Invitație la lectură

După mai bine de şase ani de tăcere … editorială (dar ani de meditaţie şi acumulări în lumea nevăzută din spatele vălului!) vă propun trei noi cărţi: una de interviuri cu filosofi francezi, o serie ajunsă la al patrulea volum, şi o alta despre esoterism şi masonerie, avînd ca subtitlu numele site-ului pe care citiţi aceste rînduri – www.esoterica.ro, şi o a treia conţinînd eseuri scrise în ultimii ani.

Aşadar, vă invit la un frumos parcurs intelectual sperînd să ofer cîteva adevărate dimensiuni ale cunoaşterii, cîteva repere care să-l îndrume pe neobositul căutător, pe cel care ştie că primii paşi şovăielnici nu trebuie să-l întoarcă din drum, ci dimpotrivă să-l îndemne să-şi urmeze calea cu perseverenţă ştiind că după un timp, pe care nimeni nu-l ştie dinainte, va vedea strălucirea stelei. Vă aştept la acest banchet spiritual, unde, ca la hanul spaniol, fiecare aduce o originală şi singulară hrană. Fiţi siguri că nici o criză nu o va împuţina!

FILOSOFIA – aventura unui discurs, volumul IV
Fascinaţia nevăzutului. www.esoterica.ro

Întoarcerea către Lumină

Mitul lui Hiram

le mythe d hiram

Deși despre Hiram s-au scris sute de cărți, mitul său continuă să suscite interesul scriitorilor de literatură masonică, și această atracție dovedind că mitul lui Hiram este în inima masoneriei speculative. Mitul lui Hiram celebrează construcția templului închinat Marelui Arhitect al Universului, iar cu fiecare reluare în ritual reamintește fraților crima companionilor care voiau să obțină cuvîntul de trecere la gradul de maestru fără a întruni cerințele specifice acestui grad. Legenda lui Hiram este una de dată relativ recentă, ea intrînd în conștiința europeană modernă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Hiram, meșteșugar de geniu, este un personaj biblic menționat în Cartea regilor III și în Cronici II, în legătură cu construcția Templului de la Ierusalim, în timpul domniei regelui Solomon. Hiram din Tyr era „plin de pricepere, cu meșteșug și cu știința de a face orice lucru din aramă”. Odată terminate capodoperele sale, Hiram iese din istorie și intră în legendă, viața și opera sa transformîndu-se în mit inițiatic, devenind mitul fondator al noii instituții speculative care se răspîndește în Europa începînd cu anul 1717.

Recent cărților despre mitul lui Hiram li s-a adăugat cea semnată de Jean Delaporte: Le mythe d’Hiram, fondateur de la Maîtrise maçonnique, Paris, Editions Maison de Vie, collection „Les Symboles maçonniques”, 2017, 126 p. Este bine știut că mitul/legenda lui Hiram este o construcție masonică, textele biblice nu amintesc nici o crimă; moartea lui Hiram apare în ritualul gradului de maestru. Unii autori citează mai multe surse, cele mai multe din companionaj, care ar fi putut influența legenda lui Hiram, dar și aici lucrurile sînt viu disputate, mulți autori respingînd filiația companionică. Prima menționare scrisă a legendei lui Hiram este datorată lui Samuel Prichard, în celebra sa „dezvăluire” a ritualurilor masonice. Cea mai izbutită redare literară este povestea „Makbenah” din capitolul „Nopțile Ramazanului”, din volumul Călătorie în Orient al lui Gérard de Nerval. Jean Delaporte face cîteva notații despre mit, amintind că adevărul unui mit privește realitatea ființei, nicidecum autenticitatea evenimentului istoric, subliniază cîteva similitudini cu mitul osirian, face referiri la etimologia ebraică a numelui Hiram. Citeste mai departe »

Piatra filosofală

piatra-filosofala-no-border

Esoterismul, ocultismul, alchimia ocupă un loc considerabil în panoramicul editorial românesc al ultimelor două decenii. La prima vedere s-ar putea spune că este o inflație de literatură alchimică sau despre alchimie; în adevăr, explicația numărului relativ mare de cărți despre alchimie este simplă: decenii de-a rîndul alchimia a fost asimilată unor practici lipsite de orice suport științific, unui discurs înșelător, și din acest motiv nu au apărut cărți subscrise domeniului. Acum apar deopotrivă traduceri ale marilor tratate alchimice, cît și lucrări despre istoria alchimiei sau interpretări ale practicii alchimice așa cum apare ea descrisă de marii autori. În fapt este un proces de recuperare a unui domeniu, a unei discipline neglijate pe nedrept, condamnată de furia unui fals raționalism, a unui raționalism „fără frontiere”. Mulți contemporani continuă să privească cu detașare și condescendență domenii peste care decenii de totalitarism și înstrăinare au așternut tăcerea. S-au cuibărit prejudecăți greu de dislocat, una dintre acestea fiind înțelegerea rudimentară a alchimiei ca exercițiu de transformare a metalelor, o anecdotă adînc înrădăcinată în mentalul colectiv. În secolul al XX-lea au existat numeroase încercări de a scoate alchimia din limitele în care fusese constrînsă să trăiască, apreciindu-i-se deschiderile spirituale, subliniindu-se cu convingere că alchimia lucrează pe un alt plan decît știința empirică, că principalele ei strădanii sînt îndreptate spre descoperirea stării superioare a lucrurilor umane. Unul dintre autorii care au schimbat percepția asupra alchimiei a fost ilustrul cărturar C.G. Jung, prin cartea sa Psihologie și alchimie, prin comentariile la traducerile făcute de prietenul său Richard Wilhelm. Alături de Jung au fost numeroși alți autori care au încercat să redea alchimiei dacă nu gloria de altădată, cel puțin statutul de altădată, acel de cale de mijloc. Unul dintre acești autori a fost Israel Regardie (1907-1985); recent, una dintre cărțile sale a fost tradusă în limba română: Piatra filosofală, București, Editura Herald, colecția „Quinta essentia”, traducere din limba franceză de Gabriela Nica și Marius Cristian Ene, 2017, 288 p.

