Invitație la lectură

După mai bine de şase ani de tăcere … editorială (dar ani de meditaţie şi acumulări în lumea nevăzută din spatele vălului!) vă propun trei noi cărţi: una de interviuri cu filosofi francezi, o serie ajunsă la al patrulea volum, şi o alta despre esoterism şi masonerie, avînd ca subtitlu numele site-ului pe care citiţi aceste rînduri – www.esoterica.ro, şi o a treia conţinînd eseuri scrise în ultimii ani.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

FILOSOFIA – aventura unui discurs, volumul IV
Fascinaţia nevăzutului. www.esoterica.ro

Întoarcerea către Lumină

Ars brevis

ars-brevis

Raimundus Lullus/ Ramon Llull (1232/1233-1315/1316) este unul dintre cele mai neobișnuite personaje ale lumii medievale; detestat și admirat deopotrivă, Raimundus Lullus este unul dintre străluciții cărturari europeni ai creștinismului medieval. Își petrece tinerețea la curtea regală a Aragonului, unde se face vestit pentru aventurile sale. Întîlnirea unei femei frumoase avea să se transforme din ceea ce spera a fi o aventură erotică într-o subită convertire, în abandonarea vieții mondene, a familiei, dedicîndu-se exclusiv penitenței și misionarismului catolic printre musulmanii din Spania și din Africa. Se retrage mai întîi pe muntele Randa unde primește iluminarea și are intuiția Marii Arte (ArsMagna). Va călători, va înființa colegii pentru pregătirea viitorilor misionari, va lupta necontenit împotriva islamismului și a averroismului. Zelul nemăsurat avea să-i aducă și sfîrșitul, petrecut la Setif, în nordul Africii, unde localnicii l-au bătut cu pietre; se întîmpla acum aproape 700 de ani, în 1316.

Raimundus Lullus va încerca în opera teologică și filosofică să se elibereze de greoaia scolastică și de soluțiile avansate de predecesori. Pe urmele lui Augustin și în opozitie cu averroismul, Lullus susține subordonarea filosofiei teologiei; erorile filosofiei depindeau, în opinia sa, de ignorarea adevărurilor credinței, în lumina căreia trebuie să se organizeze întreaga cunoaștere. Lullus credea că dacă cunoșterea ar fi prezentată într-o manieră organică, cu caracteristicile unei rigori evidente și în strînsă relație cu conținuturile credinței, toți oamenii, inclusiv necredincioșii, ar fi convinși de adevărul său. Pentru a-și atinge țelul, Lullus elaborează o “artă generală” fondată pe principii capabile să conțină fundamentele tuturor științelor; aceste principii foarte generale sînt elemente simple la care pot fi reduși termenii oricărei propoziții.

Emile Brehier afirma în celebra sa lucrare Histoire de la philosophie, apărută în prima jumătate a secolului trecut, că imensa operă a lui Raimundus Lullus nu este complet studiată, idee reluată și de Anton Dumitriu în Istoria logicii, unde sustinea că opera filosofului catalan a fost “privită mai mult ca o curiozitate și ca un fenomen izolat”. La noi primele traduceri din opera lui Raimundus Lullus au apărut în urmă cu cîțiva ani, meritul aparținînd deopotrivă editurii Meronia și traducătoarei Jana Balacciu Matei; au fost traduse: Cartea păgânului și a celor trei înțelepți (2010), Blaquerna (2011) și Cartea contemplării lui Dumnezeu (2013). De curînd a apărut o nouă traducere din opera lui Raimundus Lullus: Ars brevis, Iași, Editura Polirom, colecția “Biblioteca medievală”, ediție bilingvă, traducere, comentarii și referințe de Jana Balacciu Matei, studiu introductiv de Josep E. Rubio Albarracin, 2015, 240 p Citeste mai departe »

