Invitație la lectură

După mai bine de şase ani de tăcere … editorială (dar ani de meditaţie şi acumulări în lumea nevăzută din spatele vălului!) vă propun trei noi cărţi: una de interviuri cu filosofi francezi, o serie ajunsă la al patrulea volum, şi o alta despre esoterism şi masonerie, avînd ca subtitlu numele site-ului pe care citiţi aceste rînduri – www.esoterica.ro, şi o a treia conţinînd eseuri scrise în ultimii ani.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

FILOSOFIA – aventura unui discurs, volumul IV
Fascinaţia nevăzutului. www.esoterica.ro

Întoarcerea către Lumină

Iov, Blake, Jung

edward-f-edinger-intalnire-cu-sine-c1-3

Cartea lui Iov nu este numai tulburătoarea povestire a dramei lui Iov, este o carte care aparține patrimoniului spiritual al umanității, abordînd frontal probleme majore pentru care înțelepciunea tradițională nu oferă decît răspunsuri parțiale sau insuficiente: misterul răului și al suferinței, întîlnirea cu Dumnezeu, eșecul oricărei reușite umane, raportul fidelității omului cu justiția divină, sensul vieții integrat în perspectiva morții. William Blake a fost un strălucit gravor, poet și vizionar romantic. Puțin apreciat ca poet în timpul vieții, astăzi opera poetică a lui Blake este văzută ca definitorie pentru epoca romantică și este suficient să amintim volumele Milton, Ierusalim, Vala sau cei patru Zoa sau Cîntece Ale Inocenței și Ale Experienței. Sub îndrumarea mesagerilor din Rai, William Blake scria:

“Să vezi Lumea în grăuntele minuscul de nisip
Și-ntregul Paradis locuind o floare,
Strînge-n palma mîinii Infinitul fără chip
Și Eternitatea în ora trecătoare.”

Opera sa de grafician este la fel de tulburătoare și stau mărturie ilustrațiile la Cîntece Ale Inocenței și Ale Experienței, la Divina Comedie, la Iersusalim, la Milton sau la Cartea lui Iov. Carl Gustav Jung este una dintre personalitățile care au marcat veacul al XX-lea, cărțile sale continuînd să exercite o atracție pe care doar geniile o pot imprima scrierilor și concepțiilor lor, autor al unei opere impresionante din care în rîndurile ce urmează vom reține scrierea Răspuns lui Iov. Așadar Iov, Blake și Jung orchestrați cu măiestrie de Edward F. Edinger, analist jungian american, cunoscut cititorilor români pentru cartea Ego și arhetip. Revine acum cu o nouă carte Întâlnire cu Sinele. Un comentariu jungian la Ilustrații la Cartea lui Iov de William Blake, București, Editura Nemira, traducere din limba engleză Emanuela Jalbă-Șoimaru, colecția “Philemon”, coordonator Lavinia Bârlogeanu, 2016, 80 p. Edward F. Edinger prezintă succint cele 21 de gravuri publicate de William Blake în 1825, gravuri care ilustrează spectaculos Cartea lui Iov, care, după afirmația lui Jung “joacă doar rolul de paradigmă pentru modul unei trăiri religioase care are o importanță cu totul deosebită pentru vremea noastră. Astfel de experiențe îl copleșesc pe om venind atît din interior, cît și din afară, și e fără rost a le răstălmăci rațional și a le atenua astfel apotropaic.” Citeste mai departe »

Despre inițiere

mdv-linitiation-des-femmes-no-border

Despre inițiere se discută mult, iar termenul folosit în exces riscă să-și piardă înțelesurile prime. Pe de altă parte, sînt instituții care pretind un gen de monopol asupra inițierii, deși nimic în evoluția umanității nu conferă exclusivitate asupra esoterismului sau inițierii unui grup anume, fie el alcătuit și din presupuse…elite! Sigur, această opinie intră într-o ușoară contradicție cu ceea ce scrie René Guénon, de a cărui opinie ține seamă oricine scrie despre inițiere. Iată cum definește esoterologul francez inițierea și cum poate fi ea făptuită: “Inițierea propriu-zisă constă în mod esențial în transmiterea unei influențe spirituale, transmisiune care nu se poate efectua decît prin intermediul unei organizații tradiționale regulare, în așa fel încît nu s-ar putea vorbi de inițiere în afara ratașării la o astfel de organizație.” În lumea apuseană organizații inițiatice care puteau revendica o filiație tradițională autentică erau Companionanjul și Masoneria, “adică forme inițiatice bazate în mod esențial pe exercitarea unei meserii, cel puțin la origine”, susține același autor. Dar René Guénon arată că în vreme ce în Companionaj legătura cu meseria s-a păstrat, în Masonerie ea a dispărut, subzistînd doar sub forma ritualurilor primelor trei grade unde sînt evidente trimiteri la construcție și simbolismul uneltelor, sau la legenda cu profundă încărcătură morală a uciderii maestrului Hiram, cel care coordona lucrările pe șantierul Templului lui Solomon; “dacă legătura ar ajunge să fie eliminată, aceasta n-ar mai fi inițierea masonică, ci cu totul altceva”, notează René Guénon. Paul Naudon definea inițierea ca o ascensiune către conștiința adevărurilor primordiale, către Cunoașterea Absolutului. Această deschidere de perspectivă poate duce discuția și către inițierea care se adresează femeilor, știut fiind că Părintele fondator al masoneriei, James Anderson, excludea femeile de la inițierea masonică, dar aceasta “nu înseamnă nicidecum că acestea sînt inapte pentru orice inițiere”, avea să scrie două veacuri mai tîrziu René Guénon. Despre inițierea feminină scrie și Lucie Leforestier în cartea recent aparută L’Initiation des femmes de l’Antiquité à la Franc-Maçonnerie, Paris, Maison de Vie Editeur, collection “Les Symboles Maçonniques”, 2016, 126 p.

