Invitație la lectură

După mai bine de şase ani de tăcere … editorială (dar ani de meditaţie şi acumulări în lumea nevăzută din spatele vălului!) vă propun trei noi cărţi: una de interviuri cu filosofi francezi, o serie ajunsă la al patrulea volum, şi o alta despre esoterism şi masonerie, avînd ca subtitlu numele site-ului pe care citiţi aceste rînduri – www.esoterica.ro, şi o a treia conţinînd eseuri scrise în ultimii ani.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

FILOSOFIA – aventura unui discurs, volumul IV
Fascinaţia nevăzutului. www.esoterica.ro

Întoarcerea către Lumină

Căi iniţiatice în scrierile lui Hermann Hesse

Hermann Hesse

Hermann Hesse, unul din marii scriitori ai veacului al XX-lea, a avut talentul şi ştiinţa de a „ascunde” în scrierile sale, îndeosebi în Demian, Lupul de stepă, Siddhartha, Călătorie spre Soare-Răsare sau în Jocul cu mărgele de sticlă indiciile unor parcursuri iniţiatice, fără ca scrierile sale să încerce să se prezinte drept vreun manual iniţiatic. Atras de spiritualitatea Orientului, Hermann Hesse, un apropiat al unui alt spirit creator de mare influenţă, Carl Gustav Jung, a încercat să ne apropie prin opera sa literară de spiritul unei lumi care încă ne este străină, lumea Orientului, o lume care vrea să cuprindă totalitatea umană, care vrea să unească contrariile, în care psihologia se deschide către metafizică. Vom întîlni în scrierile sale un elogiu al vieţii contemplative, o Indie recreată cu măiestrie, redescoperirea naturii umane, refacerea unui drum spiritual, căutarea inefabilului. Cum? Doar prin  mijlocirea căii spirituale „ascunsă” cu abilitate în scrieri care nu au vocaţie teoretică.

Termenul de iniţiere poate fi lesne întîlnit în lucrări cu pronunţat aspect teoretic, în lucrări care pun accent pe transformarea lăuntrică, pe metamorfoza celui pornit pe un drum al spiritualităţii, al ascezei, al unei altfel de cunoaşteri; sub această formă ni-l prezintă lucrările despre esoterism sau cele care descriu, atît cît pot cuprinde cuvintele, iniţierea masonică. Mulţi ani am scris despre iniţierea masonică, despre răbdarea pe care va trebui să o aibă ucenicul în căutarea propriului drum care se alătură parcursului celorlalţi, fiecare urmîndu-şi pasul. Am întîlnit deseori cercetînd o bibliografie care se extinde continuu multe cărţi şi studii, aparţinînd unor autori români sau unor străini, scrise cu mai mult sau mai puţin talent, cu modestie sau cu emfază, acestea din urmă încercînd să se prezinte drept pietre de hotar marcînd în egală măsură un teritoriu pînă la care o anume concepţie era acceptată, pentru că de acum încolo altul va fi orizontul. De ceva vreme am abandonat lectura autorilor autosuficienţi, ca şi cînd iniţierea ar fi un proces, o trăire despre care o opinie, indiferent cui ar aparţine, autori care au convingerea că acoperă totul, toată bogăţia unei căutări şi a unei descoperiri care nu-şi epuizează sensul în clipa în care bandoul este ridicat de pe ochii; ochii unora s-ar putea să se obişnuiască mai greu cu lumina!

În toamna anului 1795, Goethe publica într-o revistă condusă de Friedrich Schiller nuvela Basmul, ultima nuvelă dintr-o serie de şase căreia Goethe îi dăduse numele generic de Convorbiri ale unor emigranţi germani. Deşi nuvela nu era genul predilect al literaturii germane de atunci, Basmul, care este mai mult o poveste decît strict o nuvelă, a captivat interesul cititorilor, dar mai ales al literaţilor germani. Imediat după apariţie, Wilhelm von Humboldt îi scria lui Schiller: „nu-mi amintesc să fi citit ceva de un scriitor german care să egaleze Basmul”, iar Schlegel scria că este „cel mai frumos basm, căzut vreodată din cerul fanteziei pe pămîntul sterp”. În faţa bogăţiei de simboluri, i s-a cerut lui Goethe să dezvăluie o cheie de lectură; evident, marele scriitor s-a mărginit să spună doar că a doua oară nu i-ar ieşi un asemenea Basm, dar că nu va spune ce anume se află în misterioasa povestire. Pentru a înţelege Basmul este necesară situarea lui Goethe în filiaţia marilor autori ai esoterismului şi hermetismului german începînd cu Paracelsus şi Cornelius Agrippa von Nettesheim, continuînd cu Jakob Bohme, Christoph Oetinger, Nicolas Zinzendorf, Franz von Baader, fără a uita una din verigile fără de care acest lanţ s-ar fi rupt, anume curentul rozicrucian născut la începutul veacului al XVII-lea. Mă grăbesc să închei consideraţiile despre Goethe amintind o spusă a unui ilustru germanist din secolul al XX-lea, anume că Basmul rămîne „una dintre cele mai stranii opere ale lui Goethe şi mai bogată în simboluri”, o povestire iniţiatică aruncînd blestemul vanităţii asupra tuturor celor care pretind o interpretare exhaustivă! Citeste mai departe »

