Invitație la lectură

După mai bine de şase ani de tăcere … editorială (dar ani de meditaţie şi acumulări în lumea nevăzută din spatele vălului!) vă propun trei noi cărţi: una de interviuri cu filosofi francezi, o serie ajunsă la al patrulea volum, şi o alta despre esoterism şi masonerie, avînd ca subtitlu numele site-ului pe care citiţi aceste rînduri – www.esoterica.ro, şi o a treia conţinînd eseuri scrise în ultimii ani.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

FILOSOFIA – aventura unui discurs, volumul IV
Fascinaţia nevăzutului. www.esoterica.ro

Întoarcerea către Lumină

Ritul și inițierea simbolică

bianchi-l-eveil-spirituel

Tradiția este unul dintre conceptele folosite tot mai intens, dar pe cale să-și piardă înțelesurile originale, profunde. Unul dintre motive ar putea fi impasul în care se află științele umane și cele sociale. Succesivele valuri de reducționism ale unui postmodernism prost înțeles erau pe punctul de a lăsa științele despre om fără…om! După frumoasele vremuri în care disciplinele reunite în trivium erau armonios însoțite de cele din quadrivium, asistăm la o înlocuire a lui voces cu res, adică a vocilor cu lucrurile. Gilbert Durand considera că umanitatea a parcurs trei mari etape explicative: teologică, metafizică, pozitivistă. Cum nu putem alege epocile, inutil să insistăm că aparținem celei pozitiviste. În sensul prim al cuvîntului, în inima tradiției se află ideea de a transmite, de a încredința, dar a transmite nu în sensul de a comunica, așa cum a informa nu are același înțeles cu a ști. Asistăm pe plan global la o criză a transmiterii, nu doar la una care privește componenta religioasă, ci la toate componentele demersurilor spirituale autentice. Cei mai mulți dintre contemporanii noștri ignoră căutarea adevărurilor eterne sau a învățăturilor primordiale. Jean-Emile Bianchi încearcă să ne apropie de virtuțile unei căi inițiatice tradiționale, în cartea sa L’eveil spirituel sur la voie des symboles, Editions Ivoire-Clair, coll. “Les Architestes de la Connaissance”, 2010, 332 p.

O umanitate fără Tradiție, susține Jean-Emile Bianchi, este o umanitate pierdută, ruptă de rădăcinile spirituale, o umanitate rătăcitoare. În opinia sa, una din instituțiile care păstrează legătura cu tradiția primă este Ritul Scoțian Antic și Acceptat. Respectat și practicat în litera și spiritul sale, Ritul este păstrător și purtător al gîndirii tradiționale cu valoare sacră. În forma sa exterioară, el se exprimă prin simboluri, mituri și legende, și cuprinde un ceremonial stabilit de ritual. Spiritul Ritului este transmis printr-un lanț neîntrerupt al regularității. Pentru Jean-Emile Bianchi Tradiția percepe omul ca fiind centrul privilegiat unde se întîlnsc influențele cerești și pămîntești, omul constituind punctul între cele două lumi: una văzută, cealaltă nevăzută, una interioară, cealaltă exterioară. Pentru inițiat, cunoașterea nu înseamnă știință; a ști însemnă a stoca informații; a cunoaște înseamnă a lua cunoștință despre ceva cu toate facultățile ființei: înseamnă a trăi, a comunica, a renaște. Tradiția este străină de “tradiționalism”, care este o deviere, păstrarea unor elemente exterioare și superficiale ale Tradiției.

Simbolul și gîndirea simbolică sînt în inima demersului și metodei masonice. În confuzia actuală termenul simbol are mai multe sensuri decît cel original, unele tot mai îndepărtate și golite de sens. Cele mai multe dicționare îl asimilează cu un semn, cu o emblemă, cu o reprezentare a unui lucru, un semn de recunoaștere, această din urmă definiție bucurîndu-se de o accepțiune mai largă. Simbolismul inițiatic, practicat în Ritul Scoțian Antic și Acceptat permite inițiatului să acceadă la dimensiunea spirituală pentru împlinirea idealului de umanitate în totalitatea sa. “Că simbolul inițiatic are o specificitate diferită de cea pe care i-o acordă științele profane nu trebuie să ne mire. Inițierea spirituală așa cum o practică un mason scoțian ( al Ritului scoțian – n.n.) se bazează pe un demers tradițional, trăit în condiții particulare, ignorate de cei care nu pot să le cunoască decît din exterior și într-o manieră exclusiv intelectuală. Inițierea este exclusiv ceva care trebuie trăit. Pentru aceasta, masonul beneficiază de diverse mijloace, unele sînt inerente persoanei sale, altele vin din tradiția ordinului masonic, și din Tradiția universală, lucruri care scapă profanilor” Citeste mai departe »

