Primul și Ultimul, Aparentul și Ascunsul

ibn-arabi-cartea-intelepciunii-no-border

Ibn Arabi (1165-1240) este un celebru filosof, mistic si esoterist, născut la Murcia, în Andaluzia, provenind dintr-o ilustră familie arabă, originară din Yemen. A studiat la Sevilla disciplinele clasice ale islamului, a continuat studiile în diferite centre iberice și din Maghreb. În anul 1201 a parăsit definitiv Peninsula Iberică alegînd alte teritorii unde spera ca esoterismul său să nu stîrnească atîta neîncredere cum o făcuse în orașele prin care trecuse pînă atunci. A călătorit succesiv prin Egipt, Siria, Irak, Anatolia, pentru ca în 1225 să se instaleze definitiv în Damasc, unde va muri în anul 1240. Tatăl său a fost militar de carieră, în serviciul califului Yusuf, și a insuflat fiului său cîte ceva din ceea ce definește cariera militară; la un moment dat, tînărul Ibn Arabi a avut o viziune pregnantă în care îi apărea Isus, primul său maestru, după cum repeta cu insistență, iar aceasta l-a determinat să renunțe la o posibilă carieră militară. Treptat s-a retras din tumultul vieții optînd pentru asceză și rugăciune. „Viziunea de la Cordoba”, în cursul căreia a întîlnit profeți care i-au arătat că este chemat să exercite o magistratură spirituală mahomedană, i-a dezvăluit nebănuite, neștiute chemări mistice excepționale. A învățat de la maeștri sufi andaluzi pe care i-a întîlnit, oameni de condiție socială modestă, foarte săraci, practicarea virtuții, umilința, în sensul nobil al termenului, abnegația, simplicitatea, iar toate acestea îi confereau lui Ibn Arabi statutul de „teodidact”. Ibn Arabi a învățat mult de la acești maeștri modești social, dar pioși și austeri mistici care i-au insuflat dorința de a duce mai departe doctrina mistică monistă care a integrat numeroase elemente gnostice, totul închegîndu-se într-unul dintre elementele fundamentale ale sufismului tîrziu. Omagiul său către maeștri este exprimat în Ruh al-quds și al-Drrat al-fâkhira. Ibn Arabi a scris numeroase lucrări, unele rămase încă în manuscris, al căror studiu și comentariu dau elan școlii teosofice. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sînt al-Futuhât al-Makkiya și Fusus al-hikam. Aceasta din urmă cunoaște de cîtva timp ediția a doua a versiunii în limba română: Cartea înțelepciunii, cuvînt înainte de Teodoru Ghiondea, traducere din limba arabă și note de Titus Burckhardt, traducere din limba franceză de Ilie Iliescu, București, Editura Herald, Colecția „Înțelepciunea inimii”, 2017, 272 p.

Doctrina lui Ibn Arabi, deopotrivă religioasă, filosofică și mistică, este dificil de definit într-o manieră precisă.  Ea se întemeiază pe o teorie a Logosului sau Cuvîntului care este Realitatea supremă, deopotrivă Dumnezeu și Univers, căci Universul își are obîrșia în Dumnezeu, așa cum particularul se trage din universal. În această ipoteză nu există decît o singură existență, iar monismul existențial (wahdat al-wujud) promovat de Ibn Arabi va fi adoptat de o mare parte a sufiților. Doctrina religioasă a lui Ibn Arabi este cea a superiorității islamului, religie universală, o manifestare a Logosului, principiu cosmic etern prin mijlocirea căruia omul devine Omul perfect: „Astfel că omul este trecător și, în același timp, etern, ființă creată veșnic și nemuritoare, Verb discriminativ [prin cunoașrerea distinctivă] și unitiv [prin esența sa divină]. Prin existența lui, lumea a fost împlinită. El este pentru lume ceea ce este montura pentru inel: montura poartă sigiliul pe care regele îl aplică pe sipetele comorii sale; de aceea omul (universal) este numit reprezentantul lui Dumnezeu, a cărui creație o apără, așa cum sînt apărate comorile prin sigiliu”. În opera lui Ibn Arab gîndirea metafizică, experiența mistică și expresia poetică sînt inseparabile. Din imensa sa operă se degajă o teosofie, în care se întîlnesc teosofia „orientală” a lui Sohrawardî, teologia sunnită a Kalamului, speculația shî’ită imâmită, filosofiile elenistice, într-o împletire care formează un curent original și ireductibil la una din componente. În redactarea scrierilor sale, Ibn Arabi a avut un stil particular, el revenea deseori asupra scrierilor din tinerețe, introducînd în text note și referințe la lucrări posterioare primei redactări, făcînd de multe ori imposibilă determinarea cu certitudine a ordinii cronologice a redactării lor. Citeste mai departe »