Spiritul universal al Islamului

islam-no-border

Europenii au descoperit tîrziu lumea islamică, nu geografic, ci spiritual. Un frumos paradox e că apusenii l-au regăsit pe Aristotel prin scrierile lui Averroes, unul dintre cei mai importanţi filosofi arabi ai Evului Mediu. Rămînînd în lumea paradoxului să amintim că în veacul trecut doi dintre marii cunoscători ai spiritualităţii islamice au fost francezul René Guénon şi românul Michel Vâlsan. A nu se crede că pînă la ei lumea occidentală nu cunoştea islamul, dar cei doi erau aparţinători lumii islamice, erau convertiţi la mahomedanism, deveniseră Abdel Wahed Yahia şi respectiv Shaykh Mustafa Abd al-Azîz. În ultimii ani, celor amintiţi mai sus li s-a adăugat un cercetător belgian, Charles André Gilis/Abdar ar-Razzâq Yahya, autor a numeroase lucrări despre esoterismul islamic. Recent una dintre acestea a fost tradusă în limba română şi publicată de Editura Herald: Spiritul universal al Islamului, colecţia „Philosophia perennis”, traducere de Teodoru Ghiondea, 2014, 190 p. Spiritul universal al islamului vrea să spună că dincolo de prejudecăţile unei lumi tot mai puţin atentă la spiritualitate, Spiritul divin, de natură transcendentă şi universală, cuprinde umanul în totalitatea sa, contribuind la manifestarea totală a Adevărului ascuns. Discutînd despre spirit şi ştiinţă, Charles André Gilis se apropie de un punct delicat căci posibilitatea de a accede la ştiinţă cînd profeţia legiferată a fost pecetluită de Muhammad este contestată de exoterişti care consideră credinţa ca fiind singurul mijloc ce poate fonda diferitele forme ale Cunoaşterii şi ale progresului spiritual, ceea ce afirmă şi autorul cărţii: „Ştiinţa este privită în Islam, înainte de toate, ca un atribut al lui Allah, în vreme ce dezvoltările asupra Spiritului sînt legate mai degrabă de funcţia Profetului – asupra-i fie Harul care uneşte şi Pacea lui Dumnezeu!” Ştiinţa interioară este cea care deschide calea înţelegerii Esenţei Supreme, a Esenţei Divine, în vreme ce Ştiinţa exterioară permite accesul doar către ceea ce ne înconjoară, în aspectele sale fizice, concrete. Citeste mai departe »

Triptic pentru Dürer

durer

Am scris de multe ori despre cărţile Doamnei Françoise Bonardel, despre cele consacrate alchimiei (Philosophie de l’alchimie şi Philosopher par le feu), despre cele consacrate budismului (Boudhisme et Philosophie şi Boudhisme tantrique et alchimie), despre hermetism (La Voie hermétique) sau despre lucida sa analiză a lumii de astăzi (Des héritiers sans passé. Essais sur la crise de l’identité culturelle européenne). Din bogata corespondenţă cu Doamna profesor ştiam că lucra la o carte despre marele artist renascentist Albrecht Dürer. Apariţia cărţii nu a fost lipsită de peripeţii, de înţeles pe vreme de criză; răstălmăcind întrebarea lui Holderlin, putem şi noi întreba: la ce bun un studiu despre Dürer pe vreme de criză? De aceea (pentru că după apariţia cărţii editura şi-a închis porţile, autoarea rămînînd fără…cărţi!)  scriu cu uşoară întîrziere despre Triptique pour Albrecht Dürer. La conversation sacrée, Editions de la Transparence, 2012, 320 p. Despre Dürer s-a scris mult, fiind privit ca un renascentist, ca un umanist, ca un artist care a redat plastic Reforma. De ce o nouă carte despre pictorul german? Pentru că fiecare generaţie revine cu o frumoasă fidelitate la marii creatori încercînd să descopere noi valenţe ale creativităţii, fiecare generaţie încercînd să pătrundă în intimitatea spirituală a epocii şi implicit a creatorului. Prin Triptic pentru Dürer, Françoise Bonardel urmăreşte parcursul artistic care i-a purtat paşii lui Dürer la Anvers, la Nürnberg, la Veneţia.

