Invitație la lectură

După mai bine de şase ani de tăcere … editorială (dar ani de meditaţie şi acumulări în lumea nevăzută din spatele vălului!) vă propun trei noi cărţi: una de interviuri cu filosofi francezi, o serie ajunsă la al patrulea volum, şi o alta despre esoterism şi masonerie, avînd ca subtitlu numele site-ului pe care citiţi aceste rînduri – www.esoterica.ro, şi o a treia conţinînd eseuri scrise în ultimii ani.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

FILOSOFIA – aventura unui discurs, volumul IV
Fascinaţia nevăzutului. www.esoterica.ro

Întoarcerea către Lumină

Nihilismul și timpurile sale

volpi nihilism

Nihilismul este specific modernității sau este o constantă a tuturor epocilor și a perioadelor de răscruce? Decadența, individualismul, dezvrăjirea lumii, instrumentalizarea rațiunii, dispariția idealurilor, prăbușirea vechilor valori sînt doar ale epocii recente sau aparțin umanității dintotdeauna și diferă doar intensitatea cu care se manifestă? Sînt doar două din întrebările cărora caută să le răspundă o carte semnată de Franco Volpi, recent tradusă în limba română: Nihilismul, Iași, Editura Institutul European, traducere de Teodora Pavel, 2014, 332 p. În forma sa teoretizată, nihilismul este un curent filosofic, și nu numai, care cronologic aparține modernității, dar considerații filosofice sau teologice despre nimic sau nonexistență întîlnim incă din antichitate. Sofistul-retor Gorgias a rămas celebru pentru discursurile și scrierile sale strălucite, vădind o înclinație spre paradox, spre combaterea dogmei și a rigidității rutinei; printre scrierile sale deseori este citat și astăzi tratatul său Desprenonexistență în care susține că nimic nu există, că dacă ar exista nu ar putea fi reprezentat, iar dacă acel ceva ar fi reprezentat nu ar putea fi comunicat nici explicat altora; urmează un joc al alternațelor argumentelor despre existent și nonexistent pe care o putea pune în operă doar un strălucit sofist cum era Gorgias. Franco Volpi invocă în preambulul cărții sale și cîțiva filosofi și teologi care, paradoxal, au găsit punct de susținere al argumentației lor în nimic: Fridugisus din Tours, Ioan Scotus Eriugena, Ioan al Crucii, Meister Eckhart, Angelus Silesius, Charles de Bouvelles sau Leibniz.  Cum însă nu istoria problemei filosofice a nimicului este miza cercetării profesorului Franco Volpi, acesta aprofundează în cartea sa nihilismul în sens restrîns, adică acel curent filosofic afirmat în secolele al XIX-lea și al XX-lea.

Deși termenul nihilism este cunoscut de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, cel care a susținut că a creat termenul “nihilist” este scriitorul rus Turgheniev, care îl folosește în romanul Părinți și copii pentru a defini modul de a gîndi al lui Bazarov, un “negator” al valorilor și ordinii sociale existente; dacă atribuirea paternității este exagerată, trebuie recunoscut că scriitorul rus a popularizat în epocă termenul de nihilist. La mijlocul secolului al XIX-lea termenul de nihlism era folosit în culturile germană și franceză; el fusese folosit izolat și în teologia medievală, dar acolo nu era vorba despre o conceptualizare a termenului. Aceasta s-a produs, în opinia lui Franco Volpi, o data cu Pascal care dă măsura transformării pe care cosmologia a adus-o în raport cu poziția metafizică a omului în univers: ” Totul e o sferă infinită al carei centru se află pretutindeni, iar circumferința nicăieri. Închipuirea noastră se pierde la acest gînd. (…) Să ne cunoaștem deci puterile; sîntem ceva și nu sîntem nimic. Deși sîntem ceva, nu vedem bine primele principii care se nasc din nimic; și fiindcă nu sîntem nimic nu putem vedea nemărginirea.” Pe marginea aceastei tulburătoare priviri asupra omului și a lumii, Franco Volpi notează că în universul cosmologiei moderne, omul “nu mai poate locui și nu se mai poate simți acasă, așa cum se simțea în cosmosul antic și medieval. Universul este perceput ca fiind străin destinului său individual. În fața tăcerii eterne a stelelor și a spațiilor infinite care îi rămîn indiferente, omul este singur cu el însuși. Și fără patrie.” Citeste mai departe »