Civilizația în care dimensiunea feminină a inițierii apare în plină forță și strălucire este cea a vechiului Egipt. De la instaurarea monarhiei faraonice, femeia beneficia de o deplină libertate de mișcare, putea ocupa înalte funcții în stat și rîndul clerului. “Egipteana care dorea să se angajeze pe o cale spirituală avea acces la învățămînt în temple, și nu avea nevoie de nici un intermediar masculin între ea și Cunoaștere. În domeniul căutării spirituale, condiția socială și gradul de bogăție nu aveau nici o incidență”, scrie Lucie Leforestier care găsește că originea acestei concordii se datorează miturilor în care entitatea feminină este alături de principiul masculin, dincolo de orice rivalitate spirituală sau intelectuală. Figura centrală a inițierii în vechiul Egipt este zeița Isis, cea care i-a învățat pe egipteni scrisul și artele, dar și meșteșugurile și agricultura. Un text grecesc reproduce o stelă egipteană al cărei înscris este definitoriu pentru inițierea feminină; zeița este creatoare a universului, cea care a separat cerul de pămînt, cea care a creat lumina și a așezat aștrii pe boltă, cea care a rînduit viața pe pămînt, a consfințit familia, cea care a construit sanctuare. Isis era depozitara științei sacre pe care a primit-o de la Thot-Hermes. Cultul zeiței Isis s-a răspîndit în lumea mediteraneeană și a supraviețuit si după ce la 16 iunie 391, împăratul creștin Theodosie a condamnat la moarte civilizația egipteană, sub presiunea fanatismului și intoleranței dispărînd templele egiptene, altele fiind transformate în bazilici creștine! Citeste mai departe »

Despre ignoranță

petrarca-despre-ignoranta

Francesco Petrarca este cunoscut cu precădere pentru opera poetică, pentru Il Canzoniere și I Triomfi, inspirate de frumoasa Laura, căreia îi cîntă candoarea și îi deplînge moartea:

“M-a țintuit în dor și chin Iubirea
ani douăzeci și unu și mă ține
de încă zece-n lacrimi și suspine,
de cînd madonei i s-a stins privirea.”

Petrarca este însă și autorul unei vaste opere în proză, scrisă în latină; amintim doar dialogurile filosofice (Rerum memorendum libri IV, De otio religiosorum, De vita solitaria, Secretum), scrierile polemice (Invectivarum contra medicum quemdam libri IV, De sui ipsius et multorum ignorantia) sau culegerile de scrisori (Rerum familiarum libri XXIV, Sine nomine, Variae). Opera poetică a lui Petrarca a fost admirabil tradusă în limba română de Eta Boeriu, din scrierile în proză apărînd o amplă selecție în traducerea lui George Lăzărescu. De curînd a apărut o nouă traducere din scrierile lui Petrarca: Despre ignoranță: a sa și a multora; ediție bilingvă, traducere din limba latină de Ioana Costa, studiu introductiv de Andrei Bereschi, îngrijire critică a volumului de Alexander Baumgarten; colecția “Biblioteca medievală”, Editura Polirom, Iași, 2016, 240 p. Scrierile lui Petrarca au influențat dezvoltarea unei noi concepții despre viață, fundamentată pe un raport viu cu antichitatea clasică. Precursor al umanismului european, el propune un ideal al înțelepciunii opus formalismului steril al scolasticii și naturalismului aristotelic propunînd o sinteză între eloquentia, doctrinele etice ale poeților și filosofilor clasici  și experiența unui creștinism trăit dramatic, așa cum a fost cazul sfîntului Augustin.

Francesco Petrarca îi dedică lui Donatus Albanzani “o carte măruntă despre un subiect fără margini”, despre ignoranță; “ce cîmp mai cuprinzător, decît un tratat despre ignoranța omenească, și mai cu seamă a mea”. De ce acest “taifas”? Pentru a se apăra de acuza de ignoranță adusă de patru prieteni (Leonardo Dandolo, Tommaso Talenti, Zaccaria Contarini și Guido di Bagnolo), toți adepți ai lui Averroes. În opinia lui Petrarca, adevărata înțelepciune nu constă în interminabile dispute, în subtile definiții, în sterile noțiuni ale aristotelicienilor și averroiștilor, ci în cunoașterea înțelepciunii anticilor, în cunoașterea moștenirii antice romane; dar această moștenire nu înseamnă o reîntoarcere la antici. Modelul moștenirii este înălțare deasupra după spusa lui Bernard de Chartres “sîntem ca niște pitici stînd pe umerii giganților”. Despre modelul propus de Petrarca, Andrei Bereschi afirmă în prefața cărții: “Moștenirea Antichității este atunci studiul acelor autori care au sesizat posibilitatea înălțării deasupra timpului lor și, datorită felului lor de a vorbi și de a fi (more antiquorum), posibilitatea unui alt timp și a unei modalități mai înalte de a fi.” Scrierea polemică a lui Petrarca este pentru înălțarea morală pornind de la moștenirea antichității romane; tinerii averroiști păreau mîndri de vastitatea cunoștințelor lor, nici ele pe deplin adevarate, dar le neglijau pe cele despre viață. Poate tocmai din acest motiv, cei patru îl vizitau pe Petrarca “cu chipuri senine și vorbe plăcute” în care se zărea și invidia: “Și nu aș avea nici o îndoială asupra intențiilor lor prietenești, dacă o invidie jalnică nu s-ar fi strecurat, prin nu știu ce crăpături, în sufletele lor demne de un oaspete mai bun.” Dar ce invidiau prietenii? Știința, nu, pentru că nu i-o recunoșteau, elocința, iarăși nu, fiind disprețuită de ei, de vreme ce “acum sînt ținute la loc de cinste doar neputința de a articula a celui ce se apucă să filosofeze și bîlbîiala ambiguă, înțelepciunea care stă într-o singură sprînceană și care cască.” Așadar, cei patru se reunesc într-un consiliu ad-hoc pronunțînd o condamnare pentru crima de ignoranță, argumentînd că renumele public, aflat de partea lui Francesco Petrarca, era prea puțin sustinut de credibilitatea sa, insistînd nejustificat pe calomnia “multă elocință, puțină înțelepciune”. Citeste mai departe »