Visele și țesătura fascinantă a lumii gîndului

marie-louise-von-franz---visele-si-moartea

Visul a fost dintotdeauna un mijloc prin care oamenilor le erau transmise revelații sau intuiții profetice. Biblia, cu precădere Vechiul Testament, mentionează astfel de experiențe numite viziuni sau vise, care îi tulburau pe cei care nu puteau înțelege sensul lor. Iosif și Daniel erau considerați doi eminenți interpreți ai viselor, iar ei vedeau în această putere un dar de la Dumnezeu. În Vechiul Testament sînt amintite peste 40 de vise, cele mai cunoscute fiind: visul trimis de Yahve, visul lui Iacob cu scara, visul paharnicului și al pitarului lui Faraon, visele lui Nabuconodosor. În Biblie, visele reprezintă evenimente care urmează să se petreacă, ele sînt simbolice și au nevoie de interpretare, rareori semnificația lor fiind limpede, așa cum este visul lui Iacob, cînd în vis îi apare scara pe care urcă si coboară îngerii lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi făgăduiește lui și urmașilor lui pămîntul pe care dormea. Iov amintește oamenilor că Dumnezeu “vorbește în vis, în vedeniile nopții, atunci cînd somnul se lasă peste oameni și cînd ei dorm în așternuturile lor. Atunci El dă înștiințări oamenilor și-i cutremură cu arătările Sale” (Iov 33, 15-16). Dar Biblia are și numeroase interdicții de a da crezare viselor: “Căci terafimii rostesc cuvinte deșarte, vrăjitorii au vedenii mincinoase și spun visuri amăgitoare și mîngîieri deșarte” (Zaharia 10, 2) sau “Deșarte nădejdi și mincinoase își face omul cel neînțelegător și visurile fac pe cei neînțelepți să-și iasă din fire. Ca și cel ce se prinde de umbră și aleargă după vînt, așa este și cel care crede visurilor” (IsusSirah 34, 1-2). Atitudinea față de vise a fost diferită dintr-un început; alături de cei care le interpretau și le luau în serios erau cei neîncrezători în presupusele “dezvăluiri” pe care le fac visele; ca totdeauna, la mijloc a fost și o poziție neutră, care susținea încă din vechime că “un vis neinterpretat este ca o literă necitită”.  Încă din Vechiul Testament s-a facut o distincție între vedenia clară și visul interpretabil, între visio și somnium, distincție pe care o va prelua și creștinismul care va respinge nălucirile în stare de veghe, amintind un gînd din Ecclesiastul: “din mulțimea grijilor se nasc visele și deșertăciunile din prea multe cuvinte”.

În timpurile moderne, lucrările lui Sigmund Freud (Interpretarea viselor) și Carl Gustav Jung (Analiza viselor), dincolo de diferențele punctelor lor de vedere, au redeschis discuția asupra simbolurilor onirice, asupra visului în general, văzute nu doar ca mijloc de a interpreta istoria personală a subiectului, ci și drept chei pentru înțelegerea unor caracteristici culturale rămase necunoscute. Lucrărilor fundamentale despre vise și interpretarea lor, traduse în limba română, li s-a adăugat de curînd una semnată de Marie-Louise von Franz: Visele și moartea. Ce ne spun visele muribunzilor, traducere din limba germană Anca Bodogae, studiu introductiv Lavinia Bârlogeanu, editura Nemira, colecția “Philemon”, București, 2015, 224 p. Colaboratoare apropiată a lui Carl Gustav Jung, Marie-Louise von Franz este cunoscută pentru lucrările sale despre dimensiunile arhetipale ale psihicului, despre vise, despre animus și anima, despre psihic și materie, despre textul Auroraconsurgens, atribuit lui Toma d’Aquino Citeste mai departe »

Un extaz care umple clipa

prospetimea-clipei--no-border

Cartea Le fraîcheur de l’instant. Le fin d’un rêve d’individualité, Prospețimea clipei. Sfârșitul unui vis de individualitate, semnată simplu Betty, este o tulburătoare mărturie de viață. Într-o lume în care este o inflație de încercări de a defini, de a explica iluminarea, Betty a trăit propria iluminare pe care a transpus-o într-o scriere de o stranie simplitate, cu un netăgăduit îndemn de a sonda, de a privi înlăuntrul nostru. Betty Quirion și-a aștenut pe hîrtie gîndurile fără vreo intenție teoretică, descriind ceea ce a trăit începînd cu primăvara lui 2008. Cartea sa a apărut în Québec, în 2012, recent aparînd la Editura Herald versiunea în limba română, în traducerea semnată de Magda Vernescu.

