Invitație la lectură

După mai bine de şase ani de tăcere … editorială (dar ani de meditaţie şi acumulări în lumea nevăzută din spatele vălului!) vă propun trei noi cărţi: una de interviuri cu filosofi francezi, o serie ajunsă la al patrulea volum, şi o alta despre esoterism şi masonerie, avînd ca subtitlu numele site-ului pe care citiţi aceste rînduri – www.esoterica.ro, şi o a treia conţinînd eseuri scrise în ultimii ani.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

FILOSOFIA – aventura unui discurs, volumul IV
Fascinaţia nevăzutului. www.esoterica.ro

Întoarcerea către Lumină

Despre filosofia primă

al-kindi-filosofia-primara

Abu Yusuf al-Kindi a trăit în secolul al IX-lea, în Irak, și este cunoscut sub apelativul de „filosoful arabilor”. Fiul al guvernatorului orașului Kufa, al-Kindi a primit o educație specifică timpului, dar și clasei sociale căreia îi aparținea. A fost un apropiat al dinastiei abbasizilor, al califilor al-Ma’mun și al-Mu’tașim, acesta din urmă desemnîndu-l perceptor al fiului său, Ahmad. În timpul califatului lui al-Mutawakkil, al-Kindi cade pradă unor intrigi uneltite de cercuri intelectuale ale vremii, îi este confiscată biblioteca. Se pare că reacția împotriva sa era pe fondul respingerii de către al-Mutawakkil a curentului raționalist înfiripat în teologia musulmană, curent în care se înscria și al-Kindi. Unele surse susțin că nici după ce biblioteca i-a fost restituită, al-Kindi nu și-a recăpătat privilegiile de la curtea abbasizilor, altele, dimpotrivă, susțin că a fost un episod pasager, filosoful recîștigîndu-și renumele și poziția în societate. Pînă de curînd cu siguranță numele lui al-Kindi era puțin cunoscut la noi, excepție făcînd cercul restrîns al cunoscătorilor filosofiei arabe; această necunoștere a fost îndreptată prin apariția cărții Despre filosofia primă, ediție bilingvă, editarea și traducerea originalului arab și note explicative de George Grigore, studiu introductiv de Laura Sitaru, Iași, Editura Polirom, colecția „Biblioteca medievală”, 2017, 200 p.

Nu este ușor să ne facem o idee clară asupra atitudinii lui al-Kindi față de mu’taziliți, o mișcarea raționalistă de inspirație greacă, devenită doctrină oficială religioasă a statului abbasid. Istoricii filosofiei arabe au decelat afinități intelectuale între mu’taziliți și al-Kindi: afirmarea unității și dreptății divine, recursul la principiul cel mai bun într-o „teodicee”, durata finită a lumii, exegeza raționalistă a Coranului, polemica împotriva creștinilor și maniheiștilor. al-Kindi se opunea însă atomismului profesat de majoritatea mu’taziliților vremii sale, mai cu seamă de Abu al-Hudayl al-Allâf, dar și unor teze cosmogonice și fizice atribuite savantului amintit: corpul în momentul nașterii este într-o stare neutră care nu este nici mișcare nici repaos, sau ideea că mișcarea corpurilor în cădere este întreruptă de opriri. Deși a susținut multe teze apropiate de cele ale mu’taziliților, a făcut-o într-un demers cu totul diferit. Numele lui al-Kindi este asociat și cu activitatea de traducere a scrierilor filosofice și științifice grecești în arabă; unii istorici ai filosofiei văd în el mai mult un „comanditar” și un revizor al traducerilor decît un traducător. Au fost traduse lucrări ale lui Aristotel sau despre filosofia sa, dar și fragmente din Eneadele lui Plotin, iar ecourile acestor traduceri se regăsesc în scrierile filosofului arab, mai puțin dispozitivul emanațiilor Inteligențelor, intermediare ale creației, prezent în cosmogonia lui al-Fârâbî și al lui Avicenna. O trăsătură care îl separă pe al-Kindi de marii filosofi arabi posteriori, indiferent de influența sub care s-au format aceștia, este ideea că lumea are un început și un sfîrșit temporale. Pentru a dovedi afirmația sa, el începe prin a a arăta imposibilitatea oricărei măreții infinite în act, imposibilitate care îl conduce la inaplicabilitatea operațiilor de aritmetică obișnuită, demonstrație pe care o va relua în mai multe scrieri ale sale. Despre apartenența intelectuală a lui al-Kindi scrie Laura Sitaru: „Așadar, arab din punct de vedere etnic, însă profund influențat de spiritul societății abbaside, multietnice și deschise diverselor curente de gîndire, al-Kindi deschide seria filosofilor elenizanți ai culturii islamice. Este întemeiatorul uneia dintre cele mai proeminente și productive școli ale gîndirii filosofice islamice, a peripateticilor (al-massa’i) sinteză a principiilor aristotelice cu valorile teologiei islamice, care încearcă să armonizeze credința cu rațiunea.” Citeste mai departe »

