Astronomie, cultură, religie

cumont-astrologie-si-religie-la-greci-si-romani-no-border

Franz-Valéry-Marie Cumont (1868-1947) a fost un arheolog, istoric, epigrafist și filolog belgian; a studiat la Universitatea din Gand, apoi la Berlin, Viena și Paris. A coordonat expediții arheologice în Turcia și Siria, a studiat religiile antice, în special cultul lui Mithra. Un timp a fost profesor la Universitatea din Gand, a contribuit la înființarea Academia Belgica din Roma. Pentru studiile și cercetările sale a primit premiul Francqui, în 1936. A fost membru al Academiei Române. Dintre cărțile lui Franz Cumont, amintim: Les Mystères de Mithra; Les Religions orientales dans le paganisme romain, ambele traduse în limba română la Editura Herald; L’Egypte des Astrologues; Deux Autels de Phénicie. Recent a apărut o nouă carte al lui Franz Cumont, în versiune românească: Astrologie și religie la greci si romani, traducere din limba engleză de Walter Fotescu, București, Editura Herald, colecția „Cultură & Civilizație”, 2018, 160 p. Cartea conține șase prelegeri ținute sub auspiciile Comitetului American pentru Prelegeri de Istorie a Religiilor.

Prelegerile lui Franz Cumont reunite în acest volum, susținute acum mai bine de un secol, dădeau măsura noului interes al filologilor pentru texte antice care aduceau o nouă lumină asupra unui domeniu privit cu neîncredere, astrologia.  „Cercetările au stabilit cum, după ce a domnit fără rival în Babilonia, astrologia a dominat viața religioasă din Siria și Egipt, iar în timpul Imperiului – ca să menționăm doar Apusul – a transformat chiar și vechiul păgînism al Greciei și al Romei”, susține istoricul belgian. El pledează pentru cercetarea astrologiei nu doar pentru că este combinată cu teorii științifice, ci pentru ea însăși, pentru a înțelege cum astrologia și cultul oriental al aștrilor au transformat credințele lumii greco-latine. Franz Cumont nu acceptă coborîrea originii astronomiei în vremuri imemoriale, ci consideră ca dată de referință jumătatea secolului al VIII-lea î. C., anul 747, cînd babilonienii au adoptat „era Nabonassar”, cînd au apărut primele tabele cronologice, cînd preoții au stabilit durata perioadei lunare (29 de zile și jumătate). Babilonienii au început să noteze și să studieze aparițiile, evoluțiile și disparițiile fenomenelor cerești (fazele lunii, opoziția si conjuncția planetelor, eclipsele, cometele, meteoriții), așa încît „cînd grecii conduși de Alexandru au cucerit Mesopotamia, aceștia au găsit peste un substrat adînc de mitologie, o teologie savantă, fondată pe observații astronomice îndelungi, care pretindea că dezvăluie natura lumii considerată divină, secretele viitorului și destinul omului.”ci

Respingînd ca nefondate excesele „pan-babiloniștilor” care vedeau în Caldeea „mama întregii înțelepciuni”, Franz Cumont recunoaște ca indiscutabilă influența semitică asupra culturii elene. Grecii au preluat numeroase elemente care țineau de observațiile științifice, cunoștințe de astronomie, de cultul astral, dar au manifestat rezerve față de fatalismul cosmic și divinația astrală. Marea schimbare s-a produs după cuceririle lui Alexandru cel Mare, cînd divinitățile siderale au luat locul cultelor municipale. „Deoarece panteismul stoic reprezenta Rațiunea, care guvernează toate lucrurile, sub forma unui Foc eteric, aștrii în care Focul suprem s-a manifestat cu cea mai mare forță și strălucire vor fi învestiți în mod necesar cu cele mai nobile calități divine”, notează Cumont. În timp între cele două mari culturi, babiloniană și greacă, s-au manifestat benefice influențe reciproce, istoricul belgian insistînd cu temei pe afinitățile dintre stoicism și doctrinele caldeene. Odată cu prăbușirea Sumerului și Akkadului, urmele ideilor religioase caldeene vor trebui căutate în Siria, în Egipt, în Apus. Citeste mai departe »

Sfinții Ioan – inițiere, solstiții, lumină (II)

dubrun-saint-jean-de-la-lumiere-secrete-a-la-lumiere-revelee

Sărbătorile celor doi sfinți Ioan constituie osatura anului; pentru cei din vechime, sărbătoarea era un timp mitic, un timp al ritualului. Cu sărbătorile sfinților Ioan, masoneria a păstrat ceva din antica tradiție care, la fiecare eveniment, făcea să-i corespundă un ritual. La solstițiul de iarnă, soarele are mai puțină strălucire, este cea mai scurtă zi din an, dar începe cursul ascendent al astrului către solstițiul de vară și cea mai lungă zi. Această reînnoire a creației este eterna reîntoarcere despre care vorbea Mircea Eliade. Jean-Patrick Dubrun consideră că la sf. Ioan de iarnă interioritatea primează, că este o sărbătoare mai reținută, mai liniștită, în vreme ce la sf. Ioan de vară este sărbătoarea luminii manifeste, triumfătoare.