O copilărie lipsită de afecțiunea părintească, mama i-a murit imediat după naștere, a fost crescută de altă familie, va naște în interiorul ființei lipsite de aparare, de puterea de reacție, o revoltă trăită în singurătatea visului; lipsa familiei a generat suferința și singurătatea pe care copilul încerca să le lase în afara propriei lumi, a propriului univers care nu era doar o lume în care se simțea protejat, ci o lume în care își făceau loc percepțiile extrasenzoriale, universurile paralele, formele de spiritualitate sofisticate, neîntîlnite la copiii cărora le împărtășea trăirile sale. Totul era căutare, dorință de cunoaștere și control al vieții, de evitare a stării de anxietate și a senzației de vid interior: “Mă lupt cu entități și conduc suflete pierdute la sursa de lumină. Aceste experiențe sunt mult mai reale și mai puternice decât viața cotidiană plină de încercări și decepții. În ochii mei, aceste capacități compensează suferința acumulată din copilărie. Și credeam cu tărie că viața mi le impune tocmai în scopul de a-mi permite accesul spre alte dimensiuni.” De mică a înțeles că adevărata lume este cea a EI, nu cea în care se rînduiau evenimente și care era populată de oameni mai mult sau mai puțin prietenoși. Experiența orfelinatului o apropie de religie, de sacru; în orfelinat, văzînd un crucifix, Betty îi șoptește lui Isus: “Dacă tu ești Dumnezeu, fă ca viața mea să fie mai suportabilă iar eu, în schimb, voi încerca să te iubesc puțin.” Viața îi este marcată de propriul sistem de credințe, de viziuni și întîlniri care îi vorbesc despre o lume, o realitate dincolo de aparețe; sînt întîlniri cu oameni care trăiesc și prețuiesc prezentul, “adevărul simplu și luminos al clipei”. Ducea o viață despre care alții ar fi spus că este fericită: “În interiorul meu, setea de a găsi răspuns la toate întrebările mele existențiale devine de neîndurat. Încerc din toate puterile să aflu cine sunt eu cu adevărat, cu ajutorul experiențelor senzoriale, extrasenzoriale și a analizei nenumăratelor vise nocturne. Toate aceste experiențe îmi propun mai multe variante posibile de răspuns cărora mă las complet pradă, pentru ca apoi să le abandonez invariabil.” Citeste mai departe »

Nihilismul și timpurile sale

volpi nihilism

Nihilismul este specific modernității sau este o constantă a tuturor epocilor și a perioadelor de răscruce? Decadența, individualismul, dezvrăjirea lumii, instrumentalizarea rațiunii, dispariția idealurilor, prăbușirea vechilor valori sînt doar ale epocii recente sau aparțin umanității dintotdeauna și diferă doar intensitatea cu care se manifestă? Sînt doar două din întrebările cărora caută să le răspundă o carte semnată de Franco Volpi, recent tradusă în limba română: Nihilismul, Iași, Editura Institutul European, traducere de Teodora Pavel, 2014, 332 p. În forma sa teoretizată, nihilismul este un curent filosofic, și nu numai, care cronologic aparține modernității, dar considerații filosofice sau teologice despre nimic sau nonexistență întîlnim incă din antichitate. Sofistul-retor Gorgias a rămas celebru pentru discursurile și scrierile sale strălucite, vădind o înclinație spre paradox, spre combaterea dogmei și a rigidității rutinei; printre scrierile sale deseori este citat și astăzi tratatul său Desprenonexistență în care susține că nimic nu există, că dacă ar exista nu ar putea fi reprezentat, iar dacă acel ceva ar fi reprezentat nu ar putea fi comunicat nici explicat altora; urmează un joc al alternațelor argumentelor despre existent și nonexistent pe care o putea pune în operă doar un strălucit sofist cum era Gorgias. Franco Volpi invocă în preambulul cărții sale și cîțiva filosofi și teologi care, paradoxal, au găsit punct de susținere al argumentației lor în nimic: Fridugisus din Tours, Ioan Scotus Eriugena, Ioan al Crucii, Meister Eckhart, Angelus Silesius, Charles de Bouvelles sau Leibniz.  Cum însă nu istoria problemei filosofice a nimicului este miza cercetării profesorului Franco Volpi, acesta aprofundează în cartea sa nihilismul în sens restrîns, adică acel curent filosofic afirmat în secolele al XIX-lea și al XX-lea.