Leviatanul

leviatanul-no-border

Thomas Hobbes (1588-1679) este unul din filosofii englezi care au marcat veacul al XVII-lea, autor al unei vaste opere filosofice în care a combinat empirismul cu matematica, contribuind la întemeierea concepției moderne despre natura cunoașterii, despre natura omului și despre existență, în general. Thomas Hobbes, un apropiat al puternicei familii a baronilor Cavendish, deveniți apoi conți de Devonshire, a întreținut strînse legături cu mediile carteziene și galileene; în lungile călătorii pe continent, îl cunoscuse pe Galileo Galilei, apoi stabilise bune relații cu Marin Mersenne, discipol și prieten al lui Descartes, cu Pierre Gassendi, filosof și savant francez crescut în admirația deplină a tradiției umaniste, a naturalismului Renașterii și a noii științe galileene. În Anglia, Hobbes îi cunoscuse pe Ben Jonson, pe Herbert de Cherbury, dar și pe Francis Bacon, căruia i-a fost un timp secretar și traducător al operelor acestuia în latină. După 1640, Thomas Hobbes începe să-și publice opera originală, din care amintim: De cive (1642), Elements of Law (1650), Leviathan (1651), Of Liberty and Necessity (1654), De corpore, titlul complet fiind Elementorum philosophiae sectio prima de corpore (1655), De homine (1658), Behemoth (1679). Filosofia lui Hobbes se remarcă prin caracterul sistematic și unitar, asigurat de preocupările sale constante pentru logică, filosofia naturii și filosofia politică; a urmărit constant caracterul în întregime reductibil al devenirii la un model mecanicist riguros deductiv. Discursul său filosofic se fondează pe un principiu de normalizare care îi garantează coerența și univocitatea: „adevărul și falsul sînt atribute ale cuvîntului, și nu ale lucrurilor.” Dacă în gîndirea post-parmenidiană corespondența strînsă între adevăr și ființă are ca funcție neutralizarea conotației subiective a discursului, în nominalismul lui Hobbes, creativitatea deciziei subiective este fundamentală: „Adevărurile prime sînt născute din judecățile celor care au impus primii nume lucrurilor sau le-au acceptat, după ce alții le-au impus.” Puține sînt lucrările lui Hobbes care să fi fost traduse în limba română (Elementele dreptului natural și politic; Despre om și societate), deși a fost recunoscut totdeauna ca unul din fondatorii filosofiei politice moderne. De curînd a fost îndreptată nemeritata ocolire a traducerii uneia dintre scrierile fundamentale ale filosofului englez; a apărut Leviatanul, București, Editura Herald, traducere, introducere și note de Alexandru Anghel, colecția „Cogito”, 2017, 536 p. Leviatanul sau materia, forma și puterea unei comunități ecleziastice și civile nu este un tratat exclusiv despre legitimarea exercitării publice a puterii, ci este o vastă cuprindere a filosofiei naturale, metafizicii, a naturii rațiunii și cunoașterii, a sentimentelor și emoțiilor, a moralității și religiei, reușind astfel prin deschiderea sa să străbată veacurile.

Leviatanul este o lucrare structurată pe patru secțiuni: despre om, despre comunitatea civilă, despre comunitatea civilă creștină, despre regatul întunericului. Tratatul filosofului englez începe cu „reconstituirea unității de bază a comunității civile: omul”, afirmă Alexandru Anghel în Introducere, precizînd că omul are o triplă relație cu Leviatanul, care aici nu este un monstru marin, ci puterea care guvernează o comunitate; Leviatanul este alcătuit din oameni, aceștia printr-un „contract” creează forma puterii, omul este un model redus la mecanisme mentale și fiziologice explicabile pe baza unor principii pur naturaliste. Pentru Hobbes, descrierea omului începe cu senzația, în opinia sa tot ce este în mintea omului a fost generat la nivelul organelor de simț. Senzația rămîne în spirit sub forma unei imagini, a unui gînd, a unei aparențe sau fantezii. Doctrina lui Hobbes se străduiește de unifice explicația mecanicistă a senzației, afirmarea caracterului subiectiv al spiritului, explicarea sentimentului de exterioritate care însoțește senzația. Gîndurile sînt supuse unui mecanism asociativ care guvernează anticipațiile empirice ale prudenței; acesteia i se opune știința, care implică o folosire riguroasă a limbajului, atît în stadiul de definiții, cît și în cel al demonstrațiilor, asimilate de Hobbes calculului: „Căci RAȚIUNEA, în acest sens, nu este altceva decît calculul (adică adunarea și scăderea) consecvenței numelor generale admise pentru a marca și semnifica gîndurile noastre. Spun a marca atunci cînd calculăm de unii singuri și a semnifica atunci cînd demonstrăm sau dovedim calculele noastre altor oameni.” În descrierea pe care o face Hobbes, teoria pasiunilor ocupă un loc important, teoria sa nefiind lipsită de dificultăți; una din tezele lui Hobbes este că viața este o neîncetată mișcare a organelor care funcționează independent de voință: „Gîndurile tainice ale unui om parcurg orice lucru, sacru, profan, pur, obscen, grav și lejer, nerușinat și nevinovat, ceea ce discursul verbal nu poate face decît în măsura în care judecata va fi de acord cu împrejurarea, cu locul și cu persoanele.” În toate lucrările sale Hobbes scrie despre raportul cuplului plăcere și dorință cu cuplul durere și aversiune, admițînd că amîndouă sînt din același material, conduita omului fiind în întregime determinată de pasiuni și de cunoașterea lumii (cunoaștere sensibilă a faptelor, cunoaștere științifică a legilor care leagă aceste fapte).