Palmierul Deborei

palmierul-deborei-no-border

Filosofii din vechea Eladă identificau limbajul rațiunii cu limba greacă. Aristotel elabora o listă de zece categorii pe baza categoriilor gramaticale ale limbii grecești; pentru filosofii greci gîndirea, discursul era logos; vorbitorii altor limbi erau barbaroi. Nimeni nu neagă că limba greacă este o limbă filosofică prin excelență, o limbă în care s-au exprimat strălucit logos-ul și mythos-ul, imaginile, conceptele, teoriile, simbolurile, categoriile și alegoriile.

În timp s-a conturat ideea că dacă limba greacă este cea care numește Ființa, raporturile omului cu Dumnezeu au fost înscrise în ebraică, o limbă care cel puțin la începuturi nu a fost una a formalizării sau abstractizării; mai puțin a corpului filosofic sau științific, ebraica era mai curînd o limbă a revelației și a profeției, era mai aproape de povestire și metaforă, decît de noțiuni și categorii, bogată în termeni concreți, săracă în abstracții.

Cuvîntul revelat se adresează cuiva, în Biblie cuvîntul nu este solitar, totdeauna va exista o ureche pentru a-l asculta, un spirit pentru a discerne sensurile. Cuvîntul revelat are deopotrivă un adresant și o referință la lume, revelația fiind un cuvînt care ascunde comori de înțelepciune și care poate fi imediat înțeleasă. Oferită cititorului scriitura capătă o anumită autonomie, o existență independentă care o deschide către noi interpretări, către dezvoltări ulterioare. Filosofia iudaică s-a afirmat într-o frumoasă confruntare mai întîi cu curentele de gîndire elenistică, apoi cu cultura arabă. “Luminile iudaismului”, cum numea Maurice-Ruben Hayoun efervescenta activitate intelectuală care a dat naștere speculației filosofice expusă în frumoase creații literare, acoperă 15 secole, din care perioada cea mai fecundă este marcată la un capăt de Moise Maimonide, iar la celălalt de Moise Mendelssohn; sînt Luminile de la Cordoba la Berlin, exprimate mai întîi în limba ebraică și de asemenea în iudeo-arabă, pentru a atinge apogeul în limba germană.

Religia poporului lui Israel este de esență biblico-talmudică, doctorii Legii interpretînd prescripțiile biblice cu ajutorul unei hermeneutici proprii; în același timp religia biblico-talmudică nu distingea net între aspectul religios propriu-zis și aspectul etic sau moral. Fundamental, este vorba despre supunerea omului în fața voinței divine, despre atotputernicia Dumnezeului creator al cerurilor și al pămîntului și al providenței care îmbrățișează spațiile și oamenii. Curentul cabalistic practic, scrieri non-teoretice ale misticii evreiești, urmărea să consolideze aspectul moral al tradiției iudaice. Una din personalitățile care ilustrează acest curent este Moise Cordovero, un mare cabalist al secolului al XVI-lea, discipol al lui Solomon Alcabeț și al lui Iosif Caro, la rîndul lui profesor al lui Isaac Luria. În buna tradiție de a oferi cititorilor români opere fundamentale ale culturii lumii, ale spiritualității și tradiției, Editura Herald propune o carte a lui Moise Cordovero: Palmierul Deborei (Tomer Dvora), traducere din limba ebraică, prefață și note de Lucian-Zeev Herșcovici, 2015, 160 p. Moise Cordovero (1522-1570) a fost un respectat cabalist cunoscut îndeosebi pentru lucrarea Pardes Rimonim (Grădina rodiilor), considerată una dintre cele mai profunde scrieri ale misticii cabalistice, Cabala fiind văzută ca un sistem teosofic, cu un simbolism bine orînduit în jurul lui En sof, principiul divin infinit și ocult. În Palmierul Deborei, Moise Cordovero se adresează evreului pios într-un limbaj simplu pentru a-i cere să imite diferitele niveluri de divinitate, fiind prima lucrare care făcea legătura între simbolismul Cabalei și comportamentul etic de fiecare zi al omului Citeste mai departe »

