Invitație la lectură

După mai bine de şase ani de tăcere … editorială (dar ani de meditaţie şi acumulări în lumea nevăzută din spatele vălului!) vă propun trei noi cărţi: una de interviuri cu filosofi francezi, o serie ajunsă la al patrulea volum, şi o alta despre esoterism şi masonerie, avînd ca subtitlu numele site-ului pe care citiţi aceste rînduri – www.esoterica.ro, şi o a treia conţinînd eseuri scrise în ultimii ani.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

FILOSOFIA – aventura unui discurs, volumul IV
Fascinaţia nevăzutului. www.esoterica.ro

Întoarcerea către Lumină

Alegoria alchimică

allegoriealchimiquereaa

Orice discuţie despre alchimie începe cu o coborîre către străvechile sale origini, care par a fi cele ale artei făurarilor chinezi de acum mai bine de trei milenii î. Hr; orice încercare de apropiere de alchimie cu mijloacele ştiinţei sau raţiunii moderne va adînci neînţelegerea, va trimite alchimia într-o zonă a obscurului, a falsităţii, poate chiar a şarlataniei. Cine vrea să afle adevărul despre alchimie va trebui să coboare într-un univers istoric îndepărtat, o va încadra în contextul epocilor succesive şi în locuri diverse, va accepta că la începuturile civilizaţiei cunoaşterea îmbrăca o formă religioasă şi mistică, deopotrivă. Pasionată de simbolismul alchimic, Viviane Starck ne propune un itinerar al descoperirii unui patrimoniu esoteric de o nebănuită bogăţie: L’allegorie alchimique dans la loge symbolique du R.E.A.A., Valence d’Albigeois, Editions de La Hutte, 184 p.

Înţelegerea alchimiei este cu neputinţă în afara cunoaşterii scrierilor cîtorva înaintaşi; Viviane Starck îi aminteşte pe Zosim din Panopolis, autor productiv al literaturii alexandrine hermetiste, Maria Evreica, unul din fondatorii alchimiei, Avicenna, medic, filosof care s-a preocupat de alchimie, Hermes Trismegistos, personaj mitic, presupus autor al celebrei Tabula Smaragdina/Tabla de smarald, Roger Bacon, unul din marile spirite ale secolului al XIII-lea, Arnauld de Villanova, filosof şi alchimist, autor al celebrului tratat Rosarium philosophorum, Ramon Llull, filosof preocupat de armonizarea culturilor arabă, ebraică şi creştină, Nicolas Flamel, alchimist celebru, Basile Valentin, cunoscut pentru cartea Cele 12 chei ale filosofiei, sau Paracelsus, alchimist, filosof şi medic ale cărui intuiţii în medicină sînt valorificate şi astăzi. Doar evocarea acestor nume descurajează pe oricine vrea să caricaturizeze alchimia; să amintim că una dintre cele mai strălucite minţi ale secolului al XX-lea, Carl Gustav Jung, afirma că secretul filosofiei alchimice, şi cheia sa ignorată veacuri de-a rîndul, constă în existenţa funcţiei transcendente, în metamorfoza personalităţii.

Scopul prim al alchimistului era obţinerea Pietrei filosofale printr-o succesiune de transmutaţii alchimice; „alchimia este astfel arta transformărilor evolutive; aceste transmutaţii sînt de ordin spiritual: este vorba de transmuta individualitatea umană în spirit pur. A transmuta plumbul în aur înseamnă că noi putem transforma o stare haotică în perfecţiune absolută”, scrie Viviane Starck. Adevărată gnoză care insistă pe complementaritatea necesară între corp şi spirit, alchimia este abordarea esoterică complexă unde se întîlnesc o cercetare operativă asupra materiei cu una speculativă asupra sinelui pentru a găsi piatra filosofală. Autoarea enumeră procedeele operei alchimice, căile şi principiile, corespondenţele între macrocosmos şi  microcosmos, metalele, planetele, instrumentele alchimice, face referiri al iconografia alchimică, totul pentru a apropia cititorul de limbajul alchimic, de imaginaţia, mistica şi spiritualitatea celor ce desăvîrşesc Marea Operă. Citeste mai departe »

Notre-Dame de l’Épine – un tablou esoteric

Minolta DSC

Bazilica Notre-Dame din l’Épine este o capodoperă a goticului înfloritor, aparţinătoare de dieceza Châlons-en-Champagne. A fost construită între anii 1406-1527 pe locul unde, în jurul anului 1400, cîţiva păstori au descoperit, într-o tufă de spini, o statuie a Maicii Domnului cu pruncul în braţe, statuia răspîndind o lumină miraculoasă. În anul 1914 catedrala a fost ridicată la rangul de bazilică. Este cunoscută pentru magnificele garguie (jgheaburi de scurgere, în sens larg statui exterioare care înfăţişează animale fantastice sau groteşti) şi pentru un tablou aflat în interiorul bazilicii în care Maica Domnului este înconjurată de simboluri esoteric creştine. Despre acest tablou este recenta carte semnată de doamna Mathilde Fontaine, Un tableau de loge féminin, Paris, Editions Maison de Vie, 2016, 128 p.