Adepții lui Mithra serbau la 25 decembrie sfîrșitul căderii soarelui și renașterea sa; tradiția creștină păstrează ziua de 25 decembrie ca sărbătoare a Crăciunului, nașterea lui Isus. La 27 decembrie lumea apuseană celebrează moartea sf. Ioan Evanghelistul al cărui trup a dispărut la moarte, el continuînd să transmită focul secret cu care se hrănesc inițiații. Sărbătoarea sf. Ioan de iarnă este cea a focului care merge dinspre moarte spre renaștere, consacrînd o schimbare a ciclului care are ca scop plasarea anului nou sub auspicii fericite. „Timpul sărbătorii este un timp paradoxal, un fel de breșă deschisă în continuitatea timpului care manifestă imobilitatea aparentă a astrului solar în momentul solstițiului. Cu acest prilej, trecerea între lumi devine posibilă. Porțile cerului se deschid, revelînd drumul creației și al regenerării Luminii”, afirmă Jean-Patrick Dubrun. Pentru a contura bogatul simbolism al sărbătorii sf. Ioan de iarnă, Jean-Patrick Dubrun face o incursiune în tradiția arderii unui buștean timp de douăsprezece zile, perioadă care merge de la renașterea secretă la renașterea vizibilă; este perioada în care se unește vechiul cu noul. Universul vegetal ocupă un loc important în festivitățile și ritualurile sf. Ioan; preponderente sînt ilexul (arbust care rămîne verde în timpul iernii) și pinul, dintre arbori, vîscul, dintre plante. Aceste trei vegetale simbolizează prezența luminii în sînul tenebrelor; pinul și ilexul sînt arborii nemuririi, renașterii, protecției; vîscul este identificat de J.-G. Frazer cu creanga de aur. Vîscul nu crește direct pe pămînt, ci în ramurile unui stejar, o simbioză între înțelepciune și forță. În Eneida lui Vergiliu, vîscul/creanga de aur era necesar celui care voia să se întoarcă din infern. Universul animal al sf. Ioan de iarnă era restrîns la măgar și la lup. Măgarul în tradiția medievală era considerat un animal frust, încăpățînat, lacom, indisciplinat. Pentru că era simplu și umil, măgarul a fost considerat demn de a avea acces la misterele divine (Cornelius Agrippa) sau că era rezumat al înțelepciunii ascunse (Giordano Bruno). Un alt animal asociat sf. Ioan de iarnă este lupul, avînd și el o imagine negativă care ocultează adevăratul său simbolism. Lupul este simbol al permanenței luminii, în Grecia antică fiind asociat lui Apollo, zeul luminii.

Solstițiul de vară era celebrat în lumea antică, la greci și la romani, celebrarea creștină a nașterii sf. Ioan Botezătorul înlocuind sărbătorile închinate zeilor păgîni. Pe cel mai înalt loc al unei așezări se ridica un rug, aprinderea și arderea lui semnificînd purificarea prin foc și eterna reîntoarcere a luminii. Jean-Patrick Dubrun reia cîteva din ritualurile specifice acestei sărbători a focului, așa cum le descriu J.-G. Frazer și Philippe Walter. În jurul focului participanții își exprimau bucuria și prin dans. „Ritmul traduce esența unei mișcări vitale, și dansul este arta care exprimă cel mai bine dinamica sa. Iată pentru ce el este consubstanțial creației universului”, scrie Jean-Patrick Dubrun. Universul vegetal al sf. Ioan de vară este alcătuit din șapte plante magice, în plină eflorescență specifică verii. Aceste plante sînt: sunătoarea, heliotropul, granatul, salvia, verbina, pelinul, silnicul. Toate aceste plante se culegeau în dimineața zilei de 24 iunie, înainte de răsăritul soarelui, erau purificate prin roua solstițială și înzestrate cu proprietăți miraculoase care amintesc de apele botezului. Citeste mai departe »

Sfinții Ioan – inițiere, solstiții, lumină (I)

dubrun-saint-jean-portes-rituelles-de-l-annee-maconnique

În primele dezvăluiri ale ritualurilor masonice aparținînd lui Samuel Prichard și abatelui Perau, ca și în catehismele masonice vechi, trecute de multe ori sub tăcere, este menționat dialogul dintre Maestrul Venerabil al lojii și fratele dintr-o altă lojă care cere să fie admis la lucrări:

- De unde vii, frate?
- Din loja sf. Ioan.
- Ce se face în loja sf. Ioan?
- Se înalță temple virtuții și se îngroapă în temnițe viciile.
- Ce ne aduci de acolo?
- Salut, prosperitate și bună primire tuturor fraților.
- Ce vrei să faci aici?
- Să-mi înving pasiunile, să-mi supun voința datoriei și să fac noi progrese în
- Ia loc frate, și fii binevenit în acest atelier care primește cu recunoștință
sprijinul luminilor tale.

Masoneria simbolică oferă și alte aluzii la sf. Ioan, la sfinții Ioan, pentru că ritualurile vorbesc despre sf. Ioan Botezătorul, celebrat la 24 iunie, și de sf. Ioan Evanghelistul, celebrat la 27 decembrie. Mulți autori au încercat să răspundă unor întrebări legitime: care este originea istorică a interesului pe care îl arată masoneria celor doi sfinți Ioan? Care este valoarea simbolică a acestui interes? Toate răspunsurile, dincolo de nuanțele particulare, au un punct comun, anume că simbolismul sfinților Ioan este în realitate cel al Cunoașterii. Unul dintre autorii de neocolit de cei preocupați de simbolismul masonic al lojilor sf. Ioan este Paul Naudon, autorul cărții Les loges de Saint Jean et la philosophie ésotérique de la connaissance, Dervy, 1974, cartea cunoscînd mai multe ediții. În urmă cu cîțiva ani, Jean-Patrick Dubrun oferea cititorilor de limbă franceză o nouă traducere, însoțită de un amplu comentariu, a Basmului lui Goethe, pentru care alesese titlul Le Serpent vert. Acum, autorul francez revine cu o carte despre sfinții Ioan: Les fetes initiatiques des deux Saint-Jean -I- Les portes rituelles de l’année maçonnique; -II- De la lumière secrète à la lumière révélée, Paris, Maison de Vie Editeur, collection „Les Symboles Monniques”, 2018, 120 p.+118 p.