Biblia în ritualurile masoneriei

COUV_GUIDEBIBLE_09032015.indd

E o interminabilă discuție asupra surselor religioase ale ritualurilor masonice. Cei mai puțin deprinși cu cartea, din păcate prea mulți, care-și ascund neștiința afișînd insemne acolo unde nu trebuie, se cantonează în ahicunoscuta dogmă că masoneria nu este o religie și că se adresează bărbaților aparținînd tuturor confesiunilor. Parțial adevarat. De ce parțial? Pentru că ritualurile sînt impregnate de referințe biblice, pentru că părinții fondatori erau clerici, pentru că mult citatele, puțin cititele!, Regius și Cooke fac trimiteri la Evanghelii, Jean Solis afirmă dincolo de orice echivoc: “Mi se pare totdeauna uimitor că trebuie să repet această evidență istorică și non discutabilă: francmasoneria este fiica creștinismului”. Sînt primele rînduri ale recentei sale cărți Les références bibliques dans la franc-maçonnerie, Editions de la Hutte, Cadix, 2015, 368 p.

Jean Solis insistă asupra cîtorva aspecte istorice care ar lămuri starea reală a lucrurilor: masoneria modernă este opera unor britanici creștini, care aparțineau diverselor ramuri protestante; la începutul veacului al XVIII-lea “universul” masonic cuprindea doar creștini, acceptarea evreilor făcîndu-se în secolul al XIX-lea, iar a musulmanilor în secolul al XX-lea; toleranța religioasă era mai mult un gen de latitudinarism destinat să concilieze mai curînd disputele privind mișcările reformatoare în sînul creștinismului. De aceea este necesar să se distingă net între istorie și legendă; dacă Anderson l-a considerat pe Adam primul mason, să înțelegem că este o metaforă. Cînd lumea masonică și-a deschis orizontul, fraternitatea a primit în rîndurile sale diverse componente religioase și culturale într-un spirit de deschidere și de iubire, un spirit cristic în profunzimea sa. În acest context ateismul practicat de unele obediențe este de neînțeles și contrar spiritului tutelar al instituției, dar cum spunea Bruno Etienne fiecare este liber să se înșele de bună voie. Tot dintr-o defectuoasă înțelegere a toleranței, și-a facut loc noțiunea de solstițiu, cînd atît vara cît și iarna masonii se reunesc pentru sărbătorile sf. Ioan.

O discutie mai amplă este despre relativismul cultural care nu este un rău în sine pe plan inițiatic sau spiritual. Jean Solis nu pledează pentru o difuzie care ar șterge orice particularitate, dar nici nu împărtășește teoria lui Levi-Strauss care generalizează sistemul arhetipal occidental la toate culturile; nu există un arhetip absolut în materie de simbolism ceea ce explică apariția în unele ritualuri a unor elemente de identitate locală: “astfel francmasoneria poate și trebuie să primească căutători sinceri ai tuturor orizonturilor culturale, dar fără a confunda harta și teritoriul, fiindcă există riscul de a deveni și mai disfuncțională decît este în momentul în care scriu aceste rînduri.” Citeste mai departe »