Saturn şi melancolicii săi

anatomia-melancoliei-no-border

Însingurat, trist, vlăguit, nesigur, trîndav, deznădăjduit, dezgustat de aproape orice, într-o permanentă atonie spirituală, cufundat în propriile gînduri, privitor neputincios. Sînt doar cîteva dintre faţetele care configurează trăsăturile definitorii ale melancolicului, ale celui care se regăseşte plastic în gravura Melancolia a lui Durer, iar poetic în Spleen-ul lui Baudelaire:

“Şi lungi şi nesfîrşite convoaie mortuare
Încet şi fără muzici prin suflet trec mereu;
Speranţa-nvinsă plînge; şi, rea, dominatoare,
Înfige Spaima negrul ei steag în craniul meu.”.

Scriitori şi filosofi din vechime au lăsat nu numai strălucite descrieri ale stărilor melancolice, dar au căutat să ofere şi îndreptările care să-i readucă pe melancolici mai aproape de semenii care priveau lumea cu mai multă seninătate. În primele secole de creştinism, Evagrie Ponticul stabilise o listă de opt păcate care-i încercau pe călugării aşezaţi în pustie; printre ele tristeţea şi demonul acediei. Tristeţea apărea din pricina neîmplinirii dorinţelor sau a mîniei; demonul acediei era demonul de amiază, cel care toropea sufletul călugărului, ţintuindu-l cu ochii pe ferestre, împingîndu-l afară din chilie, făcîndu-l să tînjească după alte locuri. Deşi în listă vor rămîne şapte păcate, fără acedia, aceasta va continua să fie văzută ca amestec de somnolenţă, silă, deznădejde şi trîndăvie; dacă nu mai era în listă nu înseamna că nu dădea tîrcoale călugărilor … La începutul secolului al XVII-lea, un învăţat englez, Robert Burton, publică o lucrare monumentală care va dăinui: The Anatomy of Melancholy. De curînd a apărut şi în limba română: Anatomia melancoliei. Pagini alese, Bucureşti, Editura Herald, traducere din engleză, note şi îngrijire ediţie: Iustina Cojocaru, 2016, 352 p. Anatomia: ştiinţă care se ocupă cu studiul structurilor organismelor vii şi al relaţiilor dintre diferite organe. În afara manualelor de liceu şi a celor universitare, sînt multe cărţi ce au în titlu sau subtitlu substantivul anatomia; nu mai departe celebra carte a lui Andrew Solomon Demonul amiezii (împrumutat şi el de la Evagrie Ponticul sau Ioan Casian) are ca subtitlu „Anatomia depresiei”. Dar alăturat melancoliei găsim în titluri: suferinţei, singurătăţii, ignoranţei. Să fie anatomia singura care duce analiza pînă la ultimele straturi?

Eruditul Robert Burton, pastor anglican, vicar al Bisericii Sf. Toma, din Oxford, şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii între tomurile bibliotecii „Christ College” din Oxford, unde mistuit de propria melancolie scria la singura sa carte: Anatomia melancoliei, semnată Democrit Junior. De ce Democrit? Filosoful antic fusese discipolul unor magi, călătorise în Egipt, în India, în Persia, a dus o viaţă umilă departe de gloria la care alţii visau, iar el putea să o aibă, pe care Timon îl prezenta astfel: „Democrit cel prea înţelept, păstor de cuvinte / Iscusit vorbitor pe care-l afli-între primii.” Despre Democrit se spune că era un melancolic, aşa reprezentîndu-l şi desenul de pe coperta cărţii lui Robert Burton: capul înclinat, sprijinit în mîna stîngă, atitudine specifică melancolicilor, gînditorul englez notînd:

„Bătrînul Democrit, sub copac,
stă aşezat pe-o piatră, o carte-i pe genunchi
Deasupra capului său se vede cerul
Şi Saturn, domn al melancoliei.”

Pe un ton glumeţ, Robert Burton afirmă că obiecţiile din cartea vor fi atribuite lui … Democrit, Democritus dixit! Burton însuşi recunoaşte că era melancolic, singura mîngîiere fiind că mulţi oameni cu bună reputaţie îi ţin companie, întrucît „ absolut fiecare om din această lume este atins de melancolie sau de nebunie, de iubire nebunească, şi cu aceasta mi-am dus la bun sfîrşit sarcina asumată.” Legenda spune că Hipocrate vizitîndu-l pe Democrit l-a găsit pe acesta în grădină, scriind o carte despre melancolie şi nebunie; cum cartea a rămas neterminată şi s-a pierdut, Robert Burton a vrut să continue acel tratat. Citeste mai departe »