Noica și comoara manuscriselor eminesciene

Valentin Cosereanu - Jurnal cu Noica

De la mijlocul anilor ’70 ai veacului trecut, Constantin Noica a pledat pentru facsimilarea „Caietelor lui Eminescu”, în condițiile în care manuscrisele poetului, păstrate la Biblioteca Academiei, erau accesibile numai cercetătorilor operei sale. În conferințe la „Casa Pogor”, în vizitele la Ipotești, în volumul Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românești, apărut în 1975, la Editura Eminescu, Constantin Noica insista asupra necesității facsimilarii caietelor, care în întregul lor dau „o imagine a pietății față de cultură pe care nu știu cîte alte națiuni o pot produce. Totul interesează pe Eminescu: nu doar creația literară, ci și literaturile lumii; filosofia, ca și astronomia, matematicile, fizica și chimia; istoria, ca și economia; limbile clasice și cele moderne, cuvîntul străin și cuvîntul românesc.(…) Există, într-adevăr, în mijlocul nostru o comoară de care abia ne atingem, de teamă să n-o prăpădim: sînt cele 44 de caiete ale lui Eminescu.” Pentru Constantin Noica, manuscrisele lui Eminescu sînt comparabile cu caietele lui Leonardo da Vinci și cu cele ale lui Paul Valery, acestea din urmă editate la mai bine de zece ani de la moartea scriitorului, în 29 de volume, fiecare avînd mai mult de 900 de pagini. În ianuarie 1902, T. Maiorescu dona Academiei Române „manuscripte” ale lui Eminescu, încercări, fragmente, variante de poezii, cu gîndul că ele vor „servi celor ce se vor ocupa în viitor de cercetări mai amănunțite asupra vieții și activității marelui nostru poet.” Începînd din toamna anului 1984, Constantin Noica vizitează în mai multe rînduri casa memorială de la Ipotești, pledînd totdeauna cu aceeași convingere pentru copierea manuscriselor eminesciene, în care filosoful vedea chipul universalității în adînc, deschiderea si pietatea față de tot, față de întreg. Martor al vizitelor filosofului la Ipotești a fost Valentin Coșereanu, la acea vreme tînăr muzeograf în casa memorială Mihai Eminescu. A consemnat discuțiile cu Noica, vizitele acestuia la Botoșani, încercările de a convinge autoritățile vremii despre importanța facsimilării manuscriselor; consemnările nu au fost făcute cu intenția de a fi publicate; acum cînd manuscrisele au fost facsimilate, a decis să publice jurnalul care conturează strădaniile filosofului, din păcate împlinite doar în parte în timpul vieții. De curînd au apărut notațiile lui Valentin Coșereanu: Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu, Iași, Editura Junimea, colecția „Eminesciana”, 2018, 196 p.

Pe 2 octombrie 1984, Constantin Noica, însoțit de doi prieteni, vizitează casa memorială, transcrie în cartea de onoare un fragment din manuscrisul 2268, Despre „Arhei”, pentru ca seară să țină o conferință despre manuscrisele eminesciene, conferință pe marginea căreia Valentin Coșereanu face cîteva observații: „Din întîmplare m-am nimerit chiar lîngă el. Din unghiul acela nu mai părea adus de spate, l-am văzut drept ca bradul. Vorbind, căpătase verticalitate. Și nu una oarecare, ci una olimpiană. N-a obosit nicicum auditoriul. Totul a curs într-o argumentație firească. Rezumînd, ideea a fost următoarea: opera tipărită este una, iar manuscrisele sînt alta. Pe oglinda fiecărei pagini poți vedea un laborator în lucru. Ce muncă asiduă! Cît dor de a afla la un om care știa atîtea!” Citeste mai departe »

Simbolismul spadei

thomas-grison-le-symbolisme-de-l-epee

În limba franceză substantivul épée înseamnă deopotrivă sabie și spadă. În limba română cele două substantive, sabie și spadă, au înțelesuri ușor diferite. Conform Dicționarului explicativ al limbii române, sabia este o „armă tăioasă formată dintr-o lamă lungă de oțel ascuțită în vîrf și pe una din laturi și fixată într-un mîner”, spada fiind o „armă formată dintr-o lamă dreaptă cu două tăișuri, din gardă și mîner, cu care se poate tăia și împunge”. Evident, pe cîmpurile de luptă, de la primele lupte pînă la apariția armelor de foc, oștenii nu se cufundau în dispute lingvistice, ci erau mai preocupați să-și salveze viețile luîndu-le pe-ale celorlalți. Celebrul Dicționar de simboluri, al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, are articole distincte pentru sabie și spadă. Sabia este o armă de decizie, „un instrument al adevărului în acțiune”, instrument în care Paul Diel vedea „simbolul forței lucide a Spiritului, care cutează să tranșeze punctul important al problemei: orbirea orgolioasă și falsele sale valorizări contradictorii și ambivalente.” Spada „este în primul rînd simbolul stării militare și a virtuții sale principale, vitejia, precum și a funcției, a puterii sale”, afirmă autorii Dicționarului, precizînd că puterea are un dublu aspect, distrugător și constructiv; asociată cu balanța evocă dreptatea. Spada se regăsește în mitologii, în tradiții religioase, în alchimie, în toate culturile lumii. Apocalipsa descrie o spadă cu două tăișuri ieșind din gura Verbului.