Întîlnirea cu Jung – hazard și necesitate

arhetip-jung

Editura Trei a asumat nu numai un frumos proiect editorial, ci și un strălucit proiect intelectual: editarea operei ilustrului psihiatru și psihanalist elvetian, Carl Gustav Jung. Din seria Opere complete, care este proiectată în 20 de volume, volumele 9 și 18 în două părți, volumul 14 în trei parți, au apărut 14 volume; alături de acestea au apărut Analiza viselor și monumentala Cartea roșie. Recent Editura Trei a publicat o lucrare despre C.G. Jung: Jolande Jacobi, Complex, arhetip, simbol în psihologia lui C.G. Jung, traducere din germană de  Daniela Ștefănescu, colecția “Psihologie-psihoterapie”. Jolande Jacobi a fost o apropiată colaboratoare a lui Jung, a fost profesor la Institutul C.G. Jung din Zurich; o altă lucrare scrisă de Jolande Jacobi, Psihologia lui C.G. Jung, a apărut în urmă cu cîțiva ani tot la Editura Trei.

Astăzi se discută cu multă lejeritate despre subiecte din varii domenii, invocîndu-se termeni a căror semnificatie scapă multora, termeni care intră în uzajul cotidian tot mai goliți de sensul original, tot mai goliți de înțeles. Jolande Jacobi amintește în prima propoziție a cărții de “încurcătura babiloniană a limbilor”, la fel de nocivă fiind și cea a termenilor, iar cînd este vorba de un domeniu nou cum este “psihologia abisală” înlăturarea confuziilor este un demers necesar și salvator al adevăratelor înțelesuri ale conceptelor fundamentale ale teoriei jungiene, “piloni de bază ai edificiului său ideatic amplu, care dau naștere deosebit de frecvent la înțelegeri greșite.”

Un astfel de termen este cel de complex, “viaregia spre inconștient”, alcătuit dintr-un nucleu și din asociațiile legate de el; deseori auzim că oamenii au complexe, dar ceea ce i se pare cu adevărat relevat lui Jung este că “aceste complexe pot să ne aibă ele pe noi.” După necesare considerații asupra fenomenologiei complexului, Jolande Jacobi insistă asupra deosebirilor dintre concepția lui Jung și cea a lui Freud; deși cei doi au mers pînă la un punct pe același drum, ei s-au despărțit cînd au abordat determinarea noțională a complexului: Freud vede complexul numai dinspre bolnav, Jung îl înțelege dinspre omul sănătos, susținînd că “un complex reprezintă acel fenomen de viață particular al psihicului care îi formează structura, că este deci în sine o parte componentă sănătoasă a acestui psihic. Ceea ce provine din inconstientul colectiv nu este niciodată un material «bolnav»; bolnav poate să fie numai ceea ce vine din inconștientul personal, dobândind acolo acea transformare și nuanțare specifice care se trag din integrarea sa într-o sferă individuală de conflict.”

Conceptul de arhetip s-a conturat în înțelesurile sale în prima parte a secolului trecut, ca imagine primordială, mitologem care cuprindea comportamente general umane; “arhetipul, scria Jacobi, reprezintă o enigmă profundă, care depășește capacitatea noastră rațională de înțelegere”. Arhetipul este o însușire structurală proprie psihicului; în opinia lui Jung arhetipurile nu sînt invenții arbitrare, ci elemente autonome ale psihicului inconștient, ele sînt fundamentele ascunse în adîncurile psihicului inconștient. Arhetipul are un rol determinant în viața psihică, are forță de zămislire. “Psihicul produce neîncetat în arhetipuri acele configurări și forme care fac posibilă cunoașterea ca atare. Nu există o idee sau o viziune esențială la baza căreia să nu se afle prototipuri arhetipale. (…) Astfel, arhetipurile nu sînt nimic altceva decât forme tipice ale înțelegerii și intuiției, ale trăirii și modului de a reacționa, ale comportamentului și modului de a îndura, ele sunt reproduceri ale înseși vieții”, subliniază Jolande Jacobi Citeste mai departe »

Ego și arhetip

ego-arhetip

Carl Gustav Jung nu a creat o școală în sensul strict instituțional al termenului, dar numeroși colaboratori ai săi au perpetuat spiritul jungian, au dus mai departe intuițiile celui care a creat o Școală de gîndire. Deși cu oarecare întîrziere, au pătruns în ultimii ani și în spațiul românesc scrierile unor colaboratori apropiați ai lui Jung sau adepți ai teoriei și practicii analitice jungiene: Marie-Louise von Franz, Jolande Jacobi, Etienne Perrot. În primăvara anului 2014 Editura Nemira a avut lăudabila inițiativă de a lansa colecția “Philemon”, coordonată de Lavinia Bârlogeanu, colecție care și-a propus să apropie cititorul român de texte fundamentale ale școlii jungiene de psihologie. Au apărut cărți ale lui Robert Moss, Lavinia Bârlogeanu, Etienne Perrot, Marie-Louise von Franz. Am lăsat la urmă cartea care cronologic a deschis colecția: Edward F. Edinger, Ego și arhetip. Individuarea și funcția religioasă a psihicului, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, traducere din limba engleză de Claudiu Pănculescu, 2014, 392 p.