Chipuri şi căutări ale Sinelui

bonardel-prendre-soin-de-soi

Trăim un timp în care preocuparea de sine, „dezvoltarea personală”, sînt termeni ai zilei, folosiţi atît de frecvent încît sînt pe cale să-şi piardă semnificaţia primă. Rafturile librăriilor sînt neîncăpătoare  pentru titluri năstruşnice, garanţii infailibile ale succesului în viaţă, ale recăpătării siguranţei de sine! La tot pasul te întîmpină o armată de guru, atoateştiutori, gata oricînd să-l povăţuiscă pe cel aflat la o răscruce. În adevăr, preocuparea de sine nu e vreo descoperire recentă, ea însoţeşte căutările omului din vechime, doar că nu s-a făcut cu ostentaţia de astăzi. Recenta  carte semnată de Doamna profesor Françoise Bonardel, Prendre soin de soi. Enjeux et critiques d’une nouvelle religion du bien-être, Paris, Editions Almora, collection „Spiritualites pratiques”, 2016, 240 p., este o rescriere istorică a subiectului, dar şi o incursiune în dimensiunea spirituală a preocupării de sine. Am scris despre multe din cărţile Doamnei Françoise Bonardel, cărţi despre hermetism, alchimie, budism şi filosofie, budism şi alchimie, despre gravurile lui Albrecht Durer sau despre criza culturii moderne. Prin această nouă carte universitarul parizian se îndepărtează de statornicele sale preocupări? Nu, pentru că şi această apariţie editorială se situează tot în sfera filosofiei, a spiritualităţii, cu atît mai mult cu cît preocuparea de sine este o temă pe marginea căreia au reflectat filosofi de la Platon şi Seneca la Schopenhauer şi Nietzsche; aceeaşi constantă a gîndului de la Pindar (Devino ceea ce eşti) la cuvintele lui C.G. Jung din Cartea Roşie (Cred că, dacă este posibil, n-ar trebui să ne abandonăm pe noi înşine, altminteri îi dăm celuilalt prilejul, ba chiar îl silim, să facă acelaşi lucru. Ce se întîmplă însă dacă toţi se abandonează pe sine? Ar fi o nerozie.)

Lumii contemporane francofone, tradiţia exerciţiilor spirituale i-a fost reamintită de filosoful Pierre Hadot (1922-2010) autor al mai multor lucrări despre exerciţiile spirituale şi filosofia antică sau despre gîndirea lui Marcus Aurelius. Pentru Pierre Hadot un filosof era înainte de toate cineva care trăia filosofic, cineva căruia raţiunea îi conducea viaţa şi care practica virtuţile morale. Lumea de astăzi, în ciuda contradicţiilor şi profundei dezorientări, s-a apropiat de tradiţia exerciţiilor, dar a rămas în pragul unei incertitudini caracteristice modernităţii: cu ce începe transformarea, cu lumea, cu omul însuşi sau cu amîndouă deopotrivă. Sigur, în lumea noastră mai curînd se vorbeşte despre un maestru care să îndrume şi mai puţin de dispoziţia naturală, spontană pe care o are fiecare fiinţă, dispoziţie pe care trebuie să o cultive, nu să aştepte ca un maestru din afară, un guru atoateştiutor să se preocupe de altul aşa cum acesta ar trebui să o facă cu el însuşi. În vremuri de criză anticii se întorceau la statornicul prieten care nu i-a trădat niciodată: filosofia. Decît să ascultăm pe autoproclamaţii înţelpţi ai dezvoltării personale, „nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decît cetitul cărţilor” scrise de Seneca, de Epictet, de Marcus Aurelius sau cîteva pagini dintr-un dialog platonician. Terapeutica filosofică nu se adresează nici unei fiinţe fundamental vulnerabile nici unui individ dornic să valorizeze ceea ce a dobîndit, ci verticalităţii potenţiale pe care fiecare o poartă în el însuşi. Terapia filosofică intervine în punctul de joncţiune între corp şi spirit, între conştient şi inconştient, cum se spune astăzi. „Contrar oamenilor de astăzi, scrie Françoise Bonardel, care cred că noile remedii îi scutesc de necesitatea de a schimba modul de viaţă, anticii vedeau în transformarea de sine singura «medicină» susceptibilă de a conduce la o vindecare adevărată şi care să aibă un impact social durabil.” Citeste mai departe »

Despre psihic şi materie

psihic-si-materie-no-border

Marie-Louise von Franz a fost una din importantele colaboratoare şi continuatoare ale lui C.G. Jung. Cărţile sale au început să fie cunoscute şi cititorilor români, pînă acum fiind traduse Psihoterapie. Experienţa unui practicant jungian şi Dimensiuni arhetipale ale psihicului, la Editura Herald, Visele şi moartea, la Editura Nemira. O menţiune aparte pentru traducerea şi comentariile pe care Marie-Louise von Franz le-a făcut tratatului alchimic Aurora Consurgens, atribuit lui Toma din Aquino. Traducerea şi comentariile au fost incluse în volumul 14/3, Mysterium Coniunctionis, al Operelor complete ale lui C.G. Jung, traducere în limba română la Editura Trei, semn al preţuirii activităţii colaboratoarei sale. Recent cărţilor doamnei Marie-Louise von Franz traduse în limba română li s-a mai adăugat una: Psihic şi materie, Bucureşti, Editura Herald, traducere din limba germană: Ida Alexandrescu, 2016, 350 p. Este un fapt demult acceptat că evoluţia psihiatriei în secolul al XX-lea a stat sub semnul descoperirii inconştientului, pornind de la existenţa unei realităţi psihice dincolo de conştiinţa eului. Cei doi descoperitori ai inconştientului au fost Sigmund Freud şi C.G. Jung, discipol al primului; la un moment dat cei doi s-au despărţit, una din fericitele despărţiri intelectuale! Jung va înţelege prin psihic totalitatea conştiinţei, va accentua caracterul de normalitate al anumitor complexe, va studia arhetipurile în formele lor psihice de manifestare, va pune în evidenţă echivalenţa sensului în abordarea sincronicităţii, va  încerca să arate că numărul este singurul element prin care putem percepe ordinea lumii, teme pe care Marie-Louise von Franz le prezintă în relaţie cu ştiinţa, cu mitologiile, cu filosofia.