Pentru că fiecare lojă este atașată tradiției Luminii și Cuvîntului, inițierea deșteaptă ființa la a trăi natura luminoasă a vieții, creația care se împlinește în interiorul templului fiind indisolubil legată de Lumină și de opera de transmutare anunțată de versetele lui Ioan Evanghelistul: La început era Cuvîntul și Cuvîntul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o. Momentele mișcării de rotație și revoluție ritmează timpul, un timp pe care ritualul îl sacralizează scoțîndu-l din banalitatea cursului liniar. Timpul profan se șterge pentru a lăsa loc timpului sacru a cărui singură măsură este eternitatea: „Cînd succesiunea temporală devine simultaneitate, toate lucrurile rămîn în eternul prezent al creației. Ritualul realizează o adevărată transmutație a timpului și permite intrarea într-o altă dimensiune, un alt spațiu-timp, imuabil, sacru și luminos, condus de mit și de reguli, în care Cuvîntul se lasă văzut și auzit prin simbolurile sale.” Simbol al luminii, al timpului care trece, al reînnoirii, soarele este la solstiții cel mai aproape și cel mai departe de atmosfera terestră. Anul ritual, afirmă Jean-Patrick Dubrun, poate fi văzut ca un spațiu ritual delimitat de doi poli solstițiali, locul unde se realizează procesul de regenerare a luminii: la solstițiul de iarnă, soarele triumfă asupra tenebrelor, astrul urmează o cursă ascendentă care culminează cu solstițiul de vară, momentul în care soarele atinge punctul de maximă strălucire, pentru ca apoi lumina să coboare progresiv pînă la începutul iernii: „La solstițiul de iarnă este sărbătorit Ioan Evanghelistul, Lumina în începutul său, în principiul său; la solstițiul de vară, este rîndul lui Ioan Botezătorul, lumina revelată, sursă a păcii și a armoniei. Evanghelistul revelează Cuvîntul prin scrierile sale, și totuși este sărbătorit în momentul în care lumina este mai puțin vizibilă; Botezătorul îl anunță pe cel care va întrupa Cuvîntul dar care este încă în secret, deși sărbătoarea sa este în momentul culminării luminii solare. Astfel cei doi sfinți Ioan structurează anul masonic și munca în lojă.” Citeste mai departe »

Cunoaștere, revelație, știință

religie-si-stiinta-no-border

Multă vreme indisociabile, știința și filosofia au optat pentru căi divergente la începutul secolului al XVII-lea. Atunci știința s-a lansat în cucerirea naturii pentru a pune stăpînire progresiv pe toate sectoarele realității, privînd puțin filosofia de obiectul său și chiar de legitimitatea sa. A rezultat o îndepărtare crescîndă, oamenii de știință avînd tendința să considere filosofia drept o întreprindere sterilă, în vreme ce filosofii găseau instrumentele stiințifice ca fiind utile, dar nereușind să satisfacă interesele superioare ale rațiunii. În secolul al XIX-lea, Hermann Helmholtz spunea că filosofia hegeliană era absolut golită de sens, ceea ce era revelator pentru prăpastia dintre cele două discipline. Perpetuarea unei asemenea stări nu ar fi benefică nici uneia dintre comunități, dimpotrivă ele se pot întîlni și pot dialoga. Filosofia rămîne un element fundamental și un orizont de netrecut. Apărute în Grecia antică, acum 2500 de ani, au locuit în bună înțelegere în aceeași cetate pînă la revoluția lui Galilei. Filosofia reflectează asupra metodelor și rezultatelor cunoașterii științifice, asupra practicilor omenești, printre acestea numărîndu-se și religia. Chiar ateismul filosofic implică o reflecție asupra religiei, filosofia manifestînd cu religia o profundă afinitate. Distincția între filosofie și religie a fost făcută de Platon, la nivel de metodă, și de Descartes, la nivelul conținuturilor, nu apare așa de clară dacă ne referim la civilizațiile orientale acolo unde filosofia este mai curînd o formă abstractă a religiei. După îndelungi tatonări și delimitări s-au conturat o filosofie religioasă, în care autorii aderă explicit la o confesiune determinată, și filosofia religiei care a evoluat către o hermeneutică spirituală. Rîndurile de mai sus au conturat raporturile între filosofie și știință, între filosofie și religie, termenul median fiind filosofia. Se poate discuta despre raportul între filosofie, religie și știință. Dar putem gîndi și la modul în care un filosof privește raportul între știință și religie, cu alte cuvinte ceea ce ne propune Bertrand Russell: Religie și știință, traducere din limba engleză de Monica Medeleanu, București, Editura Herald, colecția „Mathesis”, ediția a 2-a, 2018, 224 p.

Bertrand Arthur William Russell (1872-1970) a studiat matematica, apoi „științele morale” la Trinity College, Cambridge, într-o atmosferă intelectuală stimulantă, contrastînd cu singurătatea anilor de adolescență; la Cambridge, s-a împrietenit cu G.E. Moore, care l-a convertit la filosofie, și cu N.A. Whitehead. După o perioadă petrecută în diplomație, la Paris, Bertrand Russell își continuă studiile la Berlin, apoi susține la Trinity College o teză de inspirație kantiană despre fundamentele geometriei. A fost profesor la Trinity College, la universități din Chicago, Los Angeles și Philadelphia. Împreună cu N.A. Whitehead a scris Principia Mathematica, una dintre cele mai importante lucrări de logică din toate timpurile. Dintre alte lucrări ale lui Russell, amintim: Philosophical Essays, The Analysis of Mind, Mysticism and Logic, The Conquest of Happiness, The Principles of Mathematics. În anul 1950 a primit Premiul Nobel pentru literatură.