Anvers. Dürer a lăsat un jurnal al călătoriei sale în Ţările de Jos, dar toţi comentatorii au fost uşor dezamăgiţi căci nu au descoperit în rîndurile sale note care prevesteau vreo lucrare teoretică, ci doar simple însemnări ale călătorului, punctate uneori cu note despre vînzări şi achiziţii, evident ţinînd de domeniul artistic, dar din care Dürer apare, ca mai toţi artiştii, lipsit de dibăcia afacerilor, ceea ce l-a făcut pe Goethe să vadă în acest comportament alegoria destinului oricărui creator. Dar călătoria în Ţările de Jos a însemnat cunoaşterea unei alte lumi, a unei lumi exotice prin diversitatea adusă de peste mări. A lucrat şi în egală măsură a cunoscut confraţi, a vizitat ateliere; a fost impresionat de celebrul Altar al mielului mistic al lui Jan Van Eyck, de picturile lui Rogier de La Pasture, Memling sau Hugo Van der Goes. Citeste mai departe »

Diavolul şi întrupările sale

diavolul_nemira

Diavolul! Subiect deopotrivă fascinant şi terifiant. Modernitatea, paradoxal, a adus o surprinzătoare frică de diavol; surprinzătoare pentru că Evul Mediu adusese în atenţie imagini demoniace, imagini pe care Renaşterea le-a pus în relief şi le-a difuzat. În arta creştină primitivă Satan era rareori reprezentat, dar primele secole ale celui de-al doilea mileniu creştin au adus o „explozie diabolică” cu reprezentări expresive în abaţii şi catedrale. Este suficient să amintim demonii şi făpturile infernale de la Moissac, Vezelay sau Saint-Pierre-de- Chauvigny. Atmosfera devine tot mai apăsătoare, Divina Comedie marcînd simbolic momentul în care lumea occidentală cade sub „vraja” unui torent satanist care rezistă pînă în zorii iluminismului. Coşmarurile infernale, ne referim la redarea lor artistică, ating cea mai mare violenţă, cum remarca Jean Delumeau, în universul demenţial al lui Hieronymus Bosch, în celebrele Judecata de apoi, de la Viena sau de la Bruges. Veacul al XVIII-lea avea să aducă o schimbare în raporturile între lumea intelectuală şi lumea spiritelor, acolo unde sălăşluia şi demonicul. S-au succedat teorii şi concepţii mergînd de la suferinţa lăuntrică născătoare de demoni la proiecţia exterioară a demonicului. Şi dacă diavolul nu este doar produsul unei nevroze individuale, ci al creaţiei culturale, al orizontului transcendent, dacă este arhetip şi spirit? Este doar una din întrebările căreia îi dă răspuns cea mai nouă carte semnată de Lavinia Bârlogeanu: Diavolul în viziuni, poveşti şi vise, Bucureşti, Editura Nemira, colecţia „Philemon”, 2014, 352 p.

De ce (încă) o carte despre Diavol? De-a lungul vremii au apărut tratate de demonologie, au apărut scrieri în proză despre tentaţii şi ispite, cărţi despre diavol…Să fie diavolul încă prea puţin cunoscut şi să dorim să-l cunoaştem mai profund, să nu se mai întîmple o cădere a Arhanghelului Citeste mai departe »

Templul, omul, lumea

le_templte_dans_homme_et_homme_dans_le_monde

Aceste rînduri sînt prilejuite de recenta lectură a unui opuscul (Le Temple dans l’Homme et l’Homme dans le Monde, Editions Arma Artis, 2003) semnat de Maurice de Gandillac, filosof francez, discipol al lui Etienne Gilson; autor a numeroase studii şi cărţi în mare parte despre filosofia medievală, Maurice de Gandillac a fost profesor la Sorbonna, fiind considerat un adevărat patriah al filosofiei, nu doar pentru că a trăit o sută de ani (1906-2006), ci şi pentru că a cunoscut figuri majore ale filosofiei: Jean-Paul Sartre, Jean Hyppolite, Raymond Aron, Jacques Maritain, Maurice Merleau Ponty, Ernst Cassirer sau Martin Heidegger. Volumul amintit conţine cîteva gînduri despre Templu, despre ceea ce ţine de sacerdotal, despre vremea cînd şcolile greceşti, evreieşti şi creştine înfloreau în Alexandria, timp în care templele egiptene îşi pierdeau din strălucire, chiar dacă unele învăţături îl aminteau pe Toth, „cel de trei ori mare”. Ni se reaminteşte că epocii strălucite a hermetismului şi autenticei înţelepciuni îi succeda una epigonică, dominată de o confuzie a resturilor unor tradiţii lipsite de viaţă. Unul din martorii acelei epoci a fost filosoful crescut într-un mediu puternic elenizat, Plotin, cel care definind înţelepciunea naturală amintea înţelepţii egipteni, cei care au gravat în fiecare hieroglifă înţelepciunea însăşi. Referindu-se la practica iniţiatică, la arcane, Plotin afirma că în cadrul misterelor nu se revelează nimic iniţiatului pentru că nimeni nu poate să-l facă să vadă ceea ce nu a avut fericita şansă să vadă el însuşi. Plotin reţine cadrul iniţiatic ca simbol pedagogic al unei depăşiri, dar consideră că timpul intuiţiei deşteptată prin simboluri analogice, de model egiptean, era depăşit. Sincretismul grec care amestecase simbolisme venite dinspre diverse civilizaţii a propus alegorii. Dificultăţile apar cînd un gen de raţionalism uniformizator caută să explice tradiţii şi credinţe străvechi pornind de la tipare, de la un sistem univoc de descifrare sau cînd se transportă în timp şi spaţiu simboluri care au sens doar într-un anumit mediu cultural. Sigur aceste consideraţii pot trimite şi la dualitatea între lumea terestră şi lumea spirituală. Întemeindu-şi interpretările pe lecturile cărţilor semnate de Isha Schwaller de Lubicz, Maurice de Gandillac crede că antropocosmosul poate fi regăsit în templul de la Luxor, unde există un întreg sistem de corespondenţe între părţile corpului şi vîrstele vieţii, între funcţiile fizice şi cele morale. Dincolo de incertitudinile şi tulburările civilizaţiei egiptene în raport cu masele servile, rămîne idealul de a construi redescoperind armonia cu Cosmosul.