Deși termenul nihilism este cunoscut de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, cel care a susținut că a creat termenul “nihilist” este scriitorul rus Turgheniev, care îl folosește în romanul Părinți și copii pentru a defini modul de a gîndi al lui Bazarov, un “negator” al valorilor și ordinii sociale existente; dacă atribuirea paternității este exagerată, trebuie recunoscut că scriitorul rus a popularizat în epocă termenul de nihilist. La mijlocul secolului al XIX-lea termenul de nihlism era folosit în culturile germană și franceză; el fusese folosit izolat și în teologia medievală, dar acolo nu era vorba despre o conceptualizare a termenului. Aceasta s-a produs, în opinia lui Franco Volpi, o data cu Pascal care dă măsura transformării pe care cosmologia a adus-o în raport cu poziția metafizică a omului în univers: ” Totul e o sferă infinită al carei centru se află pretutindeni, iar circumferința nicăieri. Închipuirea noastră se pierde la acest gînd. (…) Să ne cunoaștem deci puterile; sîntem ceva și nu sîntem nimic. Deși sîntem ceva, nu vedem bine primele principii care se nasc din nimic; și fiindcă nu sîntem nimic nu putem vedea nemărginirea.” Pe marginea aceastei tulburătoare priviri asupra omului și a lumii, Franco Volpi notează că în universul cosmologiei moderne, omul “nu mai poate locui și nu se mai poate simți acasă, așa cum se simțea în cosmosul antic și medieval. Universul este perceput ca fiind străin destinului său individual. În fața tăcerii eterne a stelelor și a spațiilor infinite care îi rămîn indiferente, omul este singur cu el însuși. Și fără patrie.” Citeste mai departe »

Palmierul Deborei

palmierul-deborei-no-border

Filosofii din vechea Eladă identificau limbajul rațiunii cu limba greacă. Aristotel elabora o listă de zece categorii pe baza categoriilor gramaticale ale limbii grecești; pentru filosofii greci gîndirea, discursul era logos; vorbitorii altor limbi erau barbaroi. Nimeni nu neagă că limba greacă este o limbă filosofică prin excelență, o limbă în care s-au exprimat strălucit logos-ul și mythos-ul, imaginile, conceptele, teoriile, simbolurile, categoriile și alegoriile.

În timp s-a conturat ideea că dacă limba greacă este cea care numește Ființa, raporturile omului cu Dumnezeu au fost înscrise în ebraică, o limbă care cel puțin la începuturi nu a fost una a formalizării sau abstractizării; mai puțin a corpului filosofic sau științific, ebraica era mai curînd o limbă a revelației și a profeției, era mai aproape de povestire și metaforă, decît de noțiuni și categorii, bogată în termeni concreți, săracă în abstracții.

Cuvîntul revelat se adresează cuiva, în Biblie cuvîntul nu este solitar, totdeauna va exista o ureche pentru a-l asculta, un spirit pentru a discerne sensurile. Cuvîntul revelat are deopotrivă un adresant și o referință la lume, revelația fiind un cuvînt care ascunde comori de înțelepciune și care poate fi imediat înțeleasă. Oferită cititorului scriitura capătă o anumită autonomie, o existență independentă care o deschide către noi interpretări, către dezvoltări ulterioare. Filosofia iudaică s-a afirmat într-o frumoasă confruntare mai întîi cu curentele de gîndire elenistică, apoi cu cultura arabă. “Luminile iudaismului”, cum numea Maurice-Ruben Hayoun efervescenta activitate intelectuală care a dat naștere speculației filosofice expusă în frumoase creații literare, acoperă 15 secole, din care perioada cea mai fecundă este marcată la un capăt de Moise Maimonide, iar la celălalt de Moise Mendelssohn; sînt Luminile de la Cordoba la Berlin, exprimate mai întîi în limba ebraică și de asemenea în iudeo-arabă, pentru a atinge apogeul în limba germană.

