Pentru a răspunde întrebării dacă există o lume profană, Franck Zimmer pornește de la etimologia cuvintelor lume (mundus, ornament, lume, pur) și profan (profanus, pro-înaintea, fanum, loc consacrat).

Senzația celui care privește portalul central al catedralei din Chartres este că se află în fața unei succesiuni de porți; aceasta este imaginea pe care o creează stîlpii și bolțile arcuite. Despre poarta care separă profanul de sacru, despre poarta de unde începe aventura candidatului la inițiere este cartea lui Franck Zimmer, Les Portes du Temple. De l’ignorance à la Connaissance, Paris, Maison de Vie Editeur, Collection „Les Symboles Maçonniques”, 2019, 124 p. Despre Franck Zimmer editorul nu spune decît că este la prima carte, rod al experienței și cercetărilor asupra simbolurilor templului. Să-l urmăm în călătoria sa. Pentru a răspunde întrebării dacă există o lume profană, Franck Zimmer pornește de la etimologia cuvintelor lume (mundus, ornament, lume, pur) și profan (profanus, pro-înaintea, fanum, loc consacrat). În consecință, lui Franck Zimmer formularea lumea profană i se pare expresie a unei orbiri a spiritului, pentru că pretutindeni unde este viață este mister, și misterul este prin esență sacru: „Natura nu este un spațiu sacru, un adevărat templu sub cerul liber? Lumea naturală nu este profană, este vie și se creează în

fiecare clipă. Este deci sacră.” Și atunci unde și ce este profanul? Unde construiește omul templul? Lumea profană ține de domeniul existenței, trecerea de la profan la templu se face mai întîi prin depășirea unor obstacole, prin trecerea unor probe. Obstacolele nu pot altera dorința inițiatică și îl aduc pe postulant în fața porții pămîntului, acolo unde începe ritualul de inițiere. Grotele, cavernele sînt universuri minerale, sînt locuri folosite de cei din vechime nu numai ca refugii, ci și ca locuri de inițiere, de învățătură. În masonerie, cabinetul de reflecție întruchipează proba pămîntului, simbolizează locul originar; întreg simbolismul cabinetului de reflecție îl îndeamnă pe candidat la vigilență și perseverență. Ritualul continuă cu proba aerului, însoțită în lojă de un zgomot nefiresc față de liniștea începutului ritualului, este tumultul pasiunilor care tulbură armonia templului. Franck Zimmer insistă pe actul ritual al…

Triumful morții, fără a fi o apologie a morții, este un roman în care D’Annunzio adună semne ale vanității tuturor actelor terestre, sedimente ale morții, începe cu scena unei sinucideri și se încheie tot cu o sinucidere, a eroului, Giorgio, și a iubitei sale, Ippolita.

Gabriele D’Annunzio (12 martie 1863, Pescara – 1 martie 1938, Gardone Riviera), prinț de Montenevoso, poet, romancier, dramaturg, jurnalist italian, erou al Primului Război Mondial, simbol al mișcării literare și artistice decadentiste. Biografii scriitorului italian remarcă trei perioade care i-au marcat formarea intelectuală și artistică: perioada romană (1881-1891), perioada napolitană (1891-1893) și perioada florentină (1894-1904). Au fost anii în care lucra ca ziarist, își scria poemele și romanele, frecventa cercuri artistice și mondene, era „însetat de mii de dorințe care de care mai ciudate și veșnic în căutare de noi neliniști”, după propria mărturisire. A urmat un deceniu parizian, D’Annunzio alegînd capitala Franței din cauza unor dificultăți financiare pe care le avea în Italia: „Muncesc în mijlocul unor neplăceri infinite, așteptînd să se termine acest an nefast care pentru mine a fost într-adevăr bisect”, îi scria lui Emilio Treves. La Paris, D’Annunzio se bucura de faimă, cărțile sale se reeditau, iar faima îi era sporită de tumultul vieții mondene, „fiind omul cel mai căutat al sezonului, atît în saloanele aristocratice cît și în cele burgheze, artistice sau literare”, după cum