Pitagora

pitagora-no-border

Este un paradox cunoscut şi acceptat faptul că existenţa lui Pitagora este certificată istoric, dar despre el ca persoană nu se ştiu prea multe lucruri cu certitudine; la aceasta a contribuit în mare măsură şi caracterul secret, închis al şcolii sale, celebră prin idealizarea Maestrului, şi deopotrivă prin păstrarea secretului. Puţinele lucruri care se ştiu despre Pitagora sînt cunoscute prin operele lui Iamblichos, Porphyrios sau Diogene Laertius. Pornind de la sursele vechi, dar şi de la studiile moderne, Jean Mallinger a scris o monografie despre înţeleptul grec, recent tradusă în limba română: Pitagora şi misterele antichităţii, Bucureşti, Editura Herald, Colecţia „Mistere dezvăluite”, 2013, traducere Cornelia Dumitru. Şi celor din vechime, ca şi autorilor contemporani le este greu să separe legenda de adevăr, cu atît mai mult cu cît personalitatea lui Pitagora a fost înconjurată cu multă simpatie. Venit de la Samos la Crotona, Pitagora (potrivit legendei numele vine de la Pythia, cea care i-a vestit naşterea) a întemeiat o şcoală nu în ţara lui ci pe un pămînt nou unde lucrarea sa va fi primită pentru a străluci în veşnicie. Propovăduind morala, iubirea cetăţii şi a adevărului el cîştigă simpatia cetăţenilor din Crotona dar refuză orice demnitate, căci „iniţiatul inspiră, luminează, îşi veghează concetăţenii; domneşte din punct de vedere moral, dar nu guvernează; nu poate administra el însuşi afacerile publice; element permanent de stabilitate etică, el este ochiul care vede totul, mîna care vindecă, vocea care linişteşte şi mângâie. Armatele sale sunt spirituale şi nu au nimic material sau profan.”

Pitagora era extrem de atent în privinţa admiterii în ordinul său, evitînd pe cei lacomi, veniţi din curiozitate sau interes; odată admis novicele era supus unor probe dure care îi întăreau caracterul şi lăsa să se vadă dacă alegerea a fost bună, atît pentru ordin cît şi pentru novice. Se ştie că un număr de ani novicii nu-şi vedeau Maestrul „ascuns” privirilor lor în spatele unei perdele. După gradul preparator, al exotericilor, urmau patru grade de iniţiere pentru esoterici: acusmaticii, mathematicii, sebasticii, politicii: „Cele cinci grade ale Ordinului corespundeau nu numai unei perfecte rânduiri a programului de studiu, ci răspundeau, prin cifrele lor, şi unei preocupări de ordin mistic; într-adevăr, 5 reprezintă Pentalpha sau Steaua cu cinci colţuri, imaginea perfectă a Iniţiatului triumfând şi răspândind pretutindeni luminile dobândite; în ceea ce-l priveşte, 4 simbolizează Sacra Tetraktys, izvor şi fundament al întregii Înţelepciuni.” Citeste mai departe »