Publicarea integrală a operei lui C.G. Jung, încheiată apoteotic cu tipărirea unei scrieri asupra căreia autorul a păstrat şi cultivat misterul, Cartea Roşie, apărută postum, îngăduie să se vadă amploarea preocupărilor şi studiilor sale, care trec mult dincolo de graniţele inerente oricărei discipline, în acest caz psihiatria. C.G. Jung a fost un înaintemergător, a redescoperit contemporanilor alchimia şi gîndirea orientală, nu a respins aprioric nici o cale de cercetare care îl putea apropia şi mai mult de tainele psihicului, de înţelegerea lumii, a naturii „care conţine totul, deci şi necunoscutul…inclusiv materia.” Pe urmele prietenului său Richard Wilhelm, C.G. Jung s-a apropiat de cîteva texte fundamentale ale gîndirii chineze, printre ele Yi Jing şi I Ching, primul dintre ele construit integral pe principiul sincronicităţii, noţiune prin care Jung ne invită să contemplăm în acelaşi timp domeniile complementare ale psihicului şi materiei, domenii pînă atunci privite separat, după cum observă M.-L. von Franz. Sincronicitatea se referă la aspectul unitar al existenţei care transcende conştiinţa, ceea ce Jung numea unus mundus, ceea ce filosofia medievală numea „Sapientia Dei”. Jung duce gîndul mai departe şi face o apropiere între unus mundus şi mandala, omologul său psihic; mandala a fost folosită ca instrument de divinaţie pentru explorarea „cunoaşterii absolute” şi a fost folosită o lungă perioadă de la Ramon Llull pînă la Leibniz, pe fondul unei reaprecieri a căutărilor alchimice; pentru Jung, spiritul lui unus mundus ar fi mercurul alchimic, adică „inconştienţa originară, care conţine în ea toate contrariile”. Citeste mai departe »

Despre parcursul iniţiatic

cheminement-franc-macon

Despre parcursul iniţiatic, despre simbolismul acestuia, despre secretul masonic se scrie mult, de cele mai multe ori speculîndu-se inutil asupra obscurantismului iniţierii, asupra „tainelor” care nu prea au nimic comun cu ritualul masonic, ci mai mult cu setea de senzaţional a cititorului; mai interesează pe cineva să citească despre locul unui mason în sînul unei comunităţi de gîndire? mai crede cineva în construcţia individului în cadrul unui grup iniţiatic sau toţi aşteaptă cu înfrigurare dezvăluiri despre fantasmagorice uneltiri în contra semenilor? Sînt întrebări frecvente într-o lume aflată sub un nemaiîntîlnit asalt mediatic, întrebări care în lipsa răspunsurilor sincere, rostite fără emfază, nu dintr-un iluzoriu amvon, duc spre pripite răspunsuri acceptate fără discernămînt. Din perspectiva practicii personale psihiatrice şi a trăirilor masonice, Olivier Pouclet propune cititorilor o altă perspectivă asupra iniţierii ucenicului, sub semnul verticalităţii ilustrate de firul cu plumb: Le Cheminement de l’apprenti franc-maçon. Interprétation psychologique et symbolique, Paris, Editions Maison de Vie, 2016, 168 p.

Verticalitatea cere mai întîi o coborîre, iar în masonerie această coborîre este şederea în Cabinetul de reflecţie, prolog al ceremoniei de primire a luminii; iniţierea masonică este altceva decît primirea într-un club profan, ea presupune o schimbare profundă; şederea în cabinetul de reflecţie înseamnă extragerea candidatului din imediatitatea cotidiană şi coborîrea într-un spaţiu în care i se cere să mediteze asupra valorilor fundamentale. Cabinetul de reflecţie este pentru cel venit în adevăr în căutarea Luminii o alegorie a cunoscutului mit platonician al peşterii, din dialogul Republica: „Platon expune, în acest text, capacitatea oamenilor de a accede la cunoaşterea realităţii pe plan filosofic, ca şi aptitudinea lor de a o transmite. Mi se pare că francmasoneria, în a sa căutare a adevărului după un ritual iniţiatic, se apropie de demonstraţia filosofului. Vedem cum Cabinetul de reflecţie, sub anumite aspecte, îl cufundă pe candidat în condiţii de experimentare similare cu a oamenilor descrişi de Platon”, scrie Olivier Pouclet. În peştera lui Platon oamenii erau înlănţuiţi la propriu, văzînd pe pereţi doar umbre; şi în Cabinetul de reflecţie candidatul este înlănţuit, înlănţuit de propriile prejudecăţi, credinţe şi pasiuni ale lumii profane. Proba din ritual este una a introspecţiei, iar Cabinetul trimite şi la asemănarea cu o închisoare, din care individul trebuie să se elibereze înălţîndu-se la o treaptă superioară de existenţă, trebuie să descopere lumina care-l va elibera de piedicile lumii reale; Pouclet subliniază cu deplin temei că iniţierea nu e un proces care se încheie odată cu ceremonia, oricînd masonul poate redeveni captiv dacă nu-şi reconsideră cunoştinţele şi credinţele. Din această perspectivă, Cabinetul are deopotrivă simbolismul peşterii şi al închisorii, din care candidatul poate ieşi doar după ce urmează îndemnul alchimic din acronimul V.I.T.R.I.O.L., făcînd astfel călătoria speculativă în meandrele inconştientului.