Religia poporului lui Israel este de esență biblico-talmudică, doctorii Legii interpretînd prescripțiile biblice cu ajutorul unei hermeneutici proprii; în același timp religia biblico-talmudică nu distingea net între aspectul religios propriu-zis și aspectul etic sau moral. Fundamental, este vorba despre supunerea omului în fața voinței divine, despre atotputernicia Dumnezeului creator al cerurilor și al pămîntului și al providenței care îmbrățișează spațiile și oamenii. Curentul cabalistic practic, scrieri non-teoretice ale misticii evreiești, urmărea să consolideze aspectul moral al tradiției iudaice. Una din personalitățile care ilustrează acest curent este Moise Cordovero, un mare cabalist al secolului al XVI-lea, discipol al lui Solomon Alcabeț și al lui Iosif Caro, la rîndul lui profesor al lui Isaac Luria. În buna tradiție de a oferi cititorilor români opere fundamentale ale culturii lumii, ale spiritualității și tradiției, Editura Herald propune o carte a lui Moise Cordovero: Palmierul Deborei (Tomer Dvora), traducere din limba ebraică, prefață și note de Lucian-Zeev Herșcovici, 2015, 160 p. Moise Cordovero (1522-1570) a fost un respectat cabalist cunoscut îndeosebi pentru lucrarea Pardes Rimonim (Grădina rodiilor), considerată una dintre cele mai profunde scrieri ale misticii cabalistice, Cabala fiind văzută ca un sistem teosofic, cu un simbolism bine orînduit în jurul lui En sof, principiul divin infinit și ocult. În Palmierul Deborei, Moise Cordovero se adresează evreului pios într-un limbaj simplu pentru a-i cere să imite diferitele niveluri de divinitate, fiind prima lucrare care făcea legătura între simbolismul Cabalei și comportamentul etic de fiecare zi al omului Citeste mai departe »

Biblia în ritualurile masoneriei

COUV_GUIDEBIBLE_09032015.indd

E o interminabilă discuție asupra surselor religioase ale ritualurilor masonice. Cei mai puțin deprinși cu cartea, din păcate prea mulți, care-și ascund neștiința afișînd insemne acolo unde nu trebuie, se cantonează în ahicunoscuta dogmă că masoneria nu este o religie și că se adresează bărbaților aparținînd tuturor confesiunilor. Parțial adevarat. De ce parțial? Pentru că ritualurile sînt impregnate de referințe biblice, pentru că părinții fondatori erau clerici, pentru că mult citatele, puțin cititele!, Regius și Cooke fac trimiteri la Evanghelii, Jean Solis afirmă dincolo de orice echivoc: “Mi se pare totdeauna uimitor că trebuie să repet această evidență istorică și non discutabilă: francmasoneria este fiica creștinismului”. Sînt primele rînduri ale recentei sale cărți Les références bibliques dans la franc-maçonnerie, Editions de la Hutte, Cadix, 2015, 368 p.

Jean Solis insistă asupra cîtorva aspecte istorice care ar lămuri starea reală a lucrurilor: masoneria modernă este opera unor britanici creștini, care aparțineau diverselor ramuri protestante; la începutul veacului al XVIII-lea “universul” masonic cuprindea doar creștini, acceptarea evreilor făcîndu-se în secolul al XIX-lea, iar a musulmanilor în secolul al XX-lea; toleranța religioasă era mai mult un gen de latitudinarism destinat să concilieze mai curînd disputele privind mișcările reformatoare în sînul creștinismului. De aceea este necesar să se distingă net între istorie și legendă; dacă Anderson l-a considerat pe Adam primul mason, să înțelegem că este o metaforă. Cînd lumea masonică și-a deschis orizontul, fraternitatea a primit în rîndurile sale diverse componente religioase și culturale într-un spirit de deschidere și de iubire, un spirit cristic în profunzimea sa. În acest context ateismul practicat de unele obediențe este de neînțeles și contrar spiritului tutelar al instituției, dar cum spunea Bruno Etienne fiecare este liber să se înșele de bună voie. Tot dintr-o defectuoasă înțelegere a toleranței, și-a facut loc noțiunea de solstițiu, cînd atît vara cît și iarna masonii se reunesc pentru sărbătorile sf. Ioan.