Aurora Consurgens

aurora_consurgens

Pentru adepţii săi alchimia este o adevărată filosofie hermetică, este mamă a tuturor ştiinţelor pentru că ea conţine principiile tuturor celorlalte. Adevărată gnoză care insistă pe complementaritatea necesară între corp şi spirit, alchimia este abordarea esoterică complexă unde se întîlnesc o cercetare operativă asupra materiei şi una speculativă asupra sinelui pentru a găsi piatra filosofală. Alchimia a avut epoca sa de glorie, lungă cronologic, din antichitate pînă către sfîrşitul Renaşterii, şi o vastă arie de răspîndire, din Egipt pînă în îndepărtatul Orient. Iluminismul a adus, paradoxal, o diminuare semnificativă a interesului pentru alchimie şi treptat o excludere a alchimiei din sfera celor rezervate intelectului luminos, atoatebiruitor, dar supus unui facil mecanicism care nu poate explica diversitatea şi frumuseţea acestei lumi. Titus Burckhardt făcea o remarcă interesantă: „Pare să nu fi frapat pe nimeni că o artă fundamental absurdă a putut, în ciuda nenumăratelor eşecuri şi dezamăgiri, să persiste cu o asemenea continuitate şi statornicie în sînul celor mai diverse civilizaţii.” Tot cărturarul elveţian avansa şi o explicaţie: alchimia lucrează pe un alt plan decît ştiinţa empirică modernă!

Alchimia a fost redescoperită în modernitate, unul dintre cei preocupaţi de Marea Operă fiind Carl Gustav Jung. Ilustrul psihiatru elveţian a fost preocupat de alchimie şi a scris două lucrări fundamentale: Psihologie şi alchimie şi Mysterium Coniunctionis. Carl Gustav Jung a descoperit alchimia lecturînd tratatul chinez Secretul Florii de Aur, scris în secolul al XVII-lea, şi despre care Jung spune că l-a aşezat pe calea bună a cercetărilor sale; mai tîrziu avea să descopere copia unui manuscris medieval, Aurora consurgens, atribuit lui Toma de Aquino. Încîntat de manuscris, copia bine păstrată era depozitată la Biblioteca Naţională a Franţei, Carl Gustav Jung i-a cerut discipolei sale Marie-Louise von Frantz să traducă manuscrisul. Textul latin, traducerea şi comentariile compun al treilea volum din Mysterium Coniunctionis; traducerea în germană a apărut la Zurich în 1957; în ediţia în limba română a operei lui C.G. Jung, Aurora consurgens a apărut în volumul 14/3, la Editura Trei, în anul 2006. Filosoful francez Bernard Gorceix, dispărut prematur, la numai 47 de ani, unul dintre marii germanişti ai secolului trecut, a tradus în franceză tratatul atribuit lui Toma de Aquino şi a însoţit traducerea de un amplu comentariu: L’aurore à son lever, traduction et préface Bernard Gorceix, Editions Arma Artis, 1982. O nouă publicare a tratatului, atît în germană, cît şi franceză, era necesară întrucît în epoca modernă a mai fost tipărită doar în 1625 în colecţia lui Johannes Rhenanus, apărută la Franckfurt. Conrad Waldkirch, editorul celebrei antologii apărute, în 1610, la Basel, Artis Auriferae…, nu a inclus Aurora consurgens pentru că era …”o profanare a misterelor creştine”.

Textul este o rafinată proză poetică îmbinînd strălucit tradiţia alchimică şi tradiţia sapienţială. Aurora cucereşte prin spiritualitate şi prin frumuseţea textului literar, prin tonul bine orchestrat al celebrării imnice, prin folosirea alegoriei unde alternează pasaje scripturare şi extrase din opere alchimice. Studiind textele alchimice latineşti timpurii, C.G. Jung vorbea despre o atitudine în care alchimistul, căutînd secretul divin al materiei, şi-a proiectat propriul inconştient în esenţa, necunoscută lui, a substanţei. Autorul acestui tratat unic prezintă o trăire religioasă, o experienţă nemijlocită a inconştientului, în termeni psihologici. Bernard Gorceix urmărind revelaţia biblică şi ştiinţa alchimică afirmă că atît creştinul, cît şi alchimistul au acelaşi maestru, mai curînd aceeaşi maestră – Înţelepciunea, iar itinerariul lor este comparabil, asemănător, sapienţial şi alchimic, sau cum afirmă autorul tratatului: „Drumurile ei (ale Înţelepciunii, n.n.) sînt lucrări frumoase şi demne de laudă, deloc de dispreţ sau urîte, iar cărările ei sînt măsurate şi deloc grăbite, ci legate de perseverenţa muncii de durată. Ea este un pom al vieţii pentru toţi care o cuprind şi o lumină care nu se stinge niciodată.” Citeste mai departe »

