut. Sub baniera hermetismului se regăsesc texte vechi și comentarii despre esoterism în general, despre alchimie sau texte și comentarii despre “Hermetica”. Cum consensul se lasă încă așteptat, în multe cărți despre hermetism vom întîlni trimiteri la alchimie, gnosticism, esoterism, teosofie, ocultism.

Poate fi considerată revelația hermetică o adevărată filosofie, în sensul pe care grecii i-l atribuiau, constituie ea o doctrină secretă, esoterică sau mai curînd este mai apropiată de una dintre numeroasele mișcări gnostice? Sînt întrebări cărora, acum mai bine de 250 de ani, încerca sa le răspundă învățatul francez Nicolas Lenglet du Fresnoy în cartea sa Istoria filosofiei hermetice. După spusele autorului, ne aflăm în prezența “celei mai mari nebunii și a celei mai mari înțelepciuni de care oamenii au fost capabili vreodată.” La mijlocul veacului al XVIII-lea noțiunea de hermetism nu era clarificată, așa cum nu este pe deplin nici în zilele noastre, iar din acest motiv cele mai multe trimiteri ale autorului sînt îndreptate spre alchimie, mai cu seamă că alchimia continuă să fie înțeleasă ca o doctrină secretă, ca o filosofie hermetică. Privit cu simpatie sau blamat, hermetismul este totdeauna asimilat sincretismului, cei mai mulți comentatori fiind critici, vorbind de un mozaic de idei vechi, deși sînt și istorici ai religiilor, cum este Mircea Elaide, care recunosc amploarea și “uluitoarea creativitate” a sincretismului elenistic și a posterității sale. După considerațiile asupra științei hermetice în Egipt și în vechea Grecie (Democrit, Synesius, Heliodor, Zosima, Athenagoras), Nicolas Lenglet du Fresnoy face o incursiune în contribuțiile arabilor în știința hermetică. Arabii s-au apropiat de hermetism după trecerea la islamism; în timpul lui Al-Mansur, Harun al-Rashid și Al-Mamun alchimia a început să fie apreciată, înființîndu-se academii unde era studiată filosofia hermetică. Trebuie amintite aici contribuțiile lui Geber, Mohamed Ben Zaharia, Farabi, Morien sau Avicenna; astăzi este recunoscut rolul important în alchimie pe care l-au avut arabii, atît în ceea ce privește vocabularul alchimic, cît și în trecerea alchimiei din Orient în Occident. Citeste mai departe »

Lumea lui Anaxagora

miroiu - lumea lui anaxagora

Originar din Clazomene, Anaxagora a trăit cea mai mare parte a vieții la Atena, unde printre iluștrii săi prieteni s-a aflat și Pericle. Puține fragmente s-au păstrat din scrierile sale, dar ele dau contur preocupărilor sale în care s-au regăsit teoria materiei, teoria asupra lumii și teoria asupra nous-ului, a Intelectului. A fost supranumit Nous, iar Timon spune astfel despre el în Silloi: „Despre Anaxagoras se zice că fost-a un vajnic erou,/ N o u s, se chema deoarece în el însuși N o u s stăpînea/ Care, adunînd dintr-o dată toate [lucrurile] cîte există/ Mai înainte împrăștiate, le-a concentrat deopotrivă.” De altfel, tratatul său Despre natură sau Fizica, ambele titluri convenționale, începe astfel: „Toate lucrurile erau laolaltă, dar Nous le-a separat și le-a rînduit.” Peste veacuri, Hegel avea să scrie despre Anaxagora și al său nous că o dată cu filosoful din Clazomene „începe să răsară o lumină” în înțelegerea lumii. Deși literal nous înseamnă intelect, inteligență, în gîndirea lui Anaxagora are o semnificație particulară și termenul aproape că este intraductibil; nous a fost perceput de istoricii filosofiei cînd ca un element pur material, cînd ca spirit pur, cînd perceput ca fiind oarecum deasupra, nici spirit, nici materie. În studiul istoric care precede Filosofia greacă pînă la Platon, Ion Banu susținea că: „El (nous-n.n.) este înainte de toate arătat ca o forță mecanică  ce generează mișcarea din natură, activînd homoiomeriile obișnuite. Nous provoacă desfacerea lor de massa în care fuseseră agregate anterior și, liberînd și forța spontană de atracție reciprocă a celor asemănătoare, procedează ca factor ordonator, făcînd să apară lucrurile, în diversitatea lor.” Mai are nous-ul, conceptul vechi de două milenii și jumătate, vreo semnificație, vreo relevanță, alta decît de concept în istoria filosofiei? Cu siguranță că are, iar dovadă grăitoare, convingătoare este recenta carte purtînd semnatura profesorului Adrian Miroiu: Lumea lui Anaxagora sau despre entitățile reflexive, Iași, Editura Polirom, 2017, 334 p.

În filosofia lui Anaxagora se întîlnesc influențe venind dinspre Anaximene, Parmenide, Zenon, sau Empedocle; el le reunește într-o formulă originală care va face mulți adepți în înfloritoarea Atenă a lui Pericle. În 432 î. C., mediile conservatoare îl acuză pe Anaxagora de impietate, de negarea existenței zeilor și de apărarea teoriilor asupra corpurilor cerești, teorii neacceptate de adepții gîndirii tradiționale; lovitura viza și politica democratică a lui Pericle, încurajarea de care se bucurau prietenii acestuia, cei deschiși noutăților culturale și raționalismului care anunța marea epocă a sofiștilor. Anaxagora admitea teza lui Parmenide privitoare la omogenitatea și unitatea întregului: nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se unește sau se separă, pentru că totalitatea lucrurilor este totdeauna egală cu ea însăși. Totalitatea existenței este un amestec în care se găsesc toate principiile sau germenii calitativi, divizibili la infinit, din care se vor constitui diferitele corpuri. Întreaga organizare este opera nous-ului, materie mai ușoară si mai subtilă. În dialogul Phaidon, Platon, prin vocea lui Socrate, exprimă elogiile și rezervele sale asupra noțiunii introduse de Anaxagora: „Dar iată că într-o bună zi am auzit citindu-se dintr-o carte, a lui Anaxagoras din cîte se spunea, gîndul că acela care orînduiește lumea în întregul ei, fiind totdeodată și cauza fiecărui lucru în parte, este Spiritul. Și m-am bucurat de o asemenea cauză, părîndu-mi-se că, într-un anume fel, e bine ca Spiritul să fie cauza a toate. Și că, dacă lucrurile stau așa, de bună seamă acest Spirit ordonator care săvîrșește ordinea lumii întregi va fi dispunînd fiecare lucru în chipul cel mai bun cu putință.(…) Speranță minunată de la care, prietene al meu, am fost tîrît foarte departe.” Citeste mai departe »

Pagina 1 din 26123456789...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.