Cunoașterea psihicului este urmată în tratatul lui Hobbes de prezentarea pactului social, a căilor prin care pot fi învinse pasiunile naturale care împing spre trufie, părtinire, răzbunare, „iar convențiile încheiate fără sabie nu sînt decît vorbe și nu au puterea de a pune pe cineva la adăpost.” Cum se poate institui o putere care să apere membrii unei comunități? Prin conferirea întregii puteri unui singur om sau unei adunări; astfel se va realiza unitatea reală a tuturor în una și aceeași persoană, „autorizez acest om sau această adunare și îi cedez dreptul de a ma cîrmui pe mine însumi, cu condiția ca și tu să-i cedezi dreptul tău și să-i autorizezi toate acțiunile în același mod. Odată cu înfăptuirea acestui lucru, mulțimea astfel unită într-o singură persoană este numită COMUNITATE CIVILĂ. în latină CIVITAS. Aceasta este nașterea acelui mare LEVIATAN.” Formula pactului este exprimată într-un limbaj tehnic, sobru, prin pact cedîndu-se altuia dreptul natural; a-l autoriza pe altul, în sensul propus de Hobbes, înseamnă a-l face reprezentantul său. Suveranul va fi deci reprezentantul suprem al tuturor subiecților, nici o instanță „reprezentativă” nu i se va putea opune, nici un subiect nu va putea vreodată să-i reproșeze o acțiune, pentru că fiecare, în avans, a autorizat această acțiune. Ideea de reprezentare, departe de a închide suveranul în limitele unui mandat și de a-l expune unui oarecare control al mandatelor sale, ajunge la un rezultat opus, anume la consolidarea absolutismului.

Odată întemeiate drepturile puterii suverane și datoriile supușilor, Thomas Hobbes abordează tema naturii și drepturilor unei comunități civile crestine, care depind de revelațiile și cuvîntul profetic ale lui Dumnezeu. Hobbes susține că Isus nu a fondat un Regat al lui Dumnezue susceptibil să rivalizeze cu regatele terestre, Regatul lui Dumnezeu fiind un concept eshatologic. În timpul istoric, subiecții unui stat creștin trebuie să recunoască suveranul temporal ca șef ecleziastic. Hobbes insisită asupra unor dificultăți de alegere între cuvîntul lui Dumnezeu și cuvîntul suveranului („cînd cineva primește două porunci contrare și știe că una dintre ele este de la Dumnezeu, el trebuie să se supună acesteia”) sau asupra atitudinii supușilor față de suveranul necredincios („cît despre credința lor, aceasta este lăuntrică și nevăzută și au libertatea pe care o avea Neeman și nu trebuie să se pună în primejdie pentru ea”). Ultima parte a cărții lui Hobbes este un atac vehement împotriva Bisericii catolice, este despre regatul întunericului spiritual care izvorăște din interpretarea greșită a Scripturii, din fantasmele care sălășluiesc în regatul întunericului. Hobbes își exprimă admirația față de monarhii englezi Henric al VIII-lea și Elisabeta care au alungat spiritul Romei, sperînd că acel spirit, plecat în locurile aride ale Orientului, să nu revină, că nu „va intra și va locui în această casă bine curățață”. Ediția engleză a Leviatanului se încheie cu „Recapitulare și concluzii”, în vreme ce versiunea latină conține trei texte în care Hobbes pare că vrea să respingă acuzațiile că ar fi fost ireligios. Constituirea Statului nu este este urmarea condiției umane, ci decurge dintr-un pact prin care apare statul, Leviatanul modern. Este ideea definitorie a filosofiei politice a lui Thomas Hobbes, una din pietrele de temelie ale modernității.