Călătoria este o constantă a ritualului masonic, o componentă a procesului iniţiatic, a vieţii în ansamblu, călătoria fiind văzută ca o alegorie a vieţii cu riscurile, bucuriile şi vicisitudinile sale. Cei mai mulţi autori de literatură masonică insistă pe schimbarea pe care o produce călătoria masonică, o călătorie iniţiatică, altceva decît o călătorie didactică. După proba pămîntului, materia prima, profanul pătrunde în spaţiul sacralizat al templului unde este supus probei aerului, care simbolic poate figura lumea ideilor, candidatul trebuind să renunţe la convingeri impregnate de viaţa socială. Următoarea călătorie îl supune pe candidat unei noi purificări, cea prin apă, pentru ca în cea de a treia călătorie, focul să înlăture ultimele impurităţi, pregătind astfel candidatul pentru o viaţă spirituală. Citeste mai departe »

Marsilio Ficino, Florenţa şi neoplatonismul

marsilio-ficino-platonism-renastere

Marsilio Ficino a fost una dintre fascinantele figuri ale Renaşterii, unul dintre corifeii neoplatonismului renascentist, alături de Nicolaus Cusanus. Numele lui Marsilio Ficino este indisolubil legat de Academia Platonică din Florenţa, creaţie a lui Cosimo de Medici. Era  vremea cînd peste Italia încă domnea atmosfera Conciliului de la Ferrara-Florenţa, unde s-au întîlnit Bisericile de Apus şi de Răsărit, unde Răsăritul venise cu împăratul Ioan Paleologu, cu floarea clerului ortodox şi elita învăţaţilor bizantini: „Un cer senin şi un soare cald, de primăvară timpurie, măreau însufleţirea obştească, iar ochii privitorilor, lacomi de privelişti rare, nu se puteau sătura de exotica strălucire a costumelor bizantine”, după cum se exprima P.P. Negulescu. Dar dincolo de farmecul alaiului răsăritean, peste Florenţa avea să-şi pună amprenta şi învăţatul bizantin Georgios Gemistos Plethon, care la cei 83 de ani avea înfăţişarea unui patriarh biblic sau a unui mag, care aducea în inima Toscanei ideile lui Platon, despre care vorbea cu entuziasmul celor care altădată se plimbau pe aleile străvechii grădini a lui Akademos. Într-unul dintre momentele în care bătrînul înţelept vorbea cu înflăcărare de Platon s-a născut Academia Platonică, în „noua patrie a muzelor”, cum îşi numeau florentinii oraşul. După ce Aurispa şi Traversari au adus, în 1423, de la Constantinopol, manuscrisele dialogurilor platonice, Leonardo Aretino a început traducerea acestora. Cosimo de Medici era în căutarea unui tînăr care să conducă Academia, un om crescut în întregime în cultul idealismului antic; l-a găsit în persoana lui Marsilio Ficino, un adept convins al lui…Aristotel! În jurul lui Ficino şi al ideii lui Cosimo a început să se constituie un grup de admiratori ai dialogurilor platoniciene, care va deveni nu numai numeros, ci şi bine articulat intelectual sub Lorenzo de Medici, supranumit şi „instaurator platonicarum disciplinarum”. O recentă apariţie editorială readuce în atenţie Academia Platonică şi personalitatea lui Marsilio Ficino; este cartea scrisă în tinereţe de Ioan Petru Culianu: Marsilio Ficino (1433-1499) şi problemele platonismului în Renaştere, Iaşi, Editura Polirom, traducere de Dan Petrescu, 2015, 248 p.

Culianu îşi începe expozeul cu o meditaţie asupra istoriei şi a reflectării sale în scrierile diverselor epoci; a fost o perioadă cînd s-a accentuat nefiresc de mult pe ruptura între Evul Mediu şi Renaştere, mult timp fiind contrapuse medievalitatea întunecată şi descoperirea omului şi a lumii din epoca renascentistă, or lucrurile şi evoluţia epocilor istorice trebuie aşezate sub o notă mai puţin a contradicţiilor şi mai mult a concilierii. În vreme ce Michelet şi Burckhardt vedeau în Renaştere epoca de maximă înflorire a individului, Etienne Gilson afirma, cu deplin temei, că Evul Mediu nu era întruchiparea obscurităţii, antichitatea clasică fiindu-i cunoscută. Obiectul de interes al cercetării lui Ioan Petru Culianu a fost, în cazul de faţă, gîndirea lui Marsilio Ficino, în adevăr „înlănţuirea ideilor, desfăşurarea şi succesiunea lor”, acestea dînd substanţă originalităţii lui Ficino. În epocă nu puţini se întrebau de ce trebuia ca Aristotel şi Platon să devină magiştri printre latini; pentru Ficino, filosofia bazată pe „tradiţia experienţei lăuntrice este una şi aceeaşi, în afara timpului şi a locului”, consideră Ioan Petru Culianu, reluînd oarecum un gînd al lui Eugenio Garin care scria astfel despre filosofia şi religia renascentiste: „filosofie, fiindcă filosofia e căutare; religie, fiindcă religia e certitudine a patriei în tribulaţiile exilului. Nu e nici un dezacord între Platon şi Hristos: unul este căutare a adevărului, celălalt e Dumnezeu însuşi.” Citeste mai departe »