La baza tabloului Maicii Domnului din bazilica din Épine sînt plasate pe acelaşi plan, pe un fond verde închis, trei elemente care prefigurează drumul de lumină: cetatea lui Dumnezeu (Civitas Dei), grădina închisă (Hortus conclusus) şi vasul alegerii (Vas electum), elemente care pregătesc parcursul iniţiatic şi de elaborare a Operei. Civitas Dei este deopotrivă Ierusalimul ceresc, templul construit pe pămînt după imaginea cerească, sufletul cuprins de virtute. „Civitas Dei, scrie Mathilde Fontaine, este un pămînt spiritual care permite a trăi deopotrivă timpul şi eternitatea. Este locul naşterii Spiritului în suflet, o matrice a creatorului care naşte perpetuu iniţiaţi, prin trăirea riturilor şi a simbolurilor.” Vas electum este un vas de lumină care nu se deschide, nu se închide, pecetluieşte eternitatea, conţine puterile universului care lucrează la crearea şi constanta regenerare a lumii. Acest vas poate fi Graal-ul sau vasul alchimic al Marii Opere, despre care Serge Hutin  spunea că realizează un proces analog celui al creării lumii, alchimistul refăcînd în vasul închis munca naturii şi, într-o oarecare măsură, pe cea a divinităţii; el cuprinde asemenea athanorului Soarele şi Luna. Hortus conclusus este reprezentată în catedrale în mod diferit, dar cu aceeaşi trimitere la un spaţiu închis pentru înrădăcinarea misterului; în reprezentarea de la Épine, spaţiul închis este trecerea către moarte, dar poate fi trimitere la grîna sădită care moare pentru a renaşte; pe mormîntul ilustrului alchimist francez, Nicolas Flamel, sînt înscrise aceste cuvinte: „Din pămînt am venit, în pămînt mă întorc”; grădina devine astfel promisiunea abundenţei, a nunţilor mistice ale cuvîntului cu sufletul.

Pvtevs aqvarvm este apa vie, apa care vine din pămînt, vechile locuri de pelerinaj medieval şi de cult avînd în comun apa ca punct de sprijin, apa fiind rezervor al tuturor posibilităţilor de existenţă, simbolizînd o sumă universală de virtualităţi. Annick de Souzenelle scria că apa este fructul propriei sale reciclări încă de la începutul lumii, încît noi bem apa pe care au băut-o înaintaşii noştri şi care ne povesteşte istoria lor, secretul ei fiind păstrat de fîntîni. În preajma fiecărei catedrale este un izvor sau o fîntînă, o sursă de apă proaspătă/apă vie care simbolizează viaţa în esenţa sa, ea păstrînd secretul tinereţii veşnice a sufletului. Prin fîntîni, Philon din Alexandria înţelegea ştiinţa ascunsă dar regăsită, ştiinţa a cărei menire este de a uda pămînturile fertile ale raţiunii sufletelor contemplative. Acelaşi gînd îl avea şi Origen cînd compara interpretarea cuvintelor celor din vechime cu săparea unei fîntîni, cu o coborîre către straturile profunde ale Cunoaşterii. Citeste mai departe »

Companionul şi călătoriile sale

Les-cinq-voyages-du-compagnon

Pentru a trece de la Perpendiculară la Nivelă, în desfăşurarea ritualului, candidatul întreprinde cinci călătorii în care descoperă simbolismul instrumentelor de lucru, al stelei înflăcărate, descoperă semnificaţiile masonice ale celor şapte arte liberale, ale celor cinci simţuri, numele celor cinci ordine arhitectonice sau numele a cinci înţelepţi care marchează istoria culturală a umanităţii. Într-o carte recent apărută (Les cinq voyages du compagnon, Paris, Edition Maison de Vie, collection „Les Symboles Maconniques”, 2015, 128 p.), Laurent Bernard descrie întreg procesul deşteptării iniţiatice a companionului prin cinci cuvinte, toate începînd cu litera G: Gravitaţie, Generare, Geometrie, Geniu şi Gnoză.

Gravitaţia este cea care concentrează într-un singur punct energiile primordiale, pînă atunci dispersate. Laurent Bernard evocă unele din credinţele vechi privitoare la apariţia universului, cum ar fi cele ale sumerienilor, egiptenilor sau evreilor, primul cuvînt al Facerii, Bereshit, marcînd chiar începutul Creaţiei. În acel „La început” unii văd punctul de la care a pornit totul, acel punct despre care vorbesc Pildele lui Solomon: „Cînd încă nu era făcut pămîntul, nici cîmpiile, nici cel dintîi fir de praf din lume, Cînd El a întemeiat cerurile eu eram acolo; cînd El a tras bolta cerului peste faţa adîncului.” Acel punct al începutului este comparat de Laurent Bernard cu lovitura ciocanului Maestrului Venerabil, prin care instaurează ordinea în Templu: Ordo ab chao! De aici pînă a vedea şi simţi în lovitura de ciocan a Maestrului Venerabil un ecou al exploziei primordiale, al big-bang-ului, nu mai e decît un pas, un pas în care autorul revede întîlnirea Unului cu multiplu, revede energia originală a începuturilor şi mai ales întîlnirea între verticala care se înalţă către cer cu orizontala pămîntului!