Omul cu vederea lăuntrică

lev sestov

Nu puțini sînt cei care se întreabă de ce filosofia rusă nu are notorietatea, amploarea  pe care o au alte domenii ale creației, cum ar fi literatura, teologia, arta. Într-o enciclopedie care are o amplă secțiune despre filosofiile naționale, autorul se întreabă dacă un studiu asupra filosofiei ruse echivalează cu un studiu al filosofiei în Rusia. În studiul său autorul enumeră cîteva direcții majore ale gîndirii ruse și cîțiva autori de neocolit; printre ei scriitori unanim recunoscuți (Gogol, Dostoievski, Tolstoi sau Soljenițin), dar și cunoscuți teologi (Nikolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Nikolai Lossky, Vladimir Lossky, Vladimir Soloviov, Pavel Florenski). Rămîne întrebarea asupra filosofilor și filosofiei. O recentă apariție editorială, purtînd semnătura lui Michael Finkenthal, ne aduce în atenție un cunoscut și influent gînditor rus: Lev Șestov. Filosof existențial, gânditor religios, București, Editura Tractus Arte, traducere din limba engleză de Roxana Sorescu, 340 p., 2014. Autor al unei cărți despre D. Trost (Între realitatea visului și visul ca realitate), avînd în pregătire una despre Benjamin Fondane, Michael Finkenthal a studiat în România, Israel și Statele Unite ale Americii; este profesor la Universitatea John Hopkins din Baltimore, unde se ocupă de fizica plasmelor fierbinți. Lev Șestov (pe numele real Lev Isaakovici Schwarzmann) era fiul unui industriaș și comerciant evreu aparținînd “păturii superioare” a Kievului; Șestov este un gînditor dificil de înțeles prin pozițiile sale tranșante, prin opiniile radicale, prin stilul uneori ușor aforistic, dar și prin particularitățile biografice, Micheal Finkenthal urmînd în studiul său pas cu pas biografia și opera autorului rus.

Nu sînt deloc surprinzătoare primele rînduri din carte: “Poate că despre opera lui Șestov nu ar trebui să se scrie decât într-un stil aforistic.” Gîndirea sa are în mod deliberat un caracter asistematic și conștient antinomic care-și găsește o reflexie adecvată în forma sa de discurs, fondat pe eseu, aforism și metaforă. Șestov nu împărtășea idealul gîndirii raționale care cu bucurie elimina afectivitatea din domeniul cunoașterii; Șestov era mai curînd de partea adevărului vieții, motiv pentru care nu a fost niciodată atras de metafizică, de ontologie, de unde și dificultatea celor ce i-au citit și studiat opera: Șestov a fost un filosof existențialist sau un gînditor religios? Disputele cu filosofia academică nu vizau statutul cunoașterii și rațiunii; el însuși se considera filosof și așa îl considera și comunitatea filosofică. Nikolai Berdiaev scria: “Lev Șestov a fost un filosof pentru care filosofia era consubstanțială ființei; pentru el, filosofia nu reprezenta o specializare academică, ci o problemă de viață și de moarte.” Citeste mai departe »

Meister Eckhart – un mesaj inițiatic?

message-initiatique-eckhart

Născut în Thuringia, în 1260, Meister Eckhart a făcut studii la Koln, a intrat în noviciat dominican la Erfurt, a fost lector al Sentențelor la Paris, maestru în teologie al Universității din Paris, vicar în Thuringia; a ocupat diferite demnități ecleziastice la Braunschweig, Dortmund, Groningen, Strasbourg. Predicile sale erau ascultate și admirate de credincioși, ceea ce a atras și antipatia unor ierarhi, cel mai vehement arătîndu-se Henric al II-lea de Vineburg, arhiepiscopul de Koln. Lui Eckhart i se intentează proces, fiind acuzat de erezie. Într-o scrisoare din 26 septembrie 1326, Meister Eckhart se apără, afirmînd printre altele: “Mă pot, într-adevăr înșela, dar eretic nu pot fi, căci greșeala e o chestiune de inteligență, iar erezia ține de voință.” La 27 martie 1329, prin bula In agro dominico, papa Ioan al XXII-lea condamnă șapte propoziții ca fiind eretice, iar alte unsprezece suspecte de erezie; Eckhart nu mai află verdictul curiei romane, murise cu cîteva luni înainte. Fusese primul proces doctrinal intentat unui maestru în teologie din ordinul Predicatorilor. Învățătura sa a fost dusă mai departe de discipolii săi, Johannes Tauler și Heinrich Suso.