Rîndurile de mai sus ca și cele care urmează sînt prilejuite de o recentă apariție editorială: Thomas Grison, Le symbolisme de l’épée, Paris, Editions Maison de Vie, coll. „Les Symboles maçonniques”, 2017, 118 p. Cu puțim timp în urmă am prezentat tot aici o altă carte a sa, apărută în aceeași colecție, Tarot et Franc-Maçonnerie; pentru octombrie 2018 anunță o nouă carte despre iconografia Ritului Scoțian Rectificat. Thomas Grison este pasionat de lumea simbolurilor si de iconografia sacră. Thomas Grison urmărește în această nouă carte simbolismul spadei în lumea biblică, în cea medievală, și în tradiția masonică.

Lumea biblică este generoasă în evenimente violente și povestiri războinice, sabia dovedindu-și o redutabilă eficacitate, arta forjării și secretele metalurgiei răspîndindu-se în Orient, pentru că aceea este lumea biblică. De cele mai multe ori sabia este un instrument al distrugerii („Să nu ieșiți la cîmp, nici la drum să nu pleacți, căci sabia dușmanului și groaza sînt pretutindeni”, Ieremia 6, 25). Sabia este prezentă sub dublul său aspect, protector și pedepsitor. Yahve promite poporului evreu să-l ferească de sabie, dar cu sabia va lovi cînd poporul lui Israel de va închina altor zei („Domnul va judeca cu foc și cu sabie pe tot omul si mulți vor fi cei care vor cădea de bătaia Domnului”, Isaia 66, 16˝). În Evanghelii se subliniază caracterul derizoriu al violenței umane în fața dispozițiilor divine („Atunci Isus i-a zis: Întoarce sabia ta de la locul ei, că toți cei care scot sabia, de sabie vor pieri”. Matei 26, 52); în aceeași Evanghelie a lui Matei este arhicunoscuta „amenințare”: „Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pămînt; n-am venit să aduc pace, ci sabie”, dai aici sensul este unul pur spiritual. În acest context spiritual trebuie înțeleasă sabia din Apocalipsa lui Ioan: „În mîna lui cea dreaptă avea șapte stele; și din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, iar fața Lui era ca soarele, cînd strălucește în puterea lui.” Simbol al Cuvîntului, „această sabie are puterea de a pătrunde și de a străpunge orice lucru: ea scrutează și sondează toate inimile, încît pentru ea nimic nu mai poate avea secret. Ca în sursele veterotestamentare ea protejează accesul la locul sfînt, trasînd o linie de demarcație între sacru și profan.” Albrecht Durer într-una din gravurile inspirate de Apocalipsa lui Ioan l-a înfățișat pe Isus avînd într-o mînă șapte stele, cele șapte biserici, o carte deschisa, din gură ieșind o sabie cu care va învinge tenebrele ignoranței pentru a impune domnia Luminii. Citeste mai departe »

Istoria francmasoneriei

istoria-francmasoneriei-no-border

Istoria francmasoneriei este un subiect în măsură să stîrnească patimi, controverse, dispute. De multă vreme se confruntă două tabere: cea care susține coborîrea în timp pînă la strămoși, pe de o parte, și cea care susține că nimic nu îndreptățește să mergem mai departe de sfîrșitul secolului al XVII-lea, adică cîteva decenii înainte de constituirea masoneriei, iunie 1717. Sînt mulți susținători și de o parte, și de cealaltă, fiecare cu mai mult sau mai puține argumente. E adevărat că miturile, legendele, coborîrea în timp, referințele la cavalerii templieri, la zidarii medievali, totul într-o confuzie istorică și logică, vor aduce totdeauna mai mulți susținători și cititori, mai puțin preocupați de a separa adevarul de fals, mitul de istorie, certitudinile de supoziții. Cînd scriu aceste rînduri gîndesc la eminentul istoric al francmasoneriei, universitarul francez Roger Dachez, care la capătul a 20 de ani de cercetări a publicat, în urmă cu zece ani, cartea L’invention de la franc-maconnerie. Des operatifs aux speculatifs. Nu știu cum va fi fost primită de publicul larg, dar tuturor aș vrea să le transmit concluzia cărții: dacă francmasoneria nu ar fi existat, ar fi trebuit…inventată!