Generarea desemnează a doua călătorie simbolică a companionului, a doua fază a mecanismului creaţiei; autorul consideră că mitologia mesopotamiană este cea care dă seamă de actul fondator care separă cerul de pămînt; el aminteşte şi Grecia, care aduce simbolul care ar putea lămuri această ecuaţie cosmică: caduceul lui Hermes, care simbolizează deopotrivă elanul prim şi cunoaşterea. În această călătorie, candidatul are asupra sa echerul şi compasul, care au încă referinţa strictă la meseria de constructor, de zidar, doar că autorul ne invită să trecem de alegorie, amintind că în tradiţia chineză echerul este emblemă a împăratului! Citeste mai departe »

Apologia sau despre arta oratorică

apologie_sau_despre_magie_perp-no-border

În cultura romană elocinţa era considerată idealul către care tindea omul cultivat. Unul dintre străluciţii oratori din secolul al II-lea d.Hr. a fost Lucius Apuleius, care a transpus elocinţa baroului în proză artistică expresivă, el fiind cunoscut îndeobşte pentru romanul Măgarul de aur/Metamorfozele. Născut în jurul anului 125, într-o familie bogată din Madaura, nordul Africii, Apuleius din  tinereţe era preocupat de filosofie, iar locul cel mai potrivit împlinirii aspiraţiilor sale nu putea fi decît Atena, acolo unde i-a studiat pe Platon şi Aristotel, declarîndu-se totdeauna ca fiind un platonician, preocupările sale anunţînd strălucitoarea şcoală neoplatonică din veacul următor. Era preocupat de misticism, se iniţiase în toate misterele religioase, un ecou va fi şi scrierea amintită, căutînd liniştea fizică şi morală, în ciuda faptului că era  mare amator de călătorii întreprinse pentru a cunoaşte cele ale naturii, ca şi pe cele ale spiritului. Pentru contemporani Apuleius era un neîntrecut orator, vestit pentru eleganţa şi armonia vorbelor sale, pentru varietatea talentelor, pentru preocupările de magie, dar şi pentru frumuseţea sa, acestea două din urmă putîndu-i fi fatale. A scris mult, şi nu doar literatură, ci şi lucrări de filosofie şi oratorie. Una dintre celebrele cărţi de oratorie prin care încerca să-şi dovedească nevinovăţia într-un proces era o convingătoare pledoarie, recent apărută şi în limba română: Apologia (Despre magie); Despre doctrina lui Platon (cartea a III-a); traducere, note, comentarii şi îngrijire ediţie: Maria Genescu, Bucureşti, Editura Herald, 2016. Apuleius compare în faţa tribunalului condus de Maximus Claudius, proconsul al Africii, pentru a se apăra în faţa acuzaţiilor de magie aduse de Sicinius Emilianus, fostul cumnat al soţiei sale, or Legea celor XII table condamna vrăjitoria cu pedeapsa capitală…

Într-una din călătoriile sale în nordul Africii, Apuleius se îmbolnăveşte, rămîne un timp în casa unor cunoscuţi unde îl vizitează Pontianus, care îl invită să aştepte să-şi revină în casa mamei sale, Emilia Prudentilla, o văduvă foarte bogată, mai în vîrstă, cu care Apuleius se va căsători, stîrnind furia rudelor fostului soţ, care l-au acuzat pe Lucius Apuleius de magie, cu ajutorul căreia şi-a fermecat binevoitoarea gazdă. Calomniile rostite de Sicinius Emilianus, „un bătrîn aiurit, de o obrăznicie ieşită din comun”, puteau să-i aducă o gravă condamnare, aşa încît Apuleius, considerîndu-se nevinovat îşi construieşte o convingătoare apărare întemeiată pe adevărul faptelor, pe valorile filosofiei şi pe o încîntătoare elocinţă, despre care avea să scrie şi Augustin în Despre Cetatea lui Dumnezeu: „Există însă o cuvîntare deosebit de amplă şi foarte judicios argumentată a acestui filosof platonician prin care el se apără, respingînd acuzaţia practicării magiei, ca străină de concepţiile sale.” Pledoaria lui Apuleius va fi mai bine înţeleasă dacă va fi privită în mai amplul context a ceea ce s-a numit A Doua sofistică; dacă prima sofistică a fost a celor din Grecia presocratică (Protagoras, Prodicos, Critias, Antiphon Sofistul, Hippias din Elis, Callikles), A Doua sofistică apare în Imperiul roman, în secolul al II-lea d.Hr., în timpul împăraţilor Hadrian, Antonin Piosul şi Marcus Aurelius. De multe ori forma lua locul fondului, prima spectacolul, dar pentru retorii profesionişti discursul era un bun prilej de a dovedi erudiţie, uşurinţă de a trece de la un domeniu la altul, dar nu mai puţin arta de a stăpîni discursul, nelipsit de forţă persuasivă. Apuleius aprecia mult şcoală sofistă greacă, îi aminteşte deseori, în Florida, pe Protagoras sau pe Hippias, alteori se compară cu iluştri înaintaşi, amintindu-le concetăţenilor cum „s-a exersat” în varii domenii, ilustrate de Empedocle, Platon, Socrate, Xenocrate, Xenofon sau Epicharmos. Citeste mai departe »