O discutie mai amplă este despre relativismul cultural care nu este un rău în sine pe plan inițiatic sau spiritual. Jean Solis nu pledează pentru o difuzie care ar șterge orice particularitate, dar nici nu împărtășește teoria lui Levi-Strauss care generalizează sistemul arhetipal occidental la toate culturile; nu există un arhetip absolut în materie de simbolism ceea ce explică apariția în unele ritualuri a unor elemente de identitate locală: “astfel francmasoneria poate și trebuie să primească căutători sinceri ai tuturor orizonturilor culturale, dar fără a confunda harta și teritoriul, fiindcă există riscul de a deveni și mai disfuncțională decît este în momentul în care scriu aceste rînduri.” Citeste mai departe »

Omul cu vederea lăuntrică

lev sestov

Nu puțini sînt cei care se întreabă de ce filosofia rusă nu are notorietatea, amploarea  pe care o au alte domenii ale creației, cum ar fi literatura, teologia, arta. Într-o enciclopedie care are o amplă secțiune despre filosofiile naționale, autorul se întreabă dacă un studiu asupra filosofiei ruse echivalează cu un studiu al filosofiei în Rusia. În studiul său autorul enumeră cîteva direcții majore ale gîndirii ruse și cîțiva autori de neocolit; printre ei scriitori unanim recunoscuți (Gogol, Dostoievski, Tolstoi sau Soljenițin), dar și cunoscuți teologi (Nikolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Nikolai Lossky, Vladimir Lossky, Vladimir Soloviov, Pavel Florenski). Rămîne întrebarea asupra filosofilor și filosofiei. O recentă apariție editorială, purtînd semnătura lui Michael Finkenthal, ne aduce în atenție un cunoscut și influent gînditor rus: Lev Șestov. Filosof existențial, gânditor religios, București, Editura Tractus Arte, traducere din limba engleză de Roxana Sorescu, 340 p., 2014. Autor al unei cărți despre D. Trost (Între realitatea visului și visul ca realitate), avînd în pregătire una despre Benjamin Fondane, Michael Finkenthal a studiat în România, Israel și Statele Unite ale Americii; este profesor la Universitatea John Hopkins din Baltimore, unde se ocupă de fizica plasmelor fierbinți. Lev Șestov (pe numele real Lev Isaakovici Schwarzmann) era fiul unui industriaș și comerciant evreu aparținînd “păturii superioare” a Kievului; Șestov este un gînditor dificil de înțeles prin pozițiile sale tranșante, prin opiniile radicale, prin stilul uneori ușor aforistic, dar și prin particularitățile biografice, Micheal Finkenthal urmînd în studiul său pas cu pas biografia și opera autorului rus.

Nu sînt deloc surprinzătoare primele rînduri din carte: “Poate că despre opera lui Șestov nu ar trebui să se scrie decât într-un stil aforistic.” Gîndirea sa are în mod deliberat un caracter asistematic și conștient antinomic care-și găsește o reflexie adecvată în forma sa de discurs, fondat pe eseu, aforism și metaforă. Șestov nu împărtășea idealul gîndirii raționale care cu bucurie elimina afectivitatea din domeniul cunoașterii; Șestov era mai curînd de partea adevărului vieții, motiv pentru care nu a fost niciodată atras de metafizică, de ontologie, de unde și dificultatea celor ce i-au citit și studiat opera: Șestov a fost un filosof existențialist sau un gînditor religios? Disputele cu filosofia academică nu vizau statutul cunoașterii și rațiunii; el însuși se considera filosof și așa îl considera și comunitatea filosofică. Nikolai Berdiaev scria: “Lev Șestov a fost un filosof pentru care filosofia era consubstanțială ființei; pentru el, filosofia nu reprezenta o specializare academică, ci o problemă de viață și de moarte.” Citeste mai departe »

Meister Eckhart – un mesaj inițiatic?