Imaginație și profeție

profetul si oglinda fermecataÎn gîndirea iudaică medievală apariția lui Moise Maimonide marchează o adevărată cotitură în ceea ce privește exegeza filosofică și comentariul alegoric al Scripturii. Maurice-Ruben Hayoun spune despre Maimonide că a introdus filosofia în sînul iudaismului, că apariția și răspîndirea cărții sale Călăuza rătăciților, scrisă în jurul anului 1200, a însemnat dezvoltarea accentuată a exegezei filosofice, pînă la el nimeni nereușind să sintetizeze cu atîta claritate doctrinele cardinale ale iudaismului pentru a încerca să le apropie de filosofia aristotelică. El nu s-a mărginit sa descrie iudaismul tradițional așa cum exista în timpul său, ci l-a reformulat în termeni filosofici. Medic, filosof, teolog și legiuitor, Maimonide a dat iudaismului o prezentare intelectuală, pe alocuri, intelectualistă; autoritatea sa s-a întemeiat pe cunoașterea profundă a textelor tradiționale ale iudaismului, ceea ce i-a îngăduit să purceadă la o critică raționalistă care va suscita, chiar în timpul vieții sale, controverse violente. La Maimonide interpretarea alegorică și comentariul filosofic se confundă, exercițiul comentariului filosofic fiind un fenomen indisociabil criticii tradițiilor religioase, fiind constant preocupat de interpretarea exegezelor tradiționale conform rațiunii și învățăturii filosofice. Gîndirea lui Maimonide este la întretăierea mai multor surse: iudaice, neoplatonice, arabe, a avut o influență profundă asupra discuțiilor și controverselor din filosofia iudaică, încît nu este deloc surprinzător că ea continuă să fascineze, că atrage noi cercetători dornici să-i surprindă întrega bogăție de idei, mecanismul lăuntric al compunerii sale. Un astfel de cercetător harnic și devotat este Madeea Axinciuc, autoare a unor studii si cărți în domeniile filosofiei religiei și iudaismului; recent a aparut ediția a II-a a unei importante cărți care-i poartă semnătura: Profetul și oglinda fermecată. Despre imaginație si profeție în Călăuza rătăciților de Moise Maimonide, Iași, Editura Polirom, colecția „Plural M”, prefață de Moshe Idel, 272 p.

În primele rînduri ale prefeței sale, Moshe Idel afirmă tranșant: „Călăuza rătăcitilor este, incontestabil, cea mai dificilă carte scrisă de un gînditor evreu și multe din ideile autorului sînt discutate în numeroase studii care încearcă să descifreze enigmele create de Maimonide.” Călăuza rătăciților este o lucrare esoterică, se adresa unei elite compuse din oameni perfecți în credința lor, dotați cu un înalt grad de înțelegere filosofică. De altfel, într-un succint preambul, Maimonide îi previne pe cititorii aplecați asupra înțelesului exterior  că nu vor desluși alegoriile foarte obscure, că nu vor înțelege sensul esoteric, dar susține cu tărie că preferă să displacă la zece mii de ignoranți, dar să scoată din încurcătură un singur om deosebit. Sistemul lui Maimonide este unul al spiritualismului teocentric în armonie cu rațiunea umană, Madeea Axinciuc sugerînd că filosofia iudaică se află între Atena și Ierusalim, pe urmele cărții cu același titlu al gînditorului Leon Șestov; autoarea a ales din lucrarea lui Moise Maimonide, relevantă pentru filosofia iudaică și pentru gîndirea evreiască în ansamblu, două teme: imaginația și profeția. Citeste mai departe »

Schibboleth

Tout sur SCHIBBOLETH

Cunoscut autor de literatură masonică, Jean Solis a inițiat o colecție în care explorează cuvinte de forță, adică cuvinte sacre sau de recunoaștere, cuvinte de trecere. Pînă acum a publicat Tout sur Boaz și Tout sur Jakin. De curînd a adăugat colecției un nou titlu: Tout sur Schibboleth. Etude d’un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, 2017, 64 p.

Jean Solis a fost Maestru Venerabil în trei rînduri la două rituri diferite, companionii din lojile conduse de el vizitau cinci alte loji care lucrau în minimum trei rituri diferite. Comparațiile i-au servit și lui în a găsi explicația canonică a termenului Schibboleth în Ritul Emulation ca fiind cea mai completă și cea mai conformă Bibliei. În studiul său comparativ, Jean Solis descoperă că în Ritul Francez descrierea noțiunii este “foarte succintă”, în Ritul Scoțian Rectificat se face doar o mențiune asupra termenului, alte rituri procedînd la simpla enunțare. În Ritul Emulation, susține Jean Solis, este oferită cea mai completă explicație a termenului Schibboleth care înseamnă abundență și este simbolizat printr-un spic de grîu, originea termenului datînd din epoca în care armata lui Efraim traversa Iordanul manifestînd o atitudine ostilă față de Ieftae, ilustrul general al lui Galaad. Ritul Emulation relatează întîmplările din Cartea Judecătorilor 12, 4-6: “Atunci a adunat Ieftae toți oamenii din Galaad și s-a bătut cu Efraimiții și au bătut locuitorii Galaadului pe Efraimiți, zicînd: «Voi sînteți niște fugari din Efraim, Galaadul însă e între Efraim și Manase». Și au luat Galaaditenii vadul Iordanului de la Efraimiți și cînd vreunul din Efraimiți zicea: «Îngăduie-mi să trec», atunci oamenii din Galaad îi răspundeau: «Nu cumva ești Efraimit?» Acela răspundea; «Nu!» Ei însă îi ziceau: «Zi Șibbolet»; el însă zicea: «Sibbolet», că nu putea zice altfel. Atunci ei îl luau și-l junghiau acolo la vadul Iordanului.” Citeste mai departe »