Bertand Russell își începe studiul cu o afirmație fără echivoc: „Între religie si știință a existat un conflict prelungit, în timpul căruia, pînă în ultimii cîțiva ani, știința a ieșit victorioasă de fiecare dată.” Filosoful englez va urmări în cartea sa punctele care au generat conflicte sau continuă să facă aceasta, iar unul dintre conflicte este despre raportarea la adevăr: „Un crez religios diferă de o teorie științifică prin faptul că susține că încorporează un adevăr etern și absolut cert, în timp ce știința este întotdeauna provizorie, așteptînd ca mai devreme sau mai tîrziu să se dovedească necesare modificări în teoriile ei actuale și fiind conștientă că metoda ei este logic incapabilă de a ajunge la o demonstrație completă și finală.” Dar Bertrand Russell nu se limitează la considerații generale, el aduce în discuție cîteva momente în evoluția științei contrapuse cu poziția Bisericii. Una dintre primele dispute s-a purtat pe tărîm astronomic. Nicolaus Copernic a revoluționat lumea afirmînd că Pămîntul se rotește în jurul axei sale și în jurul Soarelui, teorie combătută atît de catolici, cît și de protestanți.  Au urmat alți pași în astronomie pe care i-au făcut Kepler, Galileo Galilei sau Tycho Brahe. Au fost decenii zbuciumate, reprezentanții și aderenții la noile teorii fiind supuși prigoanei, obligați să abjure, teoriile lor fiind interzise a fi predate în universități. Alături de astronomie, epoca modernă a adus noi concepții despre evoluția vieții în univers sau pe Pămînt. Teoria Kant-Laplace care vorbea despre infinitatea universului material, teoria lui Buffon care vorbea despre apariția munților și a altor forme de relief, teoria lui Darwin care susținea evoluția speciilor din lumea animală și vegetală. Oamenii au acceptat inovațiile și progresul cu greutate, după ce mai întîi le-au respins cu vehemență, pentru că totul a venit dintr-o dată, iar surprinderea era prea mare pentru a fi acceptată; filosoful englez consideră că o prezentare graduală a noilor teorii ar fi fost mai lesne acceptată, chiar dacă nu în întregime, și nu de toți membrii unei comunități. Citeste mai departe »

Cartea tibetană a morților – Bardo Thodol

cartea-tibetana-a-mortilor-bardo-thodol-no-border

Dacă esoterismul este conceput ca o doctrină comunicată unui număr restrîns de inițiați sau a cărui înțelegere, prin mijlocirea simbolurilor inteligente, este rezervată unei elite inițiate în arcanele sale, atunci putem admite că practic întreg budismul tibetan este esoteric. Nu sînt concepte, texte sau practici care să nu poată fi interpretate după un sens ascuns sau necesitînd o interpretare particulară pentru a revela elemente „secrete” care nu apar la o primă abordare, susține Jean-Luc Achard. După filosofia budistă, sîntem rezultanta faptelor noastre bune sau rele (karma). Frumusețea noastră fizică, puritatea noastră mentală sau sfințenia sînt produsul unei bune karma, în timp ce nefericirile sînt imputabile unei rele karma. Aceasta se dezvoltă prin iluzie și este consecința unui spirit indisciplinat. Sigur diversele școli și curente ieșite din budism vor accentua laturi diferite ale perfecționării individului prin meditație, exerciții spirituale, experimentări, practici yoga. Dar în afara preocupărilor pline de devoțiune, rituale și yoghine, budismul tantric a generat unul dintre cele mai cunoscute texte religioase tibetane: Bardo Thodol/Cartea tibetană a morților, traducere și studiu introductiv: Horia Al. Căbuți, București, Editura Herald, colecția „Himalaya”, ediția a IV-a, 2018, 272 p.

În introducerea sa la traducere, Horia Al. Căbuți face o utilă incursiune în gîndirea budistă, știindu-se că există încă o ușoară confuzie terminologică, dar și multe goluri în cunoașterea istoriei, a evoluției budismului și a școlilor sale. De aceea, Horia Al. Căbuți recurge la două posibile variante de lectură, una din perspectiva spiritului Vajrayana, iar cealaltă mai apropiată cititorului european. Scrierea Bardo Thodol este atribuită lui Padmasambhava, care a trăit în secolul al VIII-lea. Legenda spune că s-a născut miraculos, nu a avut nici mamă nici tată, el fiind fiul spiritual al lui Amitabhâ, stăpînul Luminii infinite. Datorită asiduității și geniului său, el ajunge la Iluminare, cel mai înalt nivel al descoperirii spirituale, acolo unde nu există obscuritate, ci Lumină și numai Lumină. Padmasambhava a jucat cel mai mare rol în expansiunea budismului în Tibet, a ajutat la construirea primei mănăstiri budiste tibetane, la Sam-ye, loc sacru și unul dintre cele mai importante centre ale budismului tibetan. „Chiar mai mult decît tantrismul indian, budismul tantric tibetan apelează permanent la toată gama de emoții omenești: frica, mînia, groaza etc. Probabil o caracteristică temperamentală a locuitorilor podișului tibetan, ținut suspendat la înălțimi parcă rupte de lume. Dar și o metodă de accelerare a actului inițiatic; intensitatea emoțiilor degajă energii care duc la o unificare a impulsurilor psihice, conștiința depășind astfel dualismul conceptual, permițînd fuziunea cu Absolutul”, scrie Horia Al. Căbuți.

Cuvîntul bardo înseamnă stare intermediară între două momente sau evenimente, acceptarea cea mai răspîndită fiind cea de stare intermediară post mortem. Această definiție este reductivă si nu ține cu adevărat cont de ceea ce  reprezintă în tradiția budistă. Este vorba de patru bardo principali: bardo al nașterii și al existenței; bardo al momentului morții; bardo al realității; bardo al devenirii. Totuși anumite tratate tehnice intră în detalii și mai adaugă alte două stări intermediare formînd astfel un grup de șase: bardo al meditației și bardo al visului. Dar aceste clasificări nu sînt unitare, pot varia de la o școală la alta, dar variațiile țin mai mult de terminologie și mai puțin de sens. Citeste mai departe »