Academia masonică, 4 – Spiritualitatea între laic şi sacru

couv_academac_IV_BAT.indd

Dacă primele trei numere din „Mémoires de l’Académie maçonnique” au fost consacrate francmasoneriei şi noţiunii de structură şi subiectelor filosofiei masonice, recent apărutul număr IV (Spiritualité, Cadix, Editions de la Hutte, novembre 2015, 136 p.) este despre spiritualitate, o temă generoasă, dificilă şi vastă, mai ales dacă prin spiritualitate se înţelege şi învăţătura şi doctrina religioasă. De aici punctele de vedere venind dinspre masonerie sînt departe de a fi unitare; încă se mai discută despre înţelesurile noţiunii de Marele Arhitect al Universului, unii mergînd pînă la eliminarea invocării sale şi pînă la excluderea Cărţii Legii Sacre de pe altarul jurămintelor. Deşi părinţii fondatori ai masoneriei şi ai Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au fost tranşanţi în privinţa credinţei în Dumnezeu şi în depunerea jurămîntului pe Biblie, acceptarea în loji a adepţilor altor confesiuni şi proasta înţelegere a termenului de toleranţă au generat confuzia în care se va afla masoneria şi la apropiata aniversare a 300 de ani de la crearea primei mari loji, Marea Lojă a Londrei.

În articolul despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, Gérard Darnaud susţine că spiritul poate fi înţeles ca Principiu Superior extrinsec omului sau ca Principiu intrinsec omului, Ritul căutînd să conjuge cele două demersuri aparent opuse, pe axa verticală şi pe plan orizontal, dar să privilegieze transmiterea unei tradiţii a Cunoaşterii, înrădăcinată în Tradiţia primă. Masoneria a apărut la sfîrşitul Renaşterii şi s-a afirmat în plin clasicism, în inima creştinismului occidental, după care secolul „Luminilor” a încercat promovarea individualismului şi renunţarea la referinţele religioase, de cele mai multe ori cu pierderea substanţei iniţiatice. Conventul de la Lausanne (1875) avea să statueze credinţa într-un Principiu Creator numit Marele Arhitect al Universului; Ritul Scoţian Antic şi Acceptat se distingea prin: invocarea şi glorificarea Marelui Arhitect al Universului; prezenţa Bibliei pe altarul jurămintelor; demersul iniţiatic lent şi progresiv. S-au înfruntat la Lausanne o versiune spiritualistă, una radical teistă şi una intermediară, cea a Principiului Creator. Dincolo de dezacordul între mari loji, între rituri, nici în familia scoţiană nu există unanimitate, Gérard Darnaud preferînd să vorbească despre misterul Creaţiei: „Noi participăm la acest mister ca fiinţe vii. Este suficient să spunem că Marele Arhitect al Universului este acest mister şi că acest mister ne cheamă să-l recunoaştem, aşa cum ne cheamă la sine pentru a cunoaşte frumuseţea creaţiei.” Dar simpla invocare a Marelui Arhitect al Universului şi prezenţa Bibliei pe altarul jurămintelor nu sînt garanţiile unei ascensiuni spirituale, ale unui demers individual, interior, de căutare, de descifrare, de confruntare. Accesul la spiritualitate se face prin ridicarea bandoului, mai departe sînt paşii ucenicului pentru a integra şi participa cu fidelitate şi perseverenţă la un fenomen spiritual. Citeste mai departe »

Paracelsus veghind asupra creuzetului alchimic

paracelsus_portrait

Philippus Aureolus Theophrastus Bombast de Hohenmeim, mai cunoscut sub numele de Paracelsus (1493-1541) este una dintre fascinantele personalităţi care au trăit la întîlnirea a două epoci: Evul Mediu şi Renaşterea. A deprins de la tatăl său latina, medicina şi alchimia; despre Paracelsus nu se ştie cu siguranţă dacă a terminat cursurile de medicină, deşi este considerat în continuare una dintre marile personalităţi ale medicinei din toate timpurile. Jung spune că Paracelsus era născut sub semnul Scorpionului, „după tradiţia veche o zodie bună pentru medici, pentru cei meşteri în otrăvuri şi tămăduire.” Pe tînărul Paracelsus îl leagă de tatăl său o neasemuită iubire, dar psihanalistul nu poate trece sub tăcere că asupra lui Paracelsus apăsa viaţa netrăită a părinţilor, reticenţa celor din jur faţă de Wilhelm Bombast, urmaşul nelegitim al lui Georg Bombast von Hohenheim, mare maestru al Ordinului ioaniţilor. Resentimentele şi renunţările tatălui se vor preschimba la fiu într-o „revendicare ambiţioasă”, care avea o fire independentă, „a fost ca un uragan puternic, care a sfîşiat şi a învîrtejit tot ceea ce se lăsa oarecum urnit din loc. Ca un vulcan în erupţie, a răvăşit şi demolat, dar a şi inspirat şi stimulat.”