Repere pentru o fenomenologie a misterului

1-Radu-Cernatescu-SupraCoperta-22novEsoterismul a stîrnit nedumeriri, a suscitat adeziuni grăbite și gratuite din partea celor ce visau la descifrarea tainelor lumii, dar a generat și adversități neîntemeiate din partea celor care nu puteau ieși din cadrul unui raționalism reductiv, închis în propriile limite. Dacă raționalismul îi neagă fundamentul, alte forțe îi amenință temelia, funcția și chiar existența. “Represiunea atacă esoterismul direct, denigrarea dintr-o parte, denaturarea din spate. Represiunea vine mai ales de la autorități; denigrarea, de la indivizi sau popor; denaturarea, de la intelectuali”, scrie Pierre Riffard, universitarul a cărui teză de doctorat, L’idee de l’esoterisme, a fost refuzată de șapte profesori, pentru ca în cele din urmă Jean Deprun să asume conducerea tezei, altfel bine primită de sorbonarzi. Și acestea în Franța, la Paris, orașul  în care din 1965 exista o catedră universitară intitulată “Istoria curentelor esoterice și mistice în Europa  modernă și contemporană”. În acest context este de amintit că Rene Descartes nu se sfia să afirme că: “Numai cînd văd cuvîntul Arcanum într-o propoziție, încep să am o proastă opinie”. Dar astfel de afirmații nu au golit niciodată universul de rețelele sale simbolice. Esoterologii nu au afirmat vreodată că ar exista un esoterism “în sine”, un esoterism universal, ci au vorbit doar de o formă de gîndire, așa cum există o formă de gîndire filosofică, o formă de gîndire teologică sau o formă de gîndire științifică. Forma de gîndire esoterică funcționează pe polisemie, pe pluralitatea nivelelor de realitate și favorizează o hermeneutică în sensul descifrării neîncetate a lucrurilor și a raporturilor dintre ele. Denigrarea la care a fost și este supus esoterismul își are nesecata sursă în anatemnizarea a tot ceea ce scapă înțelegerii comune. Themistius aprecia că “Aristotel a acoperit cu obscuritate și a învăluit în tenebre înțelepciunea, fruct al geniului său și al minții sale, nevoind să-i priveze pe cei buni și nici să o arunce la răscruci”. Despre misterul ascuns în lucruri și despre conceptualizarea sa este recenta carte semnată de Radu Cernătescu, Arcanosophia. Repere pentru o fenomenologie a misterului, Iași, Editura Junimea, 2017, 530 p.

Termenul de esoterism circulă sub mai multe accepțiuni, cea mai răspîndită fiind cea de cunoaștere a ceva ascuns, ocult, secret, înțeles a cărui origine se află într-un răspuns dat de Aristotel elevului său, Alexandru cel Mare, care îi reproșa că a publicat lecțiile predate în particular; prin ce mă voi deosebi acum eu de ceilalți de vreme ce ai publicat cărțile? Răspunsul filosofului a fost: “Cărțile acroatice de care te plîngi că au fost publicate și de aceea nu mai sînt niște taine ascunse, să știi că le-am publicat și nu le-am publicat, fiindcă ele sînt inteligibile numai pentru aceia care m-au ascultat”. Antoine Faivre, unul dintre recunoscuții esoterologi contemporani vede în esoterism o construcție/o formă de gîndire identificabilă prin prezența a patru elemente constitutive fundamentale și a două elemente secundare: corespondențele, natura vie, imaginația creatoare și medierea, experiența transmutației, practica concordanței și transmiterea. Citeste mai departe »