Cartea egipteană a morților

cartea-egipteana-a-mortilor-papirusul-ani-no-border

În biblioteca templului din Edfu, cel mai bine conservat dintre templele egiptene, un basorelief reprezintă două personaje care înalță spre cer o paletă, de o parte și de cealaltă auzul și văzul, Cuvîntul și intuiția. În această reprezentare, cartea este cea glorificată, cartea este purtătoare a sacrului care conține în mod potential toate scrierile. O carte de înțelepciune, adevărată moștenitoare a înțelepților, este asemănătoare unei piramide: construiește un monument în inima celui care percepe mesajul său. Egiptenii, care au avut cărți sacre și cărți secrete, nu au avut preocuparea de a fixa revelațiile într-o carte dogmatică ce ar conține adevăruri absolute și definitive. Cartea este învățătură esoterică, transmitere a unei spiritualități, piatră a unui templu, legătură abstractă cu originile. Unii cercetători duc considerațiile despre esoterism și mai departe susținînd că trebuie să distingem între un esoterism de formă, legat de transmitere și destinatar, și un esoterism ca mod de gîndire. Acesta din urmă implică diverse nivele de înțelegere a unui text, literal, aparent, exoteric, la care se adaugă unul sau mai multe mesaje ascunse, esoterice, comprehensibile numai inițiaților. În Egiptul vechi, problema se pune într-un sens ușor diferit căci conținutul și sensul textelor era diferit în funcție de apartenența destinatarului la sfera privată sau regală. Astfel, Textele piramidelor erau rezervate exclusiv regelui și, uneori, reginei; tot regelui îi erau destinate Cărțile lumii inferioare și Cărțile celeste; în schimb, simplii cetățeni dispuneau de un repertoriu propriu compus în principal din imnuri, texte rituale și Cartea morților, a cărei versiune românească a fost recent reeditată: Cartea egipteană a morților. Papirusul Ani, traducere, cuvînt introductiv, note și indice tematic: Maria Genescu, București, Editura Herald, colecția „Cultură&civilizație”, ediția a IV-a, 2018, 368 p.

În vechiul Egipt, moartea nu era considerată ca un sfîrșit, ci ca o trecere într-un univers diferit de lumea de aici, permițînd defuncților să părăsească domeniul aparențelor și să intre în contact cu zeii, să pătrundă în sfera esenței. Pe plan istoric se constată o evoluție a credințelor funerare în Vechiul Imperiu, în Imperiul mijlociu și în Imperiul nou. În această ultimă perioadă accesul particularilor la Cartea morților era neîngrădit, fiecare individ care avea mijloacele financiare necesare putînd să-și procure un exemplar. Cartea nu era concepută după o schema fixă, motiv pentru care există o mare varietate atît în alegerea formulelor cît și a numărului lor, în timpul celei de-a XXVI-a dinastii structurîndu-se textul într-o formă fixă, reunit în 190 de capitole. Cărțile destinate regelui (Cărțile lumii inferioare, Cărțile celeste, Amduat) închideau totalitatea cunoștințelor privitoare la cele cerești, la suflet, la lumea de dincolo, toate cele necesare bunei exercitări a regalității atît pe pămînt cît și în regatul de dincolo de viață. Spre deosebire de cărțile amintite, Cartea morților codifica datele lumii de dincolo necesare defunctului pentru a evita pericolele și a fi acceptat în panteon. „O caracteristică a acestor texte constă în faptul că ele suscită comentarii dintre cele mai contradictorii. Unii le-au considerat rod al unei alienări la scară națională, alții le-au acordat valențe ale unei metafizici savante; unii le apreciază ca fiind produse ale unor minți primitive, alții sînt fascinați de universul fantastic pe care îl întrezăresc dincolo de aparențele derutante și înșelatoare”, afirmă Maria Genescu.

Cultura egipteană are ca una din amprente pesimismul: dacă omul se lasă condus de înclinațiile sale, își urmează inima, centru al voinței, lumea devine de netrăit, fiecare om vede în celălalt un dușman. Dreapta măsură, ordinea simbolizată de conceptul Maât, nu este inerentă naturii umane. Regele este cel care redă justiția, veghează ca Maât să domnească printre oameni. La fel, cosmosul nu este conceput ca o ordine eternă și definitiv stabilită odată cu creația. În Egipt, creația se numește „prima dată” ceea ce înseamnă că numeroase alte „dăți” trebuie să succeadă. Pentru astrul solar fiecare zi constituie o nouă creație; orice ciclu este amenințat de discontinuitate. În sfera cosmică, șarpele Apophis, simbol al forțelor negative ale haosului, amenință să puna capăt ciclului atacînd zeul solar și întunecîndu-l. În domeniul istoric fiecare întronizare este considerată ca o nouă creație. Sethi I, inovator în multe domenii, a ales ca nume programmatic „Cel care repetă nașterile”. Prima misiune a noului faraon era restabilirea ordinii, Maât, care, în absența suveranului a fost ucisă de injustiție, minciună și haos. Ramses al II-lea se lăuda că a „fondat lumea din nou, ca la creație”. Orice eveniment istoric nefast, moartea regelui, o foamete, o invazie se repercutează în sfera cosmică aceasta fiind amenințața cu disoluția. Regele, în calitatea sa de preot, este cel care garantaeză ordinea. Cărțile despre lumea de dincolo conțin toate cunostințele necesare bunei rînduieli a cosmosului, cunoștințe necesare faronului în existența sa postumă pentru a menține ordinea cosmică. Una din funcțiile acestor cărți ale vieții de dincolo este transmiterea unui tip de cunoaștere eminamente esoterică. Citeste mai departe »