scrie Piero Chiara, autorul cărții Viața lui Gabriele D’Annunzio. Frecventa cercuri în care se întîlnea cu Sarah Bernhardt, contesa Anne de Noailles, Robert de Montesquiou, Maurice de Rothschild, Ida Rubinstein, Claude Debussy, Paul Valery, dar Parisul a fost pentru d’Annunzio nu numai locul unde a început să scrie poemul dramatic Martiriul Sfîntului Sebastian, ci și un bun prilej pentru sporirea „seraiului dannunzian”.    La începutul Primului Război Mondial D’Annunzio a militat pentru intrarea Italiei în război, revenind în țară „ca poet-profet al patriei”, în vara lui 1915 înrolîndu-se în armata italiană, participînd la misiuni militare navale și aeriene, dintre care cea mai cunoscută este survolarea Vienei, fapte pentru care primește medalia de aur pentru vitejie. Soarta orașului Fiume, nerevendicat de Italia, „i-a apărut ca o flacără a războiului, rămasă prin miracol aprinsă în cenușa încă fumegîndă a Europei eliberată de…

Cartea Etruscii, de Lucy Shipley, scrisă într-o manieră mai puțin obișnuită, este o incursiune alertă în cultura materială, în spiritualitatea etruscilor, oferă o lectură agreabilă și este o invitație la a ridica vălul uitării care părea că s-a așternut iremediabil peste o lume misterioasă, de cele mai multe ori neînțeleasă și pe nedrept privită cu superficialitate.

Etruscii continuă să fie cufundați în mister, despre civilizația etruscă păstrîndu-se puține mărturii, cele mai multe ajungînd prin mijlocirea grecilor și romanilor. Se știe ca limba etruscă este dificil de înțeles, ceea ce face dificilă traducerea inscripțiilor etrusce în limbile moderne. În privința religiei, istoricii sînt unanimi în a-i considera pe etrusci poporul cel mai religios al lumii antice, fiind adepții politeismului. În plan cultural, etruscii secolelor al VIII-VI-lea î.C. au jucat un rol considerabil în avîntul cultural al Italiei, fiind mijlocitorii culturali între greci și romani. Anticii erau convinși că etruscii fuseseră adevărații educatori ai lumii italice, deși civilizația etruscă nu a acoperit geografic o zonă întinsă, ea fiind răspîndită cu precădere în Etruria, și fiind o civilizație urbană alcătuită din cetăți între care nu a existat o unificare economică sau politică durabilă. Istoricul Titus Livius considera că pîna la Imperiul Roman nu a existat altă putere decît cea a etruscilor. Secolul al VI-lea î.C. este considerat punctul de apogeu al puterii și civilizației etrusce. Etruscii aveau să înceapă sistematizarea  viitorului oraș Roma, unii istorici susținînd că numele orașului este de origine etruscă. Mai interesează astăzi pe

cineva istoria unui popor dispărut demult și care a lăsat puține urme, pe altcineva decît un număr restrîns de istorici și arheologi? O recentă apariție editorială încearcă să ne convingă că lumea etruscă mai are ce să ne spună: Lucy Shipley, Etruscii, traducere din limba engleză de Daniela-Rodica Fudulu, București, Editura Herald, colecția „Cultură & Civilizație”, 2019, 264 p. Lucy Shipley este doctor în arheologie etruscă, membru al echipei Andante’s Archeology, agenție de turism ce oferă tururi specializate în situri arheologice. Modalitățile de apropiere de civilizația etruscă ale lui Lucy Shipley sînt mai puțin obișnuite, dar pline de atractivitate, oferind informații, prezentînd lucrurile cu o plăcută simplitate. „De ce sînt imporatnți etruscii?” Și în răspuns ne îndeamnă să privim Sarcofagul Soților, o sculptură fascinantă, „reprezentarea unui bărbat și a unei femei, surprinși…

Anton Adămuț, după o scurtă privire asupra parabolei fiului risipitor, se oprește asupra a ceea ce pare un loc comun: Amicus Plato sed magis amica veritas, citată, rostită, invocată, dar greu, dacă nu imposibil, de atribuit, ceea ce face dintr-un loc comun, locus comuni, un locis obscuri.