În tinereţe a fost atras de lucrările lui Isaac Hollandus, care i-au insuflat o dragoste profundă pentru alchimie, de altfel el nu va separa niciodată medicina de alchimie şi această uniune va fi una din caracteristicile şcolii paracelsiste. Tatăl său l-a trimis să studieze la Universitatea din Basel, apoi la Johannes Trithemius, abatele mănăstirii Sfîntul Iacob din Wurzburg, un maestru în alchimie, magie şi astrologie; apoi Paracelsus se va consacra unui lung periplu care-i va duce paşii prin Portugalia, Spania, Italia, Franţa, Ţările de Jos, Saxonia, Tirol, Polonia, Moravia, Transilvania; unii spun că ar fi fost şi în Orient. Oriunde a ajuns, Paracelsus a căutat să vindece bolnavii, a discutat cu bătrîni, cu vrăjitori, adunînd tot ceea ce i-ar fi folosit în practica sa medicală; unul îi transmitea un secret, altul îi dădea o reţetă miraculoasă, Paracelsus aduna totul, observa, compara, dobîndind o cunoaştere prodigioasă, acumulînd o „ştiinţă” pe care contemporanii nu i-o vor recunoaşte vreodată, ea negăsindu-se nici la Galen nici la Hipocrat. În peregrinările sale a lucrat în vastele laboratoare ale lui Sigismund Fugger, în Tirol; aceste călătorii îi vor aduce şi faima, aşa încît în 1525, consiliul oraşului Basel îl numeşte profesor la Universitate, dar nu se adaptează rigorilor academice, îşi ţinea cursurile în germană, „limba argaţilor şi a servitoarelor”, apărea pe stradă nu în ţinută oficială, ci în haine de laborant, iar pentru colegi „era omul cel mai odios, iar scrierile sale de medicină erau defăimate cu înverşunare.” În urma intrigilor adversarilor, cărora parte din arme fusese furnizată de prietenul şi discipolul Johannes Oporinus, Paracelsus este destituit şi ia din nou calea pribegiei, continuînd să scrie, să dezvolte un sistem original în care se întretăiau cunoştinţe şi noţiuni de magie, alchimie, medicină şi filosofie, un univers de idei care omului de astăzi, fără cunoştinţe despre cultura tîrzie medievală, i-ar lăsa impresia unei lumi obscure şi confuze.

Alchimia este cu siguranţă una dintre disciplinele cele mai neînţelese, dar şi cele mai blamate; puţini au fost cei care au luat-o în serios şi au căutat să-i descopere scopul înalt care nu are legătură cu presupusa trasmutare a plumbului în aur. Cunoscută din vechi timpuri, avînd înaintaşi precum Maria Evreica, Hermes Trismegistos, Zosim, Olimpiodor, alchimia înfloreşte în Alexandria primelor secole creştine, unde trăiau în armonie filosofia şi teologia, panteismul şi metafizica, credinţele şi visele, pentru ca începînd cu secolul al VII-lea arabii să devină noii propovăduitori ai cunoştinţelor alchimice, începînd cu Adfar, continuînd cu omeiadul Khaled, iar la începutul secolului al XIII-lea cu Djaber, care aparţinea sectei sufiţilor, moştenitori direcţi ai misticismului alexandrin. Pe măsură ce antichitatea rămînea în urmă, alchimia a început să nu mai fie percepută ca un sistem general de cunoştinţe, a început să fie văzută ca un amestec de artă şi de empirism care cultiva un cîmp de iluzii şi aventuri, alchimiştii începînd să fie asemănaţi mai mult cu magicienii, în ciuda faptului că în căutarea pietrei filosofale porniseră Albert cel Mare, Toma de Aquino, Arnaud de Villanova sau Ramon Llull. Renaşterea a readus spiritul la natură, la studierea universului ca un tot, la sesizarea raporturilor  care unesc părţile, într-un cuvînt propunea o filosofie a naturii fondată pe examinarea lucrurilor, dar toate acestea se găseau în cărţile de alchimie. Interesul Renaşterii pentru misticismul oriental, pentru cabală, pentru neoplatonism sau pentru pitagorismul alexandrin, descoperirea textelor hermetice, contribuţiile de uriaşă însemnătate ale unor umanişti precum Reuchlin, Pico della Mirandola, Nicolaus Cusanus, Gemistos Plethon sau Marsilio Ficino au deschis alchimia către noi orizonturi, altele decît cele ale panteismului antic sau ale alegoriilor sau abstracţiilor medievale. Unul din corifeii acestor noi înţelesuri era Paracelsus. Citeste mai departe »

Masoneria explicată prin imagini (III)

Screen Shot 2015-12-08 at 22.29.18

Cu această recentă apariţie editorială, Percy John Harvey încheie trilogia al cărei prim volum  a apărut în 2013: La Franc-Maçonnerie expliquée par l’image. Tome 3: Le grade de Maître, Paris, Editions Maison de Vie, 2015, 320 p. Ca şi în lucrările precedente, Percy John Harvey alătură studiului structural al simbolismului masonic un bogat suport iconografic ca mijloc de interpretare şi reprezentare, în gradul de maestru simbolismul instrumentelor lăsînd loc apropierilor conceptuale şi spirituale ale muncii, ritualului consacrat legendei lui Hiram.