Despre ocultism

istoria-filosofica-si-politica-a-ocultismului-no-border

Doar simpla menționare a cuvîntului ocultism stîrnește reacții diferite, patimi și multă confuzie. Totdeauna a fost așa, dar atitudinea de vehementă împotrivire față de științele oculte s-a intensificat odată cu Iluminismul și noua doctrină a materialismului și raționalismului. În ceea ce privește terminologia, viu subiect de erori și neînțelegeri, situația ocultismului este asemănătoare cu a esoterismului. În cazul esoterismului, adjectivul esoteric a apărut cu foarte multe secole înaintea substantivului esoterism, aici perpetuîndu-se și eroarea de a-i atribui termenul de esoteric lui Aristotel, cînd el a fost creat de Lucian din Samosata. În cazul ocultismului, adjectivul ocult datează din secolul al XII-lea, iar termenul de ocultism a fost creat de Eliphas Levi, la mijlocul secolului al XIX-lea. Eliphas Levi credea că a găsit doctrinele secrete ale evreilor, caldeenilor și egiptenilor, cheia întoarcerii la unitatea științei și a religiei: știința timpurilor noi dincolo de fracturile istorice. Pentru că am amintit cei doi termeni, care pentru unii pot părea similari, să menționăm opinia curentă a specialiștilor că în vreme ce ocultismul este un ansamblu de practici, esoterismul este un ansamblu teoretic susceptibil să facă posibile aceste practici. Acceptat sau blamat, înțeles în dreapta sa măsură sau atribuindu-i-se un înțeles mult prea extins, ocultismul este un fenomen apărut din antichitate și perpetuat în timp. O recentă apariție editorială este tocmai despre formele ocultismului de-a lungul vremii: Felix Fabart, Istoria filosofică și politică a ocultismului. Magie, vrăjitorie, spiritism și alchimie, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, București, Editura Herald, colecția „Quinta essentia”, 2018, 256 p. Într-o istorie a esoterismului și a științelor oculte, Jean-Paul Corsetti scria că „ocultismul a fost cînd în armonie cu însăși cunoașterea filosofică și spirituală a timpului, cînd în opoziție și perceput ca subversiv, ca suma fantezistă și greu de înțeles a unor divagații cu iz de pucioasă, destinate să invoce puterile malefice. În orice caz, el a adoptat moduri de exprimare variabile care trebuie să fie înțelese în funcție de context și intenție.” Felix Fabart își propune să scrie o istorie a lumii „oculte” după următorul plan: ocultismul la evrei, la greci, romani și gali; vrăjitoria în Evul Mediu și alchimia; teurgia în epoca modernă, urmînd etapele specifice magiei: expansiune, decădere, reînnoire.

Pe urmele unor istorici, Felix Fabart afirmă că expresia cea mai elevată a ocultismului se regăsește în învățătura magilor, care s-a răspîndit din Caldeea în ținuturile apropiate, apoi și în cele mai îndepărtate. Istoria ocultismului începe cu Moise, care deși îl condamnă, tocmai prin aceasta arată cît de mult credeau evreii în supranatural, el însuși studiind la școala magilor. Felix Fabart evocă panteonul Greciei antice și atmosfera din Olimp, în multe asemănătoare celei de pe pămînt; cît despre ocultism, acesta s-a transformat într-o parte esențială a ritualului sacru. Oamenii au crezut din totdeauna în capacitățile de clarviziune ale semenilor înzestrați cu un astfel de dar, în puterile sibilelor care auzeau voci interioare și profețeau. Tradiția a păstrat și numele cîtorva profetese celebre: Sambeth, Elissa, Artemis, Sarbis, Casandra, Lampusa, Hierophila, cunoscută ca Sibila din Cumae. Pînă la invazia romană, druizii au fost adevărații maeștri învățători ai Galiei, „iar ocultismul era în mare măsură unul dintre mijloacele de dominație. Druizii erau descendenții direcți ai magilor din vechea Caldee”, susține Felix Fabart. Galii erau bine organizați în familii și clanuri, iar casta sacerdotală își alegea noii membri din rîndul propriilor familii; aceștia erau instruiți douăzeci de ani în colegii inaccesibile celorlalte caste, unde învățau medicina, muzica, legislația, geografia, astronomia, astrologia, simbolismul hieratic, practicile Cabalei. Citeste mai departe »

Despre simbol, Tarot și psihanaliză

george-colleuil---functia-terapeutica-a-simbolurilor_c1

„Îmi place ceea ce este simbolic”, obișnuia să spună Georges Colleuil, pe cînd avea doar zece ani. Cu siguranță nu știa atunci că simbolul este un termen, o imagine familiară în viața de zi cu zi, dar care, după cum spunea C.G. Jung, posedă conotații specifice, care vin în plus față de sensul convențional și evident. Nu știa nici că peste ani avea să scrie despre simboluri, despre funcția lor, despre Tarot, despre psihanaliză. Dar cine este Georges Colleuil? A studiat psihologia, filosofia și științele limbii la Universitatea din Nisa. A predat la Nisa și la Cannes, a înființat Asociația „Hommes de Parole”, este psihoterapeut, autor a mai multor cărți. Una dintre cărțile sale a fost recent tradusă în limba română: Funcția terapeutică a simbolurilor. Referențial, Mitogramă, Onomasofie, Blazoane, Tarot…, traducere din limba franceză de Doru Mareș, studiu introductiv de Lavinia Bârlogeanu, București, Editura Nemira, colecția „Philemon” – coordonator Lavinia Bârlogeanu, 2017, 296 p.