Edinger afirmă dintr-un început că descoperirea cea mai importantă a lui Jung este inconștientul colectiv sau psihicul arhetipal; dacă psihicul individual are și o dimensiune transpersonală care se manifestă în tipare, “datorită descoperirii ulterioare a lui Jung știm că psihicul arhetipal are un principiu structural sau ordonator ce unifică conținuturile arhetipale diverse. Acesta este arhetipul central sau arhetipul unității pe care Jung l-a numit Sine. Sinele este centrul ordonator și unificator al întregului psihic (conștient și inconștient), exact așa cum ego-ul este centrul personalității conștiente. Sau, cu alte cuvinte, ego-ul reprezintă sediul identității subiective, în timp ce Sinele este sediul identității obiective.” Edinger pune în evidență alternanța dintre unirea și separarea ego-Sine și cele trei stări ale relației: inflația, alienarea și dialectica conștientă. Inflația ego-ului este corespunzătoare stării copilăriei, starii originare de circularitate, unitate, asemănătoare omului rotund descris de Platon în Banchetul. Starea de inflație originară este strălucit prezentată în mitologie, dar și în mitul Grădinii din Eden, comparabil cu mitul grecesc al vîrstei de aur. Edinger consideră că mîncarea fructului interzis simbolizează nașterea ego-ului.

Starea de inflație nu poate persista, ciclul vieții psihice tinzînd către integritatea și stabilitatea ego-ului. Sinele, spunea Jung, este o existență a priori din care ego-ul evoluează; Sinele este arhetipul central care subordonează celelalte aspecte predominante arhetipale. Dar cele două stări de inflație și alienare tind să se transforme, iar această transformare are loc în întîlnirea cu Sinele; colectivitățile protejează individul împotriva stării de inflație, în creștinism cele șapte păcate capitale, simptome ale stării de inflație, vor fi evitate prin penitență și rugăciune; dar afirmarea subiectivității individului, fenomen specific modernității, odată cu șubrezirea încrederii într-o religie tradițională colectivă, determină individul să-și găsească relația sa individuală cu dimensiunea transpersonală: “pe măsură ce sistemul tradițional de simboluri se sfărâmă, un val mare de energie se întoarce în  psihicul individului. Acest fenomen a stat la baza descoperirii psihologiei abisale. Însăși existența psihologiei abisale este un simptom al timpului nostru”, afirmă Edward F. Edinger Citeste mai departe »

Reconfigurări culturale

stante

Profesor la Institutul Universitar de Arhitectură din Veneția și la Collège International de Philosophie, participant la seminariile lui Martin Heidegger, Giorgio Agamben este unul dintre cei mai importanți filosofi italieni contemporani. Este cunoscut cititorilor români pentru cărțile sale Prietenul și alte eseuri (incursiuni în universul unor concepte fundamentale pentru lumea de astăzi, dar care au marcat parcursul gîndurilor și faptelor de-a lungul veacurilor de la Aristotel la Martin Heidegger) și Nuditatea (investigarea unor teme variate ale culturii noastre care își au unitatea în tema predilectă a filosofului italian: definirea așezarii noastre în lumea de azi și cercetarea răđăcinilor acestei așezări). Editura Humanitas, care a editat și titlurile amintite, propune o nouă carte semnată de Giorgio Agamben: Stanțe. Cuvântul și fantasma în cultura occidentală, traducere din italiană de Anamaria Gebăilă, 2015, 258 p. Volumul este o culegere de studii și eseuri despre teme și motive filosofice din cultura europeană. Ce mai spune cuvîntul stanțe omului zilelor noastre? Răspunsul ni-l oferă printr-un citat din Dante, care afirmă că acest cuvînt a fost născocit “pentru ca acel lucru în care este cuprins întregul meșteșug al canțonei să fie numit stanță, adică odaie încăpătoare sau receptacol al întregii arte. Căci după cum în sânul canțonei se adună întregul gând, tot așa stanța strînge în sânul ei întreaga artă.”