De la bun început, Israel Regardie așază alchimia în rîndul a ceea ce anticii numeau lucrări divine, al căror scop era dezvoltarea conștiinței, scoaterea omului din starea de conflict, confuzie, limitare, suferință și nesiguranță: „La fel ca metodele psihologice moderne, formulele alchimice aveau drept obiectiv crearea unui om deplin, a întregului. Alchimia nu se mulțumește să conceapă un individ ai cărui constituienți ai conștiinței sînt unificați; ea pune în operă nevoia de desăvîrșire specifică tuturor metodelor oculte sau magice, merge cu un pas mai departe. Ea aspiră la dezvoltarea unui om liber si unificat, care este și iluminat. TractatusAureus afirmă: «O, fiul meu, toată înțelepciunea lumii este cuprinsă în această Înțelepciune ascunsă a mea». Asta îi conferă alchimiei acea atracție specifică de care s-a bucurat întotdeauna în Occident, indiferent dacă termenii săi au fost sau nu au fost înțeleși în mod clar și logic.” De aceea în toate tratatele alchimice este folosită frecvent denumirea de Aur, la fel cum Piatra Filosofală desemnează conștiința, după spusele lui Hermes din Tratatul de Aur: „În caverna metalelor este ascunsă o Piatră venerabilă, de o culoare splendidă, o minte sublimă și o mare deschisă.” Citeste mai departe »

Continuitatea tradiției hermetice

Hermetismul se înrădăcinează într-o tradiție inițiatică foarte veche, al cărei nume vine de la zeul grec Hermes, zeu reprezentat totdeauna ținînd în mîna dreaptă caduceul, Hermes fiind purtător al cunoașterii, discernamîntului, medierii și iluminării. Hermes este un zeu al cărui nume trimite la piatră (herma, hermaion, hermaios), este cel care arată drumul, care marchează spațiile necunoscute, care arată direcția folosind borne în patru unghiuri. Activitatea zeului este îndreptată spre schimburi, era și zeu al comerțului, într-un univers mărginit de hotare bine delimitate între jos și sus, între Olimp și Hades, fiind mesager al lui Zeus, dar și însoțitorul sufletelor în călătoria lor spre lumea de dincolo. Prin definiție, hermetismul, învățătura hermetică este una referitoare la cunoașterea ascunsă, care străpunge aparența lucrurilor și coboară pînă la esență, descoperă nebănuite legături între părți ale universului și niveluri ale existenței, de la imens la infim, de la umil la înalt, cheia descifrării fiind reîntoarcerea la principiul constitutiv al lumii. O astfel de cunoaștere pune în cauză fixitatea genurilor, diferențierea speciilor, singularitatea indivizilor.

Așadar, de la bun început, învățătura hermetică se arată a fi una închisă, secretă, de nepătruns celor neinițiați; este învățătura lui Thot, a lui Hermes Trismegistus, a lui Hermes/Mercur. Însuși cuvîntul hermetism predispune încă la controverse, ceea ce o îndreptățește pe Françoise Bonardel să considere că “bogăția de forme a posteritații sale [gîndirii hermetice –n.n.] pare a se datora atît personalității tutelare a lui Hermes, expresia însăși a transformării, cît și învățăturii consemnate sub numele de hermetism, unde ocultarea joacă un rol la fel de important ca revelația; nu-i sînt străine nici practicile și nici limbajul alchimic.” Hermetismul este o viziune a lumii bazată pe “simpatiile” ce unesc macrocosmosul cu microcosmosul, pe “corespondențele” simbolice și reale între părțile universului văzut și nevăzut. Sub baniera hermetismului se regăsesc texte vechi și comentarii despre esoterism în general, despre alchimie sau texte și comentarii despre “Hermetica”. Cum consensul se lasă încă așteptat, în multe cărți despre hermetism vom întîlni trimiteri la alchimie, gnosticism, esoterism, teosofie, ocultism.