Scriind despre Georges Colleuil, Lavinia Bârlogeanu remarcă afinitatea psihoterapeutului francez pentru C.G. Jung, pasiunea sa pentru simbol și deschiderea față de misterul spiritului, teme predilecte ale psihologului elvețian. Studiile și cercetările lui Georges Colleuil sînt la confluența unor domenii diferite, unele bine conturate și acceptate în toate mediile (psihologie, psiahanaliză, filosofie, lingvistică, științe medicale), altele cu un contur aparent imprecis, respinse de raționaliști (simbologie, heraldică, alchimie, gnosticism, lumea viselor). „Din aceste vaste preocupări, scrie Lavinia Bârlogeanu, rezultă o cunoaștere integrată, coerentă, personalizată și extrem de convingătoare care favorizează pătrunderea pe calea simbolului, pentru a dezactiva marile simptome ce ne amenință parcursul cotidian și pentru a favoriza cunoașterea profundă a cauzelor suferinței, pentru a le destructura și a le depăși, pentru a ne vindeca și pentru a ne realiza ca ființe complete.” Pentru Georges Colleuil, simbolul călăuzește către unitate, remediază, reface unitatea lumilor separate, ne luminează calea: „Simbolul nu înlocuiește entitatea absentă, ci țese o legătură între mine și aceasta, îi poartă amintirea sau, mai degrabă, poartă amintirea timpului în care eu și entitatea absentă eram una!” Un simbol își reconfigurează întreaga dimensiune cînd primește experiența personală a unui subiect, simbolul devenind astfel agent terapeutic, ceea ce-i permite lui Georges Colleuil să vorbească despre funcția terapeutică a simbolului. Pentru el cinci criterii obiective îi sînt utile în definirea simbolului: memoria, sensul și structura, remedierea, evoluția, dublul referent.

Asocierea între simboluri, amintind celebrul poem al lui Baudelaire, Corespunderi („Prin codri de simboluri petrece omu-n viață”), îl conduce pe Georges Colleuil către instrumentele vocației terapeutice, iar unul dintre acestea este Tarotul. Probabil nu puțini vor fi cei care se vor întreba care poate fi legătura între cărți de joc desemnînd arcane și cunoașterea sufletului omenesc, și vor privi cărțile cu Nebunul, Magicianul, Faetonul, Moartea, Diavolul sau Turnul ca pe o frivolitate, iar acceptarea lor ca pe cedarea irațională în față atotbiruitoarei raționalități care sufocă lumea de la Iluminism încoace. Celor stăpîniți de neîncredere, le amintesc că în celebrul Dictionnaire critique de l’ésotérisme, apărut la Presses Universitaires de France, în 1998, articolul despre Tarot este scris de profesorul Antoine Faivre, vreme de două decenii șef al catedrei de Istoria curentelor esoterice în Europa modernă și contemporană la Ecole pratique des hautes études. Pentru Georges Colleuil, „Vechiul Tarot de Marsilia este poate tot ceea ce omul a inventat mai elaborat și mai bine pus la punct ca să transmită știința simbolului și să încerce armonizarea tuturor limbajelor simbolice.(…) Tarotul modelează, conform unei simbolistici foarte elaborate, toate marile etape ale evoluției umane constituind, de asemenea, o grilă de citire a structurii universului.” El recunoaște în Tarot influențe dinspre învățătura filosofică și școli inițiatice, pitagoreice, zoroastriene, gnostice, orfice, astrologice, cabalistice, templiere, toate reunite într-un limbaj simbolic care oferă practicantului posibilitatea de a decoda evenimente din viața sa, de a le descifra sensul, căpătînd astfel învățăminte filosofice sau spirituale. În practica psihoterapeutică Georges Colleuil aduce în prim-plan Referențialul de Naștere, un instrument cu finalitate terapeutică, întrucît permite lucrul cu arhetipurile. Citeste mai departe »

Manuscrisele de la Marea Moartă

manuscrisele-de-la-marea-moarta-no-border

Au trecut șapte decenii de la una din descoperirile arheologice care a stîrnit multă agitație în rîndul cercetătorilor iudaismului și al originilor creștinismului. Povestea este bine știută, în anul 1947, la Qumran, pe malul Mării Moarte, cîțiva păstori descoperă întîmplător o grotă în care erau cîteva vase de lut conținînd manuscrise care au înflăcărat imaginația celor dispuși să rescrie un capitol din istoria religiilor, deși editarea științifică a acelor manuscrise avea să întîrzie mult timp. Specialiștii în istoria religiilor erau interesați de cercetarea paleografică și de contextual istoric care generase aceste manuscrise și rulouri de piele; în 1952 au fost descoperite grotele 3 și 4, ultima fiind pentru experți cea mai însemnată descoperire de la Qumran; era un document cu accente iudeo-creștine. Documentul 4Q a fost transferat la muzeul Rockefeller din Ierusalimul de Est, la acea vreme controlat de Iordania, în vreme ce documentele din grota Q1 erau la Muzeul Israelului, din Ierusalimul de Vest, sub control israelian. După 1967, cînd evreii au ocupat Ierusalimul, editarea  rulourilor a stagnat. De fapt interesul autorităților statale, mai întîi iordaniene, apoi israeliene, nu era grăbirea procesului de editare, ci temporizarea sa. Iordanienii creaseră o echipă internațională care să vizeze procesul de editare; în fapt echipa nu era internațională, nu funcționa ca o echipă, a trenat interminabil munca de editare. De partea cealaltă, cînd în 1986, profesorul Robert Eisenman, aflat la Ierusalim, a cerut permisiunea să vadă rulourile, i s-a răspuns că nu le va vedea în timpul vieții. Totuși din 1989 reprezentanții muzeului din Ierusalim au acceptat să fotocopieze rulourile și să le trimită cercetătorilor americani Robert Eisenman și Michael Wise; echipele celor doi au lucrat independent, au confruntat traducerile, rezultatele muncii lor fiind publicate în 1992 la Editura Element Books Ltd, Shaftesbury, Dorset, versiunea franceză trei ani mai tîrziu, la Librairie Artheme Fayard.