Se vorbește deseori despre genuri literare, dar a vorbi despre genuri filosofice sau despre statutul generic al unei scrieri filosofice poate părea cel puțin surprinzător. Cu toate acestea, nimic nu împiedică astăzi reflecția asupra genurilor filosofice, deși mari istorici ai filosofiei, cum erau Martial Gueroult scriind despre Descartes sau Victor Goldschmidt despre Platon, își întemeiau abordarea structurală a operei fără a ține seamă de aspectul literar; Victor Goldschmidt recunoștea în dialoguri o filosofie expusă într-o anume dinamică, admitea că dialogurile erau construite ca drame literare, dar avertiza că elementul dramatic al dialogurilor nu trebuie să precumpănească asupra elementului doctrinar, filosofic. Genul este o formă de organizare codificată care propune constrîngeri ale expunerii unei doctrine, este mai puțin un principiu de punere în formă a enunțurilor, cît un mod de instituire a expresiei filosofice. Multe din genuri își găsesc originea în forme de interlocuțiune practicate în școli care aveau ritualuri și reguli de învățare, un rol important avînd mijloacele mnemotehnice arhaice moștenite de la novicii școlii pitagoreice. Genul joacă rolul unei semnături pentru o filosofie care trebuie să-și ocupe locul în sînul instituțiilor, al comunității;

filosofia trebuie să impună legitimitatea discursului său la concurență cu alte tipuri de expresie care pretind de asemenea că se constituie ca un garant și un model al cuvîntului. Emergența abundentă de forme în filosofia antică arată pînă în ce punct condițiile culturale în sînul cărora se dezvoltă instituțiile cuvîntului filosofic sînt determinante. Grecii s-au inspirat din marea tradiție mitică și poetică, cuvîntul filosofic afirmîndu-se într-un context al unui registru teoretic orientat către rostirea adevărului. Începuturile filosofiei grecești au stat sub semnul unei forme de rostire a înțelepciunii care a tins către concentrarea adevărului uneori într-un nod aforistic, iar un astfel de nod poate fi „Amicus Plato sed magis amica veritas”, a cărui paternitate este în continuare prilej de ipoteze, ceea ce a stîrnit interesul filosofului Anton Adămuț care a configurat destinul disputei Aristotel-Platon pe tema…

Arthur Edward Waite nu și-a propus să realizeze o sinteză teoretică a alchimiei văzută ca operă spirituală, ci doar să înfățișeze cititorului fișe biografice, a căror lungime tipografică nu este nicicum proporțională cu opera celor prezentați.

Știință misterioasă, alchimia a atras de-a lungul vremii oameni venind din orizonturi diferite ale cunoașterii, ale poziționării sociale, ale confesiunii religioase, toți atrași de curiozitățile unei arte care continua să atragă dincolo de eșecurile și dezamăgirile celor care vedeau în alchimie un pur exercițiu de transformare a metalelor, neîntrezărind că adevărata alchimie căuta să descopere starea superioară a lucrurilor umane. Biblioteca alchimică este alcătuită din zeci de mii de volume scrise de mii de autori și este extrem de diversă mai cu seamă datorită terminologiei care a variat de la o epocă la alta, de la un autor la altul; un subiect controversat încă este aria geografică în care s-a născut alchimia: să fi fost Babilonul, sau Egiptul, de ce nu Grecia? Alchimia a evoluat odată cu arta prelucrării metalelor, cu experiențele chimice, cu noile abordări culturale; în același timp, în fața asaltului exercitat de profani, alchimiștii au ales un limbaj încifrat care a ascuns adevăratul înțeles de ochii neinițiaților. Despre alchimie s-a scris mult, și cu temei, cu măsură, cu stăpînire a temelor, operei și termenilor, dar și cu diletantism în dorința de a

atrage un public dispus să accepte elucubrații, deloc interesat să treacă dincolo de suprafața lucrurilor. S-au scris istorii, s-au redactat dicționare, s-au realizat antologii de texte alchimice. Amintesc doar cîteva: Dom Antoine-Joseph Pernéty, Dictionnaire mytho-hermétique; Françoise Bonardel, Philosopher par le Feu. Anthologie des textes alchimiques; Christian Montésinos, Dictionnaire raisonné de l’alchimie et des alchimistes; Marcelin Berthelot, Collection des anciens alchimistes grecs; Eugène Canseliet, L’Alchimie expliquée sur ses textes classiques; Walter Scott, Hermetica. În România nu au existat preocupări în domeniul alchimiei, motiv pentru care atunci cînd chingile ideologice au cedat, editurile nu au avut un program coerent de traduceri, cele mai multe alegînd varianta facilă a traducerii unor titluri nesemnificative cultural, dar atrăgătoare pentru neinstruiți. Singura editură din România care a asumat un program editorial autentic în domeniul traducerilor textelor alchimice majore este Herald, care…

O carte despre corp așa cum l-a văzut, așa cum l-a simtit autoarea, o carte despre care spune că a crescut asemenea unui arbore din care a avut grijă să taie unele ramuri tocmai pentru a-l face să rodească. Totdeauna simbolismul s-a bazat pe raportul de analogie și corespondență între elementul subtil și imaginea grafică.