Poate fi considerată revelația hermetică o adevărată filosofie, în sensul pe care grecii i-l atribuiau, constituie ea o doctrină secretă, esoterică sau mai curînd este mai apropiată de una dintre numeroasele mișcări gnostice? Sînt întrebări cărora, acum mai bine de 250 de ani, încerca sa le răspundă învățatul francez Nicolas Lenglet du Fresnoy în cartea sa Istoria filosofiei hermetice. După spusele autorului, ne aflăm în prezența “celei mai mari nebunii și a celei mai mari înțelepciuni de care oamenii au fost capabili vreodată.” La mijlocul veacului al XVIII-lea noțiunea de hermetism nu era clarificată, așa cum nu este pe deplin nici în zilele noastre, iar din acest motiv cele mai multe trimiteri ale autorului sînt îndreptate spre alchimie, mai cu seamă că alchimia continuă să fie înțeleasă ca o doctrină secretă, ca o filosofie hermetică. Privit cu simpatie sau blamat, hermetismul este totdeauna asimilat sincretismului, cei mai mulți comentatori fiind critici, vorbind de un mozaic de idei vechi, deși sînt și istorici ai religiilor, cum este Mircea Elaide, care recunosc amploarea și “uluitoarea creativitate” a sincretismului elenistic și a posterității sale. După considerațiile asupra științei hermetice în Egipt și în vechea Grecie (Democrit, Synesius, Heliodor, Zosima, Athenagoras), Nicolas Lenglet du Fresnoy face o incursiune în contribuțiile arabilor în știința hermetică. Arabii s-au apropiat de hermetism după trecerea la islamism; în timpul lui Al-Mansur, Harun al-Rashid și Al-Mamun alchimia a început să fie apreciată, înființîndu-se academii unde era studiată filosofia hermetică. Trebuie amintite aici contribuțiile lui Geber, Mohamed Ben Zaharia, Farabi, Morien sau Avicenna; astăzi este recunoscut rolul important în alchimie pe care l-au avut arabii, atît în ceea ce privește vocabularul alchimic, cît și în trecerea alchimiei din Orient în Occident. Citeste mai departe »

Lumea lui Anaxagora

miroiu - lumea lui anaxagora

Originar din Clazomene, Anaxagora a trăit cea mai mare parte a vieții la Atena, unde printre iluștrii săi prieteni s-a aflat și Pericle. Puține fragmente s-au păstrat din scrierile sale, dar ele dau contur preocupărilor sale în care s-au regăsit teoria materiei, teoria asupra lumii și teoria asupra nous-ului, a Intelectului. A fost supranumit Nous, iar Timon spune astfel despre el în Silloi: „Despre Anaxagoras se zice că fost-a un vajnic erou,/ N o u s, se chema deoarece în el însuși N o u s stăpînea/ Care, adunînd dintr-o dată toate [lucrurile] cîte există/ Mai înainte împrăștiate, le-a concentrat deopotrivă.” De altfel, tratatul său Despre natură sau Fizica, ambele titluri convenționale, începe astfel: „Toate lucrurile erau laolaltă, dar Nous le-a separat și le-a rînduit.” Peste veacuri, Hegel avea să scrie despre Anaxagora și al său nous că o dată cu filosoful din Clazomene „începe să răsară o lumină” în înțelegerea lumii. Deși literal nous înseamnă intelect, inteligență, în gîndirea lui Anaxagora are o semnificație particulară și termenul aproape că este intraductibil; nous a fost perceput de istoricii filosofiei cînd ca un element pur material, cînd ca spirit pur, cînd perceput ca fiind oarecum deasupra, nici spirit, nici materie. În studiul istoric care precede Filosofia greacă pînă la Platon, Ion Banu susținea că: „El (nous-n.n.) este înainte de toate arătat ca o forță mecanică  ce generează mișcarea din natură, activînd homoiomeriile obișnuite. Nous provoacă desfacerea lor de massa în care fuseseră agregate anterior și, liberînd și forța spontană de atracție reciprocă a celor asemănătoare, procedează ca factor ordonator, făcînd să apară lucrurile, în diversitatea lor.” Mai are nous-ul, conceptul vechi de două milenii și jumătate, vreo semnificație, vreo relevanță, alta decît de concept în istoria filosofiei? Cu siguranță că are, iar dovadă grăitoare, convingătoare este recenta carte purtînd semnatura profesorului Adrian Miroiu: Lumea lui Anaxagora sau despre entitățile reflexive, Iași, Editura Polirom, 2017, 334 p.

În filosofia lui Anaxagora se întîlnesc influențe venind dinspre Anaximene, Parmenide, Zenon, sau Empedocle; el le reunește într-o formulă originală care va face mulți adepți în înfloritoarea Atenă a lui Pericle. În 432 î. C., mediile conservatoare îl acuză pe Anaxagora de impietate, de negarea existenței zeilor și de apărarea teoriilor asupra corpurilor cerești, teorii neacceptate de adepții gîndirii tradiționale; lovitura viza și politica democratică a lui Pericle, încurajarea de care se bucurau prietenii acestuia, cei deschiși noutăților culturale și raționalismului care anunța marea epocă a sofiștilor. Anaxagora admitea teza lui Parmenide privitoare la omogenitatea și unitatea întregului: nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se unește sau se separă, pentru că totalitatea lucrurilor este totdeauna egală cu ea însăși. Totalitatea existenței este un amestec în care se găsesc toate principiile sau germenii calitativi, divizibili la infinit, din care se vor constitui diferitele corpuri. Întreaga organizare este opera nous-ului, materie mai ușoară si mai subtilă. În dialogul Phaidon, Platon, prin vocea lui Socrate, exprimă elogiile și rezervele sale asupra noțiunii introduse de Anaxagora: „Dar iată că într-o bună zi am auzit citindu-se dintr-o carte, a lui Anaxagoras din cîte se spunea, gîndul că acela care orînduiește lumea în întregul ei, fiind totdeodată și cauza fiecărui lucru în parte, este Spiritul. Și m-am bucurat de o asemenea cauză, părîndu-mi-se că, într-un anume fel, e bine ca Spiritul să fie cauza a toate. Și că, dacă lucrurile stau așa, de bună seamă acest Spirit ordonator care săvîrșește ordinea lumii întregi va fi dispunînd fiecare lucru în chipul cel mai bun cu putință.(…) Speranță minunată de la care, prietene al meu, am fost tîrît foarte departe.” Citeste mai departe »