Camera de mijloc apare în textele masonice în anul 1730, o dată cu celebra „dezvăluire” făcută de Samuel Prichard în Masonry Disected, dar îşi are sursa în descrierea Templului lui Solomon: „Şi a mai făcut o clădire lîngă zidul templului, cu trei caturi în jurul pereţilor templului, în jurul Sfintei Sfintelor. (…) Intrarea în catul de jos al clădirii era pe partea dreaptă a templului. Pe scări în spirală se suiau la catul din mijloc, şi de la catul din mijloc, la catul al treilea.” (Cartea a treia a regilor 6, 5-8). Pornind de la scrierile biblice au apărut şi reconstruiri ale Templului de pe muntele Moriah unde Solomon a aşezat Templul; în lucrări religioase medievale apăreau desene pline de detalii din scene cotidiene din timpul construcţiei Templului, deşi nimic nu proba vreun raport cu ceea ce s-ar fi petrecut pe adevăratul şantier! Nici mare parte din tablourile lojii maeştrilor nu sînt departe de păguboase fabulaţii. Nimic nu era mai la îndemînă decît deschiderea Bibliei! Dar aici, ca şi în alte locuri, intervine perfidul joc al aproapelui şi al departelui! În anul 1747, în lucrarea Les Franc-Macons ecrases, Larudan prezintă tabloul lojii maeştrilor, o gravură care înfăţişează loja într-o stare de dezolare, care exprimă tulburarea produsă de uciderea maestrului Hiram.

Ca şi în precedentele volume ale trilogiei, Percy John Harvey prezintă ample pasaje din ritualul masonic, face comentarii pe marginea acestuia, totul completat cu o iconografie ilustrativă. Moartea este un fenomen greu de cuprins şi deopotrivă greu de explicat, căruia oamenii s-au străduit să-i dea sens. Legenda lui Osiris din Egiptul antic sau cea a zeiţei Iştar din vechea Mesopotamie sînt doar două exemple ale conceperii morţii ca regenerare permanentă. Osiris, sub forma vizibilă a unui zeu coboară în lumea morţilor pentru a permite regenerarea şi învierea în slava osirică; Mircea Eliade scria că „ avem  a face cu o îndrăzneaţă valorizare a morţii, asumată de acum înainte ca o transmitere exaltantă a existenţei întrupate. Osiris devine modelul tuturor celor care speră să înfrîngă moartea.” Citeste mai departe »

Doamna cu Licorna

I23371

Poate părea surprinzător că încă se scrie despre animalul fabulos pe care nu l-a văzut vreodată cineva, după cum scria Rilke într-unul din Sonetele către Orfeu: „O, iată jivina ce n-a vieţuit niciodată”. Despre licornă! Da, despre licornă şi reprezentarea sa în arta medievală se susţin lucrări de doctorat, cu precădere în Franţa, nu pentru că acolo ar fi văzut-o cineva, ci pentru că acolo pe lîngă miniaturile medievale care o redau în varii chipuri, dar cum altfel decît cu un corn?, există şi celebrele tapiserii cunoscute sub numele de Doamna cu Licornă, care fac gloria Muzeului Cluny – Muzeul Naţional al Evului Mediu. Cunoscută  pentru cărţile în care a descifrat tainice înţelesuri ale miturilor sau a mers pe căile misticii (Les Soleils de la Nuit; Les Amitiés célestes; Un chemin d’ambroise; Hadewijch d’Anvers ou la voie glorieuse; Impatience de l’Absolu), Jacqueline Kelen a publicat recent un frumos eseu despre tapiseriile de la Cluny: Les floraisons intérieures. Méditations sur la Dame à la Licorne, Paris, Editions La Table Ronde, 2015, 160 p. Printr-o convenţie s-a folosit termenul licornă, deşi în epoca medievală era folosit masculinul unicorn, animal redutabil prin forţă, ferocitate, venerat pentru puritate, totdeauna aflîndu-şi odihna aşezat cu capul pe genunchii unei fecioare. Dar amplele tapiserii conservate astăzi la Muzeul Cluny nu trimit doar la animalul fabulos, ci deopotrivă la trăsăturile, veşmintele şi podoabele doamnei, la întreg decorul. Pe urmele vizionarelor şi misticelor Hildegarde de Bingen şi Hadewijch d’Anvers, Jacqueline Kelen vede în tapiseriile medievale expresia tinereţii şi vigorii fiinţei interioare neatinse de trecerea timpului. Creşterea trebuie înţeleasă în manieră simbolică ca înălţare şi amploare a conştiinţei, ca dorinţă persistentă de a accede la divin, la ceea ce misticii numesc „viaţa perfectă”. Sigur, tapiseriile familiei Le Viste, lucrate în jurul anului 1500, nu înfăţişează un climat religios, dar ţin de o ordine a sacrului, o ordine apărată de Leu şi de Licornă, pe care nimeni nu o va profana. Misterul nu poate fi capturat, cum nu putea fi prinsă nici Licorna, doar îi puteau fi urmaţi paşii cu delicateţe. Să o urmăm pe doamna Jacqueline Kelen: „Să contemplăm deci ansamblul tapiseriilor, să intrăm în templu, în acest spaţiu sacru, în această viaţă radioasă.” Majoritatea interpretărilor tapiseriei de la Cluny văd în primele cinci tapiserii o ilustrare a celor cinci simţuri, iar în a şasea o renunţare la podoabe. Pe urmele lui Origen, Jacqueline Kelen scrie despre cele cinci simţuri dincolo de trăirile omului exterior, amintind că omul interior are deopotrivă cinci simţuri a căror subtilitate îi deschide calea către realităţile superioare; inima omului interior nu este un organ, ci conştiinţa Divinului.