Privită din afară, viața monastică se înfățișează ca o trăire tihnită, ca o curgere lină, neabătută, departe de agitația locurilor profane. Din primele secole ale creștinismului, odată cu apariția vieții monahale, trăitorii din mănăstiri sau din pustiuri au simțit că viața lor este deseori tulburată de ispite, de demoni. Evagrie Ponticul și pe urmele sale Ioan Casian enumerau opt păcate capitale, reduse apoi la șapte; poate că cel mai înfricoșător “demon al amiezii” era akedia, trîndăvia, întristarea, sindromul melancolic care îi încearcă la ceasul amiezii pe călugării care se cufundă într-o păguboasă așteptare, într-o sfîrșeală care nu-i îndeamnă nici la meditație, nici la lectură, nici la rugăciune. Sînt pagini dense, pline de utile trimiteri la tema ispitelor sufletului așa cum au ilustrat-o scriitorii ( Giacomo Leopardi, Gabriele d’Annunzio, Huysmans, Th. Gautier, Baudelaire, Michel Leiris), pictorii (Giotto, Hieronymus Bosch, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Durer, Gustave Moreau) sau filosofii (Kierkegaard, Pieper). “Cum intenția sa întortocheată deschide un orizont către epifania intangibilului, trândavul este o dovadă a înțelepciunii întunecate potrivit căreia speranța le-a fost dată doar celor care nu mai speră, iar țelurile au fost fixate doar pentru cei care nicicum nu le vor putea  atinge. Iată cât de contradictorie e natura «demonului amiezii»! Așa cum despre o boală de moarte se poate spune că presupune în sine posibilitatea însănătoșirii, și despre trândăvie se poate spune că «nenorocirea cea mai mare e să n-o fi îndurat niciodată»”, scrie Giorgio Agamben. Anticii explicau multe din tulburările minții prin una din cele patru umori ale corpului, bila neagră, un mit esențial ce prelungește miturile personale. În cosmologia umorală medievală, aminteste filosoful italian, melancolia, sau bila neagră, era asociată pămîntului, dar și influenței lui Saturn, cei aflați sub cîrmuirea nefericitei umori fiind dedicați filosofiei, poeziei, artelor. Giorgio Agamben corectează cîteva din opiniile celor care au comentat celebra gravură a lui Durer, Melancolia, care nu au înțeles textele patristice despre “demonul amiezii”, Renașterea fiind cea care a reevaluat temperamentul melancolic “în cadrul unei viziuni în care demonul amiezii ca ispită a călugărului și umoarea neagră ca boală specifică tipului uman contemplativ păreau asimilabile.” Dar nu numai poezia, arta și filosofia earu atributele temperamentului melancolic, ci și erosul: “În vocația contempaltivă și tenace a temperamentului saturnian învie Erosul pervertit al trândavului, care-și pironește dorința în inaccesibil”, proximitate despre care scrisese și Marsilio Ficino în celebrul său comentariu la Banchetul lui Platon. “Cerneala neagră” a melancoliei nu este doar o frumoasă expresie poetică, ea exprimă sărăcirea prezentului și incertitudinile viitorului pentru cel ce vede și simte secătuirea apei speranței. Nu întîmplător Freud asociază doliul și melancolia într-unul din puținele texte în care abordează complexul umoral saturnian, subliniind că “mecanismul dinamic al melancoliei preia o parte din caracteristicile sale esențiale de la doliu și de la regresia narcisistă.” Citeste mai departe »

Ars brevis

ars-brevis

Raimundus Lullus/ Ramon Llull (1232/1233-1315/1316) este unul dintre cele mai neobișnuite personaje ale lumii medievale; detestat și admirat deopotrivă, Raimundus Lullus este unul dintre străluciții cărturari europeni ai creștinismului medieval. Își petrece tinerețea la curtea regală a Aragonului, unde se face vestit pentru aventurile sale. Întîlnirea unei femei frumoase avea să se transforme din ceea ce spera a fi o aventură erotică într-o subită convertire, în abandonarea vieții mondene, a familiei, dedicîndu-se exclusiv penitenței și misionarismului catolic printre musulmanii din Spania și din Africa. Se retrage mai întîi pe muntele Randa unde primește iluminarea și are intuiția Marii Arte (ArsMagna). Va călători, va înființa colegii pentru pregătirea viitorilor misionari, va lupta necontenit împotriva islamismului și a averroismului. Zelul nemăsurat avea să-i aducă și sfîrșitul, petrecut la Setif, în nordul Africii, unde localnicii l-au bătut cu pietre; se întîmpla acum aproape 700 de ani, în 1316.

Raimundus Lullus va încerca în opera teologică și filosofică să se elibereze de greoaia scolastică și de soluțiile avansate de predecesori. Pe urmele lui Augustin și în opozitie cu averroismul, Lullus susține subordonarea filosofiei teologiei; erorile filosofiei depindeau, în opinia sa, de ignorarea adevărurilor credinței, în lumina căreia trebuie să se organizeze întreaga cunoaștere. Lullus credea că dacă cunoșterea ar fi prezentată într-o manieră organică, cu caracteristicile unei rigori evidente și în strînsă relație cu conținuturile credinței, toți oamenii, inclusiv necredincioșii, ar fi convinși de adevărul său. Pentru a-și atinge țelul, Lullus elaborează o “artă generală” fondată pe principii capabile să conțină fundamentele tuturor științelor; aceste principii foarte generale sînt elemente simple la care pot fi reduși termenii oricărei propoziții.