Dat constitutiv și evident al existenței umane, corpul nu a fost subiect de meditație pentru filosofi în aceeași măsură în care au fost sufletul și pasiunile sale. De aceea de multe ori corpul a fost tratat ca un corp/cușcă (Platon), un corp/mașină (La Mettrie), un corp/materie (Descartes); în ultima vreme corpul a devenit un obiect al științelor omului și societății, privirea deplasîndu-se de la obiectivitatea corpului biologic la subiectivitatea corpului erotic, de la esențialismul ontologic la evoluția culturală și socială a tehnicilor corpului. Fiecare dintre noi se naște, trăiește, moare, se înscrie în lume și este recunoscut de celălalt în și prin corpul său; el este vectorul dorințelor noastre și al bucuriilor noastre, a tot ce determină să ne înscriem în lume într-o manieră particulară și unică. Una dintre problemele majore în fața cărora se află filosofii care se preocupă de corp este statutul său extrem de ambiguu care nu poate fi redus nici la un simplu lucru, nici la cel al unei conștiințe gînditoare; i s-a consacrat un adevărat cult, dar în același timp este „sclavul” idealurilor noastre de frumusețe; în fond, corpul nu

pare acceptabil și demn de interes decît dacă devine un „obiect de stăpînit”. Dincolo de diverse limitări impuse de percepția contemporană asupra corpului, el are un loc și un rol central cînd reflectăm la specificitatea condiției umane, la fragilitatea noastră, la limitele noastre, la bolile noastre. În secolul trecut fenomenologia a operat o adevărată revoluție privitoare la reflecția asupra corpului, iar aceasta a generat un interes crescînd pentru studierea corpului, în discuție intervenind filosofi, sociologi, antropologi, psihanaliști, medici, biologi, teologi, esoteriști. Dintre abordările esoterice, una dintre cele mai notabile încercări de a surprinde microcosmosul uman îi aparține scriitoarei Annick de Souzenelle: Simbolismul corpului uman, traducere din limba franceză de Margareta Gyurcsik, București, Editura Herald, ediția a II-a cu o postfață a autoarei la ediția românească, colecția „Arhetip”, 2019, 440 p. Enigmaticul text Tabula Smaragdina ,…

Scris după o perioadă „naturalistă” și înaintea celei de căutări spirituale și speculații simbolice, romanul A rebours/În răspăr al lui Joris-Karl Huysmans este considerat capodopera scriitorului francez.

Deschidea din cînd în cînd cartea lui Baudelaire, trasă într-un singur exemplar, era convins că Baudelaire era singurul scriitor care explorase, care pătrunsese în subteranele sufletului, era cel care „a coborît pînă în adîncul inepuizabilei mine, a pătruns în galerii abandonate sau necunoscute, a ajuns la acele domenii ale sufletului în care se ramifică vegetațiile monstruoase ale gîndirii”. Pentru Baudelaire, moartea era geniu inspirator, era indisociabilă de viață; noaptea îi inspira „vise funebre”, toamna și iarna, crepusculul și noaptea din Florile răului erau imagini analoge morții. Dorința de a muri era asociată cu peisajul hibernal sau nocturn, dominat cînd de soarele înghețat, cînd de luna sterilă, de o strălucire metalică. Sufletul poetului admirat de des Esseintes este captiv limitelor spațiului și timpului, devine deșert interior invadat de umbre și moarte. Unul dintre poemele admirate de des Eissantes este Moartea amanților: Vom avea divanuri molcom parfumate,Și profunde paturi largi ca un mormîntIar pe etajere vor fi flori ciudatePentru noi crescute sub un cer mai sfînt.Inimile noastre, facle minunate,Pîn-la fund vor arde cu suprem avîntȘi-n oglinda minții noastre-ngemănateFocul pîn-la capăt va trăi resfrînt.Într-o sfîntă seară roză și albastrăVom schimba un fulger din iubirea