Icoana de nezugrăvit a științei sfinte

dimitrie-cantemir-metafizica

G. Călinescu își începe capitolul “D. Cantemir: filozof și romancier”, din Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, cu această afirmație: “Neștiința de carte a lui Constantin-vodă Cantemir avu o urmare neașteptată: fiul său Dimitrie deveni un erudit de faimă europeană”. Ca o compensare a lipsei sale de cultură, Constantin Cantemir se îngrijește de educația celor doi fii, Antioh și Dimitrie, care în afara învățăturii obișnuite pe care o primeau fiii de boieri (teologia, slavona, greaca și latina) au fost instruiți și de teologul și filosoful Ieremia Cacavela, care venise în Moldova de la Academia din Constantinopol, și care era discipolul lui Teofil Corydaleu, format la Școala din Padova sub conducerea lui Cesare Cremonini; aceste se bucura de un prestigiu enorm, el căutînd să restabilească un aristotelism eliberat de ideile platoniciene care erau la modă la Florența, sub înrîurirea lui Marsilio Ficino și Pico della Mirandola. Corydaleu reprezenta direcția progresistă și liberală a gîndirii apusene, restabilind contactul dintre Occident și Orient, reprezentînd punctul de plecare al procesului de influență occidentală în Orient în domeniul gîndirii și instrucției. Anii de studiu de la Iași, lunga și benefica ședere la Constantinopol îi vor aduce lui Dimitrie Cantemir contactul cultural cu Orientul și Occidentul al cărui ecou va fi opera prințului moldovean; să amintim doar Divanul sau Gîlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, prefațată laudativ de fostul său profesor, Ieremia Cacavela, Istoria ieroglifică, cea mai importantă operă literară a lui Cantemir, Descriptio Moldaviae, Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane. În anul 1700, sub influența teosofiei lui van Helmont, Dimitrie Cantemir scrie la Constantinopol lucrarea Sacrosanctae scientiae indepingebilis imago, pentru care echivalentele românești au fost Imaginea științei sacre, care nu se poate zugrăvi sau Icoana de nezugrăvit a științei sfinte sau Imaginea indescriptibilă a științei sacrosancte sau Metafizica. Sub acest titlu a fost tradusă de Nicodim Locusteanu, în 1928. Recent a fost reeditată Metafizica. Știința sacro-sanctă a lui Dimitrie Cantemir, București, Editura acum.info, prefață de Vlad T. Popescu, 2015, 256 p.

Metafizica se prezintă ca o lucrare de teologie și filosofie sistematică, ca o polemică cu fizica și ontologia aristotelică și scolastica. Scrierea lui Cantemir cuprinde șase părți, în care tratează pe rînd probleme de teoria cunoașterii, de fizică (originea materiei și creația lumii), noțiunea de timp, chestiunea universaliilor, intens dezbătută în epoca medievală, probleme de etică și cele legate de destinul omului. “Cartea în ansamblul ei este o polemică cu neoristotelismul și cu scolastica. Autorul încearcă să argumenteze pe cale filosofică doctrina creștină, împletind, într-o manieră specific medievală, probleme de filosofia naturii și de teologie, chestiuni gnoseologice și moral religioase”, scrie Algeria Simota în Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900. Scrierea lui Cantemir este și una care lasă se vadă talentul literar chiar și atunci cînd subiectul este unul arid, cum ar putea fi filosofia naturii și ontologia: “Nenorocitul intelect omenesc este prins în valea mizeriilor, în creasta îndoielilor și în negura lucrurilor ce nu se pot cunoaște. Iar lumina imaterială, copleșită de bezna materială a corporalității, este încătușată de lanțurile indisolubile ale simțurilor și aproape cu desăvîrșire prăbușită în ignoranță, nevoindu-se ca să explice pe cel creat din cel necreat, pe cel vremelnic din cel etern, nimicul din Ființă, muritorul din nemuritor și – ce lucru mai îndrăzneț să spun? – pe cel mort din viață, și să facă să lucească razele luminii proprii pentru priceperea celor de cunoscut, muncit de ideea de unde să înceapă și către care țel să se îndrepte.” Citeste mai departe »

Despre religia naturală

dealoguri_asupra_religiei_naturale_persp4-no-border

David Hume (1711-1776) a fost un filosof scoțian care a studiat la Edinburg și la La Fleche, în Franța, acolo unde a scris prima sa lucrare filosofică, Tratatul asupra naturii omenești, era încercarea sa de a formula un sistem filosofic; împărțit în trei părți, Tratatul era despre procesul de cunoaștere, despre pasiunile omului și despre morală. Deși era cea mai aprofundată privire a lui Hume asupra omului în ansamblul său, cunoaștere, psihologie, morală, către sfîrșitul vieții filosoful scoțian își „reconsidera” scrierea găsind-o juvenilă, inexpresivă. Tratatul arăta că știința care apropie înțelegerea omului este datorată uniformității naturii umane, iar aceasta din urmă este studiată pornind de la universul mental caracterizat de „percepție”, care pentru Hume desemna întregul conținut psihic. Prima sa carte nu s-a bucurat de succesul așteptat, în schimb următoarea, Eseuri, morale și politice i-a readus încrederea, ceea ce l-a făcut să spere că va obține Catedra de filosofie morală la Universitatea din Edinburg. Acuzațiile de erezie și chiar de ateism i-au adus ani de peregrinări, dar și răgazul pentru a scrie noi lucrări: Eseuri filosofice asupra înțelegerii umane, mai bine cunoscută sub denumirea dată de Hume în ediția revizuită din 1758, Cercetare asupra înțelegerii umane. Este o lucrare în care David Hume prezintă considerațiile sale despre natura raționamentului, despre conștientizare și teoria sensului, despre cauzalitate. În domeniul cunoașterii, Hume rezumă toate relațiile posibile la două categorii: relațiile care depind doar de compararea între idei și relațiile care depind de confruntarea cu experiența; primele aduc certitudinea apodictică a adevărurilor matematice, celelalte privesc cunoștințele experimentale. În aceeași lucrare, David Hume abordează și probleme de morală, unde neagă existența unei „rațiuni practice” și posibilitatea unui fundament rațional al eticii, existența pasiunilor și voinței nefiind urmarea unei judecăți. Alte lucrări care i-au adus aprecierea contemporanilor au fost Istoria Angliei și Eseuri de morală, de politică și de literatură. Dar David Hume este cunoscut și pentru cărțile sale în care a pus în discuție argumentele teologice și cosmogonice ale existenței lui Dumnezeu, expuse în Dialoguri asupra religiei naturale și Istoria naturală a religiei, București, Editura Herald, colecția „Cogito”, traducere, studiu introductiv și note de Alexandru Anghel, 2015, 272 p.