Misterul lui Iov

le mystere de job et les epreuves initiatiques

Cartea lui Iov aparține patrimoniului spiritual al umanității, aducînd sub ochii cititorului tulburătoarea poveste a lui Iov, misterul răului și al suferinței, întîlnirea cu Dumnezeu, eșecul oricărei reușite umane, raportul fidelității omului cu justiția divină, sensul vieții integrat în perspectiva morții. Despre Cartea lui Iov s-au scris numeroase cărți, din perspective teologice, filosofice sau psihanalitice; de asemenea, textul biblic a fost subiect de inspirație pentru numeroși pictori, gravori sau sculptori. De curînd în bibliografia despre Cartea lui Iov s-a mai înscris un titlu: Isabelle Dupuis, Le mystère de Job et les épreuves initiatiques, Paris, Editions Maison de Vie, coll. „Symboles maçonniques-Symboles universels”, 2017, 126 p.

Isabelle Dupuis ne amintește că un vechi text sumerian, un altul egiptean și unul asiro-babilonian au aceeași sursă de inspirație, suferința umană, temă reluată de rabinismul iudaic, perpetuată de companionii medievali care o vor transpune în statui și vitralii. Istoria lui Iov este tulburătoare; Iov, un om în bunăstare și mulțumire, este supus la cele mai grele încercări (casa distrusă, turmele ucise, boala), încît Iov se întreabă: „De ce n-am murit eu cînd eram la sînul mamei mele?” Este întrebarea fundamentală pe care Iov o pune singurului care ar putea să-i răspundă; urmează alte întrebări, expresie a nedumeririi lui Iov pentru mînia lui Dumnezeu, sînt întrebările unui credincios confruntat cu enigma destinului său. La Saint-Martin de Champeaux există un ansamblu de douăsprezece statui consacrate istoriei lui Iov, prezentarea lor fiind miezul și miza cărții lui Isabelle Dupuis. Să amintim că la începutul secolului al XIX-lea, în anul 1825, William Blake publica 21 de gravuri prin care ilustra Cartea lui Iov.

Primele trei statui surprind anii fericiți ai lui Iov și ai familiei sale („Și omul acesta era cel mai de seamă dintre toți răsăritenii”). Isabelle Dupuis atrage atenția asupra posibilității de a citi Cartea lui Iov în sens strict literal sau în manieră simbolică: „Istoria lui Iov nu are ca finalitate stabilirea judecăților de valoare ci de a învăța principiul și dinamica drumului inițiatic.” Pe plan inițiatic, perfecțiunea nu descrie un moment al existenței ci corespunde unei capacități de a trăi metamorfoze, iar aceasta înseamnă că niciodată conștiința unui inițiat nu va fi deplin satisfăcută. Reîntoarcerea la lumină este de cele mai multe ori o probă dureroasă, comparabilă cu coborîrea în infern, dar este prețul plătit pentru ieșirea din orbire. Ioan al Crucii compară această probă cu lumina crudă, dureroasă ca o rană, dar este breșa prin care trece lumina adevărului. Citeste mai departe »

Despre filosofia primă

al-kindi-filosofia-primara

Abu Yusuf al-Kindi a trăit în secolul al IX-lea, în Irak, și este cunoscut sub apelativul de „filosoful arabilor”. Fiul al guvernatorului orașului Kufa, al-Kindi a primit o educație specifică timpului, dar și clasei sociale căreia îi aparținea. A fost un apropiat al dinastiei abbasizilor, al califilor al-Ma’mun și al-Mu’tașim, acesta din urmă desemnîndu-l perceptor al fiului său, Ahmad. În timpul califatului lui al-Mutawakkil, al-Kindi cade pradă unor intrigi uneltite de cercuri intelectuale ale vremii, îi este confiscată biblioteca. Se pare că reacția împotriva sa era pe fondul respingerii de către al-Mutawakkil a curentului raționalist înfiripat în teologia musulmană, curent în care se înscria și al-Kindi. Unele surse susțin că nici după ce biblioteca i-a fost restituită, al-Kindi nu și-a recăpătat privilegiile de la curtea abbasizilor, altele, dimpotrivă, susțin că a fost un episod pasager, filosoful recîștigîndu-și renumele și poziția în societate. Pînă de curînd cu siguranță numele lui al-Kindi era puțin cunoscut la noi, excepție făcînd cercul restrîns al cunoscătorilor filosofiei arabe; această necunoștere a fost îndreptată prin apariția cărții Despre filosofia primă, ediție bilingvă, editarea și traducerea originalului arab și note explicative de George Grigore, studiu introductiv de Laura Sitaru, Iași, Editura Polirom, colecția „Biblioteca medievală”, 2017, 200 p.