Emile Brehier afirma în celebra sa lucrare Histoire de la philosophie, apărută în prima jumătate a secolului trecut, că imensa operă a lui Raimundus Lullus nu este complet studiată, idee reluată și de Anton Dumitriu în Istoria logicii, unde sustinea că opera filosofului catalan a fost “privită mai mult ca o curiozitate și ca un fenomen izolat”. La noi primele traduceri din opera lui Raimundus Lullus au apărut în urmă cu cîțiva ani, meritul aparținînd deopotrivă editurii Meronia și traducătoarei Jana Balacciu Matei; au fost traduse: Cartea păgânului și a celor trei înțelepți (2010), Blaquerna (2011) și Cartea contemplării lui Dumnezeu (2013). De curînd a apărut o nouă traducere din opera lui Raimundus Lullus: Ars brevis, Iași, Editura Polirom, colecția “Biblioteca medievală”, ediție bilingvă, traducere, comentarii și referințe de Jana Balacciu Matei, studiu introductiv de Josep E. Rubio Albarracin, 2015, 240 p Citeste mai departe »

Visele și țesătura fascinantă a lumii gîndului

marie-louise-von-franz---visele-si-moartea

Visul a fost dintotdeauna un mijloc prin care oamenilor le erau transmise revelații sau intuiții profetice. Biblia, cu precădere Vechiul Testament, mentionează astfel de experiențe numite viziuni sau vise, care îi tulburau pe cei care nu puteau înțelege sensul lor. Iosif și Daniel erau considerați doi eminenți interpreți ai viselor, iar ei vedeau în această putere un dar de la Dumnezeu. În Vechiul Testament sînt amintite peste 40 de vise, cele mai cunoscute fiind: visul trimis de Yahve, visul lui Iacob cu scara, visul paharnicului și al pitarului lui Faraon, visele lui Nabuconodosor. În Biblie, visele reprezintă evenimente care urmează să se petreacă, ele sînt simbolice și au nevoie de interpretare, rareori semnificația lor fiind limpede, așa cum este visul lui Iacob, cînd în vis îi apare scara pe care urcă si coboară îngerii lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi făgăduiește lui și urmașilor lui pămîntul pe care dormea. Iov amintește oamenilor că Dumnezeu “vorbește în vis, în vedeniile nopții, atunci cînd somnul se lasă peste oameni și cînd ei dorm în așternuturile lor. Atunci El dă înștiințări oamenilor și-i cutremură cu arătările Sale” (Iov 33, 15-16). Dar Biblia are și numeroase interdicții de a da crezare viselor: “Căci terafimii rostesc cuvinte deșarte, vrăjitorii au vedenii mincinoase și spun visuri amăgitoare și mîngîieri deșarte” (Zaharia 10, 2) sau “Deșarte nădejdi și mincinoase își face omul cel neînțelegător și visurile fac pe cei neînțelepți să-și iasă din fire. Ca și cel ce se prinde de umbră și aleargă după vînt, așa este și cel care crede visurilor” (IsusSirah 34, 1-2). Atitudinea față de vise a fost diferită dintr-un început; alături de cei care le interpretau și le luau în serios erau cei neîncrezători în presupusele “dezvăluiri” pe care le fac visele; ca totdeauna, la mijloc a fost și o poziție neutră, care susținea încă din vechime că “un vis neinterpretat este ca o literă necitită”.  Încă din Vechiul Testament s-a facut o distincție între vedenia clară și visul interpretabil, între visio și somnium, distincție pe care o va prelua și creștinismul care va respinge nălucirile în stare de veghe, amintind un gînd din Ecclesiastul: “din mulțimea grijilor se nasc visele și deșertăciunile din prea multe cuvinte”.

În timpurile moderne, lucrările lui Sigmund Freud (Interpretarea viselor) și Carl Gustav Jung (Analiza viselor), dincolo de diferențele punctelor lor de vedere, au redeschis discuția asupra simbolurilor onirice, asupra visului în general, văzute nu doar ca mijloc de a interpreta istoria personală a subiectului, ci și drept chei pentru înțelegerea unor caracteristici culturale rămase necunoscute. Lucrărilor fundamentale despre vise și interpretarea lor, traduse în limba română, li s-a adăugat de curînd una semnată de Marie-Louise von Franz: Visele și moartea. Ce ne spun visele muribunzilor, traducere din limba germană Anca Bodogae, studiu introductiv Lavinia Bârlogeanu, editura Nemira, colecția “Philemon”, București, 2015, 224 p. Colaboratoare apropiată a lui Carl Gustav Jung, Marie-Louise von Franz este cunoscută pentru lucrările sale despre dimensiunile arhetipale ale psihicului, despre vise, despre animus și anima, despre psihic și materie, despre textul Auroraconsurgens, atribuit lui Toma d’Aquino Citeste mai departe »