Orice vis este alchimic …

etienne-perrot---visele-si-viata-lat-1024px

Visul este o experienţă umană universală, o experienţă de viaţă care are un înţeles emoţional pentru cei care ştiu să vadă în vise altceva decît senzaţionalul. Jung spunea că visele sînt natură pură şi „ne prezintă adevărul neîmpodobit, natural şi de aceea sunt potrivite, mai mult ca orice altceva, să ne redea o atitudine care este în acord cu natura noastră umană de bază atunci cînd conştiinţa noastră s-a îndepărtat prea mult de fundamentele sale şi a intrat într-un impas.” În anii ’80 ai secolului trecut a apărut traducerea românească a celebrei cărţi a lui Sigmund Freud, Interpretarea viselor; mai aproape de noi, în 2014, Analiza viselor, a lui C.G. Jung. Alături de acestea au fost traduse mai multe lucrări semnate de Aniela Jaffé (Apariţii. Fantasme, vise şi mituri), Marie-Louise von Franz (Visele şi moartea), James Hall (Interpretarea jungiană a viselor), Robert Moss (Visul activ). De curînd acestora li s-a adăugat o nouă încercare de a interpreta visele: Étienne Perrot, Visele şi viaţa, Bucureşti, Editura Nemira, colecţia „Philemon”, colecţie coordonată de Lavinia Bârlogeanu, traducere din limba franceză Sanda Roşescu, 2015, 296 p. Étienne Perrot nu este un autor necunoscut publicului din România, în aceeaşi colecţie apărînd anul trecut cartea De la Dumnezeu la zei. Un drum al împlinirii; acea primă întîlnire a cititorului român cu Étienne Perrot dezvăluia profilul unui căutător, al unui spirit neobosit care făcea şi refăcea paşi pe calea către interioritate; cartea lui Étienne Perrot este jurnalul unei călătorii interioare, jurnalul căutării căii care să-l redea Sinelui, este o incantaţie a bucuriei regăsirii Luminii.

Visele şi viaţa este o carte în care Étienne Perrot răspunde întrebărilor unor ascultători ai postului de radio France-Inter, dialogînd cu Henri Gougaud şi Jacques Pradel. În carte este redat conţinutul a 30 de emisiuni; întîmplător, în cartea lui Jung, Analiza viselor, sînt analizate 30 de vise. Încercînd să descifreze visele pe care ascultătorii i le încredinţau, Étienne Perrot scotea visul din cabinete şi congresele savanţilor, reaşezîndu-l acolo unde-i este locul: în viaţa indivizilor, „înscriindu-ne la şcoala visului însuşi, am arătat că el este muzică şi nu dizertaţie”, amintînd întrucîtva de una din vorbele lui C.G. Jung rostite în preajma morţii: „Nimeni nu mă înţelege, doar un poet ar putea începe să mă înţeleagă.” Deşi dialogul nu se desfăşoară firesc, faţă către faţă, postura de tălmaci al unor vise relatate de ascultători, invitaţia de a descifra forţele obscure, misterioase ascunse în faldurile visului, i-a creat uşoare nelinişti lui Étienne Perrot, care îşi intitulează secţiunea care este miezul cărţii, „Dialogul aventuros”. Sigur, poate părea aventuros să propui o interpretare în cheie alchimică a viselor, dar Étienne Perrot este un jungian de după întîlnirea psihiatrului elveţian cu alchimia, în jurul anului 1930, cînd Jung citeşte traducerea germană, făcută de prietenul său Richard Wilhelm, a tratatului chinez I Ching. Citeste mai departe »

Metamorfoze

metamorfoze-featured

Mitologiile, basmele, poveştile conţin povestiri ale unor metamorfoze, zei care se transformă în oameni, în animale, în plante, oameni care iau diverse înfăţişări fie pentru a-i încerca pe alţii, fie pentru a scăpa unei soarte potrivnice;  Muma-Pădurii, scorpii şi gheonoaie îi transformă pe oameni pedepsindu-i pentru că nu le-au dat ascultare. Orbiţi de o raţionalitate ce se vrea atotstăpînitoare, dar de multe ori îşi arată lacunele, oamenii de astăzi, avînd ca vrăjmaş de căpetenie „apatia mentală, cenuşa formată de cadavrele noţiunilor sedimentate de secole” (Vasile Lovinescu), nu iau seamă la substanţa mitică, la unitatea fundamentală a fiinţei, încercînd să trăiască într-o lume despuiată de mister, de sacru, într-o lume din care a fugărit magia. Societăţile tradiţionale găseau în mit raţiunea suficientă, mai tîrziu basmele şi povestirile readucînd în atenţie teme străvechi, prezente în mentalul colectiv pe care scriitorii doar le-au aşezat în frumoase forme literare. René Guénon susţinea că în cazul basmelor popoarele împlinesc funcţia unei memorii colective, în străfundul lucrurilor găsindu-se o lume esoterică, o lume care rămîne de-a pururi o mărturie a trecutului.