noastră,Încărcat de-adio, ca un lung suspin;Și pe urmă-un Înger, crainic de departe, Va aprinde iarăși, vesel si senin, Ștersele resfrîngeri, flăcările moarte. În poemul lui Baudelaire „voluptatea se despoaie de seducția carnală și se aureolează puțin cîte puțin de lumina spirituală”, scrie Marc Eigeldinger; Iubirea este transfigurată de moarte în așa fel încît focurile sale devin reciproce fără nici o sfîrșeală și produc o aceeași lumină, care simbolizează posedarea unității. Moartea nu înseamnă pentru amanți ruptura, ci unirea totală și renașterea spirituală. Iubiții ajung în moarte să sublimeze pasiunea, să o resusciteze într-o claritate inalterabilă. „Și cu cît des Esseintes îl citea și îl recitea pe Baudelaire, cu atît mai mult recunoștea acestui scriitor un farmec de nedescris; [...] el reușise să exprime inexprimabilul”, notează Joris-Karl Huysmans. Baudelaire a…

Apărut în 1884, romanul A rebours/În răspăr este unul despre impasul intelectual al lui Jean des Esseintes, despre impasul unei lumi.

François, eroul romanului Supunere, al cunoscutului prozator francez contemporan, Michel Houellebecq, era autorul unei teze de doctorat intitulate Joris-Karl Huysmans, sau ieșirea din tunel și mărturisește că „de-a lungul întregii mele tinereți mohorîte, Huysmans mi-a fost tovarăș, prieten fidel”, adăugînd că numai literatura „poate să dea acea senzație de contact cu un alt spirit omenesc, în totalitatea lui, cu slăbiciunile și înălțimile, cu limitările, micimea, ideile fixe și credințele sale; cu tot ce îl mișcă, îl interesează, îl ațîță sau îi repugnă. [...] Una peste alta, viața mea continua, prin previzibila ei monotonie și platitudine, să semene cu cea a lui Huysmans de acum mai bine de un veac și jumătate” Dar cine era modelui lui François, eroul lui Michel Houellebecq? Joris-Karl Huysmans (5 februarie 1848-12 mai 1907) era fiul unui miniaturist olandez și al unei profesoare cu înclinații artistice. Prenumele primite de Huysmans la naștere au fost Charles Marie Georges, schimbate mai tîrziu în unele cu sonorități olandeze. După studii la Liceul Saint-Louis din Paris, Joris-Karl Huysmans se angajează, în 1867, funcționar de rangul al 6-lea la

Ministerul de Interne și Culte, unde va rămîne pînă la pensionare, în1898. Debutează ca scriitor, în 1874, cu volumul Le Drageoir aux épices, o culegere de poeme în proză, o scriere plăcută, savuroasă, atent ornată literar, spuneau contemporanii. Dar era epoca naturalismului și tînărul Huysmans s-a integrat cu fervoare grupului care l-a primit cu entuziasm. Îi apar și primele scrieri integrate noului curent, Marthe, histoire d’une fille, 1876, care descrie viața unei prostituate sau Les Soeur Vatard, 1879, care descrie viața într-un atelier de broșat cărți. Începe să frecventeze cercuri literare, este invitat la seratele de la Medan, organizate de Emile Zola, îi cunoaște pe Gustave Flaubert, pe frații Edmont și Jules de Goncourt, pe Guy de Maupassant. Este unul din autorii, alături de Emile Zola, Guy de Maupassant, Henry Céard, Léon Hennique și Paul Alexis, volumului Les Soirées de Médan, apărut…

Despre moarte au scris filosofii, teologii, poeții, ea inspiră deopotrivă teamă, oroare, angoasă, ea este non-existență, neantul absolut, ceva de negîndit, abolirea existenței și a ființei individuale, marea tăcere, căci așa cum spunea Pascal „Cum nu stiu de unde vin, nu știu încotro mă îndrept.