Nu este ușor să ne facem o idee clară asupra atitudinii lui al-Kindi față de mu’taziliți, o mișcarea raționalistă de inspirație greacă, devenită doctrină oficială religioasă a statului abbasid. Istoricii filosofiei arabe au decelat afinități intelectuale între mu’taziliți și al-Kindi: afirmarea unității și dreptății divine, recursul la principiul cel mai bun într-o „teodicee”, durata finită a lumii, exegeza raționalistă a Coranului, polemica împotriva creștinilor și maniheiștilor. al-Kindi se opunea însă atomismului profesat de majoritatea mu’taziliților vremii sale, mai cu seamă de Abu al-Hudayl al-Allâf, dar și unor teze cosmogonice și fizice atribuite savantului amintit: corpul în momentul nașterii este într-o stare neutră care nu este nici mișcare nici repaos, sau ideea că mișcarea corpurilor în cădere este întreruptă de opriri. Deși a susținut multe teze apropiate de cele ale mu’taziliților, a făcut-o într-un demers cu totul diferit. Numele lui al-Kindi este asociat și cu activitatea de traducere a scrierilor filosofice și științifice grecești în arabă; unii istorici ai filosofiei văd în el mai mult un „comanditar” și un revizor al traducerilor decît un traducător. Au fost traduse lucrări ale lui Aristotel sau despre filosofia sa, dar și fragmente din Eneadele lui Plotin, iar ecourile acestor traduceri se regăsesc în scrierile filosofului arab, mai puțin dispozitivul emanațiilor Inteligențelor, intermediare ale creației, prezent în cosmogonia lui al-Fârâbî și al lui Avicenna. O trăsătură care îl separă pe al-Kindi de marii filosofi arabi posteriori, indiferent de influența sub care s-au format aceștia, este ideea că lumea are un început și un sfîrșit temporale. Pentru a dovedi afirmația sa, el începe prin a a arăta imposibilitatea oricărei măreții infinite în act, imposibilitate care îl conduce la inaplicabilitatea operațiilor de aritmetică obișnuită, demonstrație pe care o va relua în mai multe scrieri ale sale. Despre apartenența intelectuală a lui al-Kindi scrie Laura Sitaru: „Așadar, arab din punct de vedere etnic, însă profund influențat de spiritul societății abbaside, multietnice și deschise diverselor curente de gîndire, al-Kindi deschide seria filosofilor elenizanți ai culturii islamice. Este întemeiatorul uneia dintre cele mai proeminente și productive școli ale gîndirii filosofice islamice, a peripateticilor (al-massa’i) sinteză a principiilor aristotelice cu valorile teologiei islamice, care încearcă să armonizeze credința cu rațiunea.” Citeste mai departe »

Leviatanul

leviatanul-no-border

Thomas Hobbes (1588-1679) este unul din filosofii englezi care au marcat veacul al XVII-lea, autor al unei vaste opere filosofice în care a combinat empirismul cu matematica, contribuind la întemeierea concepției moderne despre natura cunoașterii, despre natura omului și despre existență, în general. Thomas Hobbes, un apropiat al puternicei familii a baronilor Cavendish, deveniți apoi conți de Devonshire, a întreținut strînse legături cu mediile carteziene și galileene; în lungile călătorii pe continent, îl cunoscuse pe Galileo Galilei, apoi stabilise bune relații cu Marin Mersenne, discipol și prieten al lui Descartes, cu Pierre Gassendi, filosof și savant francez crescut în admirația deplină a tradiției umaniste, a naturalismului Renașterii și a noii științe galileene. În Anglia, Hobbes îi cunoscuse pe Ben Jonson, pe Herbert de Cherbury, dar și pe Francis Bacon, căruia i-a fost un timp secretar și traducător al operelor acestuia în latină. După 1640, Thomas Hobbes începe să-și publice opera originală, din care amintim: De cive (1642), Elements of Law (1650), Leviathan (1651), Of Liberty and Necessity (1654), De corpore, titlul complet fiind Elementorum philosophiae sectio prima de corpore (1655), De homine (1658), Behemoth (1679). Filosofia lui Hobbes se remarcă prin caracterul sistematic și unitar, asigurat de preocupările sale constante pentru logică, filosofia naturii și filosofia politică; a urmărit constant caracterul în întregime reductibil al devenirii la un model mecanicist riguros deductiv. Discursul său filosofic se fondează pe un principiu de normalizare care îi garantează coerența și univocitatea: „adevărul și falsul sînt atribute ale cuvîntului, și nu ale lucrurilor.” Dacă în gîndirea post-parmenidiană corespondența strînsă între adevăr și ființă are ca funcție neutralizarea conotației subiective a discursului, în nominalismul lui Hobbes, creativitatea deciziei subiective este fundamentală: „Adevărurile prime sînt născute din judecățile celor care au impus primii nume lucrurilor sau le-au acceptat, după ce alții le-au impus.” Puține sînt lucrările lui Hobbes care să fi fost traduse în limba română (Elementele dreptului natural și politic; Despre om și societate), deși a fost recunoscut totdeauna ca unul din fondatorii filosofiei politice moderne. De curînd a fost îndreptată nemeritata ocolire a traducerii uneia dintre scrierile fundamentale ale filosofului englez; a apărut Leviatanul, București, Editura Herald, traducere, introducere și note de Alexandru Anghel, colecția „Cogito”, 2017, 536 p. Leviatanul sau materia, forma și puterea unei comunități ecleziastice și civile nu este un tratat exclusiv despre legitimarea exercitării publice a puterii, ci este o vastă cuprindere a filosofiei naturale, metafizicii, a naturii rațiunii și cunoașterii, a sentimentelor și emoțiilor, a moralității și religiei, reușind astfel prin deschiderea sa să străbată veacurile.