În prima tapiserie, în mijlocul unei insule tronează cu mîndrie Doamna, avînd alături Leul şi Licorna; Doamna ţine în mîna dreaptă o lance cu un stindard lăsînd a se înţelege că porneşte în cucerirea unui loc minunat; domeniul său este o grădină suspendată între cer şi pămînt,  un loc intim şi profund: „Este o înţelegere secretă între domeniul sensibil şi lumea spirituală, un dialog neîncetat între văzut şi nevăzut. Cele şase tapiserii pun în scenă trecerea fină de la una la alta prin parcursul Doamnei care se arată a fi o lungă maturare, răbdătoare transformare. În timpul acestei mişcări progresive percepţiile se clarifică, trupul devine mai uşor, aproape transparent, apoi bucuria Cerului cuprinde totul. Acestei înalte asceze îi trebuie consacrată o viaţă întreagă.” Fiinţa umană cu conştiinţa trează se situează între cer şi pămînt, între tangibil şi impalpabil, fără a neglija nici unul nici celălalt. Tapiseriile de la Cluny nu sînt realizate sub imperiul perspectivei vizuale, personajele nu sînt nici aproape nici departe, ele sînt pe acelaşi plan şi sub aceeaşi lumină. Jacqueline Kelen face o apropiere cu arta icoanelor, unde subiectul este în întregime cuprins în realitatea Înaltului îmbrăţişată de lumina cerească. Tapiseriile de la Cluny nu reprezintă scene încîntătoare care suscită dulci reverii, ci pun privitorul în prezenţa unui Regat care pare pierdut sau ireal, un loc în afara geografiei şi a cronologiei, un Regat al spiritului. Citeste mai departe »

Yi Jing – O carte de înţelepciune

yi-jung-no-border

Yi Jing/Cartea Prefacerilor a inspirat aproape tot ce s-a gîndit esenţial în cultura chineză în ultimele trei milenii. A scăpat de autodafe-ul din 213 î. H. şi s-a impus ca deplina reprezentare a relaţiei Tian/Di/Ren, Cer/Pămînt/Om, fundament al gîndirii chineze. Yi Jing a pătruns în cultura europeană la sfîrşitul secolului al XIX-lea cînd au apărut traduceri în limbile engleză şi franceză. Una din traducerile de referinţă a Cărţii prefacerilor este cea realizată de Richard Wilhelm, care a lucrat zece ani la traducerea în limba germană, apărută la Berlin, în 1924. Ediţia lui Richard Wilhelm este cea folosită de Walter Fotescu care a realizat traducerea în limba română: Yi Jing/Cartea Prefacerilor, cuvânt înainte, introducere, note şi comentarii: Richard Wilhelm, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Princeps”, ediţia a 3-a, 2015, 400 p. În „Introducere” Richard Wilhelm scrie că Yi Jing aparţine celor mai importante cărţi din literatura universală, avînd origini mitice şi că ea „conţine rodul celei mai desăvârşite înţelepciuni a mai multor milenii. Nu trebuie deci să ne mire dacă, în plus, cele două ramuri ale filozofiei chineze, confucianismul şi taoismul, îşi au aici rădăcinile lor comune. Din cartea aceasta emană o lumină cu totul nouă, care dezvăluie atât aspectele misterioase din universul intelectual al enigmaticilor vechi maeştri şi al discipolilor lor, cât şi adevăruri care se regăsesc în tradiţia confucianistă ca axiome stabilite şi sunt acceptate fără multe discuţii.”