Colecţia „Simbolurile masonice”, IX

symboles_macconiques_symboles_templiers

Deşi formula în sine nu este amintită în cele mai multe din lucrările despre ritualurile masonice, nimeni nu va fi admis la iniţiere pînă cînd expertul lojii nu confirmă că aduce la poarta templului „un om liber şi de bune moravuri”. În jurul acestei formule se articulează recenta carte semnată de Gaëlle Charpentier: Libre et de bonnes moeurs. Les grandes étapes de l’initiation maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, 2013, 128 p. Prin răspunsul amintit mai sus sînt dovedite „autenticitatea dorinţei şi sensul etic al persoanei care a făcut cererea de primire”, dar se ia act şi de angajamentul novicelui de a urma neabătut calea adevărului şi de a practica virtutea. Libertatea este acea putere care l-a îndrumat pe novice pînă la poarta templului şi poate fi asemănată cu puterea de care vorbea Meister Eckhart: ceva ce nu este legat nici de loc, nici de timp, nici de trup, ci emană din spirit, rămîne în spirit. Sensul etic este probat în timpul verificărilor şi al probelor trecute sub bandou şi se confirmă în timp prin conduită, bunăvoinţă, toleranţă şi respect de sine şi faţă de ceilalţi. În Evul Mediu cuvîntul „franc” desemna putinţa de a circula liber, iar de aici sensul iniţierii însemna îndepărtarea de lumea limitată şi convenţională, apropierea de lumea infinită şi luminoasă a simbolului, punte între văzut şi nevăzut. Masoneria speculativă propune aceeaşi cale a apropierii de perfecţiune printr-o detaşare progresivă de ceea ce nu este esenţial şi prin ordonarea vieţii în jurul axei Luminii, dar aceasta are loc printr-o luptă individuală împotriva vanităţii, ambiţiei, orgoliului. Moartea iniţiatică este trecerea către lumina cunoaşterii dincolo de tenebrele ignoranţei. Hermann Hesse spunea că nu ştii nimic despre Înţelepciune atît timp cît nu ai făcut proba tenebrelor. Gaëlle Charpentier găseşte corespondenţe masonice în frumoasa şi puţin studiata scriere a lui Goethe, Basmul; cu priceperea unui scriitor talentat, Goethe „ascunde” în povestirea sa elemente care se regăsesc în ritualurile masonice, trebuie doar să treci dincolo de literă… Rămînînd pe acelaşi teren al „corespondenţelor”, autoarea aminteşte întîlnirea dintre Ignaz von Born, consilier la curtea habsburgilor, venerabil al unei loji, şi Mozart, care va transpune o ceremonie iniţiatică în opera Flautul fermecat. Cu deplin temei autoarea face cîteva consideraţii utile despre căutarea şi descoperirea adevărului, convinsă că arcanele creaţiei nu sînt de neînţeles, ele dezvăluindu-se celor care se încred în calea esoterică a cunoaşterii, celor care caută dincolo de aparenţele lumii vizibile. Miniaturile medievale îl reprezintă pe demiurg avînd în mînă un compas, cercul trasat de Marele Arhitect al Universului fiind o formă care le conţine pe toate celelalte. Dar cercul trimite şi la spirală care la rîndu-i aminteşte succesiunea ritualului care nu înseamnă repetare şi trăire identică, ci „o căutare permanentă în şi prin axa Tradiţiei unde cuvinte şi gesturi sînt construite, ele însele, rit după rit, prin Riglă, Compas şi Echer. Cadrul simbolic oferit de ritual permite înălţarea conştiinţei şi exprimarea unei gîndiri libere, într-o permanentă reînnoire.” Citeste mai departe »

Întîlnirea cu Jung

0

În ultimii ani s-a remarcat o preocupare pentru opera lui Carl Gustav Jung, atît prin interesul pentru traducerea operei sale, a unor cărţi în măsură să apropie publicul din România de domeniul nu tocmai familiar al psihologiei analitice, cît şi prin lucrări ale unor autori români care dovedesc o real interes pentru problemele nicicînd încheiate ale psihicului uman. S-au tradus mai multe volume din operele complete, iar în 2011 a apărut şi de acum celebra Cartea Roşie, autobiografia spirituală a lui Jung. Printre autorii care au dovedit o adevărată şi statornică apropiere de opera lui Jung, care au reuşit să pătrundă în profunzimea studiilor despre psihism, despre inconştient, despre căutarea Sinelui se numără Lavinia Bârlogeanu. A fost mai întîi romanul Arrhetonul (Nemira, 2012) în care Jung însuşi, „doctorul de minţi” din Zurich, un Jung la persoana întîi, lămureşte unele aspecte biografice păstrate cu discreţie; a urmat o altă carte, de această dată despre căutarea Sinelui: Jung îndrăgostit de suflet. Sinele: între om, Dumnezeu şi diavol, Nemira, colecţia „Porta magica”, 2013.