Leviatanul este o lucrare structurată pe patru secțiuni: despre om, despre comunitatea civilă, despre comunitatea civilă creștină, despre regatul întunericului. Tratatul filosofului englez începe cu „reconstituirea unității de bază a comunității civile: omul”, afirmă Alexandru Anghel în Introducere, precizînd că omul are o triplă relație cu Leviatanul, care aici nu este un monstru marin, ci puterea care guvernează o comunitate; Leviatanul este alcătuit din oameni, aceștia printr-un „contract” creează forma puterii, omul este un model redus la mecanisme mentale și fiziologice explicabile pe baza unor principii pur naturaliste. Pentru Hobbes, descrierea omului începe cu senzația, în opinia sa tot ce este în mintea omului a fost generat la nivelul organelor de simț. Senzația rămîne în spirit sub forma unei imagini, a unui gînd, a unei aparențe sau fantezii. Doctrina lui Hobbes se străduiește de unifice explicația mecanicistă a senzației, afirmarea caracterului subiectiv al spiritului, explicarea sentimentului de exterioritate care însoțește senzația. Gîndurile sînt supuse unui mecanism asociativ care guvernează anticipațiile empirice ale prudenței; acesteia i se opune știința, care implică o folosire riguroasă a limbajului, atît în stadiul de definiții, cît și în cel al demonstrațiilor, asimilate de Hobbes calculului: „Căci RAȚIUNEA, în acest sens, nu este altceva decît calculul (adică adunarea și scăderea) consecvenței numelor generale admise pentru a marca și semnifica gîndurile noastre. Spun a marca atunci cînd calculăm de unii singuri și a semnifica atunci cînd demonstrăm sau dovedim calculele noastre altor oameni.” În descrierea pe care o face Hobbes, teoria pasiunilor ocupă un loc important, teoria sa nefiind lipsită de dificultăți; una din tezele lui Hobbes este că viața este o neîncetată mișcare a organelor care funcționează independent de voință: „Gîndurile tainice ale unui om parcurg orice lucru, sacru, profan, pur, obscen, grav și lejer, nerușinat și nevinovat, ceea ce discursul verbal nu poate face decît în măsura în care judecata va fi de acord cu împrejurarea, cu locul și cu persoanele.” În toate lucrările sale Hobbes scrie despre raportul cuplului plăcere și dorință cu cuplul durere și aversiune, admițînd că amîndouă sînt din același material, conduita omului fiind în întregime determinată de pasiuni și de cunoașterea lumii (cunoaștere sensibilă a faptelor, cunoaștere științifică a legilor care leagă aceste fapte).

Cunoașterea psihicului este urmată în tratatul lui Hobbes de prezentarea pactului social, a căilor prin care pot fi învinse pasiunile naturale care împing spre trufie, părtinire, răzbunare, „iar convențiile încheiate fără sabie nu sînt decît vorbe și nu au puterea de a pune pe cineva la adăpost.” Cum se poate institui o putere care să apere membrii unei comunități? Prin conferirea întregii puteri unui singur om sau unei adunări; astfel se va realiza unitatea reală a tuturor în una și aceeași persoană, „autorizez acest om sau această adunare și îi cedez dreptul de a ma cîrmui pe mine însumi, cu condiția ca și tu să-i cedezi dreptul tău și să-i autorizezi toate acțiunile în același mod. Odată cu înfăptuirea acestui lucru, mulțimea astfel unită într-o singură persoană este numită COMUNITATE CIVILĂ. în latină CIVITAS. Aceasta este nașterea acelui mare LEVIATAN.” Formula pactului este exprimată într-un limbaj tehnic, sobru, prin pact cedîndu-se altuia dreptul natural; a-l autoriza pe altul, în sensul propus de Hobbes, înseamnă a-l face reprezentantul său. Suveranul va fi deci reprezentantul suprem al tuturor subiecților, nici o instanță „reprezentativă” nu i se va putea opune, nici un subiect nu va putea vreodată să-i reproșeze o acțiune, pentru că fiecare, în avans, a autorizat această acțiune. Ideea de reprezentare, departe de a închide suveranul în limitele unui mandat și de a-l expune unui oarecare control al mandatelor sale, ajunge la un rezultat opus, anume la consolidarea absolutismului.