Metamorfozele lui Ovidiu povestesc în cele 15 cărţi scrise în hexametri dactilici istoria lumii de la ieşirea din haos pînă la epoca apoteotică a lui Iulius Cezar; Ovidiu ordonează istoriile metamorfozelor potrivit marelui plan poetic îmbinînd abundenţa expresiei, pitorescul, plasticitatea, realismul, rezultînd o operă în care ilustrul romanist, Pierre Grimal, vedea „un veritabil compendiu al mitologiei greceşti, căreia îi corelează, în măsura posibilităţilor, valenţele legendare romane. Tema generală a acestui poem este straniu aleasă: Ovidiu a vrut să schiţeze o imensă frescă ce să reprezinte transformările suferite de-a lungul timpului de către lucruri şi fiinţe; pe fundalul acestor tablouri pitoreşti, se creionează o concepţie împrumutată filosofiei pitagoreice, ideea că universul se află în perpetuă devenire, nefiind fixat, odată pentru totdeauna, într-o ordine imuabilă.” Operă indefinibiă, Metamorfozele sînt deopotrivă poem didactic, epopee, succesiune de epyllia elenistice, unite de o derulare cronologică, de la naşterea lumii pînă la Iulius Cezar: „Metamorfoza-n noi forme a formelor gîndului îmi este/ Să povestesc, o zei (şi-acelea-s a voastră lucrare);/ Fiţi de-ajutor năzuinţelor mele şi-mi duceţi povestea/ De la obîrşia lumii pînă în vremurile noastre.” Sub ochii cititorului se succed orînduirea vieţii pe pămînt, scene din viaţa zeilor, legendele tebane, expediţia argonauţilor, povestea lui Orfeu, a lui Venus şi Adonis, a lui Midas, legendele războiului troian, povestea lui Enea, întemeierea Romei, apoteoza lui Romulus, filosofia pitagoreică, apoteoza lui Cezar. Toţi comentatorii subliniază lungimea ultimului cînt, acolo unde Ovidiu aduce un strălucit elogiu lui Pitagora: „oricît ar fi fost de departe de zeii/ Cerului, s-a ridicat, cugetînd, pîn’la ei şi sorbit-a/ Cu ochii minţii tot ceea ce Firea ascunde vederii/ Omului. Cînd a pătruns cu-a sa minte şi muncă-ale Firii/ Taine, le-a împărtăşit omenirii;-ucenicilor care/ Se minunau în tăcere de-al lui cuvînt, le vorbea el/ De zămislirea întinsei lumi, începutul a toate.”

Tema metamorfozei (mutatae formae) asigură unitatea conţinutului poemului, după o formulă populară în epoca elenistică, din care nu lipsesc aluziile erotice, explicabile la autorul unor cărţi precum Amoruri sau Arta iubirii. Între crearea lumii şi epoca augustiniană sînt narate 250 de episoade, ordonate după principiul cronologic şi al apropierii geografice. Se remarcă paralelisme tematice (iubiri, gelozii, răzbunări ale zeilor), contraste, legături genealogice, similarităţi de metamorfoze, motive recurente care nu îngreunează lectura, ci dimpotrivă îi dau supleţe. Complexitatea Metamorfozelor au făcut deseori să devină o alegere în studierea naratologiei. Farmecul lecturii este conferit de fluiditatea naraţiunii, de ritmul narativ, de uimitoarea diversitate tematică: povestirea unor catastrofe cosmice, legende legate de istoria naturală, de geografia mitică, povestiri erotice, scene de bătălie, istorii patetice de iubire, pasiuni incestuoase şi afecţiune conjugală. Considerate adeseori ca o sumă mitologică, Metamorfozele, văzute în raport cu tradiţia literară şi mitologică anterioară, completează povestirile mitologice ale literaturii greco-latine, subliniindu-i perenitatea.

După un prim secol d. Hr. glorios cultural, odată cu extinderea limitelor imperiului roman către Orient, literatura latină degenerează, pierzînd din originalitatea de altădată. „La mijlocul secolului al II-lea d. Hr., scrie Pierre Grimal, o singură operă atestă încă o anumită vitalitate. Generată într-o ambianţă spirituală complexă, o exprimă chiar şi în contrastele şi paradoxurile sale. Ne referim la ciudatul roman scris de africanul Apuleius care, în copilărie, fusese educat să vorbească şi să scrie cele două limbi de cultură, latina şi greaca. Titlul acestui roman, Metamorfozele, este grec; de asemenea este greacă lumea în care se desfăşoară aventurile narate, dar foarte adesea gîndirea, ambianţa spirituală, modalităţile emoţionale, traduc deprinderi romane.” Cunoscut şi sub numele de Măgarul de aur, romanul lui Lucius Apuleius este una din foarte puţinele scrieri transmise integral; el redă peripeţiile tînărului Lucius care îşi propune să străbată lumea pentru a pătrunde tainele magiei. Ajuns în Thessalia, Lucius este transformat din greşeală, de tînăra Fotis, în măgar; îndrăgostit de Fotis, care îl prevenise să se ţină departe de farmecele ei („fugi cît mai departe de focul meu, că de vei fi atins numai de-o scînteie de-a mea, vei arde pînă la oase şi nimeni nu va putea stinge focul tău în afară de mine, care, pricepîndu-mă să dau un gust plăcut bucatelor, ştiu să clatin tot aşa de plăcut un pat ca şi o cratiţă!”), Lucius acceptă ca Fotis, folosind vicleşugurile stăpînei sale, Pamfilia, să-l transforme în bufniţă, doar că încurcînd cutiile cu alifii miraculoase, Lucius este metamorfozat în măgar, rămînîndu-i speranţa că va întîlni o tufă din trandafiri, care-i va fi leacul pentru a redeveni om. Doar că de acum mîncarea îi va fi fînul, romanul picaresc dînd glas tribulaţiilor, avatarurilor nedoritei sale vieţi de măgar, care nu se termină decît în ziua în care Lucius o imploră pe zeiţa Isis să pună capăt chinurilor sale. Unii comentatori văd în această metamorfoză manifestarea concretă şi pedeapsa pentru a se fi lăsat robit plăcerilor trupeşti, după cum cea de-a doua metamorfoză va arăta nu numai puterea zeiţei Isis, ci şi trecerea de la voluptăţile trecătoare la fericirea supranaturală, la redeşteptarea şi renaşterea interioare. Citeste mai departe »

Pagina 1 din 21123456789...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.