Întîlnirea cu Jung este departe de a se consuma în lectura tihnită a cîtorva cărţi, fie printre ele şi Cartea Roşie; nicidecum, întîlnirea adevărată cu Jung trece dincolo de litera textului, se petrece în profunzimea trăirilor sufleteşti, în confruntarea cu Sinele, în configurarea şi reconfigurarea inconştientului, în recunoaşterea existenţei şi a unei alte lumi decît cea raţională. Întîlnirea cu Jung poate avea loc printr-un hazard, dar totdeauna vine în întîmpinarea unei necesităţi. Mulţi dintre cei care astăzi desluşesc sensul scrierilor şi terapiei lui Jung s-au întîlnit cu psihiatrul şi savantul elveţian la o răscruce existenţială, într-un moment de cumpănă. Într-un recent interviu Lavinia Bârlogeanu mărturiseşte că după un coşmar teribil a coborît în bibliotecă şi întîmplător a pus mîna pe cartea de amintiri a lui Jung (Amintiri, vise, reflecţii); a fost un hazard că nu ales o altă carte? A fost o necesitate întîlnirea cu Jung, ale cărui interpretări ale viselor dezvăluiau structuri arhetipale recognoscibile în visele Laviniei Bârlogeanu. Spuneam că este necesară recunoaşterea unei alte lumi decît cea configurată de Descartes, celebru nu doar pentru „cogito, ergo sum”, ci şi pentru afirmaţia tranşană că „Numai cînd văd cuvîntul arcanum într-o propoziţie, încep să am o proastă opinie.” Dincolo de părerea sa, există şi alte căi de a înţelege lumea, sensul transcendenţei, al misterului, al inefabilului, al interiorităţii, într-un cuvînt cunoaşterea prin care Nevăzutul se face văzut. Să nu uităm că în vreme ce gnoza este răspîndită egal deasupra tuturor, căile înţelegerii ei nu sînt egal răspîndite la toţi oamenii…

Prin opera sa Carl Gustav Jung a dorit să ofere o gnoză pentru contemporani. Sînt cîteva decenii de cînd se vorbeşte despre criza lumii noastre ca despre o criză spirituală, iar răspunsul pe care l-a dat Jung acestei crize a fost întîlnirea lui cu cealaltă realitate, cu lumea interioară încărcată de substanţă şi determinare, cu Sinele: „Pentru a-şi lămuri marea frămîntare, Jung coboară adînc, în hăţişul inconştientului, se confruntă cu propriul Infern, intră în haosul unui suflet tulburat şi indecis, îşi explorează dezorientările şi caută aici, în adîncul din el, un sens al propriei vieţi”, scrie Lavinia Bârlogeanu. Jung nu a evitat întîlnirea cu Arrhetonul, acel „oaspete străin care venea şi de Sus şi de Jos”, ideea aminteşte de spusele lui Hermes Trismegistos, a răspuns întrebărilor acelei inteligenţe superioare care vorbea cu el, ştiind că Eul nu era decît centrul cîmpului conştiinţei, dar că rămînea ceva în afară; rămînea Sinele: „Eul nu este decît subiectul conştiinţei mele, iar Sinele, subiectul întregului meu psihic, deci şi al celui inconştient. În acest sens, sinele ar fi o mărime ideală care conţine Eul în el însuşi. Sinele apare în fantasma inconştientă ca personalitate supraordonată sau ideală, precum Faust în cazul lui Goethe sau Zarathustra în cel al lui Nietzsche”, mărturiseşte gînditorul elveţian. Citeste mai departe »

Colecţia „Simbolurile Masonice”, VIII

constance-delpierre-le-pelican

Auzim deseori vorbindu-se despre masonerie ca fiind Arta regală. Ce este arta? Este masoneria o artă? Este Arta regală? La aceste întrebări, şi la altele, încearcă să răspundă Jean Onofrio în recenta sa carte L’Art royal de la franc-maçonnerie. De la royauté en esprit à la construction du temple (Paris, Editions Maison de Vie, 2013, 128 p.). Arta este expresia unui mister al vieţii, ea cere coerenţă şi armonie. Johann Valentin Andreae scria că misiunea artei este sesizarea adevărului primordial, să facă auzit ceea ce altfel rămîne neauzit, să enunţe Cuvîntul primordial, să reproducă imaginile primordiale. Pentru Jean Onofrio „francmasoneria iniţiatică este tripla expresie a artei: o artă de a trăi, o artă de a construi şi o artă de a muri.” Arta regală nu este o artă plăcută regelui, ci este arta regelui, istoricii care au studiat sacralizarea puterii regale susţinînd că regele avea un corp individual şi muritor, şi un corp simbolic şi nemuritor. Corpul muritor, cu finitudinea sa, este un receptacol temporar, dar el este locuit de un corp nemuritor. Cu cele trei coloane, masoneria dispune de instrumentele/uneltele unei gîndiri creatoare; naşterea şi dezvoltarea unei gîndiri creative devin posibile pornind de la invariantele de la care masonii nu pot devia. „În aceasta constă cu adevărat marele secret şi marele mister al Artei regale”, precizează autorul. Realizată de masonii operativi, Arta regală este punerea în operă după legi divine, şi reprezintă un ideal de creaţie a templului şi de manifestare a Luminii. Templul este o hieroglifă monumentală a prezenţei divine, este un arhetip care uneşte ceea ce este jos cu ceea ce este sus, tenebrele cu Lumina, spiritul cu materia, cerul cu pămîntul. „Templul, spunea Jean Hani, este fixarea prezenţei spirituale într-un suport material.” Templul este imagine a omului şi deopotrivă a universului. Sigur, sînt formulări reale, pline de tîlc şi de învăţăminte; dar dacă toate acestea sînt publicate, cunoscute, predate în şcoli şi universităţi, care este tipul de cunoaştere, iniţierea specifică pe care o poate transmite iniţierea masonică? Cunoaşterea, din latinescul cognoscere, înseamnă a învăţa să cunoşti. Adevărata cunoaştere se face prin apropierea misterelor, prin trecerea de la existenţă la esenţă, de la iluzie la realitate, de la văzut la nevăzut. Iniţierea constă în a trăi în interior ceea ce se caută a fi cunoscut. „A construi templul, Citeste mai departe »