Născut la Charleston, în 1807, Albert G. Mackey, membru al lojii „Saint Andrew”, a fost unul dintre cei mai cunoscuți masoni americani ai secolului al XIX-lea; a fost ofițer în corpurile rituale ale vremii, a deținut gradul 33 al Ritului Scoțian Antic și Acceptat, al cărui secretar general i-a fost în ultimii 20 de ani ai vieții, pînă în 1881. A abandonat medicina, s-a consacrat masoneriei, a studiat și a publicat mult, fiind considerat „cel mai bine informat mason din America”. Dintre lucrările sale cele mai cunoscute sînt: Encyclopedia of Freemasonry și History of Freemasonry; aceasta din urmă a fost proiectată în 7 volume, din care a dus la bun sfîrșit doar 5, munca sa fiind încheiată de confrații Singleton și Hughan. De curînd, această din urmă carte a lui Mackey cunoaște și o versiune în limba română: Istoria francmasoneriei, București, Editura Herald, colecția „Ara regală”, cuvînt înainte și note de Vasile Zecheru, traducere din limba engleză de Monica Medeleanu, 2017, 352 p.

Albert G. Mackey a fost un om instruit, a purtat o amplă corespondență cu masoni din lumea întreagă, atît cît era răspîndit Ordinul la acea vreme, a studiat mult și are meritul de a sublinia de la prima pagină că vechimea instituției a dus inevitabil la amestecarea faptelor reale cu simple tradiții, de aceea precizează că va împarți studiile istorice în două categorii, în una se va regăsi istoria legendară a francmasoneriei, în cealaltă – documentele ei autentice; în prima va relata evoluția „instituției” de la patriarhii antediluvieni pînă la prințul Edwin și adunarea de la York, în vreme ce a doua va fi consacrată istoriei autentice. Ce trasează o posibilă frontieră? „În primul rînd, trebuie să existe un element operativ. Francmasoneria poate fi urmărită numai pînă la o asociație de constructori sau de arhitecți. Fiecare ceremonie din ritual și fiecare simbol din doctrina francmasoneriei speculative indică – ba chiar demonstrează categoric – că aceasta decurge din și este strîns legată de arta de a construi. (…) A încerca să atribuim originea francmasoneriei unui alt lucru decît unei asociații de constructori este ca și cînd am căuta locul de naștere al vulturului în oul ciorii”, scrie plastic Albert G. Mackey. El acreditează o mai veche idee, nu fără succes, aceea ca în colegii, ghilde, bresle, treptat numărul membrilor neprofeșioniști a „schimbat complet caracterul organizațiilor masonice cunoscute în perioada aceea sub numele de Loji. Elementul operativ a fost eliminat complet, iar Lojile au încetat să fie companii de constructori, devenind fraternități de filosofi speculativi.” Citeste mai departe »

Tabloul lojii

jacques-fontaine-tableu-de-loge

De mai bine de două decenii Jacques Fontaine este un nume binecunoscut printre cititorii interesați de literatura masonică; a publicat la edituri cunoscute, precum Detrad aVs, Dervy, L’Harmattan, Grancher, La Hutte, PG de Roux, 20 de cărți dintre care amintim: L’Eveil – De l’initiation au Maître, L’Essor – Du Maître secret au Grand élu de la voute sacrée, L’Essence – Au coeur du rite maconnique, Herge chez les inities, Les 9 poisons de la pensée maçonnique,  Analyse strategique de la franc-maçonnerie, Hiram et Freud – Un essai de psychanalyse appliquée à la franc-maconnerie, Precis de spiritualité maçonnique. Cu puțin timp în urmă, lui Jacques Fontaine i-a apărut o nouă carte: Méditations autour du tableau de loge, Editions de la Hutte, 2017, 224 p.

Despre masonerie se scrie mult, cu mai mult sau mai puțin temei, or gîndul lui Jacques Fontaine este că ordinului masonic îi este suficientă evidențierea gnozei singulare. Iar pentru aceasta sînt necesare cîteva cercetări în care să fie evidențiate influențele care se împletesc armonios în ritualurile masonice. De fapt aici se despart drumurile, semidocții, de care masoneria nu duce lipsă, ba chiar abundă…ca orice societate elitistă!, se mărginesc la lecturi puține și total neconcludente; acolo vor afla că masoneria a apărut odată cu lumea, iar ritualurile sînt o creație ex nihilo…Cei care cu cartea în mînă vor încerca pe un ton liniștit să-i convigă că în ritualuri sînt numeroase și bine alese influențe biblice, mitologice, etnologice, alchimice vor fi copleșiți de vocile țipătoare ale celorlalți. Jacques Fontaine este adeptul unei linii de mijloc care să recunoască influențele și împletirea lor, dar și elementele sui generis, cele dau, aduc contribuția lor la frumosul edificiu al ritualurilor masonice.