Apărută postum, în 1779, cartea Dialoguri asupra religiei naturale este considerată ca fiind deopotrivă cea mai enigmatică, dar și cea mai deplin realizată scriere a lui David Hume. Dialogurile aduc în scenă trei personaje principale, Demea, adeptul unei ortodoxii rigide și inflexibile, Cleanthes, teistul experimental, și Philon, filosoful sceptic, cel care conduce dialogul, cărora li se adaugă Pamphilius, care era martorul, și Hermippus, persoană căreia Pamphilius i se adresează. Numele personajelor principale se regăsesc în filosofia clasică, dialogurile humeene fiind influențe și de opera lui Cicero, aspect subliniat de Alexandru Anghel în ampla și bine documentata sa prefață. Comentatorii cărții lui Hume consideră că textul de desfășoară după o strategie complexă în care discursul asupra religiei nu se întemeiază pe un sistem particular, dar nici pe ateism. Scepticul își ia partea sa din confruntarea cu teologul, care afirmă că existența lui Dumnezeu este evidentă, dar că natura sa este insondabilă, dar și opoziția față de teistul care susține că nu poți socoti existența unei Ființe despre care nu ai nici o idee. David Hume afirma în debutul Dialogurilor că studiul filosofiei începe cu logica, continuă cu etica și fizica, încheindu-se cu natura zeilor, știința teologiei nturale „fiind cea mai profundă și mai abstractă dintre toate, cerea o judecată foarte matură pentru a fi studiată, neputînd fi încredințată decît unei minți bogate în toate celelalte științe.” Citeste mai departe »

Coloana Armoniei

colonne-dHarmonie-symbolique-de-la-musique-en-loge

Fără a avea vreo rezonanță în sfera operativă, muzica a apărut în masoneria speculativă odată cu Constitțiile lui Anderson, care în anexă cuprind patru cîntece (Cîntecul Maestrului sau Istoria masoneriei, Cîntecul Supraveghetorului sau o altă istorie a masoneriei, Cîntecul companionilor, Cîntecul ucenicilor). Coloana Armoniei a suferit modificări de-a lungul timpului, trecînd de la cîntecele de banchete și cele interpretate de orchestre militare la armoniile sonore care însoțesc ritualul masonic, fără a mai fi interpretate în lojă, dar cel inițiat va păstra totdeauna amintirea coloanei armoniei. Absolvent al Conservatorului Național Superior de Muzică din Lyon, Hervé Mestron, altist în diverse orchestre baroce și moderne, este și un prolific și cunoscut scriitor de diverse genuri, scenarii radiofonice, romane, literatură pentru copii; Hervé Mestron este și autor de studii masonice, în 2012 publicînd o primă carte în domeniu, Mozart, la mort inachevée. La Colonne d’Harmonie, recent apărînd o noua carte care îi poartă semnătura: Colonne d’Harmonie. Symbolique de la musique en Loge, Paris, editions Maison de Vie, collection “Les Symboles Maçonniques”, 2017, 126p.

Pentru Hervé Mestron, Coloana Armoniei este una dintre ramurile arborelui simbolic care a urmărit evoluțiile Artei Regale: „Muzica ne cufundă într-o stare psihologică și fiziologică specifică și trimite la un alt lucru decît cîntecele și arhitecturile sonore care le compun. Mai departe, ascultarea în lojă devine o experiență particulară. Întrucît călătoria a început, percepția elementelor se modifică. Rezonanța capătă o dimensiune cosmică în care noi ne regăsim și care, în același timp, ne depășește.” Muzica are o structură expresivă puternică în măsură să declanșeze stări emoționale comune tuturor membrilor atelierului, cultivînd conceptele de pace, iubire, universalitate, fraternitate, liniște. Alegerea pieselor muzicale care să ilustreze momente ale ritualurilor nu este ceva care ține de hazard, acesta nici nu există pe drumul inițiatic; alegerea nu ține de preferințe personale, ci desăvîrșește lucrarea în lojă. Hervé Mestron compară planșa armoniei cu cea a oratorului, „pentru că fața sacră a muzicii va aduce o lumină pe care cuvintele nu o vor putea aduce, legînd inima și rațiunea în perspectiva marelui Întreg.” Citeste mai departe »