Un extaz care umple clipa

prospetimea-clipei--no-border

Cartea Le fraîcheur de l’instant. Le fin d’un rêve d’individualité, Prospețimea clipei. Sfârșitul unui vis de individualitate, semnată simplu Betty, este o tulburătoare mărturie de viață. Într-o lume în care este o inflație de încercări de a defini, de a explica iluminarea, Betty a trăit propria iluminare pe care a transpus-o într-o scriere de o stranie simplitate, cu un netăgăduit îndemn de a sonda, de a privi înlăuntrul nostru. Betty Quirion și-a aștenut pe hîrtie gîndurile fără vreo intenție teoretică, descriind ceea ce a trăit începînd cu primăvara lui 2008. Cartea sa a apărut în Québec, în 2012, recent aparînd la Editura Herald versiunea în limba română, în traducerea semnată de Magda Vernescu.

O copilărie lipsită de afecțiunea părintească, mama i-a murit imediat după naștere, a fost crescută de altă familie, va naște în interiorul ființei lipsite de aparare, de puterea de reacție, o revoltă trăită în singurătatea visului; lipsa familiei a generat suferința și singurătatea pe care copilul încerca să le lase în afara propriei lumi, a propriului univers care nu era doar o lume în care se simțea protejat, ci o lume în care își făceau loc percepțiile extrasenzoriale, universurile paralele, formele de spiritualitate sofisticate, neîntîlnite la copiii cărora le împărtășea trăirile sale. Totul era căutare, dorință de cunoaștere și control al vieții, de evitare a stării de anxietate și a senzației de vid interior: “Mă lupt cu entități și conduc suflete pierdute la sursa de lumină. Aceste experiențe sunt mult mai reale și mai puternice decât viața cotidiană plină de încercări și decepții. În ochii mei, aceste capacități compensează suferința acumulată din copilărie. Și credeam cu tărie că viața mi le impune tocmai în scopul de a-mi permite accesul spre alte dimensiuni.” De mică a înțeles că adevărata lume este cea a EI, nu cea în care se rînduiau evenimente și care era populată de oameni mai mult sau mai puțin prietenoși. Experiența orfelinatului o apropie de religie, de sacru; în orfelinat, văzînd un crucifix, Betty îi șoptește lui Isus: “Dacă tu ești Dumnezeu, fă ca viața mea să fie mai suportabilă iar eu, în schimb, voi încerca să te iubesc puțin.” Viața îi este marcată de propriul sistem de credințe, de viziuni și întîlniri care îi vorbesc despre o lume, o realitate dincolo de aparețe; sînt întîlniri cu oameni care trăiesc și prețuiesc prezentul, “adevărul simplu și luminos al clipei”. Ducea o viață despre care alții ar fi spus că este fericită: “În interiorul meu, setea de a găsi răspuns la toate întrebările mele existențiale devine de neîndurat. Încerc din toate puterile să aflu cine sunt eu cu adevărat, cu ajutorul experiențelor senzoriale, extrasenzoriale și a analizei nenumăratelor vise nocturne. Toate aceste experiențe îmi propun mai multe variante posibile de răspuns cărora mă las complet pradă, pentru ca apoi să le abandonez invariabil.” Citeste mai departe »

Nihilismul și timpurile sale

volpi nihilism

Nihilismul este specific modernității sau este o constantă a tuturor epocilor și a perioadelor de răscruce? Decadența, individualismul, dezvrăjirea lumii, instrumentalizarea rațiunii, dispariția idealurilor, prăbușirea vechilor valori sînt doar ale epocii recente sau aparțin umanității dintotdeauna și diferă doar intensitatea cu care se manifestă? Sînt doar două din întrebările cărora caută să le răspundă o carte semnată de Franco Volpi, recent tradusă în limba română: Nihilismul, Iași, Editura Institutul European, traducere de Teodora Pavel, 2014, 332 p. În forma sa teoretizată, nihilismul este un curent filosofic, și nu numai, care cronologic aparține modernității, dar considerații filosofice sau teologice despre nimic sau nonexistență întîlnim incă din antichitate. Sofistul-retor Gorgias a rămas celebru pentru discursurile și scrierile sale strălucite, vădind o înclinație spre paradox, spre combaterea dogmei și a rigidității rutinei; printre scrierile sale deseori este citat și astăzi tratatul său Desprenonexistență în care susține că nimic nu există, că dacă ar exista nu ar putea fi reprezentat, iar dacă acel ceva ar fi reprezentat nu ar putea fi comunicat nici explicat altora; urmează un joc al alternațelor argumentelor despre existent și nonexistent pe care o putea pune în operă doar un strălucit sofist cum era Gorgias. Franco Volpi invocă în preambulul cărții sale și cîțiva filosofi și teologi care, paradoxal, au găsit punct de susținere al argumentației lor în nimic: Fridugisus din Tours, Ioan Scotus Eriugena, Ioan al Crucii, Meister Eckhart, Angelus Silesius, Charles de Bouvelles sau Leibniz.  Cum însă nu istoria problemei filosofice a nimicului este miza cercetării profesorului Franco Volpi, acesta aprofundează în cartea sa nihilismul în sens restrîns, adică acel curent filosofic afirmat în secolele al XIX-lea și al XX-lea.