message-initiatique-eckhart

Născut în Thuringia, în 1260, Meister Eckhart a făcut studii la Koln, a intrat în noviciat dominican la Erfurt, a fost lector al Sentențelor la Paris, maestru în teologie al Universității din Paris, vicar în Thuringia; a ocupat diferite demnități ecleziastice la Braunschweig, Dortmund, Groningen, Strasbourg. Predicile sale erau ascultate și admirate de credincioși, ceea ce a atras și antipatia unor ierarhi, cel mai vehement arătîndu-se Henric al II-lea de Vineburg, arhiepiscopul de Koln. Lui Eckhart i se intentează proces, fiind acuzat de erezie. Într-o scrisoare din 26 septembrie 1326, Meister Eckhart se apără, afirmînd printre altele: “Mă pot, într-adevăr înșela, dar eretic nu pot fi, căci greșeala e o chestiune de inteligență, iar erezia ține de voință.” La 27 martie 1329, prin bula In agro dominico, papa Ioan al XXII-lea condamnă șapte propoziții ca fiind eretice, iar alte unsprezece suspecte de erezie; Eckhart nu mai află verdictul curiei romane, murise cu cîteva luni înainte. Fusese primul proces doctrinal intentat unui maestru în teologie din ordinul Predicatorilor. Învățătura sa a fost dusă mai departe de discipolii săi, Johannes Tauler și Heinrich Suso.

Eckhart este moștenitorul tradiției începute de Albert cel Mare; este un Predicator desăvîrșit, și la fel ca Dietrich din Freiburg este Lesesmeister și Lebenmeister, lectura, predica și viața îmbinîndu-se în chip indestructibil. Nu ne propun aici să prezentăm, fie și succint, opera marelui teolog și predicator dominican, dar cîteva precizări sînt necesare. Eckhart a vrut să arate unitatea profundă a scrierilor sale intenționînd să le grupeze astfel: o axiomatizare a cunoașterii teologice (Cartea propozițiilor), o lectură meditativă a Scripturii (Cartea expunerilor), o cercetare practică a sensului credinței în discuția universitară și în predicarea religioasă (Cartea întrebărilor și Carteapredicilor).

De ce acum și aici aceste rînduri despre Meister Eckhart? Am ezitat ceva timp înainte de a scrie acest articol. Am mai scris despre opera teologului renan, despre cărțile pe care i le-au consacrat Alain de Libera sau Marie-Anne Vannier. Aceste rînduri sînt prilejuite de o carte apărută la început de mai, Alain Lejeune, Le message initiatique de Maître Eckhart, Paris, éditions Maison de Vie, collection “Les Symboles Maçonniques“, 2015, 126 p. Încercarea autorului este de a ne prezenta fragmente din scrierile teologului dominican în care pot fi sesizate similitudini cu inițierea masonică și parcursul primelor trei grade Citeste mai departe »

Buddhism și alchimie

bonardel-bouddhisme

Françoise Bonardel este un nume binecunoscut celor preocupați de alchimie, de istoria religiilor, de cultura europeană în modernitate. Este suficient să amintim doar cîteva din cărțile semnate de domnia sa care dau seamă de amploarea și profunzimea cercetărilor sale: Philosophie de l’alchimie – Grand Oeuvre et modernité, 1993; Antonin Arthaud ou la fidelité à l’infini, 1987; La Voie hermétique, 2002; Philosopher par le feu, 2008; Bouddhisme et philosophie, 2008; Des heritiers sans pasée. Essai sur la crise de l’identité culturelle européenne, 2010; Triptique pour Albrecht Durer, 2012.

Cartea Bouddhisme tantrique et alchimie (Paris, éditions Dervy, 2012) încearcă să așeze pe firescul lor făgaș două domenii ale cunoașterii percepute deformat de occidentalii atrași de un esoterism facil care-și “dezvăluie” secretele la simpla lectură a unor banale texte: este vorba despre buddhismul tantric și despre alchimie. Ieșită din sfera de interes odată cu apariția Iluminismului, alchimia a revenit în atenție în a doua jumătate a secolului al XX-lea; în ultimele decenii s-au publicat traduceri din marile tratate alchimice, dar alchimia a rămas obiect de studiu aprofundat doar pentru un grup restrîns acuzat deseori de elitism intelectual; de cealaltă parte, Tantra a fost redusă de cele mai multe ori la practici și tehnici sexuale, la practici esoterice care ar revigora “libidoul blazat al occidentalilor”. În același timp, mulți cercetători avansau ideea existenței unei legături între realizarea tantrică și practica alchimică, dar nu…avansau în cercetare! Françoise Bonardel propune tocmai o paralelă între buddhismul tantric și alchimie, întreprindere delicată care trebuie să le ferească de prejudecăți, de neîncredere instinctivă.