Pentru a ilustra învățătura gradului de ucenic, Jacques Fontaine se inspiră din tabloul lojii ucenicilor realizat de Vuillaume la anul 1830, invitîndu-și cititorii să-l urmeze către înălțimile metafizice ale francmasoneriei de stil francez. În desenul lui Vuillaume vede căutarea tatonantă și echilibrată, rezultat și punct de plecare, pentru că rezumă întreaga metafizică masonică. Jacques Fontaine identifică un sistem individual, cel al înțelepciunii, al introspecției, un sistem al lojii, model al societății umane, al treilea sistem fiind hieroglifa universului, a naturii. „Cele trei sisteme se îmbină în chip fericit. Mai întîi francmasonul este microcosmosul societății, și aceasta al universului. Francmasonul ideal este un Maestru al Luminii care a parcurs toate întrebările existențiale. Loja este exemplară prin egregorul perfect al fraternității. Cît despre Natură, dintr-o dată, ea este desăvîrșită”, afirmă Jacques Fontaine care vede în tabloul lojii ucenicilor o hieroglifă a universului, o mandală a inteligenței, o diagramă a omului. Citeste mai departe »

Alchimie, simbolism, plenitudine

marie-louise-von-franz---alchimie_c1

În celebra sa lucrare Psihologie și alchimie, C.G. Jung deschide noi cîmpuri de cercetare apropiind alchimia de psihologie, fără a vedea în aceasta o deschidere teoretică, ci o paralelă remarcabilă între materialul pe care lucra, psihicul, și  materia alchimică. După anul 1930 alchimia a devenit o preocupare constantă a ilustrului psihiatru elvețian, colaboratori ai săi oferindu-și sprijinul pentru traducerea unor texte din greacă și latină. Unul dintre acești colaboratori, devenit el însuși nume remarcabil în teoria psihologică și practica psihiatrică, este Marie-Louise von Franz. Necunoscută pînă acum cîțiva ani în România, decît unui restrîns grup de specialiști și cunoscători, Marie-Louise este prezentă tot mai des prin traducerile cărților sale, misiune pe care au asumat-o Editurile Herald și Nemira. Dimensiuni arhetipale ale psihicului, o carte despre analiză, despre omul modern și aventura vieții care poate fi găsită numai pe tărîmul interior al inconștientului; Psihic și materie, unde în douăsprezece capitole discută despre timp, sincronicitate, ideea alchimică a macrocosmosului și microcosmosului; Psihoterapie. Experiența unui practician jungian, adună prelegeri care explorează aspecte ale psihoterapiei jungiene; Visele și moartea. Ce ne spun visele muribunzilor, unde explorează universul oniric al omului și legăturile visului cu lumile vizibile și invizibile; Problema Puer Aeternus este o carte despre bărbatul identificat cu arheripul puer aeternus, cel ancorat în psihologia adolescentină, copilul etern fiind una dintre cele mai grave dificultăți ale psihicului contemporan; Pisica. O poveste despre răscumpărarea femininului pornește de la un basm românesc, Pisica, despre o prințesă care se transformă în pisică, trup în care va rămîne pînă cînd un fiu de împarat îi va tăia capul; o poveste despre răscumpărarea femininului, de ce pisica? C.G. Jung i-a prețuit Mariei-Louise von Franz dăruirea pentru terapie, dar și pentru alchimie, suprema dovadă de încredere fiind includerea în volumul al XIV/3, din Opere complete, a traducerii și comentariilor asistentei sale la Aurora consurgens, un tratat alchimic atribuit lui Toma de Aquino. De curînd a apărut traducerea unei noi cărți de Marie-Louise von Franz: Alchimia. Introducere în simbolism și psihologie, București, Editura Nemira, traducere din limba engleză de Anca Bodogae, colecția „Philemon”, coordonator Lavinia Bârlogeanu, 2017, 300 p.

De la primele fraze ale cărții, Marie-Louise von Franz este tranșantă știind că alchimia nu a atras niciodată un public numeros din cauza dificultăților acestei discipline: „alchimia în sine este extrem de tenebroasă și complexă, iar textele sînt foarte dificile, astfel că e necesară o bază largă de cunoștințe speciale, pentru a pătrunde în acest domeniu.” În cartea sa, constituită din nouă prelegeri, Marie-Louise von Franz a ales nu un text, ci mai multe texte, alocînd cîte trei prelegeri alchimiei din vechea Grecie, din lumea arabă, din lumea europeană modernă, fiecare prelegere fiind urmată de întrebări, observații și răspunsuri. Probabil una din temele cel mai greu de acceptat de moderni și contemporani provine din „abordarea” tendențioasă și unilaterală a alchimiștilor, „șarlatani” care pretindeau că transmută, popular preschimbă, plumbul în aur. De aceea referința constantă a alchimiștilor la materie, primamateria, trebuie dusă mai departe decît sensul primar, lipsit de spiritualitate. Redînd și interpretînd ample pasaje din Olimpiodor sau Zosimos, nume ilustre ale alchimiei grecești, Marie- Louise von Franz vorbește despre plumb, despre piatra aurie, despre modelare, cu trimiteri la psihologie și îndemnul ca omul să se întoarcă la ființa originară din el, aici fiind o trimitere la mitul lui Adam și la căderea sa care trebuie urmată de revenirea la ceea ce a fost înainte de izgonirea în lume, la „recrearea lui Adam în tărîmul celest, a acelui Adam căzut, care trăiește ca o scînteie de lumină în fiecare ființă umană.” Citeste mai departe »