Deși termenul nihilism este cunoscut de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, cel care a susținut că a creat termenul “nihilist” este scriitorul rus Turgheniev, care îl folosește în romanul Părinți și copii pentru a defini modul de a gîndi al lui Bazarov, un “negator” al valorilor și ordinii sociale existente; dacă atribuirea paternității este exagerată, trebuie recunoscut că scriitorul rus a popularizat în epocă termenul de nihilist. La mijlocul secolului al XIX-lea termenul de nihlism era folosit în culturile germană și franceză; el fusese folosit izolat și în teologia medievală, dar acolo nu era vorba despre o conceptualizare a termenului. Aceasta s-a produs, în opinia lui Franco Volpi, o data cu Pascal care dă măsura transformării pe care cosmologia a adus-o în raport cu poziția metafizică a omului în univers: ” Totul e o sferă infinită al carei centru se află pretutindeni, iar circumferința nicăieri. Închipuirea noastră se pierde la acest gînd. (…) Să ne cunoaștem deci puterile; sîntem ceva și nu sîntem nimic. Deși sîntem ceva, nu vedem bine primele principii care se nasc din nimic; și fiindcă nu sîntem nimic nu putem vedea nemărginirea.” Pe marginea aceastei tulburătoare priviri asupra omului și a lumii, Franco Volpi notează că în universul cosmologiei moderne, omul “nu mai poate locui și nu se mai poate simți acasă, așa cum se simțea în cosmosul antic și medieval. Universul este perceput ca fiind străin destinului său individual. În fața tăcerii eterne a stelelor și a spațiilor infinite care îi rămîn indiferente, omul este singur cu el însuși. Și fără patrie.” Citeste mai departe »

Palmierul Deborei

palmierul-deborei-no-border

Filosofii din vechea Eladă identificau limbajul rațiunii cu limba greacă. Aristotel elabora o listă de zece categorii pe baza categoriilor gramaticale ale limbii grecești; pentru filosofii greci gîndirea, discursul era logos; vorbitorii altor limbi erau barbaroi. Nimeni nu neagă că limba greacă este o limbă filosofică prin excelență, o limbă în care s-au exprimat strălucit logos-ul și mythos-ul, imaginile, conceptele, teoriile, simbolurile, categoriile și alegoriile.

În timp s-a conturat ideea că dacă limba greacă este cea care numește Ființa, raporturile omului cu Dumnezeu au fost înscrise în ebraică, o limbă care cel puțin la începuturi nu a fost una a formalizării sau abstractizării; mai puțin a corpului filosofic sau științific, ebraica era mai curînd o limbă a revelației și a profeției, era mai aproape de povestire și metaforă, decît de noțiuni și categorii, bogată în termeni concreți, săracă în abstracții.

Cuvîntul revelat se adresează cuiva, în Biblie cuvîntul nu este solitar, totdeauna va exista o ureche pentru a-l asculta, un spirit pentru a discerne sensurile. Cuvîntul revelat are deopotrivă un adresant și o referință la lume, revelația fiind un cuvînt care ascunde comori de înțelepciune și care poate fi imediat înțeleasă. Oferită cititorului scriitura capătă o anumită autonomie, o existență independentă care o deschide către noi interpretări, către dezvoltări ulterioare. Filosofia iudaică s-a afirmat într-o frumoasă confruntare mai întîi cu curentele de gîndire elenistică, apoi cu cultura arabă. “Luminile iudaismului”, cum numea Maurice-Ruben Hayoun efervescenta activitate intelectuală care a dat naștere speculației filosofice expusă în frumoase creații literare, acoperă 15 secole, din care perioada cea mai fecundă este marcată la un capăt de Moise Maimonide, iar la celălalt de Moise Mendelssohn; sînt Luminile de la Cordoba la Berlin, exprimate mai întîi în limba ebraică și de asemenea în iudeo-arabă, pentru a atinge apogeul în limba germană.