Tantra este heterogenă prin natură, avînd influențe atît hinduse, cît și budiste, soclul comun fiind prioritatea recunoscută a “metodelor și practicilor religioase” asupra speculației teologice și filosofice; tantrismul este deopotrivă închis, fiind o învățătură esoterică, și deschis tuturor, dincolo de apartenența la o castă. Această experimentare a sacrului specifică lumii orientale poate fi privită printr-o posibilă analogie cu sincretismul elenistic unde a apărut alchimia, scria Eliade; el vedea mai mult decît o simetrie între tantrism și marele curent “misteriosofic” în care se întîlneau gnoza, hermetismul, alchimia și tradiția misterelor. Similitudinea merge mai departe, Hermes fiind cel care revelează unitatea materiei, analogiile între microcosmos și macrocosmos, non-dualitatea între materie și spirit, așa cum Buddha Sakyamuni revelează Tantra oamenilor vremurilor sale. Alchimia occidentală și Tantra au apărut cam în aceeași epocă, în contexte asemănătoare și au fost redescoperite aproape în același timp Citeste mai departe »

C. G. Jung în “Grădina filosofilor”

rosarium_1

Magistri Arnoldi Villanovani / Arnau de Vilanova a fost un ilustru medic și cărturar catalan care a trăit în secolul al XIII-lea; a studiat medicina, ebraica și teologia la Aix-en-Provence, Montpellier, Paris și Barcelona, a fost un apropiat al curților regale a Aragonului și a Franței, un apropiat al curiei papale, care la acea vreme avea sediul la Avignon. Arnau de Vilanova a fost un perpetuu pelerin din cauza proiectelor sale de reformă religioasă si socială, care nu puteau fi îmbrățișate de autoritătile civile și ecleziastice, în ciuda prieteniei pe care i-o arătau reprezentanți de rang înalt ai acestor autorități. A avut contribuții notabile în domeniul medicinei, făcînd o apropiere între empirismul medical al Occidentului și cunoașterea sistematică a grecilor și arabilor; este autorul unor imporatnte tratate de alchimie, cel mai cunoscut fiind Rosarium Philosophorum / Grădina filosofilor.

Deși textele par simple scrisori adresate unor ilustre personaje protectori ai lui Arnau, dornici de a împărtăși cunoștințele sale, pe parcurs Rosarium Philosophorum capătă forma unui enunț analitic și didactic, unei cărți de filosofie care orientează viața omului către binele moral și fizic. Teza în jurul căreia se articulează întreg discursul este că mercurul filosofic, altceva decît cel obișnuit, poate fi cristalizat, iar această substanță imaterială are ca semn al perfecțiunii volatilitatea; în natură un astfel de proces este îndelungat, în vreme ce alchimistul ajunge la adevărata natură a mercurului, aeriană, subtilă, spirituală, doar prin perseverență, răbdare și ajutor divin, donumDei.

Cartea catalanului Arnau de Vilanova s-a bucurat de un imens succes în Evul Mediu, dar și mai tîrziu, pînă în zorii modernității, cînd a intrat într-un con de umbră sub influența, în acest caz nefastă, a Iluminismului care socotea nedemn de interes ceea ce nu ținea de știința empirică, or tocmai aici era diferența esențială: alchimia lucra pe un alt plan. Departe de a fi un fenomen cultural izolat, propriu Occidentului, gîndirea și practica alchimice pot fi întîlnite în culturile mesopotamiană, arabă, egipteană, indiană, chineză. În arii geografice vaste, în culturi diverse, Fiii lui Hermes s-au regăsit în căutarea Unității, căutînd neîncetat virtutea și înțelepciunea. Convins de Arta alchimică, dincolo de obscuritatea acesteia, deliberat aleasă pentru a descrie fazele operei, Carl Gustav Jung a readus alchimia la statutul său de descoperitoare a stării superioare a faptelor omenești, găsind reverberații alchimice în psihologia profunzimilor, al cărei părinte este psihiatrul elvețian Citeste mai departe »

Pagina 1 din 18123456789...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.