De-a lungul timpului au existat mai multe încercări de a edita, fie și parțial Manuscrisele de la Marea Moartă; una dintre ele a fost de curînd reeditată: Manuscrisele de la Marea Moartă, traducere din ebraică, introducere și note: Theodor H. Gaster, traducere din limba engleză: Simona Dumitru, București, Editura Herald, colecția „Manuscris”, ediția a 4-a, 2018, 414 p. Ediția engleză după care s-a făcut traducerea a apărut la Londra în 1957, la zece ani de la descoperirea manuscriselor, autorul atenționînd în prefață că ediția nu se adresează specialiștilor și că nu-și propune decît traducerea manuscriselor. „Aceste scrieri, susține Theodor H. Gaster, ne fac cunoscută o comunitate ce este concepută ca fiind adevărata congregație a Israelului, puținii ce au mai rămas credincioși legămîntului străvechi și care stau mărturie pentru continuitatea poporului lui Dumnezeu sau pentru purificarea pămîntului de păcatele sale. Se spune că Legămîntul a fost păstrat de-a lungul istoriei doar datorită unor astfel de «aleși» plini de credință.” Gaster avansează ca dată posibilă cînd au fost redactate manuscrisele un interval cuprins între secolul al II-lea și secolul I î. C., „dacă nu chiar ceva mai tîrziu”.  În opinia lui Theodor H. Gaster, manuscrisele aparțineau unei comunități concepute ca adevărată congregație a Israelului, compusă din puținii rămași credincioși legămîntului străvechi. În sînul acelei comunități trăiau în bună armonie slava divină și exercițiul voit al omului, puterea de discernămînt a omului, puterea lui de alegere; omul trăia ceea ce misticii numesc „starea unitivă”. „Aceasta era starea la care năzuiau membrii comunității. Acesta a fost țelul ultim al întregii lor aventuri spirituale; scopul și rațiunea de a fi a Torei și a vieții disciplinate la care aceasta îndemna”, scrie Theodor H. Gaster. Citeste mai departe »

Arta de a uni contrariile

espagnet-filosofia-antica-restituita-no-border

Magistrat și alchimist francez, Jean d’Espagnet (1564-1637) este cunoscut pentru operele sale esoterice: Le miroir des alchimistes, 1609; Arcanum Hermeticae philosophiae,1616, și Enchiridion Physicae Restitutae, 1623. De puțin timp, ultimele două titluri amintite mai sus au apărut în limba română: Filosofia antică restituită în puritatea ei. Opera secretă a filosofiei lui Hermes, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, București, Editura Herald, colecția „Quinta essentia”, 2018, 232 p.

Filosofia antică restituită în puritatea ei debutează cu o pledoarie în favoarea filosofiei naturale, arătîndu-si admirația pentru școlile filosofice antice, fără a putea adera la vreuna dintre ele. Îi recunoaște lui Aristotel statutul de Părinte al Filosofiei, dar pe bună dreptate deplînge uitarea în care a căzut filosofia celor mai vechi decît Aristotel, cei care au vorbit primii despre natură, despre materia primordială. Vorbind despre crearea lumii, Jean d’Espagnet amintește un principiu, Hylam, aproape inaccesibil minții omenești, căci a precedat materia primordială, nu are corp, este mai mult o umbră vastă: „Dar mintea omenească nu ar putea concepe acest principiu imaginar decît visînd, iar imaginația noastră este incapabilă să-și reprezinte cu fidelitate acest haos, acest sălaș al tenebrelor.” Jean d’Espagnet continuă scriind despre mintea ziditoare care a urzit și a început țesătura care a dus la crearea a două principii universale, unul formal și unul material, adică Cerul și Pămîntul. Cum au evoluat elementele? Întrebarea se justifică din perspectiva pe care o propunea Lucrețiu, anume că lucrurile sînt alcătuite din principii insesizabile; principiile care alcătuiesc sfera inferioară a Universului impure, umbre și fantome ale elementelor. Sînt enumerate cele patru elemente fundamentale (pămînt, aer, apă, foc) pe marginea cărora autorul face mai multe considerații inspirate din scrierile vechilor filosofi greci, dar vorbește și despre un al cincilea element, „un spirit eteric, incoruptibil, care este adus pe pămînt de către lumină și mișcare, reieșind din calitațile corpurilor celeste, care pregătește elementele pentru amestec și pentru a primi suflul vital, conservînd naturile individuale de la putreziciune, atît cît le permite stabilitatea lor internă. De aceea, înțelepții filosofiei esoterice au numit acest al cincilea element sarea naturii, nodul elementelor și spiritul Universului.” Jean d’Espagnet scrie și despre stările de contrarietate, despre lupta contrariilor, despre lumină și întuneric, despre corpurile mixte, umiditate, despre multe alte aspecte care redau concepțiile filosofilor greci antici.

Opera secretă a filosofiei lui Hermes este o scriere dedicată maeștrilor în filosofia hermetică, o încercare de a descifra ceea ce maeștrii alchimiei au ascuns „sub imagini și enigme, pentru a nu fi cunoscută de oamenii de rînd, și au înălțat-o atît de sus, ca pe un fel de cetate puternică zidită pe o stîncă, pentru a-i descuraja pe mulți să se cațere acolo sus, fiind inaccesibilă minții obișnuite care nu este călăuzită de Dumnezeu.” Îndemnul cu care se deschide cartea alchimistului francez arată de la primele rînduri fervoarea sa în susținerea eforturilor  celor aflați în căutarea Pietrei Filosofale; el dezvăluie și care trebuie să fie calitățile alchimistului: să aibă sufletul pur și încredere totală în Dumnezeu, cunoașterea perfectă a operațiunilor naturii și metalurgiei, abandonarea viciilor și poftelor lumești, dăruirea totală operei sale, minte clarvăzătoare, judecată solidă, lecturi serioase. Jean d’Espagnet face o plăcută și instructivă incursiune în arta alchimică, scrie despre Soare și Lună, despre mercur, sare, sulf, despre operațiuni alchimice. Operațiile alchimice pentru obținerea Pietrei Filosofale cer cunoaștere, răbdare, tenacitate, pe lîngă cele șapte pietre care trebuie procurate din locuri diferite din Orient și Occident. Citeste mai departe »

This blog uses a customized version of Intense Wordpress Theme.