Pagina 1 din 15123456789...Ultima »

Etichete

academie aer Agrippa alchimie ales Almora Amadou Andreae André Kervella apă arhetip arhitect Arma Artis Arta Regală arte liberale Atalanta Fugiens Audureau Aurora aventura unui discurs Basarab Nicolescu basm basorelief Benzimra Bernheim Bodmer Boethius Bonardel borella Bruno Pinchard budism Böhme C. Bodea cabală Cagliostro Caillet calfă Carl Justav Jung Cartea Roșie catedrală cavaler cavalerism Charpentier Chartres Chassagnard Christian Jacq Christian Montésinos Christine Maillard CIERL cinci companion complot Constantin Daniel creanga de aur creştinism cronologie cruce Cugnet culori cunoaştere cuvinte Cuvîntul de mason D. Bolintineanu Dachez Dangle Dangles Dante Delbos Delpierre delta Dervy Diavol Diotima discurs Divina Comedie Don Juan Doritori nebuni Dubrun Dürer E.M.E. ebraică Egipt EME Emilie Granjon Enoh eshatologie esoterism Etienne Morin Evanghelia după Ioan exil faivre fascinatia nevazutului filosofie foc Forţa fraternitate Frumuseţea G Gabut Gargantua geometrie Georges Darmon gnoză Goethe gotic gradul 9 Grasse-Tilly GREMME Guenon Guy Piau Halévy Henri Gallois Herald Hermes Hermes Trismegistos hermetism Hesse Hiram Hunedoara I.N.R.I. iluminism imaginaţie iniţiere interioritate intoarcerea catre lumina Irene Mainguy Isis Isla Islam istorie Ivoire-Clair J.-F. Mattéi Jacques Rolland Jacques Thomas James A. Hall Jean-François Mattéi Jean-Pierre Bayard Jean Biès Jean Mallinger Jean Tourniac joc John Dee Jung Jungiana Kadosh labirint La Hutte laurant Lavinia Bârlogeanu LDP Leibniz lexic litera G lojă lumina Lévy maestru Magia cerească magie maison de vie mandache margele marquet Marro mason masonerie matematică materie Maurice de Gandillac Melchisedec memphis Mesopotamia Michael Maier misraim mistere misterii mistica iudaică mistică mit moarte Moise monada Mondet monism Montésinos Morin natura naturphilosophie nemira Nicolas Flamel numere nunta chimică Négrier Nürnberg occident ocult Onofrio ordin Osiris Paracelsus pedeapsă pelican Percy John Harvey perfecţie peşteră Ph. Langlet Philemon philosophia perennis piatra bruta piatra cubica piatră Pierre Gordon Pitagora Platon politică principii publicate PUF pământ Rabelais Ragon Ramsay Recherches germaniques reflecție regularitate religie Renaştere Republica revoluţie rit rit egiptean rit operativ Robert L. D. Cooper Rocher Roger Dachez rosicrucianism Rosslyn roza-cruce rozicrucianism sacru Sade sadoveanu scară scoţian secret sefirot semne Sepher Yetzirah sf. Ioan shibboleth Siddhartha simbolism Simboluri sociabilitate Solis solomon Sources spada înflăcărată speculativ spirit spiritualitate steaua inflacarata sticlă sufism summa tablou Tacchella teatralitate templier templu terţul Théus Tora Tort-Nouguès tradiţie trandafir transmitere Transparence tranziţie trei Trescases Télètes ucenic umbra valori Vannier van Win Vega Vergiliu Vierne Villard de Honnecourt virtute Voican Zalmoxis Zambrowski zigurat Zorobabel Zumstein Zurbach Înţelepciunea şiism șapte
This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.