Eckhart este moștenitorul tradiției începute de Albert cel Mare; este un Predicator desăvîrșit, și la fel ca Dietrich din Freiburg este Lesesmeister și Lebenmeister, lectura, predica și viața îmbinîndu-se în chip indestructibil. Nu ne propun aici să prezentăm, fie și succint, opera marelui teolog și predicator dominican, dar cîteva precizări sînt necesare. Eckhart a vrut să arate unitatea profundă a scrierilor sale intenționînd să le grupeze astfel: o axiomatizare a cunoașterii teologice (Cartea propozițiilor), o lectură meditativă a Scripturii (Cartea expunerilor), o cercetare practică a sensului credinței în discuția universitară și în predicarea religioasă (Cartea întrebărilor și Carteapredicilor).

De ce acum și aici aceste rînduri despre Meister Eckhart? Am ezitat ceva timp înainte de a scrie acest articol. Am mai scris despre opera teologului renan, despre cărțile pe care i le-au consacrat Alain de Libera sau Marie-Anne Vannier. Aceste rînduri sînt prilejuite de o carte apărută la început de mai, Alain Lejeune, Le message initiatique de Maître Eckhart, Paris, éditions Maison de Vie, collection “Les Symboles Maçonniques“, 2015, 126 p. Încercarea autorului este de a ne prezenta fragmente din scrierile teologului dominican în care pot fi sesizate similitudini cu inițierea masonică și parcursul primelor trei grade Citeste mai departe »

Buddhism și alchimie

bonardel-bouddhisme

Françoise Bonardel este un nume binecunoscut celor preocupați de alchimie, de istoria religiilor, de cultura europeană în modernitate. Este suficient să amintim doar cîteva din cărțile semnate de domnia sa care dau seamă de amploarea și profunzimea cercetărilor sale: Philosophie de l’alchimie – Grand Oeuvre et modernité, 1993; Antonin Arthaud ou la fidelité à l’infini, 1987; La Voie hermétique, 2002; Philosopher par le feu, 2008; Bouddhisme et philosophie, 2008; Des heritiers sans pasée. Essai sur la crise de l’identité culturelle européenne, 2010; Triptique pour Albrecht Durer, 2012.

Cartea Bouddhisme tantrique et alchimie (Paris, éditions Dervy, 2012) încearcă să așeze pe firescul lor făgaș două domenii ale cunoașterii percepute deformat de occidentalii atrași de un esoterism facil care-și “dezvăluie” secretele la simpla lectură a unor banale texte: este vorba despre buddhismul tantric și despre alchimie. Ieșită din sfera de interes odată cu apariția Iluminismului, alchimia a revenit în atenție în a doua jumătate a secolului al XX-lea; în ultimele decenii s-au publicat traduceri din marile tratate alchimice, dar alchimia a rămas obiect de studiu aprofundat doar pentru un grup restrîns acuzat deseori de elitism intelectual; de cealaltă parte, Tantra a fost redusă de cele mai multe ori la practici și tehnici sexuale, la practici esoterice care ar revigora “libidoul blazat al occidentalilor”. În același timp, mulți cercetători avansau ideea existenței unei legături între realizarea tantrică și practica alchimică, dar nu…avansau în cercetare! Françoise Bonardel propune tocmai o paralelă între buddhismul tantric și alchimie, întreprindere delicată care trebuie să le ferească de prejudecăți, de neîncredere instinctivă.

Tantra este heterogenă prin natură, avînd influențe atît hinduse, cît și budiste, soclul comun fiind prioritatea recunoscută a “metodelor și practicilor religioase” asupra speculației teologice și filosofice; tantrismul este deopotrivă închis, fiind o învățătură esoterică, și deschis tuturor, dincolo de apartenența la o castă. Această experimentare a sacrului specifică lumii orientale poate fi privită printr-o posibilă analogie cu sincretismul elenistic unde a apărut alchimia, scria Eliade; el vedea mai mult decît o simetrie între tantrism și marele curent “misteriosofic” în care se întîlneau gnoza, hermetismul, alchimia și tradiția misterelor. Similitudinea merge mai departe, Hermes fiind cel care revelează unitatea materiei, analogiile între microcosmos și macrocosmos, non-dualitatea între materie și spirit, așa cum Buddha Sakyamuni revelează Tantra oamenilor vremurilor sale. Alchimia occidentală și Tantra au apărut cam în aceeași epocă, în contexte asemănătoare și au fost redescoperite aproape în același timp Citeste mai departe »