Într-o postare anterioară, Despre numere, am schițat un scurt portret al lui Julien Behaeghel și am amintit cîteva dintre cărțile sale. Ultima sa carte, Vaincre la mort ou la spirale de vie (Maison de Vie Editeur, Collection „La Franc-Maconnerie initiatique”, 2011, 154 p.), apărută prin grija soției, Monique Behaeghel, poate fi considerată „testamentul filosofic” al autorului. Despre moarte au scris filosofii, teologii, poeții, ea inspiră deopotrivă teamă, oroare, angoasă, ea este non-existență, neantul absolut, ceva de negîndit, abolirea existenței și a ființei individuale, marea tăcere, căci așa cum spunea Pascal „Cum nu stiu de unde vin, nu știu încotro mă îndrept. Știu numai că ieșind din această lume, cad pentru totdeauna în neant, sau în mîinile lui Dumnezeu”. În primele rînduri ale cărții sale, Julien Behaeghel ne previne că nu vom citi o carte despre viața fizică sau despre moarte, ci una despre viața spirituală, despre moartea inițiatică, despre eterna reîntoarcere, amintind spusele lui alchimistului Gerhard Dorn pentru care moartea era începutul vieții eterne. După decenii în care a studiat simbolul și gîndirea simbolică, acum cînd subiectul este umanitatea și divinitatea, mortalitatea și

nemurirea, gîndul scriitorului belgian merge în adîncimea textelor religioase și în straturile prime ale mitologiei. Cum să scrii despre moarte și lumea de dincolo fără a-i invoca pe Iștar, Osiris, Orfeu, Persefona, Isus? În esoterismul vechiului Egipt, moartea era un element al ordinii lumii, divinitățile nu erau supuse morții și cunoșteau o regenerare permanentă: „Faraon, tu nu ai plecat mort, tu ai plecat viu”, scrie în deschiderea Textelor piramidelor, punînd astfel în lumină victoria asupra morții, atotputernicia vieții, călătoria către viață în eternitate. Faraonul scapă timpului ucigător, căci este un spirit luminos, nesupus trecerii timpului. Osiris este activitatea vitală universală, iar prin uciderea sa de fratele său, Seth, și înviere el simbolizează drama existenței umane și triumful asupra morții, despre mitul său Mircea Eliade afirmînd că este „o îndrăzneață valorizare a morții, asumată de acum înainte ca…

Pentru Georges Lanoë-Villène, curcubeul, cu cele șapte culori ale sale, este simbolul cel mai important în lumea culorilor, amintit în Facerea, în texte hinduse, de Apollonius din Tyana, în mitologiile greacă și scandinavă, în iconografia medievală.

Despre viața lui Georges Lanoë-Villène (1863-1949) nu se cunosc prea multe aspecte, afară de faptul că ar fi fost peisagist; se știe cu certitudine că a fost autorul mai multor cărți, dintre care amintim: Histoire de l’école française de paysage depuis Chintreuil jusqu’à 1900; Principes généraux de la symbolique des religions; Le roman celtique; Symbolique de la fleur de lys des armoires; Le Livre des symboles: Dictionnaire de symbolique et de mythologie. Se știe că opera vieții lui a fost Livre des symboles, întreruptă în 1937, cînd apăruse al VI-lea volum. Este vorba despre un dicționar, una dintre temele principale fiind simbolica culorilor, văzută prin prisma diverselor tradiții culturale, a mitologiilor. În timp cele șase volume au devenit tot mai greu de găsit; de aici a izvorît inițiativa editurii pariziene Maison de Vie de a aduna într-un singur volum tot ceea ce privea studiul culorilor, oferind astfel cititorilor interesați o lucrare de referință: Dictionnaire de la symbolique des couleurs. Toate dicționarele generale despre simboluri au articole pentru fiecare dintre culorile de bază cu semnificațiile lor în funcție de tradițiile culturale. În celebrul

Dicționar de simboluri (Jean Chevalier și Alain Gheerbrant) se arată că simbolismul culorilor este universal, dar interpretările pot varia. Pentru Georges Lanoë-Villène, curcubeul, cu cele șapte culori ale sale, este simbolul cel mai important în lumea culorilor, amintit în Facerea, în texte hinduse, de Apollonius din Tyana, în mitologiile greacă și scandinavă, în iconografia medievală. Articolul despre curcubeu este un exemplu edificator pentru încercarea autorului de a surprinde bogăția de semnificații a termenului cunoscut în toate ariile geografice și în toate spațiile culturale. Situat la una dintre extremitățile gamei de culori, albul este aproape pretutindeni emblemă a purității, pudorii, castității, dreptății, onestității, adevărului, sincerității, a bunătății divine. Dincolo de semnificațiile generale ale albului, sînt urmărite cîteva aspecte specifice: animalele cu penajul, blana sau părul albe erau atribute ale zeităților; vechile scrieri istorice dau seamă despre ritualuri de luptă…