Despre nivelă și Primul Supraveghetor

le-premier-surveillant-du-niveau-alart-du-trait

Fiecare demnitar sau ofițer al unei loji poartă un insemn potrivit funcției deținute. Unele sînt moștenire directă a vechilor loji operative. Printre acestea nivela, semnul distinctiv al Primului Supraveghetor. Nivela, sub forma unui echer de al cărui vîrf este fixat un fir cu plumb, pentru a verifica orizontalitatea unei suprafețe plane, este un simbol al egalității de origine antică, în această formă apărînd pe numeroase monumente funerare romane ca semn al egalității în fața morții

Nivela a fost adoptată de masonerie în secolul al XVIII-lea și a apărut în tablourile lojilor încă de la primele dezvăluiri ale ritualurilor, în cele ale lui Samuel Prichard, la 1730, sau ale abatelui Perau, la 1745. În lojă, Primul Supraveghetor este cel căruia Maestrul Venerabil îi încredințează organizarea șantierului viitorului templu. Acestui subiect îi este consacrată recenta carte semnată de Gabriel Steinmetz, Le Premier Surveillant. Du Niveau a l’art du Trait, Paris, Editions Maison de Vie, collection “Les Symboles Maconniques”, 2017, 126 p.

Nivela este un instrument vechi, una foarte frumoasă fiind găsită într-un mormînt datat din prima jumătate a domniei lui Ramses al II-lea; dacă nivela egipteană era în formă de “A”, cea din miniaturile medievale este asemenea unui “T” inversat. Acest instrument, în formă de “T”, a fost treptat abandonat în favoarea nivelei în “A”, mai ușoară, folosită ca echer și perpendiculară. “Dacă interpretarea dată nivelei în lojă este de regulă aceea de emblemă a egalității Fraților, trebuie să reamintim că, inițial, și numeroase morminte paleo-creștine o confirmă, era, înainte de toate, simbolul egalității oamenilor în fața morții”, scriu autorii Dicționarului tematic și ilustrat al francmasoneriei. Citeste mai departe »

30

coperta-trivium-26-small


În toamna anului 2009 apărea primul număr al revistei Trivium, care se voia o încercare de a reaminti unei lumi «desvrăjite» că artele cuvîntului ne pot reapropia de sensurile ascunse, nebănuite, a căror căutare și descoperire vor da sens existenței și vor re-vrăji lumea în care trăim, o lume în care fascinația nevăzutului își păstrează nealterată chemarea, dovedind scepticilor că mai are atîtea de oferit celor dispuși să treacă dincolo de suprafață, de pojghița înșelătoare căutînd profunzimi, comori care nu sînt ascunse, ci doar își așteaptă descoperitorii. Cei care au avut inițiativa realizării acestei reviste, iată ajunsă la a 30-a apariție, erau animați de credința că omul spiritual, deși asaltat de superficialitate, ignoranță, tehnicism exacerbat, disprețuire a interiorității, a profunzimii și simțirii autentice, va ști să învingă materialitatea și exterioritatea vieții cotidiene, căutînd sensul transcendenței, al metafizicii, al inefabilului, al Cunoașterii prin care nevăzutul se face văzut.

Cu fiecare apariție Trivium încerca să mai facă un pas pe lungul drum al cunoașterii, al înțelegerii, un drum niciodată încheiat, încerca să trezească un apetit și o dorință de cunoaștere, o deschidere constantă către cunoașterea simbolică totdeauna comparabilă cu o revelație. Cine privește în istoria culturii și a civilizației observă cu ușurință că în istorie nu au supraviețuit decît culturile cu o profundă încărcătură spirituală. Spiritualitatea nu trebuie văzută ca un domeniu autonom, separat, exterior altor activități, ea este o aventură interioară, personală pe care o întreprinde fiecare în deplină conștiință și responsabilitate. La nivelul exprimării cotidiene este o inflație de «spiritualitate», o abundență necontrolată și păguboasă în folosirea termenilor de spiritualitate, filosofie, tradiție. De aici pînă la a considera inflația sinonimă cu regresiunea nu este decît un pas, un pas pe care detractorii se grăbesc totdeauna să-l facă. Cu răbdare, Trivium a cultivat un spirit tradițional care a căpătat contur în studiile, articolele și eseurile despre René Guénon, Vasile Lovinescu sau Julius Evola, despre masoneria operativă, numărul de aur, cabală, rozacruce, alchimie, templu, masoneria speculativă, despre toleranța, modestia, armonia, frumusețea, echitatea și setea de adevăr care se regăsesc în ritualuri și în trăirile membrilor confreriei. Citeste mai departe »

Pagina 1 din 25123456789...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.