C. G. Jung în “Grădina filosofilor”

rosarium_1

Magistri Arnoldi Villanovani / Arnau de Vilanova a fost un ilustru medic și cărturar catalan care a trăit în secolul al XIII-lea; a studiat medicina, ebraica și teologia la Aix-en-Provence, Montpellier, Paris și Barcelona, a fost un apropiat al curților regale a Aragonului și a Franței, un apropiat al curiei papale, care la acea vreme avea sediul la Avignon. Arnau de Vilanova a fost un perpetuu pelerin din cauza proiectelor sale de reformă religioasă si socială, care nu puteau fi îmbrățișate de autoritătile civile și ecleziastice, în ciuda prieteniei pe care i-o arătau reprezentanți de rang înalt ai acestor autorități. A avut contribuții notabile în domeniul medicinei, făcînd o apropiere între empirismul medical al Occidentului și cunoașterea sistematică a grecilor și arabilor; este autorul unor imporatnte tratate de alchimie, cel mai cunoscut fiind Rosarium Philosophorum / Grădina filosofilor.

Deși textele par simple scrisori adresate unor ilustre personaje protectori ai lui Arnau, dornici de a împărtăși cunoștințele sale, pe parcurs Rosarium Philosophorum capătă forma unui enunț analitic și didactic, unei cărți de filosofie care orientează viața omului către binele moral și fizic. Teza în jurul căreia se articulează întreg discursul este că mercurul filosofic, altceva decît cel obișnuit, poate fi cristalizat, iar această substanță imaterială are ca semn al perfecțiunii volatilitatea; în natură un astfel de proces este îndelungat, în vreme ce alchimistul ajunge la adevărata natură a mercurului, aeriană, subtilă, spirituală, doar prin perseverență, răbdare și ajutor divin, donumDei.

Cartea catalanului Arnau de Vilanova s-a bucurat de un imens succes în Evul Mediu, dar și mai tîrziu, pînă în zorii modernității, cînd a intrat într-un con de umbră sub influența, în acest caz nefastă, a Iluminismului care socotea nedemn de interes ceea ce nu ținea de știința empirică, or tocmai aici era diferența esențială: alchimia lucra pe un alt plan. Departe de a fi un fenomen cultural izolat, propriu Occidentului, gîndirea și practica alchimice pot fi întîlnite în culturile mesopotamiană, arabă, egipteană, indiană, chineză. În arii geografice vaste, în culturi diverse, Fiii lui Hermes s-au regăsit în căutarea Unității, căutînd neîncetat virtutea și înțelepciunea. Convins de Arta alchimică, dincolo de obscuritatea acesteia, deliberat aleasă pentru a descrie fazele operei, Carl Gustav Jung a readus alchimia la statutul său de descoperitoare a stării superioare a faptelor omenești, găsind reverberații alchimice în psihologia profunzimilor, al cărei părinte este psihiatrul elvețian Citeste mai departe »

Mori și devino!

ars-moriendi-no-border

În urmă cu trei ani maestrul Z și discipolul A publicau la Editura Herald volumul Ab initio, Hiram tălmăcind ucenicului, un dialog aparent între un ucenic și un maestru care îl îndrumă, îl apropie de înțelesurile ascunse ale Artei Regale, așa cum stă bine maestrului, fie el operativ sau speculativ. A urmat volumul Decus in labore în care cei doi poartă un interesat dialog despre un grad, cel de companion/calfă, tratat de multe ori cu nejustificată lejeritate, insistînd asupra bogăției și frumuseții simbolurilor, a semnificației masonice a celor șapte arte liberale. Recent cei doi au încheiat trilogia dedicată primelor trei grade masonice cu volumul Ars moriendi, Hiram tălmăcind maestrului mason. Pe coperta cărții autorii au păstrat forma inițială (maestrul Z și discipolul A), dar în interior amîndoi apar ca maeștri; să fie o aluzie la “progresele” făcute de discipolul de altă dată? Dincolo de nevinovata ironie, precizez de la bun început că intelectualicește amîndoi sînt maeștri, prin felul de a întreba și de a răspunde, amplu, cu ramificații culturale și spirituale, cu trimiteri către literatura masonică demnă de a fi citită și recomandată și altora, cu reverberații filosofice, alchimice, esoterice, religioase.