Proust și prinții români

humanitas-mihai-dim-sturza-aristrocrati-romani-in-lumea-lui-proust

Viața lui Marcel Proust, susțin istoricii literari, se aseamănă în mică măsură cu cea a naratorului celebrului roman În căutarea timpului pierdut. Este cunoscut faptul că marele burghez parizian rareori a părăsit malul drept al Senei, și atunci doar pentru cîteva pelerinaje culturale și cîteva veri pe coasta normandă, deși a fost fascinat toată viața de lumea mondenă. A fost crescut cu tandrețe, cu iubire, poate uneori exagerate, dar explicabile pentru că la nouă ani o criză de astm îi putea fi fatală. Mama și bunica s-au îngrijit să-i facă din copilărie și adolescență un lung șir de delicii, care însemnau vacanțe la Chartres, Illiers sau Cabourg, dar și studii nu tocmai pe placul părinților despre Schopenhauer, Schelling, sau schimbarea ritmului vieții, noaptea devenindu-i zi, sau mai tîrziu sustragerea oricărui angajament profesional. Este încîntat de prima carte importantă a lui Bergson, Données immediates de la conscience, apoi de Matière et memoire, de tema burgsoniană a „duratei” căreia îi opune „timpul”, iar la 21 de ani optează să devină scriitor. Prima sa culegere de texte, Les Plaisirs et les jours, reflecta toate curentele și modele vremii. Începe sa frecventeze cu asiduitate saloanele, ceea ce îi va aduce relații strălucitoare, dar îi va șubrezi reputația de intelectual serios. Un timp scrie eseuri de critică de artă și traduce din esteticianul englez Ruskin. După moartea ambilor părinți, Marcel Proust devine tot mai retras, sfîrșind cu viața socială după ce aproape că se izolează în camera sa tapetată cu plută. Acolo va începe odiseea scrierii uneia dintre cărțile care va inaugura linia marilor romane ale secolului al XX-lea: În căutarea timpului pierdut, a cărui ambiție a fost căutarea sensului vieții la nivel metafizic. Mult timp interpretată ca istorie autentică, materia romanului lui Proust este astăzi recunoscută ca o autobiografie fictivă, cu o savantă arhitectură, care folosește reconstituirea poetică a frumoșilor ani ai celei de a III-a Republici.

Aminteam mai sus de atracția lui Marcel Proust față de saloanele la modă ale vremii. În acele saloane, scriitorul francez avea să-i întîlnească pe unii descendenți ai domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu. Despre aceste întîlniri scrie Mihai Dim. Sturdza în cartea Aristocrați români în lumea lui Proust. Anton Bibescu, Martha Bibescu, Anna de Noailles, Elena Bibescu, București, Editura Humanitas, colecția „Istoria”, 2016, 194 p. Despre Anton Bibescu se știa că era un om de o inteligență sclipitoare și de o întinsă cultură, remarcabil în peisajul pariazian din anii premergători Primului Război Mondial. Mihai Dim. Sturdza afirmă că pînă la eseul cercetătorului ieșean Florin Faifer puține și dispersate erau informațiile despre Anton Bibescu. Educat în Franța, cu studii în litere și drept, Anton Bibescu ducea o dublă existență de diplomat și seducător. Cum l-a cunoscut pe Proust, pe care avea să-l ducă la cursurile lui Henri Bergson? „Mama mea, pasionată de muzică, dovedind ea însăși mare virtuozitate, foarte ospitalieră, se înconjura de ființe de o mare valoare, muzicieni, artiști, scriitori. (…) Era normal ca un om ca Marcel Proust, interesat de fenomenul social, să fi dorit să vadă cum arată salonul mamei mele. La una dintre seratele ei, eram foarte tînăr, am văzut sosind, ușor aplecat, un ins foarte brunet, cu plete, foarte palid, cu ochii negri precum tușul japonez”, scria Anton Bibescu despre prima întîlnire cu Marcel Proust. Citeste mai departe »

Pașii ucenicului

mdv-editeur-pascal-dumesnil-le-guide-maconnique-de-l-apprenti

În tăcerea lor, decorînd propria coloană, ucenicii degajă o expresie care este deopotrivă una a concentrării, a preocupării, a întrebărilor fără răspuns, a neînțelegerii. Secund Supraveghetor din trecut, Pascal Dumesnil propune un ghid care nu are ca scop să-l înlocuiască pe Secundul Supraveghetor, care pentru ucenic rămîne singurul transmițător al cunoașterii masonice, ci să amintească învățătura completă care trebuie să însoțească pașii ucenicului. Este ceea ce și-a propus Pascal Dumesnil în recenta sa carte Le guide maçonnique de l’apprenti. Guide pratique et manuel d’instruction, Editions Maison de Vie, Paris, 2017, 224 p.