Religia poporului lui Israel este de esență biblico-talmudică, doctorii Legii interpretînd prescripțiile biblice cu ajutorul unei hermeneutici proprii; în același timp religia biblico-talmudică nu distingea net între aspectul religios propriu-zis și aspectul etic sau moral. Fundamental, este vorba despre supunerea omului în fața voinței divine, despre atotputernicia Dumnezeului creator al cerurilor și al pămîntului și al providenței care îmbrățișează spațiile și oamenii. Curentul cabalistic practic, scrieri non-teoretice ale misticii evreiești, urmărea să consolideze aspectul moral al tradiției iudaice. Una din personalitățile care ilustrează acest curent este Moise Cordovero, un mare cabalist al secolului al XVI-lea, discipol al lui Solomon Alcabeț și al lui Iosif Caro, la rîndul lui profesor al lui Isaac Luria. În buna tradiție de a oferi cititorilor români opere fundamentale ale culturii lumii, ale spiritualității și tradiției, Editura Herald propune o carte a lui Moise Cordovero: Palmierul Deborei (Tomer Dvora), traducere din limba ebraică, prefață și note de Lucian-Zeev Herșcovici, 2015, 160 p. Moise Cordovero (1522-1570) a fost un respectat cabalist cunoscut îndeosebi pentru lucrarea Pardes Rimonim (Grădina rodiilor), considerată una dintre cele mai profunde scrieri ale misticii cabalistice, Cabala fiind văzută ca un sistem teosofic, cu un simbolism bine orînduit în jurul lui En sof, principiul divin infinit și ocult. În Palmierul Deborei, Moise Cordovero se adresează evreului pios într-un limbaj simplu pentru a-i cere să imite diferitele niveluri de divinitate, fiind prima lucrare care făcea legătura între simbolismul Cabalei și comportamentul etic de fiecare zi al omului Citeste mai departe »

Biblia în ritualurile masoneriei

COUV_GUIDEBIBLE_09032015.indd

E o interminabilă discuție asupra surselor religioase ale ritualurilor masonice. Cei mai puțin deprinși cu cartea, din păcate prea mulți, care-și ascund neștiința afișînd insemne acolo unde nu trebuie, se cantonează în ahicunoscuta dogmă că masoneria nu este o religie și că se adresează bărbaților aparținînd tuturor confesiunilor. Parțial adevarat. De ce parțial? Pentru că ritualurile sînt impregnate de referințe biblice, pentru că părinții fondatori erau clerici, pentru că mult citatele, puțin cititele!, Regius și Cooke fac trimiteri la Evanghelii, Jean Solis afirmă dincolo de orice echivoc: “Mi se pare totdeauna uimitor că trebuie să repet această evidență istorică și non discutabilă: francmasoneria este fiica creștinismului”. Sînt primele rînduri ale recentei sale cărți Les références bibliques dans la franc-maçonnerie, Editions de la Hutte, Cadix, 2015, 368 p.

Jean Solis insistă asupra cîtorva aspecte istorice care ar lămuri starea reală a lucrurilor: masoneria modernă este opera unor britanici creștini, care aparțineau diverselor ramuri protestante; la începutul veacului al XVIII-lea “universul” masonic cuprindea doar creștini, acceptarea evreilor făcîndu-se în secolul al XIX-lea, iar a musulmanilor în secolul al XX-lea; toleranța religioasă era mai mult un gen de latitudinarism destinat să concilieze mai curînd disputele privind mișcările reformatoare în sînul creștinismului. De aceea este necesar să se distingă net între istorie și legendă; dacă Anderson l-a considerat pe Adam primul mason, să înțelegem că este o metaforă. Cînd lumea masonică și-a deschis orizontul, fraternitatea a primit în rîndurile sale diverse componente religioase și culturale într-un spirit de deschidere și de iubire, un spirit cristic în profunzimea sa. În acest context ateismul practicat de unele obediențe este de neînțeles și contrar spiritului tutelar al instituției, dar cum spunea Bruno Etienne fiecare este liber să se înșele de bună voie. Tot dintr-o defectuoasă înțelegere a toleranței, și-a facut loc noțiunea de solstițiu, cînd atît vara cît și iarna masonii se reunesc pentru sărbătorile sf. Ioan.

O discutie mai amplă este despre relativismul cultural care nu este un rău în sine pe plan inițiatic sau spiritual. Jean Solis nu pledează pentru o difuzie care ar șterge orice particularitate, dar nici nu împărtășește teoria lui Levi-Strauss care generalizează sistemul arhetipal occidental la toate culturile; nu există un arhetip absolut în materie de simbolism ceea ce explică apariția în unele ritualuri a unor elemente de identitate locală: “astfel francmasoneria poate și trebuie să primească căutători sinceri ai tuturor orizonturilor culturale, dar fără a confunda harta și teritoriul, fiindcă există riscul de a deveni și mai disfuncțională decît este în momentul în care scriu aceste rînduri.” Citeste mai departe »

Pagina 1 din 18123456789...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.