Ce este Yi Jing/Cartea Prefacerilor? La origine a fost o colecţie de semne pentru uzul oracolelor, după tipul de judecată şi răspunsurile prin da sau nu, reprezentate printr-o linie plină (da) sau printr-o linie întreruptă (nu); prin succesive diferenţieri şi combinaţii, prin dedublare s-au format opt trigrame, semne concepute ca imagini ale lucrurilor ce se petrec în cer şi pe pămînt. Richard Wilhelm sublinia că aceste trigrame sînt semne ale unor stări de tranziţie, imagini care se transformă fără încetare: „Astfel că trigramele nu reprezintă lucrurile, ci tendinţele mişcării lor. În plus, aceste opt imagini au putut primi multiple interpretări. Ele au reprezentat anumite fenomene a căror natură corespundea propriei lor esenţe.” Cele opt simboluri au fiecare un nume căruia îi corespund atribute, imagine, locul în familie: creatorul ( puternic, cerul, tată), receptivul (supus, pămîntul mamă), trezitorul (în mişcare, tunetul, primul fiu), abisul (primejdios, apa, al doilea fiu), nemişcarea (în repaus, muntele, al treilea fiu), blîndul (pătrunzător, vîntul, prima fiică), aderentul (luminos, focul, a doua fiică), seninul (voios, lacul, a treia fiică). Aceste opt figuri au fost combinate între ele rezultînd 64 de semne, numite hexagrame. Aceste 64 de hexagrame şi comentariile asupra înţelesurilor lor constituie Yi Jing/Cartea Prefacerilor. Cu timpul cartea de divinaţie s-a transformat într-o carte de înţelepciune, semnele fiind însoţite de interpretări; cele mai multe din comentarii i-au aparţinut lui Confucius. Fiecare hexagramă este urmată de un nume (ming), de o scurtă reflecţie (yaoci), de o judecată globală (tuan), de o aprofundare a sensului hexagramei: „Cine înţelege tuan cunoaşte cea mai mare parte a sensului acestei hexagrame”, spunea Wang Bi, comentatorul oficial al Cărţii Prefacerilor. Citeste mai departe »

Bhagavad-gita, un poem filosofic

baghavad_gita-no-border

Bhagavad-gita este al şaselea cînt al celebrei epopei Mahabharata şi este o cuprinzătoare sinteză a spiritualităţii hinduse. Poemul filosofic relatează lupta fiilor regelui Pandu pentru a-şi recăpăta puterea uzurpată de verii lor, fiii regelui Dhrtarastra, substanţa textului constituind-o dialogul dintre Arjuna, unul dintre fiii regelui Pandu, şi zeul Krsna. Notaţiile ce urmează sînt prilejuite de recent apăruta ediţie a treia a poemului: Bhagavad-gita, traducere din sanscrită, introducere, comentarii şi note de Sergiu Al-George, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Princeps”, 2015, 238 p. Cîntul al şaselea narează cele optsprezece zile de luptă, bătăliile purtate cu forţă de ambele tabere, durerea pierderilor, prăbuşirea capitalei, coborîrea lui Yudhisthira în infern şi urcarea sa la Cer. În Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Mircea Eliade scrie despre Mahabharata ca fiind războiul eshatologic şi sfîrşitul lumii: „Acest război monstruos a fost hotărît de Brahma, pentru a uşura Pămîntul de o populaţie care nu contenea să se înmulţească. Brahma a cerut unui mare număr de zei şi de demoni să se întrupeze în vederea declanşării unui îngrozitor război de exterminare.” La rîndul său, Georges Dumezil scria despre Mahabharata, în Mit şi epopee, ca fiind „transpunere epică a unei crize eshatologice”, epopeea transpunînd „într-o criză aproape mortală a seminţiei şi a regalităţii neamului Kuru o criză a istoriei lumii, ceea ce mitologia hindusă numeşte «sfîrşitul unui yuga».” Bhagavad-gita dădea contur şi unei divinităţi bine conturate, de esenţă contradictorie, Krsna: „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bahice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul căruia se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krsna rămîne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surîsul cu care întîmpină marile drame”, scrie Sergiu Al-George. Mahabharata, în ansamblu, şi Bhagavad-gita, în particular, deşi zugrăvesc sfîrşitul unui yuga constituie „modelul exemplar al oricărei sinteze spirituale săvîrşite de hinduism” (Mircea Eliade), stabilesc egalitatea celor trei căi reprezentate de activitatea rituală, cunoaşterea metafizică şi practicaYoga, propovăduiesc echivalenţa Vedantei cu Samkhya şi Yoga: „Numai cei puţini la minte, nu şi înţelepţii, vorbesc despre Samkhya şi Yoga ca despre lucruri deosebite; cel care o urmează doar pe una obţine totodată fructul amîndurora. Starea care se dobândeşte prin Samkhya se dobândeşte şi prin Yoga; cel care vede că Samkhya şi Yoga sunt una, acela vede” (Bhagavad-gita V, 4-5). Bhagavad-gita subliniază şi omologia celor trei „căi” soteriologice, dezvăluie criza existenţială a lui Arjuna şi căile de eliberare, care nu sînt căi ale renunţării, ci căi ale acţiunii, ale faptei: „Nu prin abţinere de la fapte ajunge omul la nefăptuire şi nici prin renunţare la lume nu se capătă desăvârşirea [spirituală]. Săvârşeşte faptele prescrise! Fapta este mai bună decât nefăptuirea. Pentru mine, o fiu al lui Prtha, nu [mai] există nimic de înfăptuit în cele trei lumi, nimic nedobândit care să trebuiască dobândit, şi totuşi mă aflu în acţiune. Dacă eu nu m-aş afla tot timpul neobosit în acţiune, toţi oamenii, o fiu al lui Prtha, mi-ar urma calea. Aceste lumi ar pieri dacă eu nu [mi]-aş îndeplini fapta; aş fi cel care face haos, aş duce la pieire fiinţele.” Citeste mai departe »

Pagina 1 din 20123456789...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.