Nu de puține ori, înaintea ultimului vot, profanul este adus în lojă sub bandou și pus să răspundă unor întrebări, unele privind mobilul care l-a condus la poarta templului. Nu toți profanii vin către masonerie din aceleași motive; unii vin pentru a lărgi cercul cunoscuților, alții pentru a compensa o lipsă, un eșec sau pur și simplu pentru o schimbare în viața socială, or pentru asta sînt cluburi și asociații. Masoneria trebuie să trezească interesul pentru cercetare, pentru avansarea pe calea construcției personale. Metoda nu este simplă, ea este o succesiune de rupturi, de certitudini care devin îndoieli, care generează noi certitudini. Proiectul masonic este unul al ameliorării umanității prin ameliorarea sinelui, metoda fiind cea a urmării căii ritualurilor și simbolurilor, calea inițiatică fiind una a căutarii sensului, care-și găsește împlinirea în dorința de a progresa și de a înțelege. „Inițierea nu este o cale pentru a obține mîntuirea sufletului, ca în religii, nici o cale de reflecție filosofică. Inițierea masonică nu are vocația de a ne face să scăpăm de angoasa morții, ci de a trăi viața înainte de a muri. Aceasta nu este o asigurare nici asupra vieții, nici asupra morții. Inițierea masonică urmărește redeșteptarea masonului pentru ca el să devină el însuși și să acționeze pentru a găsi ceea ce caută cu adevărat, în respectul jurămintelor prestate”, afirmă Pascal Dumesnil. Citeste mai departe »

Studii despre Jung

toni-wolff---studii-despre-psihologia-lui-cg-jung---c1

După cîteva decenii în care opera lui C.G. Jung a fost cunoscută în România doar în cercuri restrînse, limitate la specialiști sau pasionați de psihanaliză, în ultimii ani, datorită preocupării constante a două edituri bucureștene, Nemira și Trei, a fost editată aproape în întregime opera psihiatrului elvețian, inclusiv de acum celebra Carte Roșie, dar în același timp au apărut nemeroase studii despre opera lui C.G. Jung și cărți aparținînd școlii jungiene avînd ca autori discipoli sau colaboratori ai săi, ca și autori care se revendică din moștenirea jungiană. C.G. Jung și-a rînduit publicarea operei psihanalitice, optînd pentru publicarea separată a Cărții Roșii și a volumului Analiza viselor. Cartea Roșie a apărut mult timp după moartea autorului, și probabil este printre singurele cărți editate în condiții identice în toate limbile în care în care a fost tradusă, reproducînd textul tradus și varianta scrisă de C.G. Jung. Au apărut cărți scrise de Etienne Perrot, Marie-Louise von Franz, Edward Edinger, Lavinia Bârlogeanu,  Robert Moss. Autorii amintiți ilustrează, unii cu două sau trei titluri traduse în limba română, colectia „Philemon”, coordonată de Lavinia Bârlogeanu, care apare la Editura Nemira. Una dintre recentele apariții poartă semnătura lui Toni (Antonia Anna) Wolff: Studii despre psihologia lui C.G. Jung, traducere din limba germană de Liliana Dumitriu, supervizare si revizuire traducere de Anca Bodogae, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, București, Editura Nemira, 2017, 360 p.

Toni Wolff, la început pacientă, a devenit repede cea mai apropiată colaboratoare și confidentă a lui Jung; să amintim că în anii cînd psihiatrul elvețian lucra la Cartea Roșie, Toni Wolff era singura persoană care cunoștea frămîntările lui Jung și care citea textul scris de acesta. L-a impresionat pe Jung prin sensibilitatea și profunzimea ei intelectuală, psihiatrul lăsîndu-se inspirat de cea numită „misterioasa călugăriță”, ea fiind cea care l-a ajutat pe Jung să-și redobîndească echilibrul și sănătatea într-o perioadă în care lumea sa interioară era profund tulburată. Toni Wolff l-a însoțit în cea mai importantă perioadă a vieții lui, dedicată „imaginilor interioare”, despre care Jung spunea: „Întreaga mea viață a constat din reevaluarea a ceea ce se eliberase din inconștient atunci și care mă inundase precum un pîrîu misterios, amenințînd să mă distrugă.” Deși membrii familiei lui Jung ajunseseră aproape să o urască pe Toni pentru timpul pe care îl petrecea cu Jung și pentru apropierea de acesta, au recunoscut totuși rolul său binefăcător în viața și opera lui Jung. Emma Jung, soția psihiatrului, o disprețuia pe Toni nu pentru relația sexuală a acesteia cu Jung, ci pentru asemănarea minții lor! Deși lipsa de aderență a lui Toni Wolff la alchimie a lăsat loc unei noi colaboratoare, Marie-Louise von Franz, „Toni și-a păstrat locul ei spiritual nealterat în viața și în opera lui Jung, iar al doilea turn de la Bollingen, care o reprezintă pe ea, stă mărturie în piatră a acestei realități”, scrie Lavinia Bârlogeanu în studiul introductiv. Poate dintr-o „datorie” față de familie, Sonu Shamdasani, editorul Cărții Roșii, nu a amintit nimic despre prezența lui Toni în cartea lui Jung, deși fără ea tot materialul brut l-ar fi înghițit pe Jung, pentru că împreună au sondat inconștientul și au dat contur procesului vizionar al autorului. De altfel, în prefața scrisă în 1958 la cartea lui Toni Wolff, C.G. Jung avea să afirme fără echivoc: „autoarea acestor studii a fost alături de mine și de munca mea timp de patruzeci de ani, ca prietenă și colaboratoare…A participat la toate fazele de dezvoltare a psihologiei analitice și îi revine meritul de a fi introdus termenul de «Psihologie Complexă»…Datorită unei excepționale inteligențe naturale, însoțite de o sensibilitate psihologică într-adevăr genială, autoarea a recunoscut deja de timpuriu vastitatea ieșită din comun a problemei psihoterapeutice și i s-a dedicat cu o deosebită sîrguință”. Citeste mai departe »