Dincolo de controversele privind data la care legenda lui Hiram a intrat în ritualul masonic, toți autorii sînt unanimi în a recunoaște că legenda lui Hiram este unul din miturile fondatoare ale masoneriei. Mulți se vor fi întrebat de ce masoneria l-a ales pe Hiram ca erou. Lectura literală a textelor biblice poate duce întrebarea mai departe: pentru ce un personaj aparent secundar, fără calități inițiatice deosebite, doar un bun artizan, un făurar care a realizat decorațiuni pentru Templul de la Ierusalim să fi reținut atenția părinților fondatori ai masoneriei? În Cartea regilor, Hiram este amintit pentru iscusința lui în a face orice lucru de aramă; el a turnat pentru pridvorul Templului lui Solomon cei doi stîlpi de aramă Iachin și Booz. Istoria biblică a lui Hiram Abi nu consemnează nimic despre uciderea artizanului; legenda masonică, una dintre cele mai frumoase, este rodul imaginației și al erudiției unor autori rămași necunoscuți, cum necunoscută a rămas și sursa acestei legende. A fost o legendă fascinantă în măsură să inspire și scriitorii romantici, cel mai grăitor exemplu fiind Gérard de Nerval cu a sa povestire “Makbenah”, din volumul Călătorie în Orient Citeste mai departe »

C.G. Jung și “Secretul Florii de Aur”

jung-no-border

Către sfîrșitul deceniului al treilea al secolului al XX-lea, a apărut traducerea în limba germană a unui mic tratat chinez T’ai I Chin Hua Tsung Ching/ Secretul Florii de Aur. Autorul traducerii era eminentul sinolog Richard Wilhelm, un apropiat al lui Carl Gustav Jung, cel care a semnat și un amplu comentariu care însoțea traducerea. Apropierea lui C.G. Jung de alchimie este o turnantă fundamentală a operei ilustrului psihiatru elvețian; de aici vor apărea lucrările majore Mysterium Coniunctionis, Psihologie și alchimie și Psihologia transferului, o interpretare a unui tratat din secolul al XVI-lea, Rosarium Philosophorum.

Această turnantă are și o altă semnificație, pe care nu o ocolește nici un biograf al lui C.G. Jung. Una dintre colaboratoarele apropiate lui Jung a fost Toni Wolff, o tînără care l-a impresionat pe Jung prin sensibilitatea și profunzimea ei intelectuală, prin comportarea ei ca o egală a lui din punct de vedere intelectual, punîndu-și amprenta creatoare prin lungi și interesante discuții, cît și prin aducerea la lumină a unui material care ar fi putut rămîne amorf dacă nu ar fi fost integrat în Cartea Roșie, al cărei filtru a fost asigurat de Toni Wolff. C.G. Jung începuse să adune material despre alchimie, dar în afara unui plan de studiu, totul pînă la întîlnirea cu Richard Wilhelm și citirea traducerii lui, Secretul Florii de Aur, o carte care în viziunea lui Jung “oferea puntea între fundătura gnosticismului și marele necunoscut reprezentat de alchimie.” Jung i-a propus lui Toni Wolff să-l urmeze în cercetările sale despre alchimie, dar independenta Toni Wolff l-a refuzat, nefiind entuziasmată de alchimie; în acel moment colaborarea celor doi s-a încheiat. La scurt timp o tînără pacientă, Marie-Louise von Franz, cu preocupări literare, umaniste, cunoscătoare a limbilor greacă și latină, este acceptată de Jung mai întîi pentru traduceri de texte alchimice, pentru a deveni una dintre cele mai apreciate și respectate discipole cu care a lucrat Jung îndeaproape, de pe la 1930 pînă la moartea lui, notează Deirdre Bair în cartea sa Jung. O biografie.