Odată întemeiate drepturile puterii suverane și datoriile supușilor, Thomas Hobbes abordează tema naturii și drepturilor unei comunități civile crestine, care depind de revelațiile și cuvîntul profetic ale lui Dumnezeu. Hobbes susține că Isus nu a fondat un Regat al lui Dumnezue susceptibil să rivalizeze cu regatele terestre, Regatul lui Dumnezeu fiind un concept eshatologic. În timpul istoric, subiecții unui stat creștin trebuie să recunoască suveranul temporal ca șef ecleziastic. Hobbes insisită asupra unor dificultăți de alegere între cuvîntul lui Dumnezeu și cuvîntul suveranului („cînd cineva primește două porunci contrare și știe că una dintre ele este de la Dumnezeu, el trebuie să se supună acesteia”) sau asupra atitudinii supușilor față de suveranul necredincios („cît despre credința lor, aceasta este lăuntrică și nevăzută și au libertatea pe care o avea Neeman și nu trebuie să se pună în primejdie pentru ea”). Ultima parte a cărții lui Hobbes este un atac vehement împotriva Bisericii catolice, este despre regatul întunericului spiritual care izvorăște din interpretarea greșită a Scripturii, din fantasmele care sălășluiesc în regatul întunericului. Hobbes își exprimă admirația față de monarhii englezi Henric al VIII-lea și Elisabeta care au alungat spiritul Romei, sperînd că acel spirit, plecat în locurile aride ale Orientului, să nu revină, că nu „va intra și va locui în această casă bine curățață”. Ediția engleză a Leviatanului se încheie cu „Recapitulare și concluzii”, în vreme ce versiunea latină conține trei texte în care Hobbes pare că vrea să respingă acuzațiile că ar fi fost ireligios. Constituirea Statului nu este este urmarea condiției umane, ci decurge dintr-un pact prin care apare statul, Leviatanul modern. Este ideea definitorie a filosofiei politice a lui Thomas Hobbes, una din pietrele de temelie ale modernității.

Imaginație și profeție

profetul si oglinda fermecataÎn gîndirea iudaică medievală apariția lui Moise Maimonide marchează o adevărată cotitură în ceea ce privește exegeza filosofică și comentariul alegoric al Scripturii. Maurice-Ruben Hayoun spune despre Maimonide că a introdus filosofia în sînul iudaismului, că apariția și răspîndirea cărții sale Călăuza rătăciților, scrisă în jurul anului 1200, a însemnat dezvoltarea accentuată a exegezei filosofice, pînă la el nimeni nereușind să sintetizeze cu atîta claritate doctrinele cardinale ale iudaismului pentru a încerca să le apropie de filosofia aristotelică. El nu s-a mărginit sa descrie iudaismul tradițional așa cum exista în timpul său, ci l-a reformulat în termeni filosofici. Medic, filosof, teolog și legiuitor, Maimonide a dat iudaismului o prezentare intelectuală, pe alocuri, intelectualistă; autoritatea sa s-a întemeiat pe cunoașterea profundă a textelor tradiționale ale iudaismului, ceea ce i-a îngăduit să purceadă la o critică raționalistă care va suscita, chiar în timpul vieții sale, controverse violente. La Maimonide interpretarea alegorică și comentariul filosofic se confundă, exercițiul comentariului filosofic fiind un fenomen indisociabil criticii tradițiilor religioase, fiind constant preocupat de interpretarea exegezelor tradiționale conform rațiunii și învățăturii filosofice. Gîndirea lui Maimonide este la întretăierea mai multor surse: iudaice, neoplatonice, arabe, a avut o influență profundă asupra discuțiilor și controverselor din filosofia iudaică, încît nu este deloc surprinzător că ea continuă să fascineze, că atrage noi cercetători dornici să-i surprindă întrega bogăție de idei, mecanismul lăuntric al compunerii sale. Un astfel de cercetător harnic și devotat este Madeea Axinciuc, autoare a unor studii si cărți în domeniile filosofiei religiei și iudaismului; recent a aparut ediția a II-a a unei importante cărți care-i poartă semnătura: Profetul și oglinda fermecată. Despre imaginație si profeție în Călăuza rătăciților de Moise Maimonide, Iași, Editura Polirom, colecția „Plural M”, prefață de Moshe Idel, 272 p.

În primele rînduri ale prefeței sale, Moshe Idel afirmă tranșant: „Călăuza rătăcitilor este, incontestabil, cea mai dificilă carte scrisă de un gînditor evreu și multe din ideile autorului sînt discutate în numeroase studii care încearcă să descifreze enigmele create de Maimonide.” Călăuza rătăciților este o lucrare esoterică, se adresa unei elite compuse din oameni perfecți în credința lor, dotați cu un înalt grad de înțelegere filosofică. De altfel, într-un succint preambul, Maimonide îi previne pe cititorii aplecați asupra înțelesului exterior  că nu vor desluși alegoriile foarte obscure, că nu vor înțelege sensul esoteric, dar susține cu tărie că preferă să displacă la zece mii de ignoranți, dar să scoată din încurcătură un singur om deosebit. Sistemul lui Maimonide este unul al spiritualismului teocentric în armonie cu rațiunea umană, Madeea Axinciuc sugerînd că filosofia iudaică se află între Atena și Ierusalim, pe urmele cărții cu același titlu al gînditorului Leon Șestov; autoarea a ales din lucrarea lui Moise Maimonide, relevantă pentru filosofia iudaică și pentru gîndirea evreiască în ansamblu, două teme: imaginația și profeția. Citeste mai departe »

Schibboleth

Tout sur SCHIBBOLETH

Cunoscut autor de literatură masonică, Jean Solis a inițiat o colecție în care explorează cuvinte de forță, adică cuvinte sacre sau de recunoaștere, cuvinte de trecere. Pînă acum a publicat Tout sur Boaz și Tout sur Jakin. De curînd a adăugat colecției un nou titlu: Tout sur Schibboleth. Etude d’un mot pour la loge et les planches, Editions de la Hutte, 2017, 64 p.