Despre erezii

respingerea_tuturor_ereziilor_persp-no-border

Cele mai multe dicționare definesc erezia ca fiind o doctrină sau o credință religioasă care ia naștere în sînul unei religii dogmatice, opunîndu-se tradiției, și care este condamnată de religia respectivă. Mai totdeauna termenul haeresis este folosit în legătură cu creștinismul, deși termenul este anterior creștinismului; după unele surse el ar data din secolul al III-lea î. C. și s-ar referi la atitudini față de cetate, monarh, zei. Cu toate acestea este consacrat cu precădere în lumea religioasă, în lumea creștină a primelor veacuri, o lume preocupată de unitate, erezia avînd o conotație peiorativă. În Întîa epistolă către corinteni,  apostolul Pavel spune: „…fiindcă voi vă adunați nu numai spre mai bine, ci spre mai rău. Căci mai întîi aud că atunci cînd vă adunați în biserică, între voi sînt dezbinări, și în parte cred. Căci între voi trebuie să fie și eresuri, ca să se învedereze între voi cei încercați.” Epistola către galateni a apostolului Pavel aduce o lungă listă de fapte contrare Legii: adulter, desfrînare, destrăbălare, închinare la idoli,, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mînii, gîlcevi, dezbinări, eresuri, chefuri. Evident termenul de erezie s-a impus cu preponderență în lumea religioasă, în lumea creștină ereziile fiind concepții particulare despre Sfînta Treime, despre îndumnezeirea lui Isus, despre firea Sa omenească; o mare varietate aparține ereziilor hristologice, negarea firii umane autentice în persoana lui Isus. Dintre cele mai cunoscute erezii dicționarele amintesc arianismul (învățătura susținută de Arie, care separă firea Tatălui de cea a Fiului, o tentativă de introducere a elenismului în teologie), nestorianismul ( susținuta de patriarhul Nestorie, care atribuie lui Isus două persoane, una divină și una umană), monofizismul (erezie susținută de Eutihie, învățînd că Isus nu are decît o singură fire), apolinarismul ( susținută de Apolinarie, care afirma că Isus este radical deosebit de noi), marcionismul ( Marcion, susținea existența a doi dumnezei, unul al Vechiului Testament, celălalt al Noului Testament), maniheismul (un sistem gnostic dual, binele și răul, propagat de filosoful persan Manes-Mani). Unul dintre primii autori care au combătut ereziile a fost Hipolit din Roma în cartea Respingerea tuturor ereziilor, recent apărută în limba română (București, Editura Herald, traducere din limba engleză de Octavian Cocoș, colecția „Manuscris”, 2017, 400 p.).

Manuscrisul cărții lui Hipolit din Roma a fost descoperit în 1842, de Minoides Mynas, într-o mănăstire de pe Muntele Athos; a fost editată la Clarendon Press în 1851, sub îngrijirea editorului Emmanuel Miller, care a atribuit lucrarea lui pseudo-Origen. De altfel, în Encyclopedie Philosophique Universelle. Les Oeuvres philosophiques, Presses Universitaires de France, 1992, cartea Refutation de toutes les heresies (Refutatio omnium haeresium) apare în dreptul lui pseudo-Origen, cu precizarea că în general scrierea este atribuită lui Hipolit, deși și această ipoteză a întîlnit obiecții. Stilul cărții nu este al lui Origen, care nu a fost nici episcop, nici nu a locuit la Roma timp îndelungat. Sigur se poate specula asupra locului în care a fost descoperit manuscrisul, dar autorul a fost prezent la Roma timp de două decenii. Cartea lui Hipolit nu este despre ereziile amintite, decît în mică măsură, excepție făcînd gnosticismul, el fiind într-o acerbă dispută cu doctrinele filosofilor lumii antice, cu practica misterelor și cu „rătăcirile” astrologilor. Termenul de erezie căpătase o conotație peiorativă fiind vorba de mobiluri religioase contrare unității și majorității, de adeziune la un grup de persoane avînd un program, altul decît cel al „convingerii doctrinale” și al „școlii de gîndire”, persoane amatoare de inutile dispute, dornice să se îndepărteze de adevărata credință. Citeste mai departe »

Pagina 2 din 28123456789...20...Ultima »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.