“Jung i-a spus [Mariei-Louise von Franz, n.n.] că interesul lui pentru alchimie izvora din faptul că își dădea seama că tot ceea ce exista în propriile fantasme, despre care considera că erau ceva personal, era, de fapt, ancorat într-o îndelungată tradiție istorică. Mitologia nu-i dăduse răspunsurile pe care le căuta; nici incursiunile sale în religiile comparate precum gnosticismul, maniheismul și altele. Era convins că un studiu al evoluției istorice a alchimiei va avea ca rezultat paralele cu propria sa evoluție spirituală și că, dacă așa era, va oferi o extensie logică de la care putea face generalizări pentru a-și trata pacienții. Jung plănuia să studieze manuscrisele despre alchimie nu pentru că voia să descopere secretul despre cum se creează aur pur la propriu, ci, mai degrabă, deoarece simțea că acea căutare a transmutației a alchimistilor din vechime se asemăna cu căutarea sa modernă, a individuației reușite”, scrie Deirdre Bair Citeste mai departe »

Academia masonică, 3

academie-macconique-3

În luna mai a anului trecut prezentam primele două numere ale publicației franceze Mémoires de l’Académie maçonnique; recent a apărut un nou număr al revistei, volumul al III-lea: Regards sur la philosophie maçonnique (2), Paris, Editions de la Hutte, 2014, 100 p. Academia masonică, fondată în ianuarie 2009, prezidată de Michael Segall, are ca principal obiectiv cercetarea riturilor și ritualurilor masonice ale primelor trei grade; acest al treilea volum continuă tema propusă în volumul precedent, găzduind articole despre filosofia masonică. Alain Bernheim caută să creioneze o idee asupra masoneriei pornind de la Tradiție, un cuvînt căruia dicționarul Robert îi dă trei sensuri. Pentru adepții ordinului masonic tendința prioritară și care trebuie urmată cu perseverență este căutarea adevărului și evitarea tuturor legendelor și “tradițiilor” imaginare în favoarea cărora nu poate fi adus nici un argument. Pentru Alain Bernheim, sînt două mari familii de cărți în ceea ce privește masoneria: cărți care conțin mai ales informații și cărți care conțin cu precădere opinii. La fel, în privința istoricilor masoneriei, se disting istoricii care aparțin scolii autentice și istoricii care nu caută să deosebească faptul istoric de legendă, poate dintr-o înțelegere greșită a…toleranței! Alain Bernheim a studiat istoria ordinului, a căutat prin arhive, a citit mult, fiind apropiat unor masoni care la rîndul lor sînt autori de cărți cunoscute; pentru Bernheim, a iniția înseamnă a transforma, dar ritul nu are vreo eficiență în lipsa unui dar pe care trebuie să-l aibă candidatul, dar care nu este egal răspîndit. Doar cei care au acest dar particular participă la construcția templului.

Jean-François Pluviaud ne propune o călătorie în miezul, în sufletul masoneriei, dincolo de orice referință istorică, urmărind gîndirea creatoare a unei instituții, a unui ordin a cărui realitate complexă se construiește prin rituri și referințe artizanale, cavaleresti, biblice. O întrebare legitimă este cea prin care vrem să aflăm ce determină adeziunea militantă a sutelor de mii de oameni la ordinul masonic; este vorba mai întîi de un angajament pentru a da sens vieții lor, dar și de altruism, de o dorință sinceră de a fi alături de comunitate; un al doilea motiv ar fi regăsirea lor într-un proiect altruist și ambițios antrenînd propria personalitate în efortul desăvîrșirii lor. Acest proiect nu a apărut dintr-o dată, printr-o revelație sau o apariție instantanee, ci “s-a construit pornind de la o gîndire care și-a înfipt rădăcinile într-o mraniță mult anterioară erei noastre.” Specificul ține deopotrivă de ancorarea într-un trecut, într-o tradiție, o matrice care îi dă soliditate, dar este permanent îmbogățită și structurată, deși se înrădăcinează în memoria străveche și universală a umanității. Omul este o ființă gînditoare și el știe aceasta; masoneria pledează pentru depășirea de sine, iar această depășire a limitelor pentru a merge în profunzimea sinelui este o căutare a părții spirituale a omului și este transcendentă prin natura ei. Citeste mai departe »

Pagina 1 din 17123456789...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.