Jean Solis a fost Maestru Venerabil în trei rînduri la două rituri diferite, companionii din lojile conduse de el vizitau cinci alte loji care lucrau în minimum trei rituri diferite. Comparațiile i-au servit și lui în a găsi explicația canonică a termenului Schibboleth în Ritul Emulation ca fiind cea mai completă și cea mai conformă Bibliei. În studiul său comparativ, Jean Solis descoperă că în Ritul Francez descrierea noțiunii este “foarte succintă”, în Ritul Scoțian Rectificat se face doar o mențiune asupra termenului, alte rituri procedînd la simpla enunțare. În Ritul Emulation, susține Jean Solis, este oferită cea mai completă explicație a termenului Schibboleth care înseamnă abundență și este simbolizat printr-un spic de grîu, originea termenului datînd din epoca în care armata lui Efraim traversa Iordanul manifestînd o atitudine ostilă față de Ieftae, ilustrul general al lui Galaad. Ritul Emulation relatează întîmplările din Cartea Judecătorilor 12, 4-6: “Atunci a adunat Ieftae toți oamenii din Galaad și s-a bătut cu Efraimiții și au bătut locuitorii Galaadului pe Efraimiți, zicînd: «Voi sînteți niște fugari din Efraim, Galaadul însă e între Efraim și Manase». Și au luat Galaaditenii vadul Iordanului de la Efraimiți și cînd vreunul din Efraimiți zicea: «Îngăduie-mi să trec», atunci oamenii din Galaad îi răspundeau: «Nu cumva ești Efraimit?» Acela răspundea; «Nu!» Ei însă îi ziceau: «Zi Șibbolet»; el însă zicea: «Sibbolet», că nu putea zice altfel. Atunci ei îl luau și-l junghiau acolo la vadul Iordanului.” Citeste mai departe »

Repere pentru o fenomenologie a misterului

1-Radu-Cernatescu-SupraCoperta-22novEsoterismul a stîrnit nedumeriri, a suscitat adeziuni grăbite și gratuite din partea celor ce visau la descifrarea tainelor lumii, dar a generat și adversități neîntemeiate din partea celor care nu puteau ieși din cadrul unui raționalism reductiv, închis în propriile limite. Dacă raționalismul îi neagă fundamentul, alte forțe îi amenință temelia, funcția și chiar existența. “Represiunea atacă esoterismul direct, denigrarea dintr-o parte, denaturarea din spate. Represiunea vine mai ales de la autorități; denigrarea, de la indivizi sau popor; denaturarea, de la intelectuali”, scrie Pierre Riffard, universitarul a cărui teză de doctorat, L’idee de l’esoterisme, a fost refuzată de șapte profesori, pentru ca în cele din urmă Jean Deprun să asume conducerea tezei, altfel bine primită de sorbonarzi. Și acestea în Franța, la Paris, orașul  în care din 1965 exista o catedră universitară intitulată “Istoria curentelor esoterice și mistice în Europa  modernă și contemporană”. În acest context este de amintit că Rene Descartes nu se sfia să afirme că: “Numai cînd văd cuvîntul Arcanum într-o propoziție, încep să am o proastă opinie”. Dar astfel de afirmații nu au golit niciodată universul de rețelele sale simbolice. Esoterologii nu au afirmat vreodată că ar exista un esoterism “în sine”, un esoterism universal, ci au vorbit doar de o formă de gîndire, așa cum există o formă de gîndire filosofică, o formă de gîndire teologică sau o formă de gîndire științifică. Forma de gîndire esoterică funcționează pe polisemie, pe pluralitatea nivelelor de realitate și favorizează o hermeneutică în sensul descifrării neîncetate a lucrurilor și a raporturilor dintre ele. Denigrarea la care a fost și este supus esoterismul își are nesecata sursă în anatemnizarea a tot ceea ce scapă înțelegerii comune. Themistius aprecia că “Aristotel a acoperit cu obscuritate și a învăluit în tenebre înțelepciunea, fruct al geniului său și al minții sale, nevoind să-i priveze pe cei buni și nici să o arunce la răscruci”. Despre misterul ascuns în lucruri și despre conceptualizarea sa este recenta carte semnată de Radu Cernătescu, Arcanosophia. Repere pentru o fenomenologie a misterului, Iași, Editura Junimea, 2017, 530 p.

Termenul de esoterism circulă sub mai multe accepțiuni, cea mai răspîndită fiind cea de cunoaștere a ceva ascuns, ocult, secret, înțeles a cărui origine se află într-un răspuns dat de Aristotel elevului său, Alexandru cel Mare, care îi reproșa că a publicat lecțiile predate în particular; prin ce mă voi deosebi acum eu de ceilalți de vreme ce ai publicat cărțile? Răspunsul filosofului a fost: “Cărțile acroatice de care te plîngi că au fost publicate și de aceea nu mai sînt niște taine ascunse, să știi că le-am publicat și nu le-am publicat, fiindcă ele sînt inteligibile numai pentru aceia care m-au ascultat”. Antoine Faivre, unul dintre recunoscuții esoterologi contemporani vede în esoterism o construcție/o formă de gîndire identificabilă prin prezența a patru elemente constitutive fundamentale și a două elemente secundare: corespondențele, natura vie, imaginația creatoare și medierea, experiența transmutației, practica concordanței și transmiterea. Citeste mai departe »

Pagina 